Muzică ieșită din tăcere, așa cum lumina iese din întuneric în anumite picturi vechi, nu dintr-o sursă exterioară, ci din persoana reprezentată, care se face însăși izvor de lumină. Maria Teresa Luengo, „Nave radiante”, pentru pian și vioară. „O muzică surprinzător de liniștită, ținând cont de asperitățile armonice și de lipsa unei cursivități melodice. Uneori devine meditativă, alteori extrem de descriptivă”, dixit principala mea referință în materie de limbaj sonor. Poate că și asta este însușirea sufletului Argentinei. Sau a sufletului lumii.
Mergi pe trotuar și dai de una dintre ele,
plimbând doi câini – foarte rari sunt aici oamenii cu unul singur – sau
sprijinindu-se în cadru. La restaurant, la masa învecinată, trei s-au așezat
deja și s-au cufundat în meniu, iar a patra, un pic întârziată, li se alătură
după puțină vreme și încep să vorbească și să gesticuleze ca într-o coregrafie
atentă și fragilă, cum doar ele pot și știu. Le vezi pe bănci sau în parcurile
unde oameni din blocurile învecinate coboară și petrec ore în șir pe alei și pe
iarbă, la o vorbă despre ale zilei sau ale vieții, cu un sandvici sau o sticlă
de suc, ceai sau bere. Le observi pe scaune la spectacol, alături de partenerul
de o viață, uneori chiar și pe câte o scenă improvizată sau vânzând căzute pe
gânduri cești vechi de porțelan și dantelărie desuetă. Da, Buenos Aires este orașul
babelor.
Nicăieri nu sunt mai prezente, mai vii,
mai adevărate. La cele mai multe nu vezi nimic din cultul european – ajuns și
aici, fără îndoială – al minciunii tinereții fără bătrânețe. Sunt respectate și
tratate cu curtoazie, ele însele își poartă anii – și ridurile - cu grație, dar
nu sunt dintre cele care la șaptezeci de ani vor să pară de cincizeci. Machiate
discret și cu bun simț, foarte plimbărețe, unele vesele nevoie mare, altele –
de aici și de aiurea – probând sandale de tango.
Cele mai multe magazine specializate – de
haine, bijuterii, chiar și unele librării sau artizanate mai dichisite – au
ușile încuiate și pe cineva care veghează la apariția clienților, pe care îi
poftesc înăuntru. Unele trebuie căutate cu atenție, prin ganguri împânzite de
meșteșugari sau chiar în apartamentul unui bloc, semnalate de o firmă prea ușor
de trecut cu vederea. La „Comme il faut” – vă spunea cineva că le place să se
creadă francezi – nu există vitrină, nici rafturi, ci doar câteva fotografii,
afișe și vechi încălțări aproape istorice, ca într-un mic muzeu. Și două doamne
pe calapod local, una oacheșă și închisă la culoare, alta blondă și mai plinuță,
care se uită la cliente, le măsoară, le întreabă doar strictul necesar și apoi
vin cu o pereche de sandale cu toc subțire, iar dacă nu se potrivesc cu încă
una și încă una și încă zece cutii. Perechile trec de la o clientă la alta,
exclamații admirative însoțesc micile opere de artă care se mută de pe un
picior de șaptezeci de ani pe unul de treizeci cât ai bate din palme, îți poți
permite să visezi un pic, ești deja la bal, iar dacă nu știi pașii poți oricum
să asculți muzica sau să-ți închipui o epopee cu personaje mai mult sau mai
puțin dubioase despre care se spune că au inventat un dans și care nu au
existat niciodată în carne și oase cum le descrie povestea însă care devin
tocmai datorită ei reale și îi dau la rândul lor înapoi consistență.
Treci din livresc în livresc spre El
Ateneo Grand Splendid, socotit de multe reviste și ghiduri una dintre cele mai
frumoase librării din lume, de nu cumva chiar cea mai frumoasă. Un fost teatru
căruia i s-a păstrat forma, cu fresce, cariatide, etaje semi-circulare. Cultura
ca spectacol și o selecție de cărți și viniluri un pic cam standardizată și
separată pe nișe tributare gustului și moravurilor contemporane care dau
întregului un aer artificial și aproape că îți taie aripile gândului, care se
întind mult mai bine în micuțele librării din apropiere, cu cărți noi și
foarte, foarte vechi, luminate doar de o veioză și peste care plutește mirosul
de pagini citite, plânse, migălite, asudate.
A înflorit și aici producția de bere
artizanală, însă în locuri mai la modă riști să găsești doar mărci europene de
mare renume și mediocră calitate. E cald, foarte cald, încât nici tot acest
farmec nu te mai umple de energie și înțelegi prea bine funcția existențială a
siestei.
Cum începe soarele să dea un semn că ar
vrea să apună, o nouă viață curge în vinele orașului. Mergi pe trotuarele din
cartierul Palermo și aproape te împiedici de mese și scaune, table cu
îmbietoare tentații culinare și bahice și oameni care după ce te conving – fără
prea mari eforturi – să bei un pahar la ei, se așează cu tine la masă și se
bagă în sufletul tău, evident după ce observă că, dezarmat de bunăvoința lor,
ai lăsat ușile larg deschise. Și în timp ce privești peste bulevard cum la
balconul de la etajul unu un bărbat hotărât își cutivă mușchii ridicând greutăți,
însă fără precipitare, calm, răbdător, oprindu-se să asculte două-trei vorbe pe
care i le spune soția zâmbitoare care își vede apoi de ale ei, guști un Malbec
ici, un spumant colo, iaca și niște „orange wine” la care ți se atrage atenția
că „nu place tuturor” și te trezești în față, invariabil, nu cu covrigei ci, de
pildă, cu niște măsline negre și verzi în ulei, asezonate în așa fel, cu un
piper atât de aromat, încât ți se pare că mănânci așa ceva pentru prima dată.
Pe un colț de stradă trei
restaurante cu terasă se revarsă unul în celălalt și trebuie să te strecori
printre mese ca să mergi mai departe, însă știi că ai de ajuns la un alt
magazin de vinuri – lângă care, după câteva zile, se aciuase o... babă, cum spuneam,
cu un pachet de cărți decorate în mână, dornică să-ți spună o variantă a
viitorului care sigur face toți banii - , magazin de vinuri, deci, în care,
spre dezamăgirea ta, ești întâmpinat de o vânzătoare între două vârste, cam
morocănoasă și care, după expresia feței, nu știe boabă de engleză sau dacă
știe cu siguranță n-o să-ți povestească prea multe...
...și ieși după mai bine de jumătate de
oră, cu adrese de restaurante, recomandări de vinuri – pe lângă cele care ți-au
uns gâtlejul – , o carte, „Malbec, mon amour” scrisă în colaborare de Laura
Catena și Alejandro Vigil, doi dintre „mai-marii” industriei vinului din
Argentina, câteva povești despre vii în locuri greu accesibile și sfaturi
despre locurile unde tangoul trăiește mai pe limba locului și mai puțin
turistic.
„Restaurantele acelea multe din capătul
străzii sunt...”. „Nu!” Și uite așa ajungi să bâjbâi pe străduțe aproape
pustii, deși tot în centru, printre firme prost luminate și același aer în care
tăcerea e parcă umplută de o vibrație – așteptare? pericol? – traversezi ca
bezmeticul printre mașini și autobuze până când dai de adresa la care ai fost
trimis, un local cu nume grotesc, „Gran Dabbang” – e vreo glumă? ne jucăm de-a
proza fantastică, varianta kitsch-2025? - o speluncă înghesuită cu meniu
unsuros în înveliș de plastic transparent și... cum era de așteptat, unele
dintre cele mai gustoase feluri cu care ți s-au întâlnit vreodată papilele
gustative, o îmbinare de latino-american cu indian (cine a mai auzit așa ceva?)
de-ți ia foc gura și-ți tresaltă inima de atâtea frunze de mangold prăjite cu arome
venite parcă de peste tot și din neunde, prepeliță cu amestec de mirodenii
rica-rica, curry de miel cu scorțișoară, tărie de mere sau de pere și altele –
nu multe, dar la fel de bune – asemenea.
În intersecții, între magazine nocturne și
intrări deschise din clădiri mari și uneori cam scorojite, orașul taxiurilor
îți deschide mereu alte posibilități: poți să adormi legănat de melodia lui sau
să mai scotocești prin unghere până târziu în noapte...
No comments:
Post a Comment