Copilăria și tinerețea nu știu despre viață decât ce au trăit nemijlocit și, deși au ani mulți înainte, se raportează doar la intervalul scurt trecut de la naștere și încearcă să concentreze în el toate trăirile care, altfel, respiră în voie și se maturizează, apoi se epuizează sau se împlinesc în timp. Orice percepție e subiectivă, dar unele locuri îți inspiră experiența personală mai mult decât altele, nu te lasă să cazi în ispita de a crede că le poți cuprinde în granițe bine trasate. Argentina – poate toată America Latină – este locul unde poți trece de la uitare alinătoare la amintire dureroasă, de la tristețe copleșitoare la bucurie sfântă într-o singură zi. Ca și cum ai lua un taxi...
...pentru că Buenos Aires este orașul taxiurilor. O singură firmă, de stat, un singur preț oficial și o puzderie nesfârșită de mașini. Că ești pe un mare bulevard sau pe o stradă lăturalnică, lângă apă sau la marginea vreunui parc, în timpul săptămânii sau duminica, un furnicar de automobile standard negre și galbene sapă harnic de colo-colo, cu un chenar roșu care te anunță că sunt „libre” să te ducă unde voiește gândul. Scaune scorojite, aparate din vremuri pentru alții demult apuse și mirosul de piele încinsă care unora care au trăit și ei o oarecare febră a fotbalului ca antidot imaginar la sărăcie le amintește de Vara Italiană a lui 1990. Cei mai mulți șoferi nu știu engleză, ceea ce nu-i împiedică uneori să sporovăiască neîncetat, deschizându-ți un pic mai mult porțile orașului, în măsura în care îi înțelegi, ca pe o sugestie, așa cum se și potrivește în acest loc „care refuză să fie descris direct, dincolo de aluzii și simboluri” (iarăși Borges).
Duminică, 2 februarie,
sărbătoarea Întâmpinării Domnului. Soarele scaldă străzile destul de libere
și la fiecare pas intri parcă mai adânc în oraș. Labirint, da, însă nu pentru
că drumurile ar fi întortocheate, ci pentru că apar mereu străzi noi, distanțele
sunt fluide, drumul străbătut ieri în jumătate de oră la pas îți ia astăzi la
fel de mult cu mașina, iar când, după colț, te aștepți să citești pe plăcuță numele
unei străzi deja cunoscute, în față îți apare un nou petic de oraș pe care îl
vezi pentru prima dată. Catedrala ortodoxă antiohiană cu hramul „San Jorge”
pare atât de la locul ei, cu mica frescă bizantină și inscripțiile spaniole
care se prelungesc în jurul icoanelor din interior, niciun contrast, nici măcar
o apariție exotică, ci locul umbros și liniștit pe care îl căutai pentru o
clipă de răgaz din fața căldurii. Nimeni nu pare să se trezească prea devreme,
utrenia începe abia pe la zece, dar te învăluie, cu slujba în spaniolă,
cântarea bizantină și nu prea, unitară, ordonată, veselă și liniștită.
Din taxi în taxi, de la biserică
la piața San Telmo, acoperită, aglomerată, în sărbătoare perpetuă. Mirosuri
îmbietoare se ridică printre grătarele mai simple sau mai sofisticate, berea
artizanală se ițește dintr-o tarabă lipită de un magazin de antichități, peste
tot muzică, nu prea tare, nu cacofonică, ci ca ciripitul obraznic al
papagalilor care zboară sub cerul liber și se mai rătăcesc și sub aceste
acoperișuri. Meniuri în spaniolă, cu variante în engleză în care traduse sunt în
special conjuncțiile și prepozițiile – „pastel with carne and provoleta” – mai
mult te nedumeresc, dar din fericire poți oricând să caști ochii cu nesaț la
farfuriile și tăvile vecinilor de la masa înaltă și lungă de lemn și să comanzi
„that and a little of that”.
Treci printr-un alai de oameni și
magazine parcă fără sfârșit, vechituri peste vechituri peste tablouri poate
valoroase, cărți de bucate, volume de Marx, inele cu pietre prețioase și altele
cu tinichele, dicționare, piese desperecheate de mobilier și iconițe ponosite,
ți se pare că „aici sunt terasele unde se dansează tango”, până să observi că
sunt și dincolo, și la 100 de metri distanță, și deodată dai de o piațetă
aflată în bătaia soarelui cu mici porțiuni umbrite de coroanele verzi ale
copacilor și înconjurată de prăvălii, de locuri vechi și noi, cu scaune și mese
șubrede, de tarabe... și totul reîncepe. Pe o alee ai pălărieri și restaurante
și un magazin de muzică second hand, o adevărată comoară de viniluri vechi și
tricouri și reviste și variante făcute special pentru Spania ale marilor albume
ale muzicii, și Astor Piazzolla și insigne, tricouri, brelocuri și fotografii
atât de vechi încât cu siguranță nici protagoniștii lor nu știu de ele (pe o
ușă, între zeci de fragmente de ziar, un Bruce Dickinson de cel mult 27 de ani
zâmbește ținând în brațe un cățelandru).
Firul Ariadnei pentru ieșirea din
labirint este același veșnic taxi, iar căldura și agitația zilei te cheamă la
odihnă. Pe înserat te trezești iar în alt colț al lumii, al orașului, al
sufletului. Pășești în lumina amurgului pe bulevardele unde mașinile nu opresc
la roșu dacă nu e nevoie, dar nici nu se înghesuie să te calce sau să se
depășească, și cerul devine bolta unei catedrale atunci când ultimii
credincioși întârziați pășesc ușor spre ieșire. Hotelurile cu intrări
monumentale, foste conace sau ambasade, te îmbie pe câte o terasă sau într-un
hol elegant. Până și vorbele grele au alt ecou în spațiile vaste, atât de
tinere dar ducând cu ele istorii de veacuri ale unor strămoși veniți din alte
lumi, iar veselia și durerea se ating ușor, ca într-un dans fără muzică, de
pereții de marmură care le cuprind și le ridică spre bolți, îmbinându-le
într-un cântec tainic, preludiu al tăcerii celei mai adânci.
No comments:
Post a Comment