Coloana sonoră a vieţilor noastre - (Very old and very young) Metallica, "Bass solo & Whiplash" (live)

Acum câteva zile s-au împlinit 30 de ani de la moartea lui Clifford Lee - Cliff - Burton, basistul Metallica alături de care au fost înregistrate primele trei albume. Mai mare decât colegii săi de trupă, Cliff Burton a fost un fel de figură paternă pentru Lars Ulrich, James Hetfield, Dave Mustaine şi, mai târziu, Kirk Hammett. Deşi primii doi erau şefii trupei, căutau mereu aprobarea lunganului cu pletele în vânt, îmbrăcat cu evazaţi şi cu o alură hippie atât de atipică pentru noua scenă americană ce abia se năştea. Cliff Burton nu era un ascet - fuma "iarbă" şi lua ocazional LSD - însă toţi cei din jurul său îi apreciau integritatea şi atitudinea lipsită de compromis. Din momentul în care s-a apucat de muzică, şi-a dedicat toată viaţa artei, decis să nu lase nimic şi pe nimeni să-l distragă. În plină febră New Wave of British Heavy Metal, curent cu o mare influenţă asupra lui Lars şi James, Cliff Burton asculta mai degrabă Rush, Lynyrd Skynyrd şi... Johann Sebastian Bach, modelul lui absolut în materie de muzică. Pe scenă a devenit repede inconfundabil datorită staturii, a îmbrăcăminţii şi a stilului haotic de a da din cap. Şi în primul rând datorită stilului său de a cânta, care poate fi sintetizat spunând că folosea basul ca pe o chitară. Cu noţiuni clare de teorie şi armonie, Burton a încercat să impună încetul cu încetul noi progresii în riff-urile colegilor săi şi cu siguranţă trupa ar fi arătat cu totul altfel dacă basistul ar fi supravieţuit momentului "Master of Puppets". De altfel moartea lui a declanşat o criză profundă la nivel personal în Metallica, care printre altele a făcut ca Jason Newsted să nu se integreze niciodată şi să plece dezamăgit după 14 ani.

Cliff Burton iese cel mai bine în evidenţă pe piese precum "Anesthesia (Pulling Teeth)", "For Whom the Bell Tolls" sau "Orion". Pe toate acestea le găsiţi uşor. Am optat pentru o filmare istorică, în care basistul apare alături de Lars, James şi Dave Mustaine, undeva la începuturile trupei. Piesa propriu-zisă e precedată de un scurt interviu definitoriu (şi amuzant).  Sunetul este prost, filmarea de amator. Dar Cliff, abia venit în trupă în locul lui Ron McGovney, începea deja să facă solouri live. Avem ocazia unică să vedem un James Hetfield timid şi cu vocea încă fluctuantă, un Lars ale cărui probleme de ritm aveau să dea multe bătăi de cap trupei în anii următori şi un lider incontestabil în persoana lui Dave Mustaine - veţi vedea, el vorbeşte între piese, deşi nu e solist vocal. O bucăţică din povestea rock-ului modern şi un omagiu adus unuia dintre basiştii definitorii pentru noul val de metal. Dumnezeu să-l odihnească pe Cliff Burton.