Plouă peste Buenos Aires. Dacă aș fi pictor, m-aș opri aici. Orașul scăldat de apele revărsate din cer, nu torențial, nici mărunt, neîncetat, este ca opera migăloasă a unui artist care cuprinde într-un moment – scurt, ca orice în lumea asta trecătoare, chiar când durează două zile – o trăire pe care alții se străduiesc, de-a lungul veacurilor și al sutelor de pagini, nu să o deslușească, ci să o împărtășească. Nu este un contrast brutal față de zilele trecute, însorite, străbătute de arșiță, ci o trecere firească, precum o modulație diatonică. Da, ploaia peste Buenos Aires este făcută pentru muzică și pictură, dar când tot ce ai la îndemână sunt cuvintele, te mulțumești și cu atât.
Uneori, ca să găsești trebuie să nu cauți.
Îți dezvăluie acest lucru, de pildă, o cafenea aleasă la întâmplare. Aceiași
chelneri mai degrabă bătrâni decât tineri, cu siguranță lenți și mereu amabili,
cu toată păsăreasca în care te îmbie să stai la mesele lor. Există o lumină
aici, când plouă. Stai la terasă, în timp ce toată lumea – nu prea multă, în
tot cazul – preferă interiorul, cu multe mese libere și una ocupată de statuile
în mărime naturală a două personaje, care îți amintesc de Fernando Pessoa turnat
în bronz la o masă din Lisabona. Dar nici că-ți pasă cine sunt, deși tragi cu
urechea la ghida unui grup de turiști de la care afli că La Biela este un loc
istoric și că există o lege prin care totul trebuie să rămână la fel,
construcția, mobilierul... personalul? Au trecut pe aici așii automobilismului
sportiv din Argentina și vreun scriitor sau altul, dar sunt toți familiari și
astăzi dintre ei îl alegi pe chelnerul jovial care îți aduce cafeaua și o
mezzaluna – croissant – sau salata pe care o molfăi privind la copacul cu
trunchi contorsionat de alături, în jurul căruia se încolăcește o operă de artă
plastică – cine spuneați că imită pe cine, domnilor Aristotel și Wilde? Și la
lumină. Parcă v-am spus că e altfel când plouă, nu?
Plouă. Plătești o taxă, primești un bon,
ceri o indicație clară, ți se răspunde „pe acolo”. Cimitirul Recoleta este
astăzi plin de apă și noroaie, cărarea largă din mijloc te duce pe alei mici și
înghesuite, printre locuri de odihnă. E plin de cavouri mari și somptuoase.
Europeni de vază, veniți aici pentru a cuceri locuri noi sau pentru a fugi de
cele vechi, constructori, visători, luptători, bătrâni cărunți, părinți cu
privirea îndreptată spre viitorul lumii noi și copiii lor, dintre care unii
abia au pășit în viață. Cu ploaie cu tot, cimitirul este de o muzicalitate
discretă, intimă, nu tristă. Cavou după cavou după cavou, și în foarte multe
dintre ele rămășițele închise în sicrie nu sunt coborâte în pământ, ci lăsate
în spatele ușilor cu geam, ca niște păpuși privind de după ferestre închise.
Nume, ani... Și, la câte un colț, o Maică îndurerată, un Hristos ștergând
lacrimile vreunei văduve din Nain sau prăbușit sub povara crucii fiecăruia
dintre noi. Am auzit de multe ori de „tristețe luminoasă”. Plouă. Și parcă m-aș
plimba ore în șir printre pietrele albe și sicriele cernite, viitorii mei
vecini, viitorii tăi vecini, într-o tăcere – acum mă gândesc că acest oraș plin
de vitalitate ar putea fi și orașul tăcerii – plină de speranță.
Ca într-un film sau într-un cântec din
anii nebuni ai Parisului, fugi din cimitir în taxi, și prin rafalele de apă
revărsate din cer în glugă, pantofi și pantaloni, dai fuga la Muzeul de Artă
Latino-Americană – MALBA pentru prieteni. O voce, pesemne cât se poate de
nesăbuită, a comparat sângele încins al latino-americanilor cu zbaterea
rușilor. Alta, poate mai așezată, i-a amintit că de aici lipsește răceala
nordică. Pictura și sculptura secolului al XX-lea trec într-o cavalcadă
sălbatică de la suprarealismul parcă mai viu decât mâzgălelile europene la un
cvasi-realism socialist – cam ca picturile care ornau cândva muzeul partidului
comunist din București – dar protestul social se scurge repede în ritual
precreștin (ceea ce, în parte, și este), iar oamenii schematici capătă chipuri
vii, suferinde. Ridici din umeri, te revolți scârbit, te oprești înduioșat sau
te lași cuprins de încântare. Brazilia, Peru, Argentina. Străzi din Buenos
Aires pictate de un exilat la Paris pătruns de Montmartre, Parisul îmbibat de
cultura rusă a unor Diaghilev sau Stravinski, cultură rusă pătrunsă de un duh
evreiesc ca al lui Haim Sutin (Chaïm Soutine) și totul revenind lângă vatra unei mame
rămase în orașul crescut pe lângă pampa, unde își așteaptă fiii rătăcitori. Da,
aici strălucesc și Frida Kahlo și celebrul ei autoportret, îmbrăcat în povestea
zbuciumului între artă, slugărnicie și suferință al legăturii cu Diego Rivera și
al copiilor nenăscuți, toate reflectate în tablouri, schițe și scrisori, și
extraordinarele fotografii alb-negru ale ungurului evreu George Friedman,
refugiat aici și autor al unor seriale fotografice „noir” de mare succes în
publicațiile vremii. Iar la magazinul de suveniruri, o broșurică foarte groasă
surprinde în sute de instantanee „golul secolului”. Al XX-lea, după cum
spuneam.
Lasă-mi o clipă de răgaz. Să merg prin
ploaie, să-mi fie frig, pentru că mi s-au udat de tot încălțările și ciorapii
și apa mi-a intrat până în oase. Să beau două beri și să mi se facă rău de la
ele și de la oboseală și de la atâta mers pe jos, să fiu un pic morocănos. Un
pic agasant, un pic plictisitor. Pentru că, dacă mă lași, te duc la spectacol.
„El viejo almacen”. Cică ar însemna
vechiul magazin sau, după alții – evident că nu verific – vechea băcănie, care
îmi place mai mult. Un restaurant nu prea mare, cu etaj, de data asta foarte
îngrijit și dichisit, până la băuturile care intră în costul biletului. Capcană
turistică. S-o credeți voi!
Dacă tot trebuie să mă raportez mereu la o
sursă, prefer să fie Borges în loc de Wikipedia și vă spun că inițial tango-ul
nu era deloc plângăcios, iar instrumentele pe care s-a născut sunt vioara,
flautul și pianul. Dar aici nu este doar tango. Sunt Bucureștii de altădată
mutați pe alt meridian. Un pianist care are în degete și suflet jazz, tango,
folclor argentinian – deci și european – muzică clasică și omniprezență
discretă. E toată armonia și aproape că nu-l observi. Vioară, contrabas. Și doi
bandoneoniști cu fețe de tocilari, dintre care unul conduce tot ansamblul cu o
inocență vecină cu impertinența cea mai sfidătoare. Un ochelarist dirijează
lumea, îți vine să-i spargi fața și să-l îmbrățișezi – v-am spus eu că ăștia au
ceva în comun cu rușii sau poate că trezesc în tine, care te uiți la ei, așa
trăiri extreme. Și dansatorii: tangoul
este în același timp senzual și înălțător, e violența străzii sublimată la
modul absolut, pofta cea mai joasă ritmată, coregrafiată, privire lascivă care
urlă la tine să pleci ochii în umilință, vulgaritate inițială descifrată cu
literele unui alfabet inițiatic diafan. Scene bulevardiere te duc din pampa pe
Broadway, felinarul stradal e lumânare de eremit, îmbrățișarea pătimașă îmbracă
forme geometrice de o puritate sublimă.
Și apoi totul se rupe! Un cuplu. O tobă și
o sfoară cu bucăți de lemn la capăt. Dansează, se unduiesc și insinuează un
ritm în crescendo, un bolero amenințător fără melodie, înfricoșător și
triumfător. Fata face ritmul să explodeze – acrobatic și măiastru – apoi
băiatul ia coarda și zgomotul, poliritmia, virtuozitatea coregrafică te aruncă
într-o frenezie – e ritm tribal, e percuție clasică, e calm mozartian și Dave
Lombardo și zbucium haotic de o simetrie imposibilă și parcă ai dansa și nu te
pierzi nicio clipă, ieși din tine și intri mai adânc... !!! ???
Și revii pe pământ, cu toată lumea alături
de tine, pe vocea lui Hugo Marcel, un tenor tangoist contemporan cu Iglesias și
vecin cu registrul lui Caruso. Ieri a fost soare, astăzi a plouat, aproape două
ore te-ai plimbat pe o cărare luminată discret între 1880 și 2025. Seara cea
mai îmbibată de artă te trimite înapoi pe străzi reale, în noaptea luminată ca
o îmbrățișare. Plouă.
No comments:
Post a Comment