Prin Buenos Aires (V)

      Plouă peste Buenos Aires. Dacă aș fi pictor, m-aș opri aici. Orașul scăldat de apele revărsate din cer, nu torențial, nici mărunt, neîncetat, este ca opera migăloasă a unui artist care cuprinde într-un moment – scurt, ca orice în lumea asta trecătoare, chiar când durează două zile – o trăire pe care alții se străduiesc, de-a lungul veacurilor și al sutelor de pagini, nu să o deslușească, ci să o împărtășească. Nu este un contrast brutal față de zilele trecute, însorite, străbătute de arșiță, ci o trecere firească, precum o modulație diatonică. Da, ploaia peste Buenos Aires este făcută pentru muzică și pictură, dar când tot ce ai la îndemână sunt cuvintele, te mulțumești și cu atât.

 

     Uneori, ca să găsești trebuie să nu cauți. Îți dezvăluie acest lucru, de pildă, o cafenea aleasă la întâmplare. Aceiași chelneri mai degrabă bătrâni decât tineri, cu siguranță lenți și mereu amabili, cu toată păsăreasca în care te îmbie să stai la mesele lor. Există o lumină aici, când plouă. Stai la terasă, în timp ce toată lumea – nu prea multă, în tot cazul – preferă interiorul, cu multe mese libere și una ocupată de statuile în mărime naturală a două personaje, care îți amintesc de Fernando Pessoa turnat în bronz la o masă din Lisabona. Dar nici că-ți pasă cine sunt, deși tragi cu urechea la ghida unui grup de turiști de la care afli că La Biela este un loc istoric și că există o lege prin care totul trebuie să rămână la fel, construcția, mobilierul... personalul? Au trecut pe aici așii automobilismului sportiv din Argentina și vreun scriitor sau altul, dar sunt toți familiari și astăzi dintre ei îl alegi pe chelnerul jovial care îți aduce cafeaua și o mezzaluna – croissant – sau salata pe care o molfăi privind la copacul cu trunchi contorsionat de alături, în jurul căruia se încolăcește o operă de artă plastică – cine spuneați că imită pe cine, domnilor Aristotel și Wilde? Și la lumină. Parcă v-am spus că e altfel când plouă, nu?

     Plouă. Plătești o taxă, primești un bon, ceri o indicație clară, ți se răspunde „pe acolo”. Cimitirul Recoleta este astăzi plin de apă și noroaie, cărarea largă din mijloc te duce pe alei mici și înghesuite, printre locuri de odihnă. E plin de cavouri mari și somptuoase. Europeni de vază, veniți aici pentru a cuceri locuri noi sau pentru a fugi de cele vechi, constructori, visători, luptători, bătrâni cărunți, părinți cu privirea îndreptată spre viitorul lumii noi și copiii lor, dintre care unii abia au pășit în viață. Cu ploaie cu tot, cimitirul este de o muzicalitate discretă, intimă, nu tristă. Cavou după cavou după cavou, și în foarte multe dintre ele rămășițele închise în sicrie nu sunt coborâte în pământ, ci lăsate în spatele ușilor cu geam, ca niște păpuși privind de după ferestre închise. Nume, ani... Și, la câte un colț, o Maică îndurerată, un Hristos ștergând lacrimile vreunei văduve din Nain sau prăbușit sub povara crucii fiecăruia dintre noi. Am auzit de multe ori de „tristețe luminoasă”. Plouă. Și parcă m-aș plimba ore în șir printre pietrele albe și sicriele cernite, viitorii mei vecini, viitorii tăi vecini, într-o tăcere – acum mă gândesc că acest oraș plin de vitalitate ar putea fi și orașul tăcerii – plină de speranță.

     Ca într-un film sau într-un cântec din anii nebuni ai Parisului, fugi din cimitir în taxi, și prin rafalele de apă revărsate din cer în glugă, pantofi și pantaloni, dai fuga la Muzeul de Artă Latino-Americană – MALBA pentru prieteni. O voce, pesemne cât se poate de nesăbuită, a comparat sângele încins al latino-americanilor cu zbaterea rușilor. Alta, poate mai așezată, i-a amintit că de aici lipsește răceala nordică. Pictura și sculptura secolului al XX-lea trec într-o cavalcadă sălbatică de la suprarealismul parcă mai viu decât mâzgălelile europene la un cvasi-realism socialist – cam ca picturile care ornau cândva muzeul partidului comunist din București – dar protestul social se scurge repede în ritual precreștin (ceea ce, în parte, și este), iar oamenii schematici capătă chipuri vii, suferinde. Ridici din umeri, te revolți scârbit, te oprești înduioșat sau te lași cuprins de încântare. Brazilia, Peru, Argentina. Străzi din Buenos Aires pictate de un exilat la Paris pătruns de Montmartre, Parisul îmbibat de cultura rusă a unor Diaghilev sau Stravinski, cultură rusă pătrunsă de un duh evreiesc ca al lui Haim Sutin (Chaïm Soutine) și totul revenind lângă vatra unei mame rămase în orașul crescut pe lângă pampa, unde își așteaptă fiii rătăcitori. Da, aici strălucesc și Frida Kahlo și celebrul ei autoportret, îmbrăcat în povestea zbuciumului între artă, slugărnicie și suferință al legăturii cu Diego Rivera și al copiilor nenăscuți, toate reflectate în tablouri, schițe și scrisori, și extraordinarele fotografii alb-negru ale ungurului evreu George Friedman, refugiat aici și autor al unor seriale fotografice „noir” de mare succes în publicațiile vremii. Iar la magazinul de suveniruri, o broșurică foarte groasă surprinde în sute de instantanee „golul secolului”. Al XX-lea, după cum spuneam.

     Lasă-mi o clipă de răgaz. Să merg prin ploaie, să-mi fie frig, pentru că mi s-au udat de tot încălțările și ciorapii și apa mi-a intrat până în oase. Să beau două beri și să mi se facă rău de la ele și de la oboseală și de la atâta mers pe jos, să fiu un pic morocănos. Un pic agasant, un pic plictisitor. Pentru că, dacă mă lași, te duc la spectacol.

     „El viejo almacen”. Cică ar însemna vechiul magazin sau, după alții – evident că nu verific – vechea băcănie, care îmi place mai mult. Un restaurant nu prea mare, cu etaj, de data asta foarte îngrijit și dichisit, până la băuturile care intră în costul biletului. Capcană turistică. S-o credeți voi!

     Dacă tot trebuie să mă raportez mereu la o sursă, prefer să fie Borges în loc de Wikipedia și vă spun că inițial tango-ul nu era deloc plângăcios, iar instrumentele pe care s-a născut sunt vioara, flautul și pianul. Dar aici nu este doar tango. Sunt Bucureștii de altădată mutați pe alt meridian. Un pianist care are în degete și suflet jazz, tango, folclor argentinian – deci și european – muzică clasică și omniprezență discretă. E toată armonia și aproape că nu-l observi. Vioară, contrabas. Și doi bandoneoniști cu fețe de tocilari, dintre care unul conduce tot ansamblul cu o inocență vecină cu impertinența cea mai sfidătoare. Un ochelarist dirijează lumea, îți vine să-i spargi fața și să-l îmbrățișezi – v-am spus eu că ăștia au ceva în comun cu rușii sau poate că trezesc în tine, care te uiți la ei, așa trăiri extreme. Și dansatorii:  tangoul este în același timp senzual și înălțător, e violența străzii sublimată la modul absolut, pofta cea mai joasă ritmată, coregrafiată, privire lascivă care urlă la tine să pleci ochii în umilință, vulgaritate inițială descifrată cu literele unui alfabet inițiatic diafan. Scene bulevardiere te duc din pampa pe Broadway, felinarul stradal e lumânare de eremit, îmbrățișarea pătimașă îmbracă forme geometrice de o puritate sublimă.

     Și apoi totul se rupe! Un cuplu. O tobă și o sfoară cu bucăți de lemn la capăt. Dansează, se unduiesc și insinuează un ritm în crescendo, un bolero amenințător fără melodie, înfricoșător și triumfător. Fata face ritmul să explodeze – acrobatic și măiastru – apoi băiatul ia coarda și zgomotul, poliritmia, virtuozitatea coregrafică te aruncă într-o frenezie – e ritm tribal, e percuție clasică, e calm mozartian și Dave Lombardo și zbucium haotic de o simetrie imposibilă și parcă ai dansa și nu te pierzi nicio clipă, ieși din tine și intri mai adânc... !!! ???

     Și revii pe pământ, cu toată lumea alături de tine, pe vocea lui Hugo Marcel, un tenor tangoist contemporan cu Iglesias și vecin cu registrul lui Caruso. Ieri a fost soare, astăzi a plouat, aproape două ore te-ai plimbat pe o cărare luminată discret între 1880 și 2025. Seara cea mai îmbibată de artă te trimite înapoi pe străzi reale, în noaptea luminată ca o îmbrățișare. Plouă.

Prin Buenos Aires (IV)

 O frază începută de zece ori, reluată, ștearsă, reîncepută. Un ceva diafan, de necuprins, și atât de material încât te rănește în carne. „Ce tristeți plângeau ochii orbului!” (Evaristo Carriego) „Soarele păta cu aur biata-ți jachetă verde” (Fernández Moreno). În ce colț ai putea să te ascunzi când vrei să te găsești stând departe, departe de tine? Și ce aripi îți trebuie ca să stai înfipt în pământul tău ceresc?

 

     Atunci când un Loc este mai degrabă în aerul său – adică în duh – , mersul în locurile mici, zise importante, pe care băștinașii și călătorii le aleg ca puncte de reper, ca să agațe harta imaginară într-un spațiu ușor de cuprins cu gândul și privirea și scrisul, este simplu exercițiu convențional, ba uneori cea mai sigură soluție pentru a-ți scăpa printre degete, prin litere moarte, tocmai acel duh care suflă unde vrea el. Orice vizitator calcă Plaza de Mayo, cu piramida-obelisc făcută în cinstea libertății – o închisoare de piatră, adică, pentru a „cuprinde” ce nu poate fi oprit nicăieri – și Casa Rosada și atâtea altele, a căror privire te poate ajuta să alcătuiești un ghid plin de date istorice, dar murmurul celor dispăruți de-a lungul timpurilor, pe care rudele și mamele – câte au mai rămas, puține – vin să-i plângă aici cu o regularitate de ceasornic trist îți scapă de cele mai multe ori. Banca și catedrala mitropolitană se învecinează, cea din urmă martor al credinței care a întemeiat orașul și al luptei care a adus libertate politică regiunii, căci aici se odihnesc rămășițele eliberatorului general José de San Martin, într-un mausoleu impunător și tras un pic într-o latură a edificiului catolic.

     Prelegerea doctă se termină și te întorci în lumea reală, pe străzi, între oameni și patrupedele lor. Pentru că Buenos Aires este orașul câinilor în general și al șoricarilor în mod special. Vă spuneam, rari sunt cei care au unul singur, iar meseria de plimbător de câini este aici la mare căutare: descrierile orașului spun că există unii care plinbă și 12 deodată, dar am văzut și un bărbat între două vârste cu 15, de toate culorile și dimensiunile, ținuți de o încrengătură de lese, mergând grupați și cuminți, deși te întrebi cum fac ca să-și rezolve problemele fiziologice în asemenea înghesuială. Cât despre șoricari, ai un curs în aer liber despre această rasă: pe lângă cei roșcați și negri, chiar în Europa au început să apară variante bălțate, unele cu colorit de brac german, însă aici dimensiunile, culorile și blănurile par opera unui artist obsedat de unul și același subiect, între comic și grotesc. Campion fiind, fără îndoială, un teckel alb cu o vagă pată decolorată maro și ochi albaștri.

      Un mic scuar udat de stropii de ploaie în care se reflectă cvasi-impresionist soarele sătul de atâta stat în spatele norilor, sfârșit de dimineață cu accente pariziene într-o cafenea veche, cu lemn de culoare închisă, lumină galbenă caldă și slabă din lustre rămase aici din alt veac, un rocker bătrân și foarte solid care lucrează de zor pe telefonul mobil molfăind absent un mic-dejun consistent și chelneri în pantaloni negri și cămăși albe imaculate, lenți ca o melodie funebră, zâmbitori ca niște protagoniști de comedii mute – alții decât Buster Keaton, se înțelege - , de aici poți începe ziua, aruncând dintr-un colț priviri de reporter rătăcit, însărcinat să cuprindă în corespondențe trimise la distanță suflul local. Tic-tic-tic-tic pe tastatură, în timp ce chelnerul îți aduce un pahar de apă, apoi se întoarce și vine cu al doilea, apoi prima cafea, primul sandvici – ah, aveți nevoie și de lapte, sigur, imediat! – a doua cafea, ploaia aproape că a stat, încă vreo cinci minute pentru notă, a fost bun?

     Străzi tot mai late converg către unul dintre centrele orașului, mărginite de magazine mari, firme luminoase, nu mereu foarte curate, aglomerație, schimbători de bani la tot pasul, chinezării, suveniruri urâte, magazine sărăcăcioase dar cu reclame mari, mari. Este drumul spre Avenida Corrientes, „Broadway-ul din Buenos Aires”, cum este supranumit acest bulevard larg traversat de autobuze, mărginit de cinematografe și prăvălii care vând nimicuri și desfrâu, un fel de bulevard Elisabeta la scară mai mare și cu câte o vitrină care îți amintește vag unde ești. Revine sentimentul anilor 1990 din România, un du-te vino fără țintă, o gălăgie, un dat din coate pentru a urca mai mult și mai mult pe învelișul superficial al vieții, lupta pentru câteva clipe de satisfacție, și curentul de durere reală și de fericirea că, de bine, de rău, în lumea nedreaptă și jignitoare, ești și tu, respiri și mai apuci să treci încă o zi în splendida măreție a existenței care se ițește de sub mizeria trecutului și a prezentului.

     Ca să mănânci la pomul lăudat numit Don Julio, trebuie să te programezi din timp, ca la dentist, iar la fața locului mai ai de așteptat la coada, mică, ce-i drept, care îți oferă accesul la un loc, pe terasă, de preferat, mai ales în aceste zile când ploaia lasă loc unui soare cumplit cât ai bate din palme. Carnea de vită locală este cea despre care ai tot auzit, prezentată aici mai în detaliu, dar la fel de gustoasă ca în aproape orice alt loc, și înainte de a alege un vin cobori, de vrei, în crama ticsită de sticle, mostre din ani și regiuni diferite, rodul viței argentiniene, atât de bogat și din care doar o mică parte ajunge pe alte continente. Recomandările strânse de la localnici se dovedesc întemeiate, doar că totul te trimite până la urmă către aceeași inavariabilă destinație de după-amiază: siesta.

     Întunericul a cuprins deja orașul când, în locurile cele mai populate dar și în altele, mai suprinzătoare, mai greu de găsit, se dă tonul muzicii, în sfârșit acea muzică la care se gândește toată lumea când vorbește despre Argentina: tango. Iarăși un pic de căutare, un strop de orientare, și pe un bulevard nu prea populat la ceasul destul de târziu, la o intrare lată și întunecoasă, ca de depozit părăsit care adăpostește activități ilicite, în spatele unei tejghele de lemn mâncat de vremuri, un bărbat îți ia banii și îți indică scările la fel de largi care duc către un etaj la fel de delabrat. Un hol mare dă în stânga într-o sală potrivită ca dimensiuni, cu niște piese de mobilier înghesuite unele peste altele în fund și câteva perechi cu ochii țintă la un instructor scund, cu părul lung grizonant spre alb și figură mereu zâmbitoare, instructorul de tango. În aproape o oră apuci să înveți câțiva pași – unii, cel puțin – dar semne ale esenței elegante a acestui dans născut, pare-se, în locuri cu totul lipsite de eleganță, ți se întipăresc în minte: balans, încredere, arta de a conduce sau de a te lăsa condus de mișcări delicate, de un impuls, de o privire, de o legănare punctată de muzica pe care trebuie să o asculți cu urechile și cu trupul. Dialog sublimat, luptă transfigurată. O îmbrățișare.

     În dreapta holului, dincolo de culise rudimentare, imensa sală de spectacol și dans, slab luminată, cu podeaua de lemn negru uzat de ani, miros de mâncare, dozator de bere și vin prost. Perechile de artiști profesioniști dansează, plutesc sau se smucesc cu grație, bărbați tineri sau nu tocmai înlănțuiesc femei zvelte îmbrăcate în culori aprinse, o chitară și una sau mai multe voci îi invocă pe Piazzolla sau pe Carlos Gardel, cuplurile se rotesc ba singure, ba într-o coregrafie mai amplă, totul în doar o oră, căreia nu-i urmează dansul obișnuit, căci spectatorii, prea puțini, se grăbesc să plece spre case. Sunt clipe de visare deloc alterată de niciun element comercial, când ți se îngăduie impresia că faci parte din viața locului. O ultimă înghițitură din vinul de duzină sau din berea locală, un bacșiș cerut cu priviri șugubețe și ziua se sfârșește cu același sentiment: cu cât lucrurile sunt mai clare, mai banale, mai evidente, cu atât le înțelegi mai puțin. Și, cu un mic efort, le iubești mai mult.

Prin Buenos Aires (III)

 Muzică ieșită din tăcere, așa cum lumina iese din întuneric în anumite picturi vechi, nu dintr-o sursă exterioară, ci din persoana reprezentată, care se face însăși izvor de lumină. Maria Teresa Luengo, „Nave radiante”, pentru pian și vioară. „O muzică surprinzător de liniștită, ținând cont de asperitățile armonice și de lipsa unei cursivități melodice. Uneori devine meditativă, alteori extrem de descriptivă”, dixit principala mea referință în materie de limbaj sonor. Poate că și asta este însușirea sufletului Argentinei. Sau a sufletului lumii.

 

     Mergi pe trotuar și dai de una dintre ele, plimbând doi câini – foarte rari sunt aici oamenii cu unul singur – sau sprijinindu-se în cadru. La restaurant, la masa învecinată, trei s-au așezat deja și s-au cufundat în meniu, iar a patra, un pic întârziată, li se alătură după puțină vreme și încep să vorbească și să gesticuleze ca într-o coregrafie atentă și fragilă, cum doar ele pot și știu. Le vezi pe bănci sau în parcurile unde oameni din blocurile învecinate coboară și petrec ore în șir pe alei și pe iarbă, la o vorbă despre ale zilei sau ale vieții, cu un sandvici sau o sticlă de suc, ceai sau bere. Le observi pe scaune la spectacol, alături de partenerul de o viață, uneori chiar și pe câte o scenă improvizată sau vânzând căzute pe gânduri cești vechi de porțelan și dantelărie desuetă. Da, Buenos Aires este orașul babelor.

     Nicăieri nu sunt mai prezente, mai vii, mai adevărate. La cele mai multe nu vezi nimic din cultul european – ajuns și aici, fără îndoială – al minciunii tinereții fără bătrânețe. Sunt respectate și tratate cu curtoazie, ele însele își poartă anii – și ridurile - cu grație, dar nu sunt dintre cele care la șaptezeci de ani vor să pară de cincizeci. Machiate discret și cu bun simț, foarte plimbărețe, unele vesele nevoie mare, altele – de aici și de aiurea – probând sandale de tango.

     Cele mai multe magazine specializate – de haine, bijuterii, chiar și unele librării sau artizanate mai dichisite – au ușile încuiate și pe cineva care veghează la apariția clienților, pe care îi poftesc înăuntru. Unele trebuie căutate cu atenție, prin ganguri împânzite de meșteșugari sau chiar în apartamentul unui bloc, semnalate de o firmă prea ușor de trecut cu vederea. La „Comme il faut” – vă spunea cineva că le place să se creadă francezi – nu există vitrină, nici rafturi, ci doar câteva fotografii, afișe și vechi încălțări aproape istorice, ca într-un mic muzeu. Și două doamne pe calapod local, una oacheșă și închisă la culoare, alta blondă și mai plinuță, care se uită la cliente, le măsoară, le întreabă doar strictul necesar și apoi vin cu o pereche de sandale cu toc subțire, iar dacă nu se potrivesc cu încă una și încă una și încă zece cutii. Perechile trec de la o clientă la alta, exclamații admirative însoțesc micile opere de artă care se mută de pe un picior de șaptezeci de ani pe unul de treizeci cât ai bate din palme, îți poți permite să visezi un pic, ești deja la bal, iar dacă nu știi pașii poți oricum să asculți muzica sau să-ți închipui o epopee cu personaje mai mult sau mai puțin dubioase despre care se spune că au inventat un dans și care nu au existat niciodată în carne și oase cum le descrie povestea însă care devin tocmai datorită ei reale și îi dau la rândul lor înapoi consistență.

     Treci din livresc în livresc spre El Ateneo Grand Splendid, socotit de multe reviste și ghiduri una dintre cele mai frumoase librării din lume, de nu cumva chiar cea mai frumoasă. Un fost teatru căruia i s-a păstrat forma, cu fresce, cariatide, etaje semi-circulare. Cultura ca spectacol și o selecție de cărți și viniluri un pic cam standardizată și separată pe nișe tributare gustului și moravurilor contemporane care dau întregului un aer artificial și aproape că îți taie aripile gândului, care se întind mult mai bine în micuțele librării din apropiere, cu cărți noi și foarte, foarte vechi, luminate doar de o veioză și peste care plutește mirosul de pagini citite, plânse, migălite, asudate.

     A înflorit și aici producția de bere artizanală, însă în locuri mai la modă riști să găsești doar mărci europene de mare renume și mediocră calitate. E cald, foarte cald, încât nici tot acest farmec nu te mai umple de energie și înțelegi prea bine funcția existențială a siestei.

     Cum începe soarele să dea un semn că ar vrea să apună, o nouă viață curge în vinele orașului. Mergi pe trotuarele din cartierul Palermo și aproape te împiedici de mese și scaune, table cu îmbietoare tentații culinare și bahice și oameni care după ce te conving – fără prea mari eforturi – să bei un pahar la ei, se așează cu tine la masă și se bagă în sufletul tău, evident după ce observă că, dezarmat de bunăvoința lor, ai lăsat ușile larg deschise. Și în timp ce privești peste bulevard cum la balconul de la etajul unu un bărbat hotărât își cutivă mușchii ridicând greutăți, însă fără precipitare, calm, răbdător, oprindu-se să asculte două-trei vorbe pe care i le spune soția zâmbitoare care își vede apoi de ale ei, guști un Malbec ici, un spumant colo, iaca și niște „orange wine” la care ți se atrage atenția că „nu place tuturor” și te trezești în față, invariabil, nu cu covrigei ci, de pildă, cu niște măsline negre și verzi în ulei, asezonate în așa fel, cu un piper atât de aromat, încât ți se pare că mănânci așa ceva pentru prima dată.

     Pe un colț de stradă trei restaurante cu terasă se revarsă unul în celălalt și trebuie să te strecori printre mese ca să mergi mai departe, însă știi că ai de ajuns la un alt magazin de vinuri – lângă care, după câteva zile, se aciuase o... babă, cum spuneam, cu un pachet de cărți decorate în mână, dornică să-ți spună o variantă a viitorului care sigur face toți banii - , magazin de vinuri, deci, în care, spre dezamăgirea ta, ești întâmpinat de o vânzătoare între două vârste, cam morocănoasă și care, după expresia feței, nu știe boabă de engleză sau dacă știe cu siguranță n-o să-ți povestească prea multe...

     ...și ieși după mai bine de jumătate de oră, cu adrese de restaurante, recomandări de vinuri – pe lângă cele care ți-au uns gâtlejul – , o carte, „Malbec, mon amour” scrisă în colaborare de Laura Catena și Alejandro Vigil, doi dintre „mai-marii” industriei vinului din Argentina, câteva povești despre vii în locuri greu accesibile și sfaturi despre locurile unde tangoul trăiește mai pe limba locului și mai puțin turistic.

     „Restaurantele acelea multe din capătul străzii sunt...”. „Nu!” Și uite așa ajungi să bâjbâi pe străduțe aproape pustii, deși tot în centru, printre firme prost luminate și același aer în care tăcerea e parcă umplută de o vibrație – așteptare? pericol? – traversezi ca bezmeticul printre mașini și autobuze până când dai de adresa la care ai fost trimis, un local cu nume grotesc, „Gran Dabbang” – e vreo glumă? ne jucăm de-a proza fantastică, varianta kitsch-2025? - o speluncă înghesuită cu meniu unsuros în înveliș de plastic transparent și... cum era de așteptat, unele dintre cele mai gustoase feluri cu care ți s-au întâlnit vreodată papilele gustative, o îmbinare de latino-american cu indian (cine a mai auzit așa ceva?) de-ți ia foc gura și-ți tresaltă inima de atâtea frunze de mangold prăjite cu arome venite parcă de peste tot și din neunde, prepeliță cu amestec de mirodenii rica-rica, curry de miel cu scorțișoară, tărie de mere sau de pere și altele – nu multe, dar la fel de bune – asemenea.

     În intersecții, între magazine nocturne și intrări deschise din clădiri mari și uneori cam scorojite, orașul taxiurilor îți deschide mereu alte posibilități: poți să adormi legănat de melodia lui sau să mai scotocești prin unghere până târziu în noapte...

 

Prin Buenos Aires (II)

      Copilăria și tinerețea nu știu despre viață decât ce au trăit nemijlocit și, deși au ani mulți înainte, se raportează doar la intervalul scurt trecut de la naștere și încearcă să concentreze în el toate trăirile care, altfel, respiră în voie și se maturizează, apoi se epuizează sau se împlinesc în timp. Orice percepție e subiectivă, dar unele locuri îți inspiră experiența personală mai mult decât altele, nu te lasă să cazi în ispita de a crede că le poți cuprinde în granițe bine trasate. Argentina – poate toată America Latină – este locul unde poți trece de la uitare alinătoare la amintire dureroasă, de la tristețe copleșitoare la bucurie sfântă într-o singură zi. Ca și cum ai lua un taxi...

 

     ...pentru că Buenos Aires este orașul taxiurilor. O singură firmă, de stat, un singur preț oficial și o puzderie nesfârșită de mașini. Că ești pe un mare bulevard sau pe o stradă lăturalnică, lângă apă sau la marginea vreunui parc, în timpul săptămânii sau duminica, un furnicar de automobile standard negre și galbene sapă harnic de colo-colo, cu un chenar roșu care te anunță că sunt „libre” să te ducă unde voiește gândul. Scaune scorojite, aparate din vremuri pentru alții demult apuse și mirosul de piele încinsă care unora care au trăit și ei o oarecare febră a fotbalului ca antidot imaginar la sărăcie le amintește de Vara Italiană a lui 1990. Cei mai mulți șoferi nu știu engleză, ceea ce nu-i împiedică uneori să sporovăiască neîncetat, deschizându-ți un pic mai mult porțile orașului, în măsura în care îi înțelegi, ca pe o sugestie, așa cum se și potrivește în acest loc „care refuză să fie descris direct, dincolo de aluzii și simboluri” (iarăși Borges).

     Duminică, 2 februarie, sărbătoarea Întâmpinării Domnului. Soarele scaldă străzile destul de libere și la fiecare pas intri parcă mai adânc în oraș. Labirint, da, însă nu pentru că drumurile ar fi întortocheate, ci pentru că apar mereu străzi noi, distanțele sunt fluide, drumul străbătut ieri în jumătate de oră la pas îți ia astăzi la fel de mult cu mașina, iar când, după colț, te aștepți să citești pe plăcuță numele unei străzi deja cunoscute, în față îți apare un nou petic de oraș pe care îl vezi pentru prima dată. Catedrala ortodoxă antiohiană cu hramul „San Jorge” pare atât de la locul ei, cu mica frescă bizantină și inscripțiile spaniole care se prelungesc în jurul icoanelor din interior, niciun contrast, nici măcar o apariție exotică, ci locul umbros și liniștit pe care îl căutai pentru o clipă de răgaz din fața căldurii. Nimeni nu pare să se trezească prea devreme, utrenia începe abia pe la zece, dar te învăluie, cu slujba în spaniolă, cântarea bizantină și nu prea, unitară, ordonată, veselă și liniștită.

     Din taxi în taxi, de la biserică la piața San Telmo, acoperită, aglomerată, în sărbătoare perpetuă. Mirosuri îmbietoare se ridică printre grătarele mai simple sau mai sofisticate, berea artizanală se ițește dintr-o tarabă lipită de un magazin de antichități, peste tot muzică, nu prea tare, nu cacofonică, ci ca ciripitul obraznic al papagalilor care zboară sub cerul liber și se mai rătăcesc și sub aceste acoperișuri. Meniuri în spaniolă, cu variante în engleză în care traduse sunt în special conjuncțiile și prepozițiile – „pastel with carne and provoleta” – mai mult te nedumeresc, dar din fericire poți oricând să caști ochii cu nesaț la farfuriile și tăvile vecinilor de la masa înaltă și lungă de lemn și să comanzi „that and a little of that”.

     Treci printr-un alai de oameni și magazine parcă fără sfârșit, vechituri peste vechituri peste tablouri poate valoroase, cărți de bucate, volume de Marx, inele cu pietre prețioase și altele cu tinichele, dicționare, piese desperecheate de mobilier și iconițe ponosite, ți se pare că „aici sunt terasele unde se dansează tango”, până să observi că sunt și dincolo, și la 100 de metri distanță, și deodată dai de o piațetă aflată în bătaia soarelui cu mici porțiuni umbrite de coroanele verzi ale copacilor și înconjurată de prăvălii, de locuri vechi și noi, cu scaune și mese șubrede, de tarabe... și totul reîncepe. Pe o alee ai pălărieri și restaurante și un magazin de muzică second hand, o adevărată comoară de viniluri vechi și tricouri și reviste și variante făcute special pentru Spania ale marilor albume ale muzicii, și Astor Piazzolla și insigne, tricouri, brelocuri și fotografii atât de vechi încât cu siguranță nici protagoniștii lor nu știu de ele (pe o ușă, între zeci de fragmente de ziar, un Bruce Dickinson de cel mult 27 de ani zâmbește ținând în brațe un cățelandru).

     Firul Ariadnei pentru ieșirea din labirint este același veșnic taxi, iar căldura și agitația zilei te cheamă la odihnă. Pe înserat te trezești iar în alt colț al lumii, al orașului, al sufletului. Pășești în lumina amurgului pe bulevardele unde mașinile nu opresc la roșu dacă nu e nevoie, dar nici nu se înghesuie să te calce sau să se depășească, și cerul devine bolta unei catedrale atunci când ultimii credincioși întârziați pășesc ușor spre ieșire. Hotelurile cu intrări monumentale, foste conace sau ambasade, te îmbie pe câte o terasă sau într-un hol elegant. Până și vorbele grele au alt ecou în spațiile vaste, atât de tinere dar ducând cu ele istorii de veacuri ale unor strămoși veniți din alte lumi, iar veselia și durerea se ating ușor, ca într-un dans fără muzică, de pereții de marmură care le cuprind și le ridică spre bolți, îmbinându-le într-un cântec tainic, preludiu al tăcerii celei mai adânci.

Prin Buenos Aires (I)

     Zbori în noapte peste țări și mări, în această ordine, și te întrebi în ce măsură ritmul sălbatic, de rock brut în simțire și rafinat în expresie al lui Myles Kennedy de pe „The Art of Letting Go” poate face trecerea către America de Sud. Sau „Mormântul lui Couperin” de Ravel, cu pianul-orchestră care pare să cuprindă în abstract – diafan, lipsit de simbolism pentru că își are simbolul în sine însuși, în materialitatea unui gând (nu a unei idei) înfipt în conștiința trupului – totalitatea instrumentului... Sunt trăiri care dispar treptat și definitiv când intri în lumea nouă, căci aici se deschide un început care va da o altă culoare amintirilor pierdute și regăsite abia la întoarcere. Se poate intra pe aici, se poate intra pe oriunde.

 

Când pleci de la iarnă și ajungi în mijlocul verii – presupun că și invers e la fel – , sentimentul unui pământ nou devine mai pregnant. Și de aici este firesc să cauți puncte de sprijin nu în trecutul imediat, ci în amintire. Drumuri late și însorite, mașini mai vechi și mai ponosite, panouri publicitare uriașe, blocuri de periferie. Urâte, cele mai multe, industriale, dar nu înghesuite unele într-altele, nici măcar ordonate în vreun fel, ci crescute parcă la nimereală, ca niște buruieni. O clopotniță dreptunghiulară anunță prezența unei biserici, cu așezare la fel de aleatorie. Îți închipui un sunet spart sau dogit între zgomotele cotidiene: tigăi care sfârâie, certuri, bufnituri casnice, mingea lovită cu piciorul. Nu simți prea bine când se schimbă peisajul și intri pe bulevardele unui oraș în toată puterea cuvântului, iar blocurile se amestecă tot mai mult cu locuințe cu o arhitectură elegantă și la fel de neunitară, totul înconjurat de copaci care îmblânzesc arșița, mari, înfloriți, cu coroane maiestuoase, mulți, tot mai mulți. Parcă e un iz din cartierele frumoase și vechi ale Constanței, îmbinat cu verdeața Iașilor sau a Chișinăului, la o altă scară, mai mare, mai copleșitoare, mai fantastică.

Buenos Aires este – o simți pășind pe primele străzi din Recoleta – oraș al artei și al culturii. Îți răscolește referințe vechi, literare și istorice, unele recente, ca asemănările cu România anilor 1990, mici pete de culoare într-un univers atât de diferit în familiaritatea lui. Reeditarea primului disc al lui Eric Satie, un vinil vechi pierdut printre revistele unui chioșc, dă tonul. Borges spune că multe dintre casele cu arhitectură somptuoasă de aici au fost construite astfel pentru că argentinienilor le-a plăcut să se creadă francezi („în timp ce francezii ne credeau guatemalezi sau bulgari”), dar iubitorul de Paris însuși nu le vede așa, poate din cauza vegetației abundente, cu ficuși ale căror rădăcini ieșind spre suprafață se întind aproape ca oglinzi ale coroanelor, a unui mod mai așezat al mișcării acestui oraș haotic sau poate de altceva, inefabil. Sufletul unui popor?

Înțesând aleile unui parc și mergând spre cimitirul Recoleta, sute de tarabe formează un târg multicolor, plin de nimicuri și mici opere de artă – „all handmade” – după cum te asigură o dată la două-trei minute câte un artizan vorbitor de engleză mai mult sau mai puțin rudimentară. Păpuși și animale umanizate sau fantastice, din sticlă, cârpă, plastic, unele îmbrăcate cu eleganța desuetă și fermecătoare a vremurilor vechi, mici instrumente de percuție și suflat, inscripții pe lemn la limita kitsch-ului – sau dincolo de ea – , tablouri de toate felurile, unele pur comerciale, altele de o reală forță expresivă, toate minunate prin îmbinarea de culori și stiluri, priviri pioase, zâmbete inocente, Maradona, Messi, bijuterii din piatră sculptate în formă de sexuri feminine, multe flori și fructe, sucuri, dulcegării, iar mici opere de artă artizanală... În vecinătatea cimitirului, cu mormântul Evei Duarte Peron (Evita), ca principal punct de atracție, deși dacă cercetezi duhul orașului vei căuta și spre Victoria Ocampo, se află a doua biserică din oraș ca vechime, Nuestra Señora del Pilar – atât de spaniolă și totuși atât de altfel. Omul sfințește locul, Domnul Îl sfințește pe om, dar El știe să vorbească pe limba locurilor care sunt ele însele expresii ale nesfârșitei Lui bunătăți.

...și rock. Înainte de tango. La una din cinci tarabe un vânzător mai tânăr sau trecut bine de 50-60 de ani ascultă un Hendrix, un Zeppelin, dar cel mai adesea un rock hispanofon, ba cu rezonanțe de blues, ba cu elucubrații psihedelice. La Buenos Aires toată lumea pare să asculte muzică, de la turiștii care cască gura la câte un cerșetor cu bandoneon, până la taximetristul tânăr și cam nepriceput, pe care drumurile încurcate nu-l opresc nicidecum să însoțească artiștii de pe CD-ul lui prețios în rafale verbale de hip-hop în spaniolă.

„Ce este Buenos Aires?” se întreabă Borges. „Cine este și cine a fost Buenos Aires?” Și dacă în mulțimea de răspunsuri antagonice și adevărate și false în măsuri similare putem spune că este orașul marilor lui creatori, cum să nu pomenim și despre Diego? Ghidurile turistice moderne ne spun precaut că „deși nimeni nu-i poate lua talentul fotbalistic, a avut și atitudini reprobabile”, dar cu toate acestea dai peste el la fiecare pas, mult mai des decât de Messi, cel cu comportament (aproape) ireproșabil. Buchiniștii răspândiți pe câte un colț de stradă sau de parc te îmbie cu amalgamuri în care Garcia Marquez sau marii scriitori europeni se învecinează cu reviste vechi mustind de articole sau postere cu Maradona, pe care îl vezi mai departe pictat pe un zid, o figură contradictorie printre celelalte ale acestui loc.

Librăria Borges ocupă încăperile unei clădiri cu curte umbroasă unde printre mese cântă un mic grup de jazz și care se prelungește pe trotuar, printre trecătorii cu nenumărații lor câini și omniprezenții copaci umbroși. Fetele la modă își fac universalele fotografii în care afișează posturi care nu înseamnă nimic dar par indispensabile, însă o fac printre cărți. Chiar și drumul din cârciumă în cârciumă e un itinerariu poetic, printre case cu balcoane joase, umplute de toate vechiturile imaginabile, ghivece, flori, sifoane, roți de bicicletă, jucării vechi, unelte prăfuite printre care câte un cățel își croiește drum către interiorul unor case cu siguranță la fel de pitorești. Între o degustare de vin și o carne de vită cum te așteptai să fie după atâtea povești, câte un rătăcit ca și tine apucă să-ți spună cât de familiar îi este acest loc. Iar la întrebarea „de ce?” răspunsul e mereu același, atât de firesc încât ar putea deveni la rândul său patrimoniu local – o ridicare din umeri...

Oliver Jens Schmitt şi rechizitoriul său la adresa Bisericii - Vasile Bănescu

 Public mai jos, fără nicio completare, punctul de vedere (la care subscriu) exprimat de domnul Vasile Bănescu, purtător de cuvânt al Patriarhiei Române, în legătură cu recenta apariţie de la Humanitas.

„Biserica de stat sau Biserica în stat? O istorie a Bisericii Ortodoxe Române, 1918-2023”
Autor – Oliver Schmitt (istoric austriac)

Titlul cărții e transparent și spune totul. Nu doar tot ce ar vrea autorul, ci inclusiv ceea ce nu vrea: volumul e un rechizitoriu sumar construit de un „procuror” al cărui scop aprioric, exclusiv și impur este condamnarea, nu elucidarea.

Din acest motiv cartea nu poate prezenta o istorie obiectivă a BOR în perioada menționată, ci doar un colaj de informații decupate din anumite documente, acuzații și judecăți morale care, în prezența obiectivității, s-ar fi oprit onest la persoane real vinovate de compromisuri, analizându-le situația în context, și nu s-ar fi extins prin nedreaptă, absurdă generalizare la nivelul unei întregi instituții compuse din oameni cu scăderi, merite, culpe și responsabilități profund diferite. Oameni, nu îngeri.

Istoria unei Biserici dintr-o țară în care nu ai trăit, ca și o istorie a totalitarismului despre care doar ai auzit și citit, nu poate fi descifrată, înțeleasă și scrisă obiectiv doar în urma lecturării unor fragmente subiectiv alese din lunga și întortocheata frază a realei istorii pe care vrei să o descrii și să o publici cu orice preț și scop perfid.

Generalizarea rămâne mereu un „păcat” strigător la cerul logicii, o siluire a acesteia, iar inculparea in corpore prin generalizare a unei instituții fundamentale a unui popor este doar o ieftină și dezonorantă manipulare.

Cu adevărat onest intelectual și moral ar fi sunat un titlu care să indice istoria critică a unei perioade în care unele (!) persoane au făcut compromisuri imposibil de scuzat, nu un titlu ticluit ideologic care include denigrator o întreagă instituție din care fac parte în mod covârșitor, ca pretutindeni, oameni obișnuiți și cuminți ce au trăit și trăiesc mereu departe de complicitatea cu politicul totalitar sau doar cinic și vulgar.

Oare tot colaboratori ai regimurilor de sinistră amintire au fost și miile de clerici ortodocși arestați, mutilați și decimați în închisori?

Tot colaboratori au fost 99% dintre slujitorii Bisericii care erau defăimați public ca retrograzi, suspecți sau ostili „orânduirii socialiste”?

Oare supraviețuitorii închisorilor comuniste, clerici sau nu, au invocat altceva decât credința în Dumnezeu care i-a sprijinit la granița dintre viață și moarte când erau torturați de ideologii criminali, ai căror urmași scuipă azi, în varianta totalitarismului soft, pe istoria unei întregi Biserici în absența căreia nu putem vorbi despre cultura și spiritualitatea românească?

Există oare în istoria recentă a umanității popoare și instituții întregi care s-au ridicat ca unul împotriva totalitarismelor moderne și au luptat până la dispariție?

În încleștarea cu orice formă de demonism politic criminal idealul este oare extincția totală?

Cu ce drept omenesc poți reproșa cuiva, oricui, absența curajului de a fi (fost) martir, tu situându-te la antipodul oricărei forme de martiraj?

Frica omenească, desigur, nu trebuie confundată cu zelotismul colaborării cinice cu diavolul, ceea ce nimeni cu simțul realității nu face.

Neliniștitoarea, primejdioasa apropiere de Putere a Bisericii (context în care apare riscul real al instrumentalizării și manipulării acesteia) a debutat încă din secolul IV, după Constantin cel Mare, și este perfect valabilă în TOATE confesiunile creștine din cauza caracterului inevitabil instituțional al acestora.

Oare cu ce autoritate morală lapidează exclusiv Biserica Ortodoxă Română cineva vizibil aliniat ideologic sau cineva declarat anticlerical și cu fobie la noțiunea de Biserică?

Răspunsurile care contează vor crește de la sine, întrucât adevărul nu poate fi permanent trucat și nici definitiv îngropat.

Dumnezeu chiar există, Hristos este Fiul Său și El a întemeiat Biserica Sa ca spațiu al îndreptării și vindecării noastre morale, nu ca utopică oază a purității absolute și colective.

Dumnezeu nu ne ispitește. Nici măcar cu puritatea. Nu El face asta, ci diavolul ideologiei din ce în ce mai intens prezent în istorie.

Adevărul nu este o minciună albă atribuită recent și inept lui Iisus, ci o Persoană vie care iubește, eliberează, iartă, mântuiește.

Abia când înțelegi asta poți ieși din ridicolul judecării creștinismului și Bisericii exclusiv cu instrumentar filozofic, ideologic sau contabil editorial.

Despre calendare şi patimi

 Hristos a înviat!

 

     În confuzia contemporană şi aşa agitată de relativism anticreştin şi, din păcate, uneori de reacţii venite din partea aşa-zis creştină vecine cu isteria, o nouă polemică face valuri. Şi cum controversele legate de calendar, date, eventuale schimbări, nu sunt deloc noi şi se ştie că răscolesc patimi, altele decât cele binecuvântate suferite de Mântuitorul nostru în calea Lui pământească, o primă observaţie ar fi că momentul ales pentru a lansa, pe un ton imperativ şi acuzator, discuţia în spaţiul public a fost cât se poate de nepotrivit. De parcă, indiferent de caracterul legitim sau nu al cerinţei, cei care vor să solicite schimbarea datei Paştelui au şi schimbat-o în propria conştiinţă, nemaiţinând seama de duhul care ar trebui să se coboare peste noi în Săptămâna Patimilor, pentru că ei ar fi trăit-o deja atunci când socotesc că se cuvine.

     Destul de repede au apărut şi replicile, unele echilibrate şi necăjite, altele la limita blestemului şi a anatemei, amestecând vechi frustrări politice cu dogme sau pseudo-dogme şi bătăi cu pumnul în piept. Şi astfel, discuţia începută oricum într-un moment nepotrivit (şi chiar, îndrăznesc să spun, în jurul unei probleme secundare în comparaţie cu alte sfâşieri contemporane) nu a făcut decât să creeze mai multă dezbinare şi posibilitatea pentru toate capetele încinse să-şi proclame micile fidelităţi atât de stângaci asimilate cu adevărul sau chiar.... Adevărul.

     Discuţia legată strict de problema calendarului este legitimă. Şi, cum am mai spus, nu este nouă. Deşi vorbim despre un instrument de măsurare a timpului – deci un mijloc de cunoaştere lumească, exterioară – prin legătura pe care o are cu prăznuirile din istoria mântuirii, generează pasiuni şi chiar schisme dureroase şi greu de reparat. Fără a intra în detaliile problemei, este suficient să spunem că trecerea la stilul nou – “îndreptarea” calendarului, cum este numită în mediile bisericeşti – s-a făcut într-o parte a lumii ortodoxe în 1923, cu aprobarea tuturor sau a celor mai multe Biserici ortodoxe autocefale, locale, etc. Din motive ce ţin de organizarea internă sau de reacţiile mai vehemente sau mai puţin vehemente ale populaţiilor, nu toate au şi adoptat modificarea, însă nu au contestat-o şi au păstrat comuniunea cu cele trecute la calendarul nou, respingându-i pe aşa-numiţii stilişti care s-au rupt de ei. (Exemplu: Sfântul Munte Athos, care încă foloseşte calendarul vechi, este în comuniune cu Biserica Ortodoxă Română, care îl foloseşte pe cel nou, nu cu diferitele grupări schismatice de “vechi-calendarişti”). Tot printr-un acord la care au subscris cei mai mulţi reprezentanţi ai Bisericilor ortodoxe autocefale, locale, etc., s-a stabilit că, pentru ca toate Bisericile ortodoxe să aibă principala sărbătoare creştină, Paştele (şi, implicit, pe celelalte, cu dată mobilă), în acelaşi timp, calculul pentru acesta se va face după stilul vechi.

     Trebuie spus că au existat voci care s-au împotrivit schimbării calendarului, unele ale unor oameni de vază ai acelor vremuri. De ele se prevalează astăzi unii dintre cei care se situează de partea unui tip militant de Ortodoxie, mai potrivit arenei politice. Însă, până la urmă, indiferent ce au spus unul sau altul, indiferent de calitatea lor morală, intelectuală sau duhovnicească, nu o opinie are întâietate în Ortodoxie, ci rânduiala adoptată în cele din urmă de Biserică. Nu există om infailibil (acesta este un sindrom foarte… catolic) în afară de Dumnezeu-Omul, Hristos, şi de Biserica Lui. Sau, ca să ne referim la speţa de faţă, faptul că Mircea Vulcănescu sau Nae Ionescu s-au împotrivit schimbării calendarului nu o face pe aceasta dubioasă. (În treacăt fie spus, cei doi, admirabile figuri ale unei intelectualităţi creştine, nu erau teologi în sensul propriu al cuvântului. Părintele Cleopa Ilie cu siguranţă a fost – nu teolog academic, ci om al rugăciunii, după definiţia filocalică – iar părerea lui despre îndreptarea calendarului este lipsită de echivoc, precum se poate citi aici: https://cleopasihastria.wordpress.com/2007/09/20/despre-calendar/ ).

     Până aici lucrurile par în mare măsură lămurite. Ce este clar este că funcţionăm parţial cu un calendar actualizat, parţial pe cel vechi; că o facem din iconomie, pentru a fi în anumite momente în celebrare alături de toată Ortodoxia; că acest lucru creează anumite inconveniente (care însă nu au împiedicat pe nimeni să se mântuiască şi să se sfinţească) şi că, de aceea, cel puţin la nivel teoretic, lucrurile pot fi discutate fără a leza credinţa. Mai mult decât atât, faptul că există comunităţi ortodoxe care sărbătoresc Paştele după calendarul nou fără ca acest lucru să ducă la ruperea de celelalte aduce noi nuanţe. De aici încolo însă, par să înceapă smintelile.

     Domnul Adrian Papahagi, care a lansat discuţia, spune că trebuie să serbăm Paştele alături de ceilalţi creştini (adică de catolici şi de protestanţii “clasici”) şi că “bulgarii, grecii şi ceilalţi” “n-au decât să ne urmeze exemplul dacă vor comuniune”. Cu alte cuvinte, ar trebui să ne despărţim de comunităţi mari care mărturisesc aceeaşi credinţă cu noi de dragul unei presupuse împreună-celebrări a Paştelui cu “fraţii noştri” rupţi din trupul Ortodoxiei şi tot mai îndepărtaţi de credinţa noastră. Iată un “ecumenism” găunos şi relativist, o amalgamare prin sfâşiere din care, mărturisesc, nu înţeleg mai nimic. În aceeaşi direcţie zis ecumenistă – care amestecă politică şi teologie, Ortodoxie latină şi “sfinţi” pe care Biserica Ortodoxă nu i-a recunoscut niciodată –, domnul Papahagi este secondat de domnul Teodor Baconschi, care ne vorbeşte despre universalitatea mesajului Evangheliei în baza căreia, scrie domnia sa, ar trebui să serbăm şi Paştele alături de catolici şi protestanţi, pentru a ne reconfirma vocaţia de creştini universali. Întrebarea care se pune este: despre ce comuniune sau despre ce universalitate vorbim aici? Cum ar putea o dată calendaristică să refacă o unitate spulberată prin poziţii făţiş eretice (nu are rost să ne ascundem după termeni diplomatici), ca aşa-zisa purcedere a Duhului Sfânt din Fiul sau infailibilitatea papală? Prin negarea preoţiei harice, lipsa de cinstire a Maicii Domnului şi, în general printr-o formă continuă şi susţinută de iconoclasm, comune formelor de protestantism clasic? Cum crede domnul Baconschi – care, atenţie, are studii teologice! – că îi va apropia o dată calendaristică pe ortodocşi de catolicii a căror teologie a diluat până aproape de desfiinţare postul şi a căror trăire, pentru a nu mai lungi vorba, este atât de diferită de cea a creştinismului primar încât, după observaţia unuia dintre marii sfinţi ai contemporaneităţii, Cuviosul Sofronie, ucenicul Sfântului Siluan Athonitul, ortodocşii şi catolicii au început să se deosebească până şi din punctul de vedere al înfăţişării fizice? Cu protestanţii care nici nu mai mărturisesc Crezul, ci tot felul de forme mai mult sau mai puţin “adaptate”? Schimbăm data Paştelui şi suntem mai apropiaţi? Serbăm împreună Pogorârea Sfântului Duh, deşi Înseşi Persoanele Sfintei Treimi sunt acoperite de o confuzie duhovnicească printr-o teologie care pune esenţa deasupra persoanei (este una dintre cauzele şi în acelaşi timp consecinţele dogmei “Filioque”)?

     Cred că întrebările de mai sus sunt legitime. La fel cum cred că izbucnirile de furie care amestecă – exact ca şi cei cărora pretind că li se opun – teologia cu politica nu fac nimic pentru a limpezi lucrurile. Una este a vedea aspectele profund îndoielnice ale unei poziţii, alta a desfiinţa prin invective o discuţie în sine care are, după cum am spus, temeiurile ei. Înalt Prea Sfinţitul Andrei a încercat să lămurească însăşi întrebarea legată de Sfânta Lumină de la Ierusalim, devenită în discursul unora principalul pilon al credinţei noastre, temelia adevărului în funcţie de care se defineşte ortodoxia sau eterodoxia cuiva. Ierarhul de la Cluj a spus că odată cu schimbarea calendarului s-ar schimba probabil şi data manifestării minunii. Iar acest lucru se poate sprijini pe alte minuni (vezi şerpii din Kefalonia). “Anatema!” au strigat vocile unui tradiţionalism găunos, pentru care însăşi contestarea caracterului ştiinţific al calendarului – formulată, de pildă, de domnul Vasile Bănescu, purtător de cuvânt al Patriarhiei – are miros de erezie. Problema este că aceste critici virulente vin adesea, cum spuneam, din frustrări politice (ce caută într-o discuţie despre credinţă, dogmă, închinare, menţiunea obsesivă a asocierii unora sau altora cu “Petrov”?) şi sunt formulate uneori de persoane a căror cultură teologică ridică multe semne de întrebare.

     Aşa se face că, în stilul nevredniciei noastre tot mai vizibile în ultima vreme, o discuţie lansată la momentul nepotrivit şi cu baze îndoielnice, ca să folosesc un eufemism, dar care în sine este legitimă şi ar trebui purtată cu argumente teologice şi istorice, s-a transformat rapid într-o bălăcăreală publică legată de Putin şi Soros, de Ucraina şi Băsescu şi, evident, de Covid.

     Domnul Baconschi se plânge de un anti-occidentalism filetist. Desigur, există aşa ceva. Dar “uită” să menţioneze, altfel decât în treacăt şi ca pe un lucru până la urmă nesemnificativ, criza profundă a unei lumi occidentale care lucrează asiduu la desfiinţarea valorilor pe care s-a construit. (Poate că ar trebui, înainte să ne ridice în slăvi calea Occidentului, să arunce o privire la poziţia Poloniei faţă de deriva ideologică la care asistăm – cu atât mai mult cu cât acolo sunt fraţi catolici dintre cei cu care îşi doreşte atât de mult comuniunea.)  Contestatarii vocali ai oricărei discuţii (pentru că există şi voci coerente şi de bun-simţ care s-au opus “reformatorilor”, dar sunt ale unor oameni care nu ştiu să… ţipe) se plâng de idolatrizarea Occidentului şi au dreptate. Dar “uită” la rândul lor să spună că naţionalismul dus la idolatrie sau cochetăria cu ideologia dughinistă nu au nicio legătură cu soluţia ortodoxă. În partea cealaltă, domnul Baconschi duce discuţia în ridicol. Acum ceva timp, a avut loc un act cultural şi teologic extraordinar: apariţia în condiţii bibliofile a unei ediţii bilingve a Noului Testament, în greacă şi română, tipărită la mănăstirea athonită Vatopedu şi tradusă de un grup coordonat de părintele-profesor Constantin Coman. Domnul Baconschi a pomenit de ea, concluzionând că este foarte importantă pentru că e făcută cu teologii greci, deci ne apropie de NATO şi UE şi ne ţine departe de ruşi. Credeţi că glumesc? Convingeţi-vă singuri: https://www.libertatea.ro/opinii/un-eveniment-cultural-si-spiritual-editia-bilingva-a-noului-testament-de-la-vatoped-4419115 . Acelaşi gânditor – care, repet, are studii teologice, deci nu poate fi bănuit că nu ar sesiza unele nuanţe –, afirmă în recenta dispută: Cu toate astea, mergem cu rușii - și calendarul lor iulian, neîndreptat. Adică taman cu cei care au sabotat unitatea panortodoxă atât prin războiul inter-ortodox din Ucraina, cât și prin neparticiparea arogantă la Sinodul din Creta. Aici aveam de-a face de-a dreptul cu o fraudă morală şi intelectuală. Celebrarea Sfintelor Paşti în funcţie de calendarul vechi nu înseamnă că “mergem cu ruşii”, de vreme ce şi alte Biserici încă îl păstrează. Printre ele şi Sfântul Munte, acela despre care se afirma că ne apropie de UE şi NATO… În plus, Biserica Ortodoxă Rusă nu înseamnă nici Putin, nici patriarhul Kiril, nici invazia din Ucraina. Suntem în comuniune cu ruşii ortodocşi, fără a-l susţine câtuşi de puţin pe Putin. În schimb îi avem ca repere pe stareţii de la Optina, pe Sfânta Matrona din Moscova sau pe Sfântul Siluan Athonitul. Ar trebui să renunţăm la ei ca să nu cumva să ne trădăm vocaţia de punte?

     Toate acestea sunt ridicole şi, în fond, secundare. Nu trebuie să ne smintim. Până la urmă, în istoria Bisericii au mai existat controverse şi multe dintre ele au fost însoţite de aceleaşi patimi. Poate că, în fond, singura lecţie care se cuvine învăţată de pe urma acestei penibile furtuni este să ne întoarcem cât mai mult ochii de la deşertăciuni smintitoare – nu neapărat retrăgându-ne în mănăstire, ci, chiar rămaşi în lume, aplecându-ne personal şi comunitar prin mărturisire de credinţă ortodoxă spre lăuntrul nostru cel mai adânc, unde ne aşteaptă tăcut Hristos Cel Înviat.

     Luminează-te, luminează-te, Noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a răsărit. Saltă acum şi te bucură, Sioane, iar tu, Curată Născătoare de Dumnezeu, veseleşte-te întru învierea Celui născut al tău!