O frază începută de zece ori, reluată, ștearsă, reîncepută. Un ceva diafan, de necuprins, și atât de material încât te rănește în carne. „Ce tristeți plângeau ochii orbului!” (Evaristo Carriego) „Soarele păta cu aur biata-ți jachetă verde” (Fernández Moreno). În ce colț ai putea să te ascunzi când vrei să te găsești stând departe, departe de tine? Și ce aripi îți trebuie ca să stai înfipt în pământul tău ceresc?
Atunci când un Loc este mai degrabă în
aerul său – adică în duh – , mersul în locurile mici, zise importante, pe care băștinașii
și călătorii le aleg ca puncte de reper, ca să agațe harta imaginară într-un
spațiu ușor de cuprins cu gândul și privirea și scrisul, este simplu exercițiu
convențional, ba uneori cea mai sigură soluție pentru a-ți scăpa printre
degete, prin litere moarte, tocmai acel duh care suflă unde vrea el. Orice
vizitator calcă Plaza de Mayo, cu piramida-obelisc făcută în cinstea libertății
– o închisoare de piatră, adică, pentru a „cuprinde” ce nu poate fi oprit
nicăieri – și Casa Rosada și atâtea altele, a căror privire te poate ajuta să
alcătuiești un ghid plin de date istorice, dar murmurul celor dispăruți de-a
lungul timpurilor, pe care rudele și mamele – câte au mai rămas, puține – vin
să-i plângă aici cu o regularitate de ceasornic trist îți scapă de cele mai
multe ori. Banca și catedrala mitropolitană se învecinează, cea din urmă martor
al credinței care a întemeiat orașul și al luptei care a adus libertate
politică regiunii, căci aici se odihnesc rămășițele eliberatorului general José de San Martin, într-un
mausoleu impunător și tras un pic într-o latură a edificiului catolic.
Prelegerea
doctă se termină și te întorci în lumea reală, pe străzi, între oameni și
patrupedele lor. Pentru că Buenos Aires este orașul câinilor în general
și al șoricarilor în mod special. Vă spuneam, rari sunt cei care au unul
singur, iar meseria de plimbător de câini este aici la mare căutare: descrierile
orașului spun că există unii care plinbă și 12 deodată, dar am văzut și un
bărbat între două vârste cu 15, de toate culorile și dimensiunile, ținuți de o
încrengătură de lese, mergând grupați și cuminți, deși te întrebi cum fac ca
să-și rezolve problemele fiziologice în asemenea înghesuială. Cât despre
șoricari, ai un curs în aer liber despre această rasă: pe lângă cei roșcați și
negri, chiar în Europa au început să apară variante bălțate, unele cu colorit
de brac german, însă aici dimensiunile, culorile și blănurile par opera unui
artist obsedat de unul și același subiect, între comic și grotesc. Campion
fiind, fără îndoială, un teckel alb cu o vagă pată decolorată maro și ochi
albaștri.
Un mic scuar udat de stropii de ploaie în care
se reflectă cvasi-impresionist soarele sătul de atâta stat în spatele norilor,
sfârșit de dimineață cu accente pariziene într-o cafenea veche, cu lemn de
culoare închisă, lumină galbenă caldă și slabă din lustre rămase aici din alt
veac, un rocker bătrân și foarte solid care lucrează de zor pe telefonul mobil
molfăind absent un mic-dejun consistent și chelneri în pantaloni negri și
cămăși albe imaculate, lenți ca o melodie funebră, zâmbitori ca niște protagoniști
de comedii mute – alții decât Buster Keaton, se înțelege - , de aici poți
începe ziua, aruncând dintr-un colț priviri de reporter rătăcit, însărcinat să
cuprindă în corespondențe trimise la distanță suflul local. Tic-tic-tic-tic pe
tastatură, în timp ce chelnerul îți aduce un pahar de apă, apoi se întoarce și
vine cu al doilea, apoi prima cafea, primul sandvici – ah, aveți nevoie și de
lapte, sigur, imediat! – a doua cafea, ploaia aproape că a stat, încă vreo
cinci minute pentru notă, a fost bun?
Străzi tot mai
late converg către unul dintre centrele orașului, mărginite de magazine mari,
firme luminoase, nu mereu foarte curate, aglomerație, schimbători de bani la
tot pasul, chinezării, suveniruri urâte, magazine sărăcăcioase dar cu reclame
mari, mari. Este drumul spre Avenida Corrientes, „Broadway-ul din Buenos
Aires”, cum este supranumit acest bulevard larg traversat de autobuze, mărginit
de cinematografe și prăvălii care vând nimicuri și desfrâu, un fel de bulevard
Elisabeta la scară mai mare și cu câte o vitrină care îți amintește vag unde
ești. Revine sentimentul anilor 1990 din România, un du-te vino fără țintă, o
gălăgie, un dat din coate pentru a urca mai mult și mai mult pe învelișul
superficial al vieții, lupta pentru câteva clipe de satisfacție, și curentul de
durere reală și de fericirea că, de bine, de rău, în lumea nedreaptă și
jignitoare, ești și tu, respiri și mai apuci să treci încă o zi în splendida
măreție a existenței care se ițește de sub mizeria trecutului și a prezentului.
Ca să mănânci
la pomul lăudat numit Don Julio, trebuie să te programezi din timp, ca la
dentist, iar la fața locului mai ai de așteptat la coada, mică, ce-i drept,
care îți oferă accesul la un loc, pe terasă, de preferat, mai ales în aceste
zile când ploaia lasă loc unui soare cumplit cât ai bate din palme. Carnea de
vită locală este cea despre care ai tot auzit, prezentată aici mai în detaliu,
dar la fel de gustoasă ca în aproape orice alt loc, și înainte de a alege un
vin cobori, de vrei, în crama ticsită de sticle, mostre din ani și regiuni
diferite, rodul viței argentiniene, atât de bogat și din care doar o mică parte
ajunge pe alte continente. Recomandările strânse de la localnici se dovedesc
întemeiate, doar că totul te trimite până la urmă către aceeași inavariabilă
destinație de după-amiază: siesta.
Întunericul a
cuprins deja orașul când, în locurile cele mai populate dar și în altele, mai
suprinzătoare, mai greu de găsit, se dă tonul muzicii, în sfârșit acea muzică
la care se gândește toată lumea când vorbește despre Argentina: tango. Iarăși
un pic de căutare, un strop de orientare, și pe un bulevard nu prea populat la
ceasul destul de târziu, la o intrare lată și întunecoasă, ca de depozit
părăsit care adăpostește activități ilicite, în spatele unei tejghele de lemn
mâncat de vremuri, un bărbat îți ia banii și îți indică scările la fel de largi
care duc către un etaj la fel de delabrat. Un hol mare dă în stânga într-o sală
potrivită ca dimensiuni, cu niște piese de mobilier înghesuite unele peste
altele în fund și câteva perechi cu ochii țintă la un instructor scund, cu
părul lung grizonant spre alb și figură mereu zâmbitoare, instructorul de
tango. În aproape o oră apuci să înveți câțiva pași – unii, cel puțin – dar
semne ale esenței elegante a acestui dans născut, pare-se, în locuri cu totul
lipsite de eleganță, ți se întipăresc în minte: balans, încredere, arta de a
conduce sau de a te lăsa condus de mișcări delicate, de un impuls, de o
privire, de o legănare punctată de muzica pe care trebuie să o asculți cu
urechile și cu trupul. Dialog sublimat, luptă transfigurată. O îmbrățișare.
În dreapta
holului, dincolo de culise rudimentare, imensa sală de spectacol și dans, slab
luminată, cu podeaua de lemn negru uzat de ani, miros de mâncare, dozator de
bere și vin prost. Perechile de artiști profesioniști dansează, plutesc sau se
smucesc cu grație, bărbați tineri sau nu tocmai înlănțuiesc femei zvelte
îmbrăcate în culori aprinse, o chitară și una sau mai multe voci îi invocă pe
Piazzolla sau pe Carlos Gardel, cuplurile se rotesc ba singure, ba într-o
coregrafie mai amplă, totul în doar o oră, căreia nu-i urmează dansul obișnuit,
căci spectatorii, prea puțini, se grăbesc să plece spre case. Sunt clipe de
visare deloc alterată de niciun element comercial, când ți se îngăduie impresia
că faci parte din viața locului. O ultimă înghițitură din vinul de duzină sau
din berea locală, un bacșiș cerut cu priviri șugubețe și ziua se sfârșește cu
același sentiment: cu cât lucrurile sunt mai clare, mai banale, mai evidente,
cu atât le înțelegi mai puțin. Și, cu un mic efort, le iubești mai mult.
No comments:
Post a Comment