Declinul modelului occidental (Discurs al lui Alexander Soljeniţân) - partea I

În 1978, Alexander Soljeniţân ţinea în faţa studenţilor universităţii Harvard din Statele Unite un discurs devenit ulterior celebru. Scriitorul, refugiat din Uniunea Sovietică unde trecuse prin coşmarul gulagului - sistemul comunist de lagăre de exterminare a adversarilor politici - este exilat în "lumea liberă". Probabil că lumea se aştepta să vorbească despre ororile din Uniunea Sovietică, asta după ce o bună parte din intelectualitatea occidentală şi în special franceză încercase să blocheze difuzarea scrierilor sale, care ar fi distrus simpatiile comuniste ale intelighenţiei progresiste. Dar scriitorul rus alege să vorbească despre lumea occidentală. Trebuie ţinut seama de faptul că discursul a fost ţinut într-o vreme în care cortina de fier ce împărţea Europa era una dintre cele mai apăsătoare realităţi politice. Referirile la ea sunt, de fapt, singurul indiciu că discursul de faţă a fost rostit acum mai bine de 35 de ani. Altfel, el şi-a păstrat actualitatea până astăzi. Şi este important pentru noi, căci se adresează lumii occidentale, adică cea din care încercăm şi noi să facem parte. Cuvintele lui Soljeniţân au fost primite cu furie, mulţi i-au sugerat să plece înapoi în Uniunea Sovietică, o bună parte a opiniei publice s-a revoltat. Actualitatea acestor cuvinte se va dovedi, nu mă îndoiesc, şi prin aceea că astăzi ele vor fi primite cu aceeaşi mânie şi lipsă de înţelegere.

     Sunt fericit că am ocazia să salut a 327-a promoţie a străvechii universităţi Harvard şi îi felicit din tot sufletul pe toţi studenţii care îşi primesc astăzi diploma de absolvire.

     Deviza universităţii voastre este "Veritas". Cum unii dintre voi ştiu, iar alţii vor învăţa de-a lungul vieţii, Adevărul începe să ne scape din clipa în care privirea noastră nu se mai concentrează asupra lui, ne scapă lăsându-ne cu iluzia că îl urmăm în continuare. De aici se nasc foarte multe disensiuni. Şi trebuie să ştiţi de asemenea că adevărul este arareori dulce: este aproape mereu amar. Discursul meu de astăzi nu va putea evita acest gust amar - dar nu vă voi vorbi în calitate de duşman, ci de prieten.

     Acum trei ani, pe când eram în Statele Unite, am spus lucruri asemănătoare care au fost respinse, refuzate - dar cu care mulţi oameni sunt astăzi de acord.

     Chiar şi o privire fugară observă sfărâmarea lumii noastre. Oricare dintre contemporanii noştri distinge cu uşurinţă în lume două forţe capabile de a se anihila reciproc. Dar adesea rămânem la această reprezentare politică şi la iluzia că pericolul poate fi îndepărtat prin negocieri diplomatice sau datorită echilibrului forţelor armate. Însă, de fapt, lumea este străbătută de falii mai adânci, mai întinse şi mai numeroase decât s-ar crede la prima vedere, şi această dezbinare profundă şi multiformă este pentru noi, sub numeroase forme, un pericol de moarte. Şi aceasta în conformitate cu adevărul străvechi că orice împărăţie dezbinată în ea însăşi - astăzi, Pământul nostru - va pieri.

     Faptul că există o "lume a treia" înseamnă că avem deja trei lumi. Dar sunt mai multe, fără îndoială: le distingem greu pentru că suntem prea departe. Orice cultură originală, dacă are vechime şi, în plus, se întinde pe o mare parte a suprafeţei Pământului, este o lume în sine, plină de mister şi de surprize pentru gândirea occidentală. Acesta este cazul Chinei, al Indiei şi al întregii lumi africane musulmane, în măsura în care aceste ultime două lumi pot fi socotite una singură. Acesta a fost timp de o mie de ani şi cazul Rusiei, chiar dacă gândirea occidentală a refuzat în mod sistematic să-i recunoască originalitatea - motiv pentru care nu a înţeles-o niciodată şi nu o înţelege nici astăzi, în vremea captivităţii comuniste. Şi dacă este adevărat că Japonia a devenit din ce în ce mai mult în ultimele decenii "Extremul Occident", pentru că s-a apropiat din ce în ce mai mult de lumea occidentală (nu sunt în măsură să apreciez acest lucru), cred că statul Israel, dimpotrivă, are cel puţin o trăsătură decisivă care nu ne permite să-l ataşăm Occidentului: regimul său politic legat în mod fundamental de religie.

     Acum relativ puţin timp, cât de uşor îşi însuşea mica lume neo-europeană colonii din întreaga lume, nu doar fără a presimţi nicio opoziţie serioasă, ci, în general, cu un profund dispreţ pentru toate valorile născute din viziunea asupra vieţii a popoarelor cucerite! Succesul părea ameţitor, nu mai existau graniţe geografice. Dezvoltarea societăţii occidentale era triumful independenţei omului şi al puterii sale. Şi iată că, deodată, în secolul XX, am văzut - şi cât de limpede! - că această societate era fragilă şi clădită pe prăpăstii. Acum ne dăm seama cât de trecătoare şi de precară a fost această cucerire (ceea ce dovedeşte de asemenea, se pare, că viziunea asupra lumii care a dat naştere acestor cuceriri era ea însăşi viciată). În momentul de faţă raportul dintre metropole şi fostele colonii s-a inversat şi adesea lumea occidentală, căzută în cealaltă extremă, dă dovadă de o complezenţă servilă. Totuşi, e dificil de prezis la ce preţ se va ridica factura fostelor colonii şi dacă Occidentul va reuşi vreodată s-o plătească, chiar după ce va fi restituit ultimele teritorii coloniale şi îşi va fi dăruit, în plus, toată averea.

     O orbire persistentă - sentimentul unei superiorităţi iluzorii - întreţine ideea că toate ţările mari de pe planeta noastră trebuie să urmeze o dezvoltare care să le ducă la nivelul sistemelor occidentale actuale, teoretic cele mai bune, practic cele mai atrăgătoare; că toate celelalte lumi sunt împiedicate doar pentru o vreme - de conducători malefici sau de grave tulburări interne sau de barbarie şi lipsă de înţelegere - să se lanseze pe calea democraţiei occidentale pluraliste şi să adopte modul de viaţă occidental. Şi toate ţările sunt judecate în funcţie de gradul de progres pe această cale. Dar de fapt această concepţie este rodul lipsei de înţelegere a Occidentului pentru celelalte lumi, care sunt măsurate în mod abuziv cu măsura occidentală. Imaginea reală a dezvoltării planetei noastre nu are mai nimic de-a face cu acestea.

     Temerea pe care o resimţim în faţa dezbinării lumii a scos de asemenea la iveală teoria convergenţei între Occidentul - mai avansat - şi Uniunea Sovietică, construcţie menită să aducă liniştea, care uită însă că dezvoltarea fiecăreia dintre aceste două lumi nu duce nicidecum la o fuziune şi că una nu poate fi transformată după modelul celeilalte fără violenţă. La acestea se adaugă faptul că convergenţa implică de asemenea neapărat ca fiecare dintre cele două părţi să adopte şi viciile celeilalte, ceea ce nu e în avantajul nimănui.

     Dacă aş fi ţinut acest discurs astăzi în ţara mea, aş fi ales să mă concentrez, în cadrul acestei scheme generale a sfărâmării lumii, pe nenorocirile Răsăritului. Dar pentru că sunt constrâns de patru ani să trăiesc aici şi  am în faţa mea un public occidental, va fi mai folositor să înfăţişez, aşa cum le văd eu, câteva trăsături ale Occidentului contemporan.

     Declinul curajului este poate lucrul care frapează cel mai tare privirea unui străin în Occidentul zilelor noastre. Curajul civic a dispărut nu doar din lumea occidentală ca întreg, ci chiar din fiecare dintre ţările care o compun, din toate guvernele, din toate partidele şi, bineînţeles, din Organizaţia Naţiunilor Unite. Acest declin al curajului se poate observa mai ales la clasa conducătoare şi la clasa intelectuală dominantă, de unde şi impresia că curajul a dispărut din toată societatea. Desigur, mai există mult curaj individual, dar nu oamenii curajoşi trasează direcţia vieţii societăţii. Funcţionarii politici şi intelectuali manifestă acest declin, această slăbiciune, această nehotărâre în acţiunile lor, în discursurile lor şi, mai mult chiar, în argumentele teoretice pe care le expun cu auto-indulgenţă pentru a dovedi că acest mod de a acţiona, care construieşte politica unui stat pe laşitate şi slugărnicie, este pragmatic, raţional şi justificat, indiferent de înălţimea intelectuală sau morală din care este privit. Acest declin al curajului, care ajunge uneori până la pierderea oricărei urme de bărbăţie, este scos în evidenţă cu o ironie deosebită în cazurile în care aceiaşi funcţionari sunt cuprinşi de câte un acces subit de vitejie şi intransigenţă - faţă de guvernele fără putere, de ţările slabe pe care nu le susţine nimeni sau de curentele de gândire condamnate de toată lumea şi care, evident, nu pot riposta în niciun fel. În vreme ce limba li se usucă şi mâinile le amorţesc în faţa guvernelor puternice şi a forţelor ameninţătoare, în faţa agresorilor şi a Internaţionalei terorii.

     Trebuie oare să amintesc că declinul curajului a fost socotit întotdeauna un semn premergător al sfârşitului?

     Când s-au format, statele occidentale au proclamat următorul principiu: guvernul trebuie să fie în slujba oamenilor, iar oamenii trăiesc pe acest pământ pentru a se bucura de libertate şi a căuta fericirea (vezi, de exemplu, Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite). Şi iată că în ultimele decenii progresul tehnic şi progresul social au permis în sfârşit împlinirea acestui vis: un stat care garantează bunăstarea generală. Toţi cetăţenii au primit libertatea mult-dorită şi în acelaşi timp bunurile materiale într-o cantitate şi de o calitate care ar fi trebuit să le asigure fericirea - cel puţin după concepţia degradată pe care ne-o făcuserăm în cursul aceloraşi decenii. (Neglijând doar un mic detaliu psihologic: dorinţa constantă de a avea mereu mai mult, de a o duce mereu mai bine şi lupta strânsă pe care aceste lucruri o implică, au întipărit pe multe chipuri occidentale urmele îngrijorării şi chiar ale depresiei, în ciuda obiceiului care cere ca asemenea expresii să fie ascunse cu grijă. Această concurenţă activă şi strânsă mobilizează toate gândurile individului şi nu-i înlesneşte nicidecum dezvoltarea spirituală.) Toţi îşi văd asigurată independenţa faţă de numeroase forme de presiune din partea statului, majoritatea dispune de un confort la care părinţii şi bunicii noştri nici nu visau, tineretul poate fi format de acum în spiritul noilor idealuri, chemat la împlinirea fizică şi la fericire, pregătit să se bucure de obiecte, bani, distracţii, obişnuit cu o libertate aproape fără limite în alegerea plăcerilor - şi atunci spuneţi-mi, în numele a ce, în ce scop ar trebui cineva să renunţe la toate acestea şi să-şi rişte viaţa pentru binele comun, mai ales în cazul neclar în care trebuie să lupte într-o ţară îndepărtată pentru siguranţa propriului popor?

     Chiar şi biologia ne-o spune: nu este bine pentru o fiinţă vie să fie obişnuită cu prea multă bunăstare. Astăzi, în viaţa societăţii occidentale, bunăstarea a început să-şi ridice masca funestă.

     În conformitate cu propriile obiective, societatea occidentală a ales forma de existenţă cea mai comodă pentru ea, pe care aş numi-o juridică. Limitele (foarte laxe) ale drepturilor şi ale dreptului fiecărei persoane sunt definite de un sistem de legi. Occidentalii au dobândit o mare uşurinţă în a se folosi de legi, a le interpreta şi a le manipula. (Însă legile sunt atât de complexe că un cetăţean obişnuit nu se poate descurca în hăţişul lor fără ajutorul unui specialist.) Orice conflict are parte de o soluţie juridică şi aceasta reprezintă sancţiunea supremă. Dacă cineva e în dreptul lui din punct de vedere juridic, nu i se mai cere nimic. Încercaţi doar să-i spuneţi că nu are în întregime dreptate, încercaţi să-l sfătuiţi să-şi limiteze el însuşi pretenţiile şi să renunţe la ce i se cuvine din punct de vedere legal, încercaţi să-l îndemnaţi să facă o jertfă sau să-şi asume un risc gratuit... o să i se pară complet absurd. Nu se vorbeşte aproape niciodată de abţinere liber consimţită: toată lumea practică auto-expansiunea, până când în cadrul juridic apar mici fisuri. (Din punct de vedere legal, companiilor petroliere nu li se poate reproşa nimic când cumpără brevetul unei noi forme de energie pentru a o sufoca. Cei care otrăvesc produsele alimentare pentru a le prelungi termenul de valabilitate sunt ireproşabili din punct de vedere legal: publicul e liber să nu le cumpere.)

     Eu, care mi-am petrecut toată viaţa sub comunism, pot spune că o societate în care nu există echilibru juridic imparţial este cumplită. Dar o societate în care nu există în cele din urmă decât echilibru juridic nu este nici ea cu adevărat demnă pentru oameni. O societate instalată pe tărâmul legii, care nu vrea să privească mai sus, nu se foloseşte decât în prea mică măsură de posibilităţile cele mai nobile ale oamenilor. Domeniul juridic e prea rece şi prea formal pentru a exercita asupra societăţii o influenţă benefică. Când toată existenţa e marcată de raporturi legale, se creează o atmosferă de mediocritate morală care sufocă cele mai frumoase elanuri ale omului.

     Şi în faţa încercărilor acestui secol ameninţător, cârjele juridice nu vor fi niciodată de ajuns pentru a-i ţine pe oameni în picioare.

     Se constată în societatea occidentală de astăzi un dezechilibru între libertatea de a face binele şi libertatea de a face răul. Un om politic care vrea să ducă la îndeplinire, spre binele ţării lui, o operă creatoare importantă este constrâns să avanseze cu paşi prudenţi şi chiar timizi de faptul că este hărţuit de mii de critici grăbite (şi iresponsabile) şi pus în mod constant sub acuzare de presă şi de Parlament. Trebuie să-şi justifice orice pas şi să demonstreze că este absolut ireproşabil. Ba chiar este exclus pentru un om ieşit din comun, pentru un mare om care ar vrea să ia măsuri neobişnuite şi surprinzătoare, să poată să arate de ce este capabil: nici nu începe bine şi i se pun zeci de piedici. Astfel, sub pretextul controlului democratic, se ajunge la triumful mediocrităţii.

     Autoritatea administrativă poate fi subminată peste tot în deplină libertate şi în toate ţările occidentale puterile publice sunt foarte slăbite. Protecţia drepturilor individului este dusă la un asemenea exces încât societatea însăşi este fără apărare în faţa unora dintre membrii ei, şi a sosit clipa ca Occidentul să insiste mai mult pe datoriile oamenilor decât pe drepturile lor.

     Spre deosebire de libertatea de a face binele, libertăţii distructive, libertăţii iresponsabile i se deschid posibilităţi extinse. Societatea s-a dovedit prost apărată în faţa abisului decadenţei omeneşti, de exemplu împotriva libertăţii de a exercita violenţa morală asupra tinerilor: filmele pline de pornografie, crime sau satanism sunt o libertate a cărei contrapondere teoretică este libertatea tinerilor de a nu merge să le vadă. Astfel, viaţa concepută după modelul juridic se dovedeşte incapabilă să se apere singură şi se lasă încet-încet erodată.

     Asta ca să nu mai vorbim despre tărâmurile întunecate unde se manifestă criminalitatea propriu-zisă. Cadrul juridic foarte larg (mai ales în America) este pentru individ nu doar o încurajare de a-şi exercita libertatea, ci şi incitarea de a săvârşi anumite infracţiuni, pentru că-i oferă infractorului posibilitatea să scape de pedeapsă sau să beneficieze de o indulgenţă nemeritată, datorită susţinerii miilor de voci ce se vor ridica pentru el. Şi când într-o ţară puterile publice pornesc o acţiune viguroasă de dezrădăcinare a terorismului, opinia publică le acuză imediat că încalcă drepturile civile ale bandiţilor. Aş mai putea da şi alte exemple: nu ducem lipsă de ele.