Zbori în noapte peste țări și mări, în această ordine, și te întrebi în ce măsură ritmul sălbatic, de rock brut în simțire și rafinat în expresie al lui Myles Kennedy de pe „The Art of Letting Go” poate face trecerea către America de Sud. Sau „Mormântul lui Couperin” de Ravel, cu pianul-orchestră care pare să cuprindă în abstract – diafan, lipsit de simbolism pentru că își are simbolul în sine însuși, în materialitatea unui gând (nu a unei idei) înfipt în conștiința trupului – totalitatea instrumentului... Sunt trăiri care dispar treptat și definitiv când intri în lumea nouă, căci aici se deschide un început care va da o altă culoare amintirilor pierdute și regăsite abia la întoarcere. Se poate intra pe aici, se poate intra pe oriunde.
Când pleci de la iarnă și ajungi
în mijlocul verii – presupun că și invers e la fel – , sentimentul unui pământ
nou devine mai pregnant. Și de aici este firesc să cauți puncte de sprijin nu
în trecutul imediat, ci în amintire. Drumuri late și însorite, mașini mai vechi
și mai ponosite, panouri publicitare uriașe, blocuri de periferie. Urâte, cele
mai multe, industriale, dar nu înghesuite unele într-altele, nici măcar
ordonate în vreun fel, ci crescute parcă la nimereală, ca niște buruieni. O
clopotniță dreptunghiulară anunță prezența unei biserici, cu așezare la fel de
aleatorie. Îți închipui un sunet spart sau dogit între zgomotele cotidiene:
tigăi care sfârâie, certuri, bufnituri casnice, mingea lovită cu piciorul. Nu
simți prea bine când se schimbă peisajul și intri pe bulevardele unui oraș în
toată puterea cuvântului, iar blocurile se amestecă tot mai mult cu locuințe cu
o arhitectură elegantă și la fel de neunitară, totul înconjurat de copaci care îmblânzesc
arșița, mari, înfloriți, cu coroane maiestuoase, mulți, tot mai mulți. Parcă e
un iz din cartierele frumoase și vechi ale Constanței, îmbinat cu verdeața Iașilor
sau a Chișinăului, la o altă scară, mai mare, mai copleșitoare, mai fantastică.
Buenos Aires este – o simți
pășind pe primele străzi din Recoleta – oraș al artei și al culturii. Îți
răscolește referințe vechi, literare și istorice, unele recente, ca asemănările
cu România anilor 1990, mici pete de culoare într-un univers atât de diferit în
familiaritatea lui. Reeditarea primului disc al lui Eric Satie, un vinil vechi
pierdut printre revistele unui chioșc, dă tonul. Borges spune că multe dintre
casele cu arhitectură somptuoasă de aici au fost construite astfel pentru că
argentinienilor le-a plăcut să se creadă francezi („în timp ce francezii ne
credeau guatemalezi sau bulgari”), dar iubitorul de Paris însuși nu le vede
așa, poate din cauza vegetației abundente, cu ficuși ale căror rădăcini ieșind
spre suprafață se întind aproape ca oglinzi ale coroanelor, a unui mod mai așezat
al mișcării acestui oraș haotic sau poate de altceva, inefabil. Sufletul unui
popor?
Înțesând aleile unui parc și
mergând spre cimitirul Recoleta, sute de tarabe formează un târg multicolor,
plin de nimicuri și mici opere de artă – „all handmade” – după cum te asigură o
dată la două-trei minute câte un artizan vorbitor de engleză mai mult sau mai
puțin rudimentară. Păpuși și animale umanizate sau fantastice, din sticlă,
cârpă, plastic, unele îmbrăcate cu eleganța desuetă și fermecătoare a
vremurilor vechi, mici instrumente de percuție și suflat, inscripții pe lemn la
limita kitsch-ului – sau dincolo de ea – , tablouri de toate felurile, unele pur
comerciale, altele de o reală forță expresivă, toate minunate prin îmbinarea de
culori și stiluri, priviri pioase, zâmbete inocente, Maradona, Messi, bijuterii
din piatră sculptate în formă de sexuri feminine, multe flori și fructe,
sucuri, dulcegării, iar mici opere de artă artizanală... În vecinătatea cimitirului,
cu mormântul Evei Duarte Peron (Evita), ca principal punct de atracție, deși
dacă cercetezi duhul orașului vei căuta și spre Victoria Ocampo, se află a doua
biserică din oraș ca vechime, Nuestra Señora del Pilar – atât de spaniolă și totuși atât de
altfel. Omul sfințește locul, Domnul Îl sfințește pe om, dar El știe să
vorbească pe limba locurilor care sunt ele însele expresii ale nesfârșitei Lui
bunătăți.
...și rock. Înainte de tango. La
una din cinci tarabe un vânzător mai tânăr sau trecut bine de 50-60 de ani
ascultă un Hendrix, un Zeppelin, dar cel mai adesea un rock hispanofon, ba cu
rezonanțe de blues, ba cu elucubrații psihedelice. La Buenos Aires toată lumea
pare să asculte muzică, de la turiștii care cască gura la câte un cerșetor cu
bandoneon, până la taximetristul tânăr și cam nepriceput, pe care drumurile
încurcate nu-l opresc nicidecum să însoțească artiștii de pe CD-ul lui prețios
în rafale verbale de hip-hop în spaniolă.
„Ce este Buenos Aires?” se întreabă
Borges. „Cine este și cine a fost Buenos Aires?” Și dacă în mulțimea de
răspunsuri antagonice și adevărate și false în măsuri similare putem spune că
este orașul marilor lui creatori, cum să nu pomenim și despre Diego? Ghidurile
turistice moderne ne spun precaut că „deși nimeni nu-i poate lua talentul
fotbalistic, a avut și atitudini reprobabile”, dar cu toate acestea dai peste
el la fiecare pas, mult mai des decât de Messi, cel cu comportament (aproape)
ireproșabil. Buchiniștii răspândiți pe câte un colț de stradă sau de parc te
îmbie cu amalgamuri în care Garcia Marquez sau marii scriitori europeni se
învecinează cu reviste vechi mustind de articole sau postere cu Maradona, pe
care îl vezi mai departe pictat pe un zid, o figură contradictorie printre
celelalte ale acestui loc.
Librăria Borges ocupă încăperile
unei clădiri cu curte umbroasă unde printre mese cântă un mic grup de jazz și
care se prelungește pe trotuar, printre trecătorii cu nenumărații lor câini și
omniprezenții copaci umbroși. Fetele la modă își fac universalele fotografii în
care afișează posturi care nu înseamnă nimic dar par indispensabile, însă o fac
printre cărți. Chiar și drumul din cârciumă în cârciumă e un itinerariu poetic,
printre case cu balcoane joase, umplute de toate vechiturile imaginabile,
ghivece, flori, sifoane, roți de bicicletă, jucării vechi, unelte prăfuite printre
care câte un cățel își croiește drum către interiorul unor case cu siguranță la
fel de pitorești. Între o degustare de vin și o carne de vită cum te așteptai
să fie după atâtea povești, câte un rătăcit ca și tine apucă să-ți spună cât de
familiar îi este acest loc. Iar la întrebarea „de ce?” răspunsul e mereu
același, atât de firesc încât ar putea deveni la rândul său patrimoniu local –
o ridicare din umeri...
No comments:
Post a Comment