Thursday, September 29, 2016

Coloana sonoră a vieţilor noastre - (Very old and very young) Metallica, "Bass solo & Whiplash" (live)



Acum câteva zile s-au împlinit 30 de ani de la moartea lui Clifford Lee - Cliff - Burton, basistul Metallica alături de care au fost înregistrate primele trei albume. Mai mare decât colegii săi de trupă, Cliff Burton a fost un fel de figură paternă pentru Lars Ulrich, James Hetfield, Dave Mustaine şi, mai târziu, Kirk Hammett. Deşi primii doi erau şefii trupei, căutau mereu aprobarea lunganului cu pletele în vânt, îmbrăcat cu evazaţi şi cu o alură hippie atât de atipică pentru noua scenă americană ce abia se năştea. Cliff Burton nu era un ascet - fuma "iarbă" şi lua ocazional LSD - însă toţi cei din jurul său îi apreciau integritatea şi atitudinea lipsită de compromis. Din momentul în care s-a apucat de muzică, şi-a dedicat toată viaţa artei, decis să nu lase nimic şi pe nimeni să-l distragă. În plină febră New Wave of British Heavy Metal, curent cu o mare influenţă asupra lui Lars şi James, Cliff Burton asculta mai degrabă Rush, Lynyrd Skynyrd şi... Johann Sebastian Bach, modelul lui absolut în materie de muzică. Pe scenă a devenit repede inconfundabil datorită staturii, a îmbrăcăminţii şi a stilului haotic de a da din cap. Şi în primul rând datorită stilului său de a cânta, care poate fi sintetizat spunând că folosea basul ca pe o chitară. Cu noţiuni clare de teorie şi armonie, Burton a încercat să impună încetul cu încetul noi progresii în riff-urile colegilor săi şi cu siguranţă trupa ar fi arătat cu totul altfel dacă basistul ar fi supravieţuit momentului "Master of Puppets". De altfel moartea lui a declanşat o criză profundă la nivel personal în Metallica, care printre altele a făcut ca Jason Newsted să nu se integreze niciodată şi să plece dezamăgit după 14 ani.
Cliff Burton iese cel mai bine în evidenţă pe piese precum "Anesthesia (Pulling Teeth)", "For Whom the Bell Tolls" sau "Orion". Pe toate acestea le găsiţi uşor. Am optat pentru o filmare istorică, în care basistul apare alături de Lars, James şi Dave Mustaine, undeva la începuturile trupei. Piesa propriu-zisă e precedată de un scurt interviu definitoriu (şi amuzant).  Sunetul este prost, filmarea de amator. Dar Cliff, abia venit în trupă în locul lui Ron McGovney, începea deja să facă solouri live. Avem ocazia unică să vedem un James Hetfield timid şi cu vocea încă fluctuantă, un Lars ale cărui probleme de ritm aveau să dea multe bătăi de cap trupei în anii următori şi un lider incontestabil în persoana lui Dave Mustaine - veţi vedea, el vorbeşte între piese, deşi nu e solist vocal. O bucăţică din povestea rock-ului modern şi un omagiu adus unuia dintre basiştii definitorii pentru noul val de metal. Dumnezeu să-l odihnească pe Cliff Burton.

5 comments:

Donkeypapuas said...

Ce crezi despre alegerea lui Bob Dylan pentru Nobelul literar? Dar despre reacţia unor veşnic doritori de acest premiu de pe la noi?

Paul Slayer Grigoriu said...

Foarte pe scurt as spune asa: 1. Nobelul nu mi se mai pare de ani buni un premiu relevant. Amesteca valori certe (Orhan Pamuk) cu autori de opere cel putin discutabile din perspectiva strict literara (inclusiv Hertha Mueller). 2. Dylan reprezinta, indiferent cum am privi-o, o forma de literatura influenta si o vana poetica foarte puternica. Daca isi avea locul in rand cu altii, cu "scriitori adevarati"? Dar isi au locul clasamentele in arta? 3. Eu m-am gandit ca doritorii de la noi ar trebui sa se bucure, doar ei sunt traducatorii lui Dylan in romana. Pe de alta parte, literar vorbind, pe doritorii de la noi ii asociez mai degraba cu Pamuk decat cu Hertha Mueller, deci discutia ramane deschisa...

Donkeypapuas said...

Hai să te provoc cu ceva, iar răspunsul poate se va constitui într-un articol. De unde, care e explicaţia acestui succes al cântecului românesc din categoria, mai mult, a zonei dance (unde îmi pare mie a fi, ca un profan ce sunt)? Un succes care nu se mai poate numi doar o simplă modă de o vară, nici nişte simple lovituri nimerite întâmplător! Şi de ce nu se vede această efervescenţă şi în rândul plajei rock?

Şi de le tematica muzicală, adăugând şi capitolul cinematografic, să fie vorba doar de două breşe, două felii în care românii tind să fie prezenţi masiv sau de un fenomen ceva mai larg şi în care aceste două direcţii artistice sunt doar vârful eisbergului?

Vor exploda şi alte domenii?

Paul Slayer Grigoriu said...

La ultima intrebare nu pot sa spun decat ca sper... si cred.
In ceea ce priveste muzica dance romaneasca, mi se pare o mizerie de la un capat la celalalt. Succesul (totusi imposibil de comparat cu cel din zona cinematografica) tine in mare masura de producatori, de "fabricantii de hituri" - care nu-s mereu romani.

Donkeypapuas said...

Aici ai dreptate. E imposibil de comparat un clip cu 300.000.000 vizualizări (Alexandra Stan), sau de "numai" 100.000.000 (Andra & Bisbal) cu filmele care dacă adună un milion în toată lumea.