Erau cândva, poate se vor întoarce, ierni atât de complete, cu străzi acoperite de albul orbitor al zăpezii și cufundate de ea în liniște, încât totul părea să se umple de o stare de odihnă. Un sfârșit senin, când gândurile însele tac și odată cu ele și amintirea. Deschizi o carte și, din întâmplare, dai peste fotografia unui cântăreț de tango din anii '20-'30, cu pălăria într-o parte și zâmbetul care te readuce brusc la vara dintr-o lume îndepărtată.
Y todo el pueblo cantó –
Marado, Marado / Nació la mano de Dios – Marado, Marado/ Llevó alegría en el
pueblo / Regó del gloria este suelo... Ole, ole, ole, Diegooo, Diegooo...
Boca! Peisajul văzut pe fereastra taxiului se schimbă ca
într-un film. Deodată mai multă agitație, ruine, mizerie. Rămâi cu privirea
fixată pe fațadele unor clădiri cândva superbe pe care vezi, cu litere mari,
atârnată de fereastra în spatele căreia nu se mai află decât moloz, inscripția:
„De vânzare!” Sunt parcă bucăți din delabratul centru vechi al Bucureștilor,
însă aruncate într-o margine de Bărăgan. Priveliștea e pestriță până când
devine monotonă. Te oprești brusc la o intersecție – de ce nu mergem mai
departe? - , dar când deschizi ochii un pic mai mari vezi în dreapta și apoi în
stânga și drept înainte... Boca! Pe „Caminito”, singura zonă recomandată
călătorului neavizat, parcă s-a deschis o cortină. Vuietul vocilor, clinchetul
paharelor, decorul unui perete mare, fără noimă, cu grafitti legat de fotbal,
sunetul de tango ieșit dintr-o boxă ca vai de mama ei în fața căreia dansează
un cuplu aterizat din secolul trecut, atât de cuprins de mișcare și ritm încât
nu observă lumile care s-au prăbușit, reconstruit, prăbușit în jurul lui, toate
te primesc într-un spectacol la care habar n-ai dacă ești actor – în rol
secundar, fără îndoială! – sau spectator. Ganguri răsar de peste tot și dau în
curțile interioare ale unor mici complexe de clădiri pline astăzi de magazinașe,
unele cu două etaje și balcoane mari și goale sau ferestre în dreptul cărora te
poți fotografia cu o cupă mare în brațe. Campion de o clipă în orașul
fotbalului.
Aici,
aproape de inima pulsândă a fotbalului argentinian, este singurul loc unde dai de
Messi aproape la fel de des ca de Maradona, însă coloritul local nu are ce face
cu datele și statisticile și recordurile, are nevoie să se agațe de un moment
memorabil, așa că, între suveniruri de tot felul, dulciuri, abțibilduri cu Jorge
Bergoglio și un oarecare Ernesto de tristă amintire și amăgitoare romanțare,
Lionel este însoțit pe tricouri, fanioane și afișe mai ales de inscripția „Que
mira, bobo?” („Ce te uiți, prostule?”,
în traducere aproximativă), cuvinte adresate unui olandez după un meci deosebit
de tensionat și pe care în lumea aseptică UEFA a declarat că le regretă. Aici
însă realitatea se confundă cu butaforia și ambele sunt mai aproape de viață.
Ca acei magneți în relief, în formă de căsuțe unde la parter se dansează tango,
iar la etaj dai de un restaurant și de
un fanion imens cu Cupa Mondială, efect comercial pe care nu-l găsești
nicăieri... decât la două clădiri mai încolo.
Cârciumi în dreapta și în stânga
se revarsă cu terasele până în stradă, oameni guralivi și veseli te invită să
iei loc sau măcar să schimbi la ei niște bani, zone acoperite, cu aer de
talcioc și falsuri cu nume de firme celebre se întâlnesc cu galerii în aer
liber, artă comercială și comerț cu un simț artistic sublim de trivial,
magazine din care îți poți lua dulciuri tradiționale, cuțite de toate mărimile,
Coca-Cola și bere artizanală. Ieși ușor dintre ele și mergi pe străzi mai
banale, cu rufe întinse pe balcon și grătar de cârnați în curtea școlii,
rudimentar, murdar și mai apetisant decât orice meniu cu litere colorate.
Crâșmele localnicilor și mașinile de sub care te aștepți oricând să se ițească
vreun meșter te duc spre La Bombonera, stadionul celor de la Boca Juniors, a
cărui apropiere este anunțată de case de oameni obișnuiți, soioase, asimetrice,
dar vopsite în culorile clubului, galben și albastru, și de pancarte mari pe
care se exprimă solidaritatea cu Israelul.
Miile de suveniruri și cele
câteva înghețate și produse de patiserie nu îți rețin privirea decât pentru o
clipă. Nici nu ai nevoie să intri pe stadion, un simplu ocol, o privire printre
cei înghesuiți la coadă la una dintre intrări sau o fotografie făcută într-o
mașină de epocă, cu toată recuzita pe tine – steaguri, tricouri, pălării,
fanioane – îți șopteșc despre un fotbal care aici este altfel și pe care îți
promiți să-l trăiești pe viu dacă Dumnezeu îți va mai duce pașii în această
parte de lume.
Imposibil să pleci fără să bei o
bere oarecare la halbă – așa ai fi vrut, așa ar fi fost romantic, dar aici
realitatea nu se chinuie să fie spectaculoasă și când nu e, pur și simplu nu e,
așa că primești două doze – și să-i aplauzi pe aceiași veșnici dansatori de
tango care, în momentul strângerii banilor în pălărie, se miră de cât de mult
seamănă românii argentinienii. Cum așa? Trei motive: limba, înfățișarea și...
tricoul cu Megadeth.
Și iarăși treci în filmul cu decoruri
schimbătoare, plutind între spații și timpuri diferite de pe scaunul unui taxi
– ohoo, România, frumos, prima dată aici? Da, ăsta e drumul spre port, știu,
aveți și voi fotbal, vă las la Podul Muierii („Puente de la Mujer”), ia uitați,
acolo aveți restaurante bune, și dincolo sunt câteva – iar aparatul a luat-o
razna de tot, dar ce să te mai superi când un argentinian știe de echipa
națională a României din vremurile vechi și bune? Iar când pe malul râului dai
de un restaurant cu aceeași vită și aceeași bere și un pahar de vin, parcă ești
și mai tânăr, pe vremea când banii nu contau pentru că oricum nu-i aveai.
Un ghid foarte cunoscut, „Lonely
Planet”, cam expirat, adică de acum mulți ani. Și un restaurant în Palermo, tip
„puertas cerradas” (cu ușile închise) – adică unul la care suni și rezervi,
fără firmă, fără reclamă, uneori fără adresă, care ți se comunică abia după ce
plătești un avans. În cazul de față, adresa și numărul de telefon sunt greșite
– pentru că proprietarul, afli ulterior, s-a mutat de patru ori – dar cu
perseverență ajungi pe o stradă ca acelea despre care v-am spus, umbrită,
largă, cvasi-liniștită și intri în casa unui om – Santiago, în speță, „Coupage”
se numește locul – care primește între doi și zece clienți în fiecare seară.
Locuința se dezvăluie treptat, frumoasă fără să fie mare, plăcută ca a unui
hipiot sau a unui arhitect, cu terasa pe care bei primul vin al serii. Oaspeții
sunt pestriți, dar toți anglofoni, iar ce urmează este experiența care lipsea
pentru a completa periplul: vinuri exclusiv argentiniene, îngemănate cu
mâncăruri de un rafinament delicat, nu atât extravagant, cât într-o armonie
niciodată disonantă, dar adesea surprinzătoare. „Beți înainte să mâncați, în
timp ce mâncați și după aceea. Comparați. Și descrieți.” Masa ca inițiere
culturală, o poveste ca a amfitrionului, stabilit o vreme în Europa, somelier,
patron de restaurant în Nicaragua, revenit în Buenos Aires, sau ca a
oaspeților, soț și soție călători pe toate meridianele, scriitoare, tineri
plecați de pe un continent pe altul, poet, degustător profesionist. Cele șapte
vinuri, albe, un roze și apoi roșu după roșu sunt armonizate cu pește (păstrăv,
„nu mâncați niciodată somon în Argentina, e plin de antibiotice”), legume și
sosuri și cea mai bună carne de vită din lume, maturată, îmbrățișată de ardei
afumați și mirodenii, nu prea multe, cât să le ții minte o viață și jumătate,
deși detaliile și compoziția le uiți după zece minute. O hartă a Argentinei
însoțește explicațiile, iar luminile de diferite intensități încorporate în
masă îți descoperă culoarea vinurilor, un alt indiciu despre drumul parcurs din
vie până în pahar și în memorie. Tabloul abstract de pe perete – cu un colorit
foarte frumos și deloc strident – capătă contururi concrete după o vreme, dar
nu din cauza beției (grupul de astăzi a înțeles avertismentul „se bea mult,
deci aveți grijă, casa e plină de trepte și nu rămâneți aici să dormiți”), ci
din cuvintele adesea amestecate și toropeala plăcută a unei convivialități
estivale și familiare.
Înapoi în stradă, la doar câțiva
pași, în barul recomandat de Santiago pentru un ultim pahar (sau două), te
întâmpină clienți obișnuiți care se uită curioși și o masă găsită la repezeală,
iar patronul tânăr și vorbăreț, aparent repezit, îți explică repede că „rolul
meu nu e să-ți dau ce-mi place mie, ci să-mi dau seama ce ți s-ar potrivi ție”.
Și așa se deapănă vorba, prin potriveli și poticneli, despre vin, câteva
cuvinte despre cartier, ceva economie, politică doar cât să-ți dai seama că mai
bine schimbi subiectul. Sub douăzeci de minute, încheiate cu o îmbrățișare.
Pașii te duc spre casă în căldura binefăcătoare, prin aerul bun și gustul
condimentat ale unui oraș pe care îl simți tot mai mult al tău.
No comments:
Post a Comment