Un cântec pe săptămână - Viaceslav Ovcinikov, Coloana sonoră a filmului "Andrei Rubliov", scena finală

Scena finală a filmului „Andrei Rubliov” al marelui regizor rus Andrei Tarkovski, în fapt o succesiune de imagini cu icoane pictate de marele artist-monah, este momentul apoteotic al unei odisee creştine. Odată parcursă iniţierea sa sinuoasă, Rubliov înţelege – nu în sens intelectual, ci ontologic – că artistul trebuie să renunţe nu doar la tot ce ARE, ci şi la tot ce ESTE în sens egoist, pentru a se putea apoi regăsi deplin în Dumnezeu. Este clipa revelatoare când lui, pictorului, nu îi mai este greu să-L înfăţişeze pe Dumnezeu, pentru că Îl vede desluşit în sine.

Muzica ce marchează acest moment este scrisă de Viaceslav Ovcinikov, compozitor şi dirijor rus contemporan, născut în 1936. Fragmentul vocal-simfonic, modern prin armonie şi textură sonoră şi în acelaşi timp impregnat de tradiţie – cu pasaje corale ce trimit la Liturghia aşa cum este cântată în Biserica Rusă – se îmbină organic cu imaginea şi dă viaţă unui ideal exprimat de însuşi Tarkovski: „Singura condiţie pentru a lupta pentru dreptul la creaţie este credinţa în propria vocaţie, disponibilitatea de a sluji şi refuzul compromisului. Creaţia artistică cere de la artist să „piară cu totul”, în sensul deplin, tragic al acestor cuvinte. Şi astfel, dacă arta poartă în sine o hieroglifă a adevărului absolut, va fi mereu o imagine a lumii, devenită manifestă în operă odată pentru totdeauna. Şi dacă cunoaşterea ştiinţifică rece, pozitivistă a lumii e ca urcarea pe o scară nesfârşită, contraponderea ei artistică sugerează un sistem infinit de sfere, fiecare dintre ele perfectă şi desăvârşită în ea însăşi. Una o poate completa sau contrazice pe cealaltă, dar sub nici o formă nu se pot anula între ele; dimpotrivă, se îmbogăţesc una pe cealaltă şi se adaugă una alteia pentru a forma o sferă atotcuprinzătoare ce creşte la infinit. Aceste revelaţii poetice, fiecare dintre ele validă şi eternă, sunt dovada capacităţii omului de a recunoaşte după al cui chip şi asemănare e făcut şi de a exprima această recunoaştere”.