A trecut la Dumnezeu Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist.
Este greu pentru nevrednicia noastră să scriem epitafuri pentru un ierarh care a marcat în mod însemnat istoria Bisericii Ortodoxe Române şi pe care Hristos, în milostivirea şi purtarea Sa de grijă pentru poporul creştin, l-a ţinut în viaţă ani îndelungaţi, spre folosul celor păstoriţi, în vremuri tulburi şi în ciuda controverselor, a bârfelor şi a pizmei care s-au manifestat constant şi care, din păcate, vor mai umbri probabil un timp percepţia noastră.
Nu încerc să idealizez, pentru că, după cum ne învaţă Scripturile, numai Dumnezeu singur e fără păcat, iar puterea lui Hristos se manifestă în slăbiciune. Se cer însă spuse câteva cuvinte.
Născut pe 7 februarie 1915 la Tocileni, judeţul Botoşani, Toader Arăpaşu a luat drumul mânăstirii înainte de a împlini 14 ani, manifestând astfel de mic chemarea către o viaţă grea de nevoinţă, spre slava lui Dumnezeu. Frate de mânăstire la Sihăstria Voronei, a fost tuns în monahism la Bistriţa-Neamţ, primind, după rânduiala călugărească, numele Teoctist.
După ani, a absolvit Facultatea de Teologie Magna cum laudae, frecventând şi cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Iaşi.
Aspectele ce ulterior au născut controverse au început să se manifeste la începutul perioadei comuniste, când ieromonahul Teoctist a fost asociat cu ierarhul Justinian Marina, perceput ca pro-comunist, numit, din cauza relaţiilor sale cu autorităţile înscăunate cu forţa de armata sovietică, "patriarhul roşu". Ulterior, pronia dumnezeiască s-a arătat a lucra pe căi necunoscute oamenilor, căci patriarhul Justinian a fost providenţial pentru Biserica noastră, sprijinindu-i pe toţi preoţii pe care autorităţile atee i-au persecutat în lagăre şi închisori.
În 1986, după ce fusese între timp Mitropolit al Olteniei şi apoi al Moldovei, a fost înscăunat Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Contestatarii Prea Fericirii Sale se referă mai ales la perioada aceasta pentru a-i pune în cârcă actele de supunere faţă de regimul comunist. Patriarhul Teoctist a făcut, e adevărat, compromisuri. Privite dintr-o perspectivă angelică, deasupra vieţii de zi cu zi din România comunistă, scrisorile adresate puternicilor vremii sau aprobarea dată - cu inimă frântă, ce-i drept - pentru demolarea unor biserici, pot naşte o anumită reticenţă. Dincolo de acestea, rămân, atât de preţuite în zilele noastre, statisticile: au fost demolate 27 de biserici, în schimb au fost construite 100. Mânăstirile din nordul Moldovei şi nu doar ele au fost renovate de comunişti, făcându-l pe marele duhovnic, părintele Cleopa, să se închine spunând că necuratul a ajuns să-I construiască locaşuri lui Dumnezeu şi recunoscând astfel folosul pe care l-a avut, în cele din urmă, Biserica, ca o consecinţă a diplomaţiei Patriarhului. Gurile dornice de zavistie turuie mai departe, dar Putna, Bistriţa, Slatina şi alte locuri de rugăciune vestesc recunoştinţă. În plan cultural, lucrurile sunt şi mai clare. În România, sub păstorirea Prea Fericitului Teoctist, s-au tipărit mai multe lucrări teologice şi scrieri bisericeşti decât în Grecia, ţară ortodoxă liberă, unde creştinismul nu era condamnat de puterea civilă. Puţini ştiu că în 1988, la întâlnirea cu Patriarhul ecumenic Dimitrios, întâi-stătătorul Bisericii Ortodoxe Române a sugerat deschis faptul că Biserica, dacă i se garantează sprijin din Occident, este gata să-şi scoată fiii în stradă, împotriva regimului comunist.
Pe 10 ianuarie 1990, ca urmare a schimbării de regim politic, Patriarhul Teoctist s-a retras din scaun, în chip de pocăinţă, la mânăstirea Sinaia. Demisia Prea Fericirii Sale a fost acceptată de Sfântul Sinod, dar reacţia păstoriţilor, care, preoţi de mir, monahi, teologi, episcopi, credincioşi simpli, au trimis nenumărate scrisori şi rugăminţi pentru întoarcerea întâi-stătătorului Bisericii, a făcut Sfântul Sinod să-l recheme în scaun.
Perioada post-1989 s-a remarcat prin grijă pentru creşterea evlaviei, canonizările unor sfinţi importanţi şi, mai discret dar poate mai presus de multe alte lucruri, prin păstrarea echilibrului într-un climat nu odată tulbure. În 1992, Prea Fericitul Părinte Teoctist a făcut unul dintre cele mai importante lucruri ale pastoraţiei sale, reactivând, în ciuda opoziţiei violente a Moscovei, Mitropolia Basarabiei, desfiinţată abuziv de puterea sovietică.
Presa a vorbit mult despre vizita Papei, ca despre o mare realizare, dar puţini au ştiut că în ianuarie 1989, într-o escală la Roma, Patriarhul Teoctist a sfidat interdicţia autorităţilor române şi s-a întâlnit cu Papa Ioan Paul al II-lea, discutând probleme ce au rămas până astăzi tăinuite.
Toate acestea vor fi consemnate de istorie. Până atunci vor fi rostite discursuri, vom vorbi, ca în atâtea alte rânduri, despre noi, sub pretextul de a-l evoca pe răposat, va curge cerneală, va curge venin. Dar în sânul Bisericii, în intimitatea şi căldura lăcaşurilor noastre de rugăciune, în bucurie şi durere, printre şoapte şi lacrimi, Prea Fericitul Patriarh Teoctist va rămâne, chiar şi mutat la cele veşnice, ceea ce a dorit să fie şi a fost în toţi aceşti ani: împreună-rugător către Preasfânta Treime. Dumnezeu să-l ierte, pentru rugăciunile Preacuratei Sale Maici şi ale tuturor sfinţilor!
Monday, July 30, 2007
Monday, July 23, 2007
Canicula şi alte calamităţi: cauze, ieşiri
Principala realitate, preocupare şi plagă a românilor (şi nu numai a lor) în zilele acestea pare a fi canicula. Ziare, programe de ştiri radio şi tv, discuţii la colţ de stradă, toate vorbesc despre de căldura crâncenă, oamenii cad ca seceraţi pe stradă, recolta se usucă, nedumerirea lasă loc groazei. Se vorbeşte cu părută înţelepciune şi despre cauze, despre încălzirea globală, poluarea mediului, experienţe necunoscute ce clocesc în ascunzişurile serviciilor secrete. Toate acestea, de fapt, efecte la rândul lor, într-un lanţ cauzal în analiza căruia ne încăpăţânăm parcă să neglijăm cauza primordială.
De multe ori suntem dispuşi să dăm crezare scenariilor celor mai fanteziste, dar dacă cineva ne vorbeşte despre păcat îl privim ca pe un biet nebun, pierdut în ceţurile Evului Mediu. Numai în biserici se mai înalţă astăzi rugăciuni smerite în care recunoaştem păcatele noastre ca fiind pricina tuturor nenorocirilor ce par a ne copleşi. Încă şi unii dintre cei prezenţi acolo tind să vadă această exprimare ca pe una metaforică, eventual punând-o în legătură numai cu acele acţiuni inconştiente care au legătură directă, adică ştiinţific demonstrabilă, cu degradarea climei: industrializarea excesivă, accidentele de tip Cernobâl (sau mai recent Lvov) etc. Suntem toţi victimele unei orbiri ce caracterizează lumea modernă şi care se traduce printr-o teamă de a ne asuma responsabilităţile. Preferăm politica struţului. Viaţa noastră, ne spunem, este - mai mult sau mai puţin - în regulă. Suferim de pe urma iresponsabilităţii factorilor de decizie şi a fatalităţii.
Dacă pentru o clipă am deveni lucizi, am vedea însă fără mare efort esenţa problemei, care este de altfel mult mai gravă decât canicula. Climatul de promiscuitate din viaţa noastră publică şi privată, compromisurile morale înecate în alcool, calmante sau orice alte mijloace care ne ţin departe de confruntarea cu propriile conştiinţe, nepăsarea şi suficienţa au făcut din generaţiile noastre ilustrarea cea mai violentă a unui mod de gândire pentru care "legea junglei" este un dulce eufemism, pentru că suntem unii faţă de ceilalţi mai răi decât necuvântătoarele, am ajuns în plină filosofie a lui Sartre, pentru care "iadul sunt ceilalţi".
Despre pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcate, Ortodoxia nu vorbeşte în termenii juridici ai gândirii apusene, ci mai degrabă o vede ca pe o consecinţă directă a ruperii noastre de la sursa primordială a vieţii. Copilul care se rupe de la sânul mamei moare nu pentru că mama răzbunătoare îşi caută satisfacţia, ci din lipsa hranei indispensabile pentru viaţa trupească. Omul îndepărtat de Dumnezeu se usucă prin deconectare de la sursa vieţii. Într-un interviu cu Prea Sfinţitul Justinian Chira, episcop al Maramureşului şi Satmarului, realizat de Claudiu Târziu, ierarhul spune: "Dumnezeu este bunătatea şi răbdarea infinită, dar creaţia pedepseşte. Natura reacţionează şi pedepseşte înstrăinarea noastră de Dumnezeu. Când încălcăm legile lui Dumnezeu, toate stihiile naturii, ca nişte gardieni ai Domnului, se revoltă şi ne lovesc pentru a ne readuce la credinţă. Creaţia lui Dumnezeu Îl apără pe El de cuvântul nostru prost, de lipsa noastră de credinţă, de răutatea noastră, de înverşunarea noastră contra lui Dumnezeu. Când faptele noastre Îl neagă pe Dumnezeu, natura ne face să suferim consecinţele." Judecând chiar şi din această perspectivă, păcatele ne apar cu atât mai clar ca izvorul tuturor necazurilor ce se abat asupra noastră. Iar o privire asupra noastră şi a lumii în care trăim nu poate decât să confirme acest lucru.
Şi totuşi, ce putem face? Cum scăpăm? Sunt aici două planuri pe care trebuie să acţionăm, într-o aceeaşi direcţie unitară purificatoare. Când am avut fericirea să vorbesc câteva minute cu părintele Arsenie Papacioc şi m-am plâns de situaţia gravă a ţării, în special pe plan politic, mi-a spus simplu că singurul şi cel mai important lucru pe care îl putem face este la nivel personal, este să fim noi înşine mai aproape de Hristos, să ne căim de păcatele noastre şi să căutăm apropierea de Dumnezeu. Este aici o consonanţă deplină cu răspunsul dat de Sfântul Serafim de Sarov celui care îl întreba cum să facă pentru a-i mântui pe alţii: "Găseşte-ţi pacea şi mântuirea ta şi o mulţime de oameni se vor mântui în jurul tău". Nu este o cugetare idealistă a unui om rupt de realitate: anii grei de puşcărie înduraţi de părintele Arsenie stau mărturie că a fost de la început în miezul acţiunii, în lupta pentru mântuirea ţării sale. Dar viaţa curată a unuia îi mântuie pe cei mulţi, după cum o mână de drepţi ar fi putut salva odinioară de la pieire Sodoma.
Al doilea plan este cel al vieţii publice, sau, dacă vreţi, al fiinţei noastre naţionale. Nu trăim izolaţi, ci în comunităţi, dintre care cea naţională are un rol aparte, şi suntem de aceea responsabili, pe lângă acţiunile noastre, şi de direcţia în care se mişcă neamul. Desigur, fiecare face ce poate în măsura locului său. Nu li se va cere călugărilor să preia frâiele politicii, nici poeţilor să formuleze soluţii în privinţa politicii externe. Dar tuturor ni se cere o dragoste rugătoare faţă de neamul nostru şi o conştientizare a păcatelor lui, pentru a putea pune umărul la căinţa colectivă şi la ridicarea naţiunii, altfel făcându-ne părtaşi la păcatele şi căderea ei.
Mă gândesc la două exemple ilustrative. Unul ţine de ce facem la noi acasă, al doilea de relaţiile noastre cu alţii. La Roşia Montană se pune la cale de ani de zile un proiect prin care, pentru un profit gras, urmează să fie otrăvit mediul şi ucisă o regiune. Biserica ia poziţie, ONG-urile se revoltă, se împart fluturaşi şi se fac concerte... Şi în acest timp campania continuă, oameni care în anii 60 făceau pe apostolii libertăţii (Florian Pittiş) îşi împrumută vocea pentru reclame în folosul exploatării cu cianură, iar televiziunea publică, sponsorizată parţial de banii noştri, le difuzează fără nici un fel de scrupule. Faptul că acolo continuă distrugerea este semnul neputinţei noastre. Al nepăsării. Şi dacă nu ne vom mobiliza şi nu vom face mai mult decât până acum, lucrurile vor merge mai departe în aceeaşi direcţie. Luarea de poziţie recentă a Mitropolitului Bartolomeu Anania este un prim semn că nu toată lumea doarme. Să sperăm că nu va fi doar o voce izolată în această problemă care - poate întâmplător sau mai degrabă deloc! - are legătură directă cu mediul.
Pe plan extern, inconsecvenţa şi slugărnicia în faţa Uniunii Europene ne fac, mai nou, să aprobăm ciuntirea Serbiei prin decizia de independenţă a provinciei Kosovo. Adică să lovim într-un loc sfânt al Ortodoxiei răsăritene, de dragul unor interese ale puternicilor zilei, susţinute de propagandă mincinoasă şi crime odioase, ce folosesc războiul cel dintre noi pentru a ne subjuga vrăjmaşilor nevăzuţi... şi văzuţi. Fie şi o luare de poziţie înseamnă astăzi mai mult decât tăcerea noastră vinovată.
O caricatură dintr-un ziar central arăta disperarea unui om în faţa codului roşu şi singura soluţie de avarie pe care acesta o mai întrevedea: o icoană. Ironic sau nu, caricaturistul a schiţat cel mai simplu şi evident adevăr. Nu este însă suficient să spunem "Doamne! Doamne!" Dacă vrem să fim ai lui Hristos, trebuie "pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm". Formulă sintetică ce arată implicarea noastră la nivel personal şi comunitar. Altfel, rămânem ai fatalităţii, ai responsabilităţii delegate şi ai ridicatului din umeri. Şi în cele din urmă ai lipsei de sens ce se tâlcuieşte moarte.
Poate unii vor râde de aceste cuvinte. După ce însă vom fi terminat de râs, de plâns, de tânguit şi de privit în gol, fie ca măcar în ceasul al doisprezecelea să ne amintim să ne rugăm. Neîncetat.
De multe ori suntem dispuşi să dăm crezare scenariilor celor mai fanteziste, dar dacă cineva ne vorbeşte despre păcat îl privim ca pe un biet nebun, pierdut în ceţurile Evului Mediu. Numai în biserici se mai înalţă astăzi rugăciuni smerite în care recunoaştem păcatele noastre ca fiind pricina tuturor nenorocirilor ce par a ne copleşi. Încă şi unii dintre cei prezenţi acolo tind să vadă această exprimare ca pe una metaforică, eventual punând-o în legătură numai cu acele acţiuni inconştiente care au legătură directă, adică ştiinţific demonstrabilă, cu degradarea climei: industrializarea excesivă, accidentele de tip Cernobâl (sau mai recent Lvov) etc. Suntem toţi victimele unei orbiri ce caracterizează lumea modernă şi care se traduce printr-o teamă de a ne asuma responsabilităţile. Preferăm politica struţului. Viaţa noastră, ne spunem, este - mai mult sau mai puţin - în regulă. Suferim de pe urma iresponsabilităţii factorilor de decizie şi a fatalităţii.
Dacă pentru o clipă am deveni lucizi, am vedea însă fără mare efort esenţa problemei, care este de altfel mult mai gravă decât canicula. Climatul de promiscuitate din viaţa noastră publică şi privată, compromisurile morale înecate în alcool, calmante sau orice alte mijloace care ne ţin departe de confruntarea cu propriile conştiinţe, nepăsarea şi suficienţa au făcut din generaţiile noastre ilustrarea cea mai violentă a unui mod de gândire pentru care "legea junglei" este un dulce eufemism, pentru că suntem unii faţă de ceilalţi mai răi decât necuvântătoarele, am ajuns în plină filosofie a lui Sartre, pentru care "iadul sunt ceilalţi".
Despre pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcate, Ortodoxia nu vorbeşte în termenii juridici ai gândirii apusene, ci mai degrabă o vede ca pe o consecinţă directă a ruperii noastre de la sursa primordială a vieţii. Copilul care se rupe de la sânul mamei moare nu pentru că mama răzbunătoare îşi caută satisfacţia, ci din lipsa hranei indispensabile pentru viaţa trupească. Omul îndepărtat de Dumnezeu se usucă prin deconectare de la sursa vieţii. Într-un interviu cu Prea Sfinţitul Justinian Chira, episcop al Maramureşului şi Satmarului, realizat de Claudiu Târziu, ierarhul spune: "Dumnezeu este bunătatea şi răbdarea infinită, dar creaţia pedepseşte. Natura reacţionează şi pedepseşte înstrăinarea noastră de Dumnezeu. Când încălcăm legile lui Dumnezeu, toate stihiile naturii, ca nişte gardieni ai Domnului, se revoltă şi ne lovesc pentru a ne readuce la credinţă. Creaţia lui Dumnezeu Îl apără pe El de cuvântul nostru prost, de lipsa noastră de credinţă, de răutatea noastră, de înverşunarea noastră contra lui Dumnezeu. Când faptele noastre Îl neagă pe Dumnezeu, natura ne face să suferim consecinţele." Judecând chiar şi din această perspectivă, păcatele ne apar cu atât mai clar ca izvorul tuturor necazurilor ce se abat asupra noastră. Iar o privire asupra noastră şi a lumii în care trăim nu poate decât să confirme acest lucru.
Şi totuşi, ce putem face? Cum scăpăm? Sunt aici două planuri pe care trebuie să acţionăm, într-o aceeaşi direcţie unitară purificatoare. Când am avut fericirea să vorbesc câteva minute cu părintele Arsenie Papacioc şi m-am plâns de situaţia gravă a ţării, în special pe plan politic, mi-a spus simplu că singurul şi cel mai important lucru pe care îl putem face este la nivel personal, este să fim noi înşine mai aproape de Hristos, să ne căim de păcatele noastre şi să căutăm apropierea de Dumnezeu. Este aici o consonanţă deplină cu răspunsul dat de Sfântul Serafim de Sarov celui care îl întreba cum să facă pentru a-i mântui pe alţii: "Găseşte-ţi pacea şi mântuirea ta şi o mulţime de oameni se vor mântui în jurul tău". Nu este o cugetare idealistă a unui om rupt de realitate: anii grei de puşcărie înduraţi de părintele Arsenie stau mărturie că a fost de la început în miezul acţiunii, în lupta pentru mântuirea ţării sale. Dar viaţa curată a unuia îi mântuie pe cei mulţi, după cum o mână de drepţi ar fi putut salva odinioară de la pieire Sodoma.
Al doilea plan este cel al vieţii publice, sau, dacă vreţi, al fiinţei noastre naţionale. Nu trăim izolaţi, ci în comunităţi, dintre care cea naţională are un rol aparte, şi suntem de aceea responsabili, pe lângă acţiunile noastre, şi de direcţia în care se mişcă neamul. Desigur, fiecare face ce poate în măsura locului său. Nu li se va cere călugărilor să preia frâiele politicii, nici poeţilor să formuleze soluţii în privinţa politicii externe. Dar tuturor ni se cere o dragoste rugătoare faţă de neamul nostru şi o conştientizare a păcatelor lui, pentru a putea pune umărul la căinţa colectivă şi la ridicarea naţiunii, altfel făcându-ne părtaşi la păcatele şi căderea ei.
Mă gândesc la două exemple ilustrative. Unul ţine de ce facem la noi acasă, al doilea de relaţiile noastre cu alţii. La Roşia Montană se pune la cale de ani de zile un proiect prin care, pentru un profit gras, urmează să fie otrăvit mediul şi ucisă o regiune. Biserica ia poziţie, ONG-urile se revoltă, se împart fluturaşi şi se fac concerte... Şi în acest timp campania continuă, oameni care în anii 60 făceau pe apostolii libertăţii (Florian Pittiş) îşi împrumută vocea pentru reclame în folosul exploatării cu cianură, iar televiziunea publică, sponsorizată parţial de banii noştri, le difuzează fără nici un fel de scrupule. Faptul că acolo continuă distrugerea este semnul neputinţei noastre. Al nepăsării. Şi dacă nu ne vom mobiliza şi nu vom face mai mult decât până acum, lucrurile vor merge mai departe în aceeaşi direcţie. Luarea de poziţie recentă a Mitropolitului Bartolomeu Anania este un prim semn că nu toată lumea doarme. Să sperăm că nu va fi doar o voce izolată în această problemă care - poate întâmplător sau mai degrabă deloc! - are legătură directă cu mediul.
Pe plan extern, inconsecvenţa şi slugărnicia în faţa Uniunii Europene ne fac, mai nou, să aprobăm ciuntirea Serbiei prin decizia de independenţă a provinciei Kosovo. Adică să lovim într-un loc sfânt al Ortodoxiei răsăritene, de dragul unor interese ale puternicilor zilei, susţinute de propagandă mincinoasă şi crime odioase, ce folosesc războiul cel dintre noi pentru a ne subjuga vrăjmaşilor nevăzuţi... şi văzuţi. Fie şi o luare de poziţie înseamnă astăzi mai mult decât tăcerea noastră vinovată.
O caricatură dintr-un ziar central arăta disperarea unui om în faţa codului roşu şi singura soluţie de avarie pe care acesta o mai întrevedea: o icoană. Ironic sau nu, caricaturistul a schiţat cel mai simplu şi evident adevăr. Nu este însă suficient să spunem "Doamne! Doamne!" Dacă vrem să fim ai lui Hristos, trebuie "pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm". Formulă sintetică ce arată implicarea noastră la nivel personal şi comunitar. Altfel, rămânem ai fatalităţii, ai responsabilităţii delegate şi ai ridicatului din umeri. Şi în cele din urmă ai lipsei de sens ce se tâlcuieşte moarte.
Poate unii vor râde de aceste cuvinte. După ce însă vom fi terminat de râs, de plâns, de tânguit şi de privit în gol, fie ca măcar în ceasul al doisprezecelea să ne amintim să ne rugăm. Neîncetat.
Thursday, July 19, 2007
Lacrimi şi muzică
Astăzi, Grigore Cartianu publică un excelent articol în "Evenimentul zilei". Îl puteţi citi aici:
http://www.evz.ro/article.php?artid=314613
Nu intrăm în detalii despre ce e bun şi ce e rău la Rolling Stones. O muzică uneori simplistă, uneori sălbatică, alteori pur şi simplu foarte frumoasă, suprapusă peste o viaţă care printre momentele de căldură umană a strecurat cele mai abominabile excese.
Şi totuşi, rămâne cântecul. Care ne mângâie fără să ne gândim prea mult la căile întortocheate ale celui ce cântă. Fără pretenţii. "It's only rock'n'roll".
Tulburătoare paralela lui Cartianu: "Praga cântă în ritmurile lui 'Satisfaction'./ Bucureştiul plânge în Piaţa Universităţii".
Şi totuşi, "fericiţi cei ce plâng".
http://www.evz.ro/article.php?artid=314613
Nu intrăm în detalii despre ce e bun şi ce e rău la Rolling Stones. O muzică uneori simplistă, uneori sălbatică, alteori pur şi simplu foarte frumoasă, suprapusă peste o viaţă care printre momentele de căldură umană a strecurat cele mai abominabile excese.
Şi totuşi, rămâne cântecul. Care ne mângâie fără să ne gândim prea mult la căile întortocheate ale celui ce cântă. Fără pretenţii. "It's only rock'n'roll".
Tulburătoare paralela lui Cartianu: "Praga cântă în ritmurile lui 'Satisfaction'./ Bucureştiul plânge în Piaţa Universităţii".
Şi totuşi, "fericiţi cei ce plâng".
Friday, July 6, 2007
Oraşul meu
Oboseala îmi apasă genele. Privesc încă o dată în urmă. Lumini şi străzi întunecate. Vineri seara.
Ca un organism viu – comparaţie folosită de nenumărate ori şi încă grăitoare – oraşul meu natal respiră aerul veacului în veşmântul său pestriţ, ca unul dintre locuitorii săi, rătăcind din stradă în stradă într-o perpetuă metamorfoză. Pe străzi fără lumină sau cu un bec chior într-un colţ, ca un străin rătăcit, păşeşte nesigur către case şi ele slab luminate, toropite de căldura sufocantă a zilei şi tulburate când şi când de miasme sau de îndepărtate strigăte nocturne. Zgomotul sfârşitului de săptămână, vorbirea neîncetată, cuvintele fără sens îneacă singurătatea şi goliciunea, copleşitoare, ca o carie ce mănâncă pe nesimţite temeliile unei aşezări fantasmagorice, în aşteptarea unui semn nevăzut pentru a o lăsa pustie şi ruinată. Oraşul meu plin ochi e din ce în ce mai pustiu, iar adunarea oamenilor maschează stângaci singurătatea apăsătoare.
Undeva, ascuns printre tufe uşor înmiresmate şi ziduri acoperite de iederă, oraşul meu rememorează încă vremurile gloriei sale demult apuse. La mică depărtare de tumultul veacului prostesc şi searbăd, zăboveşte în câte un salon cu pian, ca un bătrân privind pierdut pereţii înalţi acoperiţi cu tablouri şi fotografii de epocă, pe acordurile ce răsună în surdină de pe un disc zgâriat. Îşi aminteşte cum odinioară aici se dansa, sau se vorbea cu vocea ridicată despre probleme grave şi frivolităţi adânci, mereu şi mereu, până când toate au dispărut şi au lăsat loc stratului gros de praf de pe mobilă şi suflete.
Oraşul meu e bătut, nimicit, transformat. E minţit, lăudat, dărâmat şi schilodit. Şi e încă aici, neştiind încotro să se îndrepte, greu de povara unor zile care se urăsc între ele şi se îmbrăţişează în el.
Păşeşte tăcut în baruri cu lumini difuze şi pe străzile strălucitoare, pline de maşini, printre tineri zgomotoşi, adulţi obosiţi de viaţă, firme luminoase şi vorbe mincinoase. Într-un colţ frumuseţe pângărită sub straturi groase de machiaj şi vorbe deşănţate şi ademenitoare, un pic mai încolo o mănăstire care plânge neîncetat, iar lacrimile ei de iubire adapă oraşul ars de febra deşertăciunii. Într-o casă, neştiut de nimeni, un eremit. Pe jos, căzut, un beţiv. În parcul ce încă respiră verdeaţă şi parfum de romantism târziu, unii lângă alţii, oameni care se iubesc dar mor singuri de teamă să o spună, tineri care se îmbrăţişează şi nu se iubesc nici măcar atât, câte un visător sau un cerşetor. Un cântec şi o înjurătură. O alee murdară şi un suflet curat. Singur.
Dacă un poet dintre cei vechi spunea că Parisul e Sodoma, oraşul meu e Horazinul, Betsaida, Capernaumul. De plâns pentru dragostea ce s-a răcit în el, dar călcat, uşor şi discret, de paşii nevăzuţi ai Fiului Fecioarei. Cu neodihna-i tulburată, ochii osteniţi, prins în mrejele dulceţii amăgitoare şi pierzătoare şi mângâiat, când şi când, de o blândă adiere de vânt.
Vineri seara. Bucureştii. Oraşul meu. Clocotind de problemele sale mari şi de mult mai însemnatele mărunţişuri ale locuitorului pierdut în el, singur şi uitat. Îl visez uneori curăţit prin foc. Îl plâng. Îl hulesc. Oraşul meu rătăcit pe care îl iubesc atât de mult.
Ca un organism viu – comparaţie folosită de nenumărate ori şi încă grăitoare – oraşul meu natal respiră aerul veacului în veşmântul său pestriţ, ca unul dintre locuitorii săi, rătăcind din stradă în stradă într-o perpetuă metamorfoză. Pe străzi fără lumină sau cu un bec chior într-un colţ, ca un străin rătăcit, păşeşte nesigur către case şi ele slab luminate, toropite de căldura sufocantă a zilei şi tulburate când şi când de miasme sau de îndepărtate strigăte nocturne. Zgomotul sfârşitului de săptămână, vorbirea neîncetată, cuvintele fără sens îneacă singurătatea şi goliciunea, copleşitoare, ca o carie ce mănâncă pe nesimţite temeliile unei aşezări fantasmagorice, în aşteptarea unui semn nevăzut pentru a o lăsa pustie şi ruinată. Oraşul meu plin ochi e din ce în ce mai pustiu, iar adunarea oamenilor maschează stângaci singurătatea apăsătoare.
Undeva, ascuns printre tufe uşor înmiresmate şi ziduri acoperite de iederă, oraşul meu rememorează încă vremurile gloriei sale demult apuse. La mică depărtare de tumultul veacului prostesc şi searbăd, zăboveşte în câte un salon cu pian, ca un bătrân privind pierdut pereţii înalţi acoperiţi cu tablouri şi fotografii de epocă, pe acordurile ce răsună în surdină de pe un disc zgâriat. Îşi aminteşte cum odinioară aici se dansa, sau se vorbea cu vocea ridicată despre probleme grave şi frivolităţi adânci, mereu şi mereu, până când toate au dispărut şi au lăsat loc stratului gros de praf de pe mobilă şi suflete.
Oraşul meu e bătut, nimicit, transformat. E minţit, lăudat, dărâmat şi schilodit. Şi e încă aici, neştiind încotro să se îndrepte, greu de povara unor zile care se urăsc între ele şi se îmbrăţişează în el.
Păşeşte tăcut în baruri cu lumini difuze şi pe străzile strălucitoare, pline de maşini, printre tineri zgomotoşi, adulţi obosiţi de viaţă, firme luminoase şi vorbe mincinoase. Într-un colţ frumuseţe pângărită sub straturi groase de machiaj şi vorbe deşănţate şi ademenitoare, un pic mai încolo o mănăstire care plânge neîncetat, iar lacrimile ei de iubire adapă oraşul ars de febra deşertăciunii. Într-o casă, neştiut de nimeni, un eremit. Pe jos, căzut, un beţiv. În parcul ce încă respiră verdeaţă şi parfum de romantism târziu, unii lângă alţii, oameni care se iubesc dar mor singuri de teamă să o spună, tineri care se îmbrăţişează şi nu se iubesc nici măcar atât, câte un visător sau un cerşetor. Un cântec şi o înjurătură. O alee murdară şi un suflet curat. Singur.
Dacă un poet dintre cei vechi spunea că Parisul e Sodoma, oraşul meu e Horazinul, Betsaida, Capernaumul. De plâns pentru dragostea ce s-a răcit în el, dar călcat, uşor şi discret, de paşii nevăzuţi ai Fiului Fecioarei. Cu neodihna-i tulburată, ochii osteniţi, prins în mrejele dulceţii amăgitoare şi pierzătoare şi mângâiat, când şi când, de o blândă adiere de vânt.
Vineri seara. Bucureştii. Oraşul meu. Clocotind de problemele sale mari şi de mult mai însemnatele mărunţişuri ale locuitorului pierdut în el, singur şi uitat. Îl visez uneori curăţit prin foc. Îl plâng. Îl hulesc. Oraşul meu rătăcit pe care îl iubesc atât de mult.
Friday, June 22, 2007
Speranţă (Anathema acustic la Cisnădioara)
„Când mă priveşti din veacul tău îţi par poate o arheologie stranie...”
Aşa cânta odinioară Roy Harper, aşa cântă astăzi, după ceva mai puţin de un veac, Anathema. Au trecut 13 ani, şi prietenii noştri din Liverpool s-au întors, acum la Sibiu, la festivalul Artmania. Ne-am (re)împrietenit, ne-am bucurat unii de alţii, şi un oraş întreg a respirat un pic din melancolia unei muzici care în ciuda schimbărilor a rămas în esenţă aceeaşi. Dar nu despre concertul Anathema din Piaţa Mare vreau să vorbesc. Ci despre o seară de vis la Cisnădioara.
Duminică după-amiază – nu contează când, într-o duminică după-amiaza - , timpul a părut că stă în loc. După un urcuş aprig, drumeţul a ajuns într-o poieniţă luminată, ce împrejmuia vechea biserică fortificată, turn de apărare împotriva duşmanilor văzuţi şi nevăzuţi. Şi dacă a auzit zgomot şi zvon de cântec, a păşit uşor prin mulţimea pestriţă şi s-a aşezat tăcut pe un scaun. Lumânări mici ardeau de jur împrejur şi un miros discret de tămâie se ridica spre cer, dar în rest, vocile celor prezenţi nu păreau prea impresionate de solemnul locului şi oamenii parcă nu simţeau că aici... se întâlneau veacurile. Dar cei trei s-au aşezat pe scaune, în dreptul locului unde se va fi aflat cândva altarul, şi deodată s-a lăsat tăcerea. „Suntem doar o clipă în timp...” Şi la auzul acestor cuvinte, călătorul şi ceilalţi oameni au pornit în drumul spre mijlocul poveştii cântate de Daniel şi Vincent Cavanagh şi Duncan Patterson. Unii le spuneau simplu Anathema.
Două ghitare, un bas, un pian, una sau uneori două voci. Şi vechea biserică s-a umplut de o căldură stranie şi de amintiri ale unor vremuri trecute sau viitoare. „Fragile Dreams”, „Far Away”, „Inner Silence”, „Hope”, s-au numit unele dintre capitole. Iar visarea a zăbovit pe acorduri de Pink Floyd, dorindu-şi ca cineva să fie aici, gândul a zburat către oamenii singuri cântaţi de Beatles din Liverpool pe „Eleanor Rigby”,iar cand Danny a rămas singur cu pedala şi pianul, pictând poezia tomnatică a lui Nick Drake, afară a început să se întunece. Aplauzele rupseseră tăcerea şi înainte, dar când Vincent s-a alăturat fratelui său pe „Temporary Peace”, călătorului i s-a părut că aude uşoare bătăi în acoperişul bisericii. Până când întunericul a fost luminat de fulgerele brăzdând cerul şi ploaia a început să se reverse în şuvoaie, câte un strop atingând podeaua bisericii.
Nu vreau să credeţi că spun poveşti, sau că am pornit de la un concert real şi am dezvoltat o meditaţie pe teme obscure. Călătorul meu sunt chiar eu, sau fiecare dintre cei prezenţi, iar concertul acustic al fraţilor Cavanagh cu Duncan Patterson din Cetatea Cisnădioara e jurnalul unei călătorii pe care nu o pot descrie altfel... căci e greu să faci cronica unui vis. Titlurile pieselor sau succesiunea lor au fost doar întâmplări. La Cisnădioara, într-un loc ce respira eternitate, mai mulţi oameni au zburat peste timp şi spaţiu în universalitatea întrebărilor, durerilor şi bucuriilor tuturor veacurilor. Nu a devenit poate nimeni mai mult decât era. Fiecare şi-a păstrat poate egoismul, orgoliul, micile vanităţi sau gândurile pământeşti, prea pământeşti. Dar pentru un pic mai mult de un ceas, am ştiut cu toţii că dincolo de toate ceva ne uneşte. Că nu suntem singuri.
La sfârşit s-a mai cântat un Pink Floyd, „Comfortably Numb”. La mijlocul piesei, un tunet destul de puternic i-a făcut pe toţi să tresară. Muzica a continuat să curgă, iar la sfârşit tunetul s-a repetat, acoperind totul cu zgomotul lui copleşitor, sfârşit teatral al unei seri pe care nimeni din cei ce au fost acolo nu şi-o va putea smulge din suflet. Şi păşind mai departe pe drumul nostru, vom putea spune, prin amintirea acelor clipe de graţie: „Când din acest veac întunecat voi gândi către tine, va fi mereu cu mărinimia că am putea împărţi amândoi speranţa vestirii că nu suntem doar duhuri care pier”.
Aşa cânta odinioară Roy Harper, aşa cântă astăzi, după ceva mai puţin de un veac, Anathema. Au trecut 13 ani, şi prietenii noştri din Liverpool s-au întors, acum la Sibiu, la festivalul Artmania. Ne-am (re)împrietenit, ne-am bucurat unii de alţii, şi un oraş întreg a respirat un pic din melancolia unei muzici care în ciuda schimbărilor a rămas în esenţă aceeaşi. Dar nu despre concertul Anathema din Piaţa Mare vreau să vorbesc. Ci despre o seară de vis la Cisnădioara.
Duminică după-amiază – nu contează când, într-o duminică după-amiaza - , timpul a părut că stă în loc. După un urcuş aprig, drumeţul a ajuns într-o poieniţă luminată, ce împrejmuia vechea biserică fortificată, turn de apărare împotriva duşmanilor văzuţi şi nevăzuţi. Şi dacă a auzit zgomot şi zvon de cântec, a păşit uşor prin mulţimea pestriţă şi s-a aşezat tăcut pe un scaun. Lumânări mici ardeau de jur împrejur şi un miros discret de tămâie se ridica spre cer, dar în rest, vocile celor prezenţi nu păreau prea impresionate de solemnul locului şi oamenii parcă nu simţeau că aici... se întâlneau veacurile. Dar cei trei s-au aşezat pe scaune, în dreptul locului unde se va fi aflat cândva altarul, şi deodată s-a lăsat tăcerea. „Suntem doar o clipă în timp...” Şi la auzul acestor cuvinte, călătorul şi ceilalţi oameni au pornit în drumul spre mijlocul poveştii cântate de Daniel şi Vincent Cavanagh şi Duncan Patterson. Unii le spuneau simplu Anathema.
Două ghitare, un bas, un pian, una sau uneori două voci. Şi vechea biserică s-a umplut de o căldură stranie şi de amintiri ale unor vremuri trecute sau viitoare. „Fragile Dreams”, „Far Away”, „Inner Silence”, „Hope”, s-au numit unele dintre capitole. Iar visarea a zăbovit pe acorduri de Pink Floyd, dorindu-şi ca cineva să fie aici, gândul a zburat către oamenii singuri cântaţi de Beatles din Liverpool pe „Eleanor Rigby”,iar cand Danny a rămas singur cu pedala şi pianul, pictând poezia tomnatică a lui Nick Drake, afară a început să se întunece. Aplauzele rupseseră tăcerea şi înainte, dar când Vincent s-a alăturat fratelui său pe „Temporary Peace”, călătorului i s-a părut că aude uşoare bătăi în acoperişul bisericii. Până când întunericul a fost luminat de fulgerele brăzdând cerul şi ploaia a început să se reverse în şuvoaie, câte un strop atingând podeaua bisericii.
Nu vreau să credeţi că spun poveşti, sau că am pornit de la un concert real şi am dezvoltat o meditaţie pe teme obscure. Călătorul meu sunt chiar eu, sau fiecare dintre cei prezenţi, iar concertul acustic al fraţilor Cavanagh cu Duncan Patterson din Cetatea Cisnădioara e jurnalul unei călătorii pe care nu o pot descrie altfel... căci e greu să faci cronica unui vis. Titlurile pieselor sau succesiunea lor au fost doar întâmplări. La Cisnădioara, într-un loc ce respira eternitate, mai mulţi oameni au zburat peste timp şi spaţiu în universalitatea întrebărilor, durerilor şi bucuriilor tuturor veacurilor. Nu a devenit poate nimeni mai mult decât era. Fiecare şi-a păstrat poate egoismul, orgoliul, micile vanităţi sau gândurile pământeşti, prea pământeşti. Dar pentru un pic mai mult de un ceas, am ştiut cu toţii că dincolo de toate ceva ne uneşte. Că nu suntem singuri.
La sfârşit s-a mai cântat un Pink Floyd, „Comfortably Numb”. La mijlocul piesei, un tunet destul de puternic i-a făcut pe toţi să tresară. Muzica a continuat să curgă, iar la sfârşit tunetul s-a repetat, acoperind totul cu zgomotul lui copleşitor, sfârşit teatral al unei seri pe care nimeni din cei ce au fost acolo nu şi-o va putea smulge din suflet. Şi păşind mai departe pe drumul nostru, vom putea spune, prin amintirea acelor clipe de graţie: „Când din acest veac întunecat voi gândi către tine, va fi mereu cu mărinimia că am putea împărţi amândoi speranţa vestirii că nu suntem doar duhuri care pier”.
Tuesday, June 12, 2007
Ce facem cu cerşetorii
"Nu sponsorizez parazitismul." "Să meargă la muncă." "Am văzut eu în Filantropica unde se duc banii." etc etc etc. Aud mereu aceste replici, care pot părea uneori justificate. Şi totuşi, întrebarea rămâne: le dăm sau nu le dăm? Dau aici răspunsul Sfântului Ioan Gură de Aur, mai elocvent decât orice aş putea spune eu însumi.
"...de s-ar apropia cineva cerând un ban, îl batjocorim, îl vorbim de rău şi-l numim şarlatan. Şi nu te înfricoşezi, omule, nu ţi-e ruşine să-l numeşti şarlatan fiindcă îţi cere un colţ de pâine? Dar dacă el dă năvală asupra ta, tocmai pentru aceasta e vrednic de a fi miluit, fiindcă este atât de flămând încât este silit a se îmbrăca cu o asemenea mască. Dar şi aceasta este tot vina cruzimii noastre, fiindcă dacă noi nu suferim a le da cu uşurinţă, atunci şi ei se văd siliţi a inventa tot felul de metode ca să amăgească neomenia noastră, şi să înmoaie sălbăticia care ne stăpâneşte. De altfel, dacă ţi-ar cere argint şi aur poate că ai avea vreun cuvânt de îndoială. Dar când el se apropie spre a-ţi cere hrana de trebuinţă, de ce mai filosofezi degeaba, de ce-l mai descoşi în zadar, acuzându-l de lene şi trândăvie? Dacă ar trebui să se spună acestea, apoi nu altora, ci nouă înşine ar trebui să ne fie spuse. Când tu te apropii de Dumnezeu şi-I ceri iertarea păcatelor, adu-ţi aminte de aceste cuvinte, şi vei cunoaşte atunci că mai cu dreptate ar fi ca tu să auzi asemenea cuvinte din partea lui Dumnezeu, decât săracul din partea ta. Cu toate acestea, Dumnezeu n-a zis niciodată către tine astfel de vorbe, precum: 'Fugi, pleacă de aici, căci eşti un şarlatan de vreme ce, intrând mereu în biserică şi auzind poruncile Mele, totuşi când te duci în târg preferi înaintea poruncilor aurul, şi cârdăşia necurată, şi pofta şi toate celelalte răutăţi. Acum, când te găseşti înaintea Mea, eşti smerit, însă după rugăciune eşti insolent, crud şi neomenos. Scuteşte-Mă deci de aici şi să nu mai vii niciodată!' De acestea, zic, şi de mai mari decât acestea am fi vrednici să auzim din partea lui Dumnezeu, şi totuşi pe nimeni n-a batjocorit în aşa fel, ba mai mult, îndelung rabdă şi toate cele ale Sale le împlineşte şi ne dă chiar mai multe decât cerem.
Acestea cugetându-le, iubiţilor, să potolim foamea săracilor, chiar de ar da năvală când cer, căci şi noi avem nevoie de mântuire, de iertare, de iubire şi de milă multă. Nu este posibil să ne mântuim în alt mod, dacă vom examina cu exigenţă faptele noastre, ci în mod necesar vom fi pedepsiţi şi ne vom pierde cu totul. Să nu ne facem judecători aspri ai altora, ca nu cumva şi nouă să ni se ceară socoteală aspră pentru faptele noastre căci avem păcate mai presus de orice iertare. Când noi miluim pe săraci, ne miluim mai cu seamă pe noi care am păcătuit în fapte neiertate, şi astfel vom strânge şi pentru noi o astfel de milă. Oricât ne-am trudi noi, niciodată nu vom putea să arătăm o asemenea iubire de oameni, pe câtă ne este de trebuinţă nouă a avea din partea lui Dumnezeu. Deci cum nu este absurd ca noi, care avem atât de mare nevoie de iubirea Lui de oameni, să ne facem controlori aspri ai fraţilor noştri şi să lucrăm totul împotriva lor? Prin asemenea fapt, tu nu doar l-ai declarat pe acela ca nevrednic de binefacerea ta, pe cât te-ai declarat singur ca nevrednic de iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Cel ce controlează cu amănunţime pe fratele său, cu atât mai mult va fi el însuşi controlat şi cercetat de Dumnezeu. Deci să nu grăim împotriva noastră prin asemenea vorbe, ci când săracii se apropie de noi, fie stăpâniţi de lene sau trândăvie, noi să le dăm. Fiindcă şi noi păcătuim de multe ori din cauza lenevirii, ba chiar totdeauna, şi totuşi Dumnezeu nu ne pedepseşte imediat, ci ne acordă un termen de pocăinţă, hrănindu-ne în fiecare zi, certându-ne, învăţându-ne şi toate înlesnindu-ni-le, ca astfel şi noi să imităm mila Lui cea mare. Să sfârşim deci cruzimea aceasta, să scoatem din noi sălbăticia, căci mai mult nouă înşine ne facem bine decât altora. Acestora le dăm poate argint (bani -n. n.), pâine şi haină, însă nouă ne strângem mai dinainte slava aceea pe care nici nu e cu putinţă a o reprezenta prin cuvânt. Căci noi, primind trupuri nestricăcioase, împreună ne vom slăvi şi împreună vom împărăţi cu Hristos."
Vă rog să citiţi cu atenţie tot înainte de a face eventuale comentarii.
"...de s-ar apropia cineva cerând un ban, îl batjocorim, îl vorbim de rău şi-l numim şarlatan. Şi nu te înfricoşezi, omule, nu ţi-e ruşine să-l numeşti şarlatan fiindcă îţi cere un colţ de pâine? Dar dacă el dă năvală asupra ta, tocmai pentru aceasta e vrednic de a fi miluit, fiindcă este atât de flămând încât este silit a se îmbrăca cu o asemenea mască. Dar şi aceasta este tot vina cruzimii noastre, fiindcă dacă noi nu suferim a le da cu uşurinţă, atunci şi ei se văd siliţi a inventa tot felul de metode ca să amăgească neomenia noastră, şi să înmoaie sălbăticia care ne stăpâneşte. De altfel, dacă ţi-ar cere argint şi aur poate că ai avea vreun cuvânt de îndoială. Dar când el se apropie spre a-ţi cere hrana de trebuinţă, de ce mai filosofezi degeaba, de ce-l mai descoşi în zadar, acuzându-l de lene şi trândăvie? Dacă ar trebui să se spună acestea, apoi nu altora, ci nouă înşine ar trebui să ne fie spuse. Când tu te apropii de Dumnezeu şi-I ceri iertarea păcatelor, adu-ţi aminte de aceste cuvinte, şi vei cunoaşte atunci că mai cu dreptate ar fi ca tu să auzi asemenea cuvinte din partea lui Dumnezeu, decât săracul din partea ta. Cu toate acestea, Dumnezeu n-a zis niciodată către tine astfel de vorbe, precum: 'Fugi, pleacă de aici, căci eşti un şarlatan de vreme ce, intrând mereu în biserică şi auzind poruncile Mele, totuşi când te duci în târg preferi înaintea poruncilor aurul, şi cârdăşia necurată, şi pofta şi toate celelalte răutăţi. Acum, când te găseşti înaintea Mea, eşti smerit, însă după rugăciune eşti insolent, crud şi neomenos. Scuteşte-Mă deci de aici şi să nu mai vii niciodată!' De acestea, zic, şi de mai mari decât acestea am fi vrednici să auzim din partea lui Dumnezeu, şi totuşi pe nimeni n-a batjocorit în aşa fel, ba mai mult, îndelung rabdă şi toate cele ale Sale le împlineşte şi ne dă chiar mai multe decât cerem.
Acestea cugetându-le, iubiţilor, să potolim foamea săracilor, chiar de ar da năvală când cer, căci şi noi avem nevoie de mântuire, de iertare, de iubire şi de milă multă. Nu este posibil să ne mântuim în alt mod, dacă vom examina cu exigenţă faptele noastre, ci în mod necesar vom fi pedepsiţi şi ne vom pierde cu totul. Să nu ne facem judecători aspri ai altora, ca nu cumva şi nouă să ni se ceară socoteală aspră pentru faptele noastre căci avem păcate mai presus de orice iertare. Când noi miluim pe săraci, ne miluim mai cu seamă pe noi care am păcătuit în fapte neiertate, şi astfel vom strânge şi pentru noi o astfel de milă. Oricât ne-am trudi noi, niciodată nu vom putea să arătăm o asemenea iubire de oameni, pe câtă ne este de trebuinţă nouă a avea din partea lui Dumnezeu. Deci cum nu este absurd ca noi, care avem atât de mare nevoie de iubirea Lui de oameni, să ne facem controlori aspri ai fraţilor noştri şi să lucrăm totul împotriva lor? Prin asemenea fapt, tu nu doar l-ai declarat pe acela ca nevrednic de binefacerea ta, pe cât te-ai declarat singur ca nevrednic de iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Cel ce controlează cu amănunţime pe fratele său, cu atât mai mult va fi el însuşi controlat şi cercetat de Dumnezeu. Deci să nu grăim împotriva noastră prin asemenea vorbe, ci când săracii se apropie de noi, fie stăpâniţi de lene sau trândăvie, noi să le dăm. Fiindcă şi noi păcătuim de multe ori din cauza lenevirii, ba chiar totdeauna, şi totuşi Dumnezeu nu ne pedepseşte imediat, ci ne acordă un termen de pocăinţă, hrănindu-ne în fiecare zi, certându-ne, învăţându-ne şi toate înlesnindu-ni-le, ca astfel şi noi să imităm mila Lui cea mare. Să sfârşim deci cruzimea aceasta, să scoatem din noi sălbăticia, căci mai mult nouă înşine ne facem bine decât altora. Acestora le dăm poate argint (bani -n. n.), pâine şi haină, însă nouă ne strângem mai dinainte slava aceea pe care nici nu e cu putinţă a o reprezenta prin cuvânt. Căci noi, primind trupuri nestricăcioase, împreună ne vom slăvi şi împreună vom împărăţi cu Hristos."
Vă rog să citiţi cu atenţie tot înainte de a face eventuale comentarii.
Thursday, June 7, 2007
Fudulul satului
Scriam, acum câţiva ani, că cel mai bun mod de a compromite un adevăr este să-l pui în gura unui om pătat, care eventual să-l amestece cu o suită de minciuni şi enormităţi. Mă gândeam atunci la marele nostru ideal naţional, România Mare, terfelit prin propaganda pe care i-o face Corneliu Vadim Tudor, cel ce slugărea la Ceauşescu şi apoi a ajuns să pozeze în naţionalist şi să înglobeze într-un discurs halucinant naţiunea, creştinismul şi propriile lui răzbunări, deşeuri verbale, fantasmagorii legate de new-age-ista eră a vărsătorului şi altele asemenea.
Astăzi acea meditaţie îmi revine, ajutată şi de un editorial al lui Cătălin Tolontan, în care se vorbeşte despre noul pseudo-mesia al românilor, Gigi Becali. Spune gazetarul: "Suntem în faţa unui fanatic charismatic şi care de multe ori rosteşte adevărul, adică exact personajul care face praf cauzele bune în numele cărora vorbeşte". Sublinierea îmi aparţine şi ea stă la baza acestor rânduri.
Sunt creştin-ortodox practicant şi, în limbajul actual al corectitudinii politice, sunt homofob. Desigur, termenul e greşit întrebuinţat, dar îl voi menţine ca pe o convenţie. Homosexualitatea este un păcat, iar propagarea ei, instituţionalizarea ei şi ridicarea ei la rang de normalitate trebuie combătute. Nu voi intra aici în seria de argumente scripturistice şi medicale în favoarea acestei poziţii. Ce trebuie subliniat este că poziţia creştină nu are nici o legătură cu violenţa, cu uciderea homosexualilor. Un om cu acest păcat (sau cu această boală, dacă vreţi, ceea ce în fond este acelaşi lucru, păcatul fiind boală sufletească) este şi el chemat la pocăinţă şi la întoarcerea în Biserica lui Hristos. De aceea, se cuvine să-l tratăm cu smerenia care ne învaţă că niciun om nu este fără păcat şi că trebuie să ne purtăm unii altora slăbiciunile. Cum a spus cândva un mare gânditor, să urâm păcatul, dar să-i iubim pe păcătoşi. Nu spun prin aceasta că trebuie tolerată homosexualitatea. Sub nici o formă! Cei care o afişează în public şi se mândresc cu ea sunt personaje jalnice şi trebuie împiedicaţi, pentru că propagă o boală asupra întregii societăţi. Dar atitudinea de tip "kill the faggots" nu e soluţia. Nu e soluţia creştină.
Am făcut această paranteză pentru a ajunge înapoi la Gigi Becali şi la modul cum compromite cauzele bune în numele cărora vorbeşte, fără să priceapă nici jumătate din ce se ascunde în fondul problemei. În zilele noaste, când mentalitatea coruptă a unui ateism uşor colorat în roşu ne bagă pe gât toate aberaţiile ca semne ale diversităţii, este nevoie de o poziţie creştină trăită şi coerentă. E datoria noastră de creştini să ne ridicăm, măcar cu cuvântul, împotriva paradelor gay, împotriva noului iconoclasm sau a ateismului predat în şcoli. Tot acest efort de a face opinia publică să conştientizeze vocaţia creştină a omului îşi găseşte în Gigi Becali un adversar de temut. Un om care se slujeşte de bani cu cam multă convingere pentru un ucenic al lui Hristos, care crede că banii cu care şi-a cumpărat partid şi notorietate sunt suficienţi şi pentru a deveni respectabil şi purtător de cuvânt al Bisericii, ia în gura sa plină de venin, trufie şi necunoştinţă, numele Mântuitorului, pe al ţării şi pe al unor cauze care, formulate în mod corect, ar putea fi bune. Imaginea la noi se cumpără. Iar Becali nu-şi cumpără propria imagine, ci - simonie! - încearcă să o cumpere pe a lui Hristos. Adrian Georgescu a sesizat foarte bine joaca de-a Dumnezeu a latifundiarului. Sigur, faptele lui bune există, dar intenţia din spatele lor e discutabilă. De va fi bună, rugăciunile celor pe care i-a ajutat îl vor ajuta la rândul lor. Dar cumva parada de fapte bune e străină însuşirii fundamentale a creştinului: smerenia. Cuviosul Siluan Athonitul vede smerenia ca pe dreptarul vieţii creştine, însuşirea fundamentală fără de care celelalte sunt praf în vânt. Iar când auzi formulări de genul "acest vis al României care se numeşte Becali", şi pe de altă parte te gândeşti că adevăratul vis românesc, de la Ştefan cel Mare şi Sfânt până la martirul Constantin Brâncoveanu şi la elita naţionalist-creştină din temniţele comuniste s-a numit întotdeauna Hristos, parcă începi să vezi înşelătoria.
Dar, cum am spus, imaginea se cumpără. Şi ochii noştri sunt adesea nepricepuţi. Mântuitorul ne avertizează că în vremurile de pe urmă vor apărea mulţi hristoşi mincinoşi, dar avem discernământul să-i recunoaştem? Nu sunt în măsură să-l judec pe Gigi Becali, dar pot vedea roadele lui, care sunt, pentru mulţi, o discreditare prin asociere a idealurilor creştine şi naţionale. Cărora le face mult mai mult rău decât duşmanii făţişi. Şi până la judecata istoriei care l-ar putea arunca la gunoi, naţiunea continuă să sufere în prezent şi să fie derutată de minciunile în compania cărora este plasat astăzi adevărul. "Să nu iei Numele Domnului Dumnezeului tău în deşert".
Nota bene: Un semn de iubire creştină şi smerenie este să ştii să apreciezi cum se cuvine frumuseţea creaţiei unor mari artişti, în ciuda păcatelor lor. Detest homosexualitatea, dar iubesc vocea lui Freddie Mercury sau scrisul lui Oscar Wilde. Ca să nu mai vorbesc de muzica lui Ceaikovski, o parte din ea liturgică şi cântată în bisericile ruse. Un creştin adevărat luptă împotriva păcatului, deci şi a homosexualităţii, dar numai un tont ar putea cere ca în numele acestei lupte să se dărâme Capela Sixtină. Cum spune Eminescu în "Scrisoarea I", oamenii mărunţi văd în oamenii mari doar josniciile - pentru că acestea îi aseamănă. Egalitarism ideologic, comunism biografic.
Astăzi acea meditaţie îmi revine, ajutată şi de un editorial al lui Cătălin Tolontan, în care se vorbeşte despre noul pseudo-mesia al românilor, Gigi Becali. Spune gazetarul: "Suntem în faţa unui fanatic charismatic şi care de multe ori rosteşte adevărul, adică exact personajul care face praf cauzele bune în numele cărora vorbeşte". Sublinierea îmi aparţine şi ea stă la baza acestor rânduri.
Sunt creştin-ortodox practicant şi, în limbajul actual al corectitudinii politice, sunt homofob. Desigur, termenul e greşit întrebuinţat, dar îl voi menţine ca pe o convenţie. Homosexualitatea este un păcat, iar propagarea ei, instituţionalizarea ei şi ridicarea ei la rang de normalitate trebuie combătute. Nu voi intra aici în seria de argumente scripturistice şi medicale în favoarea acestei poziţii. Ce trebuie subliniat este că poziţia creştină nu are nici o legătură cu violenţa, cu uciderea homosexualilor. Un om cu acest păcat (sau cu această boală, dacă vreţi, ceea ce în fond este acelaşi lucru, păcatul fiind boală sufletească) este şi el chemat la pocăinţă şi la întoarcerea în Biserica lui Hristos. De aceea, se cuvine să-l tratăm cu smerenia care ne învaţă că niciun om nu este fără păcat şi că trebuie să ne purtăm unii altora slăbiciunile. Cum a spus cândva un mare gânditor, să urâm păcatul, dar să-i iubim pe păcătoşi. Nu spun prin aceasta că trebuie tolerată homosexualitatea. Sub nici o formă! Cei care o afişează în public şi se mândresc cu ea sunt personaje jalnice şi trebuie împiedicaţi, pentru că propagă o boală asupra întregii societăţi. Dar atitudinea de tip "kill the faggots" nu e soluţia. Nu e soluţia creştină.
Am făcut această paranteză pentru a ajunge înapoi la Gigi Becali şi la modul cum compromite cauzele bune în numele cărora vorbeşte, fără să priceapă nici jumătate din ce se ascunde în fondul problemei. În zilele noaste, când mentalitatea coruptă a unui ateism uşor colorat în roşu ne bagă pe gât toate aberaţiile ca semne ale diversităţii, este nevoie de o poziţie creştină trăită şi coerentă. E datoria noastră de creştini să ne ridicăm, măcar cu cuvântul, împotriva paradelor gay, împotriva noului iconoclasm sau a ateismului predat în şcoli. Tot acest efort de a face opinia publică să conştientizeze vocaţia creştină a omului îşi găseşte în Gigi Becali un adversar de temut. Un om care se slujeşte de bani cu cam multă convingere pentru un ucenic al lui Hristos, care crede că banii cu care şi-a cumpărat partid şi notorietate sunt suficienţi şi pentru a deveni respectabil şi purtător de cuvânt al Bisericii, ia în gura sa plină de venin, trufie şi necunoştinţă, numele Mântuitorului, pe al ţării şi pe al unor cauze care, formulate în mod corect, ar putea fi bune. Imaginea la noi se cumpără. Iar Becali nu-şi cumpără propria imagine, ci - simonie! - încearcă să o cumpere pe a lui Hristos. Adrian Georgescu a sesizat foarte bine joaca de-a Dumnezeu a latifundiarului. Sigur, faptele lui bune există, dar intenţia din spatele lor e discutabilă. De va fi bună, rugăciunile celor pe care i-a ajutat îl vor ajuta la rândul lor. Dar cumva parada de fapte bune e străină însuşirii fundamentale a creştinului: smerenia. Cuviosul Siluan Athonitul vede smerenia ca pe dreptarul vieţii creştine, însuşirea fundamentală fără de care celelalte sunt praf în vânt. Iar când auzi formulări de genul "acest vis al României care se numeşte Becali", şi pe de altă parte te gândeşti că adevăratul vis românesc, de la Ştefan cel Mare şi Sfânt până la martirul Constantin Brâncoveanu şi la elita naţionalist-creştină din temniţele comuniste s-a numit întotdeauna Hristos, parcă începi să vezi înşelătoria.
Dar, cum am spus, imaginea se cumpără. Şi ochii noştri sunt adesea nepricepuţi. Mântuitorul ne avertizează că în vremurile de pe urmă vor apărea mulţi hristoşi mincinoşi, dar avem discernământul să-i recunoaştem? Nu sunt în măsură să-l judec pe Gigi Becali, dar pot vedea roadele lui, care sunt, pentru mulţi, o discreditare prin asociere a idealurilor creştine şi naţionale. Cărora le face mult mai mult rău decât duşmanii făţişi. Şi până la judecata istoriei care l-ar putea arunca la gunoi, naţiunea continuă să sufere în prezent şi să fie derutată de minciunile în compania cărora este plasat astăzi adevărul. "Să nu iei Numele Domnului Dumnezeului tău în deşert".
Nota bene: Un semn de iubire creştină şi smerenie este să ştii să apreciezi cum se cuvine frumuseţea creaţiei unor mari artişti, în ciuda păcatelor lor. Detest homosexualitatea, dar iubesc vocea lui Freddie Mercury sau scrisul lui Oscar Wilde. Ca să nu mai vorbesc de muzica lui Ceaikovski, o parte din ea liturgică şi cântată în bisericile ruse. Un creştin adevărat luptă împotriva păcatului, deci şi a homosexualităţii, dar numai un tont ar putea cere ca în numele acestei lupte să se dărâme Capela Sixtină. Cum spune Eminescu în "Scrisoarea I", oamenii mărunţi văd în oamenii mari doar josniciile - pentru că acestea îi aseamănă. Egalitarism ideologic, comunism biografic.
Subscribe to:
Posts (Atom)