M-a toropit căldura, m-au obosit numeroasele meciuri. Ştiu că Olanda-Danemarca ar putea fi un joc excelent, dar după prima repriză mă ia somnul în faţa televizorului. Nu calitatea meciului e de vină, deşi nici acesta nu străluceşte. În prima repriză – sau în minutele pe care le văd din ea – aceeaşi prudenţă care a nimicit deja spectacolul. Foarte multă determinare însă. De fapt, singurul moment pe care-l reţin e o luptă pentru balon între Snejder şi Poulsen. Se împiedică, îşi iau unul altuia prim-planul, se redresează, aleargă, dar nu se lasă. Cam aşa se joacă fotbalul, cu atât mai mult cu cât n-ai glezna fină. Deşi Snejder nu-i tocmai un “muncitor”,
Repriza a doua consemnează primul autogol, al aceluiaşi Poulsen, aşa că Olanda, scăpată de emoţia startului, începe să joace. De la generaţia trio-ului fabulos Gullit-Van Basten-Rjkaard, portocala mecanică n-a mai ajuns în vârful ierarhiei, deşi se numără mereu printre favorite. După părerea mea, nici după un meci din care a jucat bine o repriză nu are acest statut. Dar primii paşi sunt cei mai grei, aşa că golul din minutul 85 al lui Kuyt reprezintă un început cât se poate de reuşit pentru Olanda. Parcă tot lipseşte însă fotbalul-spectacol mult aşteptat. De fapt, în mod paradoxal, dincolo de Argentina – care a surprins plăcut, dar n-a convins chiar sută la sută – Germania este singura echipă care a încântat ochiul. A avut un adversar slab, e drept, dar, departe de pragmatismul tipic nemţesc, nu s-a menajat, a jucat şi pentru ochiul şi bucuria publicului, n-a tras frânele la doi-zero. A câştigat – uneori din faze ca la antrenament – dar cel mai important rămâne cum a făcut-o. Nemţii au obiceiul să se insinueze pe nesimţite în competiţiile mari, cel puţin în ultimii ani: joacă aşa-şi-aşa, uneori chiar slab şi deodată te trezeşti cu ei în finală. De data asta au început altfel. Nu ştiu unde-i va duce pe ei această dezlănţuire neobişnuită, dar e reconfortant să vezi atâtea faze şi atâtea goluri.
La Japonia-Camerun m-am uitat doar sperând că o să fie mai bun decât Slovenia-Algeria. Doar juca Eto’o. O bună parte a meciului n-am văzut mare lucru. Roboţeii niponi sunt foarte bine organizaţi tactic, în timp ce africanii mizează pe forţă. Jucătorii ambelor echipe lasă impresia că se descurcă bine până când ajung cu mingea la picior. Chiar şi japonezul Honda – câte amintiri despre copilăria populată cu visuri despre maşinuţe cu telecomandă îmi trezeşte acest nume - , revelaţia lui ŢSKA Moscova, dă gol doar pentru că marcajul fundaşilor camerunezi e larg, aşa că are timp să-şi potrivească mingea care, la o primă impresie, îl cam încurcă.
Auzind numele camerunezilor, mă gândesc la legăturile culturale ce s-au creat pe continentul african cu tradiţia vechi-testamentară. Popoarele tinere, al căror vis e să scape de sărăcie după ce au scuturat jugul colonial – care, pragmatic vorbind, le-a pregătit pentru emanciparea în spiritul lumii vechi – se identifică cu poporul lui Israel, oprimat dar biruitor. Şi asocierea se întinde şi mai departe, de la Bob Marley cu al său “lion in Zyon”, până la “we must reach the mountain of Zyon” al lui Max Cavalera. Aşa se explică abundenţa în Africa a numelor vechi-testamentare, cum ar fi, în această reprezentativă a Camerunului, Enoh sau Samuel (Eto’o). Religiozitatea aparent primitivă dar profund înrădăcinată, deşi uneori confuză, a acestor popoare este baza pe care încearcă să se clădească, dintr-un amalgam în care egalitarismul ce a cuprins lumea veche încearcă să niveleze valorile, o cultură solidă şi o identitate pusă mereu sub semnul întrebării. E un fenomen fascinant.
Camerunul pierde, pentru că nu leagă mare lucru tactic. Dar remarcaţii mei din acest meci sunt Eto’o, pentru că văd la el, în sfârşit, o cascadă de driblinguri undeva în marginea careului, urmate de o centrare perfectă, dar nefructificată şi Assou-Ekotto, fundaşul de bandă camerunez care ară terenul, recuperează mingi, centrează şi pare să nu obosească niciodată.
În prima parte a meciului Italia-Paraguay, italienii arată ca echipa cea mai bine pusă la punct a Cupei Mondiale. Pasele se leagă absolut superb, jucătorii dau drumul la minge fără să se uite şi de cele mai multe ori aceasta ajunge unde trebuie. Viteza este cam scăzută, dar automatismele merg excelent. Până la finalizare... Paraguayenii sunt pragmatici, destul de calmi, cu câteva sclipiri. Statistica arată că nu le-au fost cu nimic inferiori italienilor. Statistica însemnând şi goluri. În minutul 39 Torres centrează senzaţional şi Alcaraz înscrie cu capul pe lângă Buffon, care nu mai are ce face.
În repriza a doua lucrurile sunt şi mai echilibrate şi, minute bune, sud-americanii îi domină pe europeni. Dar Italia e Italia şi, chiar dacă s-a obişnuit să nu înceapă bine turneele finale, nu le începe nici catastrofal. Egalează în minutul 63, prin De Rossi şi cu acest scor se încheie meciul. Evenimentul cel mai important este, desigur, accidentarea lui Buffon, înlocuit la pauză de Marchetti.
Aşa se scurge încă o zi, iar azi aşteptăm cu nerăbdare Brazilia. Şi să se termine odată cu prima fază a grupelor, să crească miza şi să se încingă meciurile. Abia aştept să văd din nou Argentina.
PAUL SLAYER GRIGORIU
UPDATE:
Iată şi cronicile prietenului Jean la două dintre meciurile de zilele trecute.
CRONICA LUI ŞERBAN
Ghana – Serbia 1 – 0
Pe sârbi, e clar, i-au deranjat vuvuzelele. Au fost nervoşi tot timpul şi au reuşit să se bată singuri. Personal mi-a părut rău de înfrângerea sârbilor, eu fiind un fan al acestei echipe, alături de cea a Italiei. Poate că acest duş rece le va face bine şi îi va trezi, deşi la meciul următor au în faţă Germania.
S-au bazat prea mult pe centrările lungi catre Nicola Zigic, care de astfel a fost blocat bine de John Mensah. Dejan Stankovic nu a dat claritate jocului sârbilor, iar pe cele două benzi Iovanicic şi Krasic nu au furnizat multe centrări. De asemenea, înlocuirile au fost neispirate, în special introducerea lui Kuzmanovic, jucător care face tuşa la Stuttgart, nu are meciuri în picioare şi riscă mult. A mai făcut şi aiurea penaltiul din care a înscris Ghana. Un alt inconştient a fost şi Lukovic, jucător care nu arată că joacă în Italia, la Udinese, comiţând faulturi inutile în urma cărora a şi fost eliminat. Pentru binele fanilor şi al jucătorilor sper ca Radomir Antic, cu experienta lui, să schimbe ceva în echipă şi să învingă Germania, pentru că, dacă nu se va întâmpla aşa, în ultimul meci Germania va întâlni Ghana, iar la acea dată nemţii ar putea fi deja calificaţi.
Pentru cine a văzut finala Cupei Africii, Ghana a practicat acelaşi stil de joc, de aşteptare, cu o apărare stabilă şi un mijloc care închide foarte bine. Acum însă tinerii au dobândit mai multă experienţă şi a existat mai mult timp de pregătire. Mulţi dădeau şanse mici echipei Ghanei din cauza lipsa vedetelor Essien şi Muntari, dar, aşa cum s-a întâmplat şi la Cupa Africii, echipa se descurcă bine şi fara ei. Milorad Rajevac, după ce a făcut minuni la Vojvodina Novisad, cu care a terminat pe locul trei în Serbia în 2007, a disciplinat mult echipa Ghanei, promovând mulţi jucători de la tineret.
În atac nu l-a lăsat decât pe Gyan, care l-a deranjat destul de mult pe Nemanja Vidic. S-a remarcat linia de mijloc a Ghanei, cu jucători care se înţeleg bine, din care Kevin Prince Boateng iese în evidenţă, strângând bine echipa în jurul sau. Atunci când a avut ocazia, în special după eliminarea lui Lukovic. echipa Ghanei a împins jocul destul de mult în terenul europenilor, organizat, penaltiul fiind rezultatul minutelor de presiune la care au fost supuşi sârbii. Echipa “stelelor negre” arată bine, joacă frumos şi are un portar sigur pentru un african, Richard Kingson.
Un lucru remarcabil pentru echipele Nigeriei şi Ghanei la acest turneu final este că joacă organizat, nu se bazează numai pe atac, aşa cum se întâmpla acum ceva ani, se închid bine în defensivă şi au portari siguri, Enyeama si Kingson dând multă siguranţă coechipierilor, mai ales la centrări.
Dupa acest meci Ghana întâlneşte Australia şi are o şansă mare de a se califica mai departe dacă îi învinge pe “canguri”.
Germania – Australia 4 – 0
Un meci cam fără istoric.
Cu o greşeală destul de mare de arbitraj, prima mai importantă de la acest Campionat Mondial, comisă de un arbitru din Mexic, o ţară cu un campionat destul de puternic.
Soarta meciului putea fi alta dacă australienii nu ratau o ocazie mare la 0-0, prin Richard Garcia. Acestui jucător cred că i-a fost frică să-şi spargă gheata, evitând să tragă direct la poartă, lucru care i-a permis lui Neuer sa intervină.
Aceasta a fost ocazia care putea schimba meciul, deşi, văzându-i pe cei doi fundaşi centrali australieni, cred că Germania putea înscrie mai multe goluri, chiar şi fără eliminarea aiurea a lui Tim Cahill, acordată mai mult pentru văicăreala lui Bastian Schweinsteiger. Probabil că Tim Cahill nici nu s-a gândit că pentru o astfel de intrare va primi roşu, el intrând mult mai tare la adversari pentru echipa sa de club, Everton.
Germania a aratat ca o echipă solidă, care joacă vertical şi atacă foarte bine pe flancuri.
Sistemul de joc 4-3-3 este foarte bine utilizat de Joachim Low, cu două laturi foarte puternice, în special prin Philip Lahm. De asemenea, “turcul” Mesut Ozil creează multe spaţii pentru Podolski si Müller. Meciul a fost totuşi unul uşor pentru germani, care însă au arătat o omogenitate foarte bună, părând a fi cea mai legată echipă de până acum. Trebuie menţionat că 5 jucători din primii 11 ai Germaniei sunt de la Bayern München. Din echipa Germaniei mi s-a părut foarte în formă Thomas Müller, fotbalist ce începe să îşi arate din ce în ce mai mult valoarea. Un punct slab al Germaniei este Per Mertesacker, fundaşul lui Werder părând a fi un uriaş care nu vede ce se întâmplă în jurul lui, fiind foarte vulnerabil la mingile jucate pe jos.
Un lucru demn de luat în seamă este tinereţea echipei Germaniei, un lucru nu foarte caracteristic pentru această selecţionată, dar care se poate dovedi important pe măsură ce se vor aduna mai multe meciuri, mai ales că temperaturile vor fi destul de ridicate.
Australia a aratat ca o echipă fără liderul ei, Harry Kewell, jucător păstrat pe margine de Pim Werbeek, cu o apărare foarte slabă, mai ales în partea centrală şi care se bazează prea mult pe lansările în adâncime, mai ales că în atac s-a aflat un jucător destul de scund, Tim Cahill. Principalul jucător de creaţie al Australiei, Brad Emerthon, s-a izolat în partea dreaptă, ca şi Vince Grella pe partea opusă. În rest, multe centrări, mai ales la fazele fixe executate de Chiperfield, şi nimic altceva din partea unei echipe care totuşi are un portar foarte valoros, Mark Schwarzer. Un jucător de la australieni care a intrat foarte bine în meci, chiar dacă a fost rezervă, a fost Holman, care, alături de Valeri, a încercat câte ceva. În rest nimic.
Pentru Germania un test cu adevărat important este meciul următor, în faţa Serbiei, care este obligată sa faca un joc bun, mai ales având în vedere înfrângerea în faţa Ghanei.
ŞERBAN STAICU
Monday, June 14, 2010
Sunday, June 13, 2010
Cronică de Mondial (III)
„Frumoasele noastre duminici”, spunea Ioan Chirilă şi iată-ne şi pe noi în prima duminică fotbalistică a acestei Cupe Mondiale. Meciul Algeria – Slovenia îl urmăresc numai audio. Las televizorul cu sonorul dat tare în timp ce îmi fac de lucru prin casă. Şi nu regret. Sper ca acesta să fi fost cel mai slab meci din tot Mondialul, pentru că, din ce s-a auzit, doar un comentariu marca Ilie Dobre ar fi putut salva ceva din impresia unei întâlniri de calibrul unui Oneşti – Bistriţa. Preluări greşite, pase greşite, aproape zero faze de poartă şi un comentator care a sperat de la început până la sfârşit că „vom vedea ceva mai mult fotbal pe final”. Până una-alta, pe noi ca români ne interesează faptul că Slovenia e la un turneu final – a fost şi când ne-a scos pe noi de la baraj – în timp ce ai noştri stau acasă. Şi chiar aşa, cu chiu cu vai, europenii bat Algeria, care juca de câteva minute în zece. Gol Koren, salt de bucurie – şi de izbăvire în acest deşert de fotbal – şi gata meciul.
S-a tot scris, la noi şi aiurea, despre vuvuzele. Şi e adevărat că au devenit un leimotiv exasperant. Chiar şi când m-am dus să arunc gunoiul, de pe scări se auzea zgomotul care pare să vină de la un stup de albine furioase, sau de viespi. Înţeleg că e distractiv să faci zgomot când vii la stadion, dar deja nu se mai aud suporterii cântând, sau bucurându-se, sau oftând. Am citit că au vrut să interzică vuvuzelele înainte de Campionat – ştiau ei la ce se va ajunge – dar în cele din urmă nu au mai făcut-o, când li s-a explicat că fac parte din cultura sud-africană. Pe de o parte tăvălugul uniformizant tinde spre desfiinţarea tradiţiilor şi identităţii naţiunilor europene, pe de alta, dacă e vorba să propagăm, chiar şi în detrimentul nostru, stupidul multiculturalism, orice prostie e element de identitate culturală. Aştept ziua când vor legaliza ciordeala, pentru că se va trezi cineva să spună că a fura face parte din cultura lui. Altfel, la noi vor să interzică afişarea Crucii în locurile publice. Că de, e ofensatoare pentru nu ştiu ce minoritate, iar statul – sau suprastatul – trebuie să fie sută la sută laic. Cred că tare s-ar bucura unii de pe la Bruxelles şi de prin alte părţi, sau pseudo-apostolul ştiinţei Remus Cernea, dacă în loc de icoane ne-am împodobi pereţii cu... vuvuzele.
Serbia- Ghana, uite un meci care promite să fie tare. Am toate motivele să ţin cu sârbii: sunt ortodocşi, cântă frumos şi au fost năpăstuiţi bine de proprii lor comunişti şi de „comunitatea internaţională”, care le-a dăruit nişte bombe şi le-a luat Kosovo în numele umanismului. Dar Ghana mă cucereşte prin forţă şi construcţie, aşa că ţin cu amândouă. Chiar ar fi frumos să meargă mai departe din grupă, chiar dacă asta ar însemna ca Germania să rămână acasă. Africanii stau foarte bine pe picioare, driblează şi au fost disciplinaţi tactic de antrenorul lor, Milovan Rajevici, un... sârb. „Se joacă pe contre”, cum spune un vechi clişeu al comentatorilor. Lipsesc fazele foarte clare de poartă, dar jocul e frumos tocmai prin anumite scheme tactice şi prin execuţii tehnice. Ghana e totuşi un pic mai prezentă în joc, sârbii par uşor anesteziaţi. În tribune lucrurile arată de-a dreptul spectaculos, cu africanii în costume tradiţionale, dansând şi bătând toba, în timp ce sârbii cântă şi se agită la rândul lor. Evident, nu se aude nimic din cauza vuvuzelelor.
Repriza doua e mai frumoasă decât prima. Sârbii au mulţi jucători de calitate, dar jocul pare a se construi în jurul atacantului Valenciei, Zigic. Apar şi primele ocazii, apare şi prima eliminare: Lukovic iese şi Serbia trebuie să joace în zece vreo douăzeci de minute. În primă fază acest lucru nu se vede. Slavii atacă, combină, îşi creează ocazii mari. Până la urmă însă Kuzmanovic face henţ în careu şi Asamoah Gyan, unul dintre cei mai buni oameni de pe teren, transformă lovitura de la unsprezece metri. Ăsta e scorul final, dar remarcabilă rămâne atitudinea antrenorului Ghanei, Milovan Rajevici, care nu se bucură absolut deloc de victoria împotriva conaţionalilor săi. Ba chiar îl dă la o parte pe un ghanez venit să-l felicite, pentru a se duce să-i strângă mâna lui Antic.
Până la meciul cu Germania, o notă proastă pentru Gazeta Sporturilor: după ce, zilele astea, gazetarii – altfel foarte buni, cei mai mulţi dintre ei – au pus în prim-plan Cupa Mondială, în ziarul de duminică, deşi e în continuare plin de articole despre turneul final, istoria lui, statisticile lui, lucruri inedite şi altele asemenea, prima pagină ne aruncă din nou în mizeria cotidiană. În loc de vreo poză cu Gerrard, un articol „autohton”. Cu Gigi, Piţi şi Flocea.
...şi iaca, vin şi nemţii. Să ne înţelegem. Nu-mi sunt antipatici în sine, că doar sunt absolvent de liceu german şi educat, printre altele, în cultura germană. Dar de când cu pretenţiile lor şi ale unor susţinători ai lor – buni prieteni cu mine – de superioritate absolută, să nu-i mai văd. Evident că, dincolo de asta, îmi sunt apropiaţi Beethoven, sau Richard Strauss, sau Goethe, sau... Helloween. Şi Mozart, despre care putem spune că e austriac, numai că pe vremea aia austriac însemna cam neamţ, fiindcă Prusia nu se ridicase încă la gloria supremă.
La fotbal însă, după câteva meciuri cu diferenţe de un gol, maximum două, uite că a venit tăvălugul german. Australia nu e mare adversar, dar nemţii noştri fac legea. Polonezii lor, Podolski şi Klose, au dus scorul la 2-0 în mai puţin de jumătate de oră. Austriecii nu leagă nimic, dar nemţii sunt surprinzător de proaspeţi şi combinativi. Mă fac să revin iarăşi la clişeele comentatorilor şi să spun că pe teren nu e decât o singură echipă. O echipă ce mă face uneori să zâmbesc: atunci când îi văd pe germanii Oezil, Podolski, Gomez (intrat pe parcurs) sau Cacau, marcatorul ultimului gol. Printre ei, Mueller – un fel de Popescu nemţesc – face figură aparte. Istoria se schimbă repede-repede şi nu aveam loc aici să ne întrebăm încotro merge. Ultimul gol a fost marcat dintr-o ţesătură de pase repetată îndelung la antrenament, beneficiind de lipsa de replică a Australiei. Nu şti cât de departe va ajunge Germania, dar sunt sigur că niscaiva contracandidate vor avea un somn agitat în noaptea asta.
Încă un lucru pe care vreau să-l observ: până acum arbitrajele sunt strălucite. E drept că nici n-au fost meciuri foarte grele. Au existat şi câteva greşeli, dar, în special la nivelul tuşierilor şi al indicării poziţiilor de ofsaid, judecăţile au fost impresionant de exacte.
Prietenul Jean are examen mâine, deci nu ne-a dat nicio cronică profesionistă. Mâine cred că va reveni. Ca şi noi, cu impresiile eterogene.
S-a tot scris, la noi şi aiurea, despre vuvuzele. Şi e adevărat că au devenit un leimotiv exasperant. Chiar şi când m-am dus să arunc gunoiul, de pe scări se auzea zgomotul care pare să vină de la un stup de albine furioase, sau de viespi. Înţeleg că e distractiv să faci zgomot când vii la stadion, dar deja nu se mai aud suporterii cântând, sau bucurându-se, sau oftând. Am citit că au vrut să interzică vuvuzelele înainte de Campionat – ştiau ei la ce se va ajunge – dar în cele din urmă nu au mai făcut-o, când li s-a explicat că fac parte din cultura sud-africană. Pe de o parte tăvălugul uniformizant tinde spre desfiinţarea tradiţiilor şi identităţii naţiunilor europene, pe de alta, dacă e vorba să propagăm, chiar şi în detrimentul nostru, stupidul multiculturalism, orice prostie e element de identitate culturală. Aştept ziua când vor legaliza ciordeala, pentru că se va trezi cineva să spună că a fura face parte din cultura lui. Altfel, la noi vor să interzică afişarea Crucii în locurile publice. Că de, e ofensatoare pentru nu ştiu ce minoritate, iar statul – sau suprastatul – trebuie să fie sută la sută laic. Cred că tare s-ar bucura unii de pe la Bruxelles şi de prin alte părţi, sau pseudo-apostolul ştiinţei Remus Cernea, dacă în loc de icoane ne-am împodobi pereţii cu... vuvuzele.
Serbia- Ghana, uite un meci care promite să fie tare. Am toate motivele să ţin cu sârbii: sunt ortodocşi, cântă frumos şi au fost năpăstuiţi bine de proprii lor comunişti şi de „comunitatea internaţională”, care le-a dăruit nişte bombe şi le-a luat Kosovo în numele umanismului. Dar Ghana mă cucereşte prin forţă şi construcţie, aşa că ţin cu amândouă. Chiar ar fi frumos să meargă mai departe din grupă, chiar dacă asta ar însemna ca Germania să rămână acasă. Africanii stau foarte bine pe picioare, driblează şi au fost disciplinaţi tactic de antrenorul lor, Milovan Rajevici, un... sârb. „Se joacă pe contre”, cum spune un vechi clişeu al comentatorilor. Lipsesc fazele foarte clare de poartă, dar jocul e frumos tocmai prin anumite scheme tactice şi prin execuţii tehnice. Ghana e totuşi un pic mai prezentă în joc, sârbii par uşor anesteziaţi. În tribune lucrurile arată de-a dreptul spectaculos, cu africanii în costume tradiţionale, dansând şi bătând toba, în timp ce sârbii cântă şi se agită la rândul lor. Evident, nu se aude nimic din cauza vuvuzelelor.
Repriza doua e mai frumoasă decât prima. Sârbii au mulţi jucători de calitate, dar jocul pare a se construi în jurul atacantului Valenciei, Zigic. Apar şi primele ocazii, apare şi prima eliminare: Lukovic iese şi Serbia trebuie să joace în zece vreo douăzeci de minute. În primă fază acest lucru nu se vede. Slavii atacă, combină, îşi creează ocazii mari. Până la urmă însă Kuzmanovic face henţ în careu şi Asamoah Gyan, unul dintre cei mai buni oameni de pe teren, transformă lovitura de la unsprezece metri. Ăsta e scorul final, dar remarcabilă rămâne atitudinea antrenorului Ghanei, Milovan Rajevici, care nu se bucură absolut deloc de victoria împotriva conaţionalilor săi. Ba chiar îl dă la o parte pe un ghanez venit să-l felicite, pentru a se duce să-i strângă mâna lui Antic.
Până la meciul cu Germania, o notă proastă pentru Gazeta Sporturilor: după ce, zilele astea, gazetarii – altfel foarte buni, cei mai mulţi dintre ei – au pus în prim-plan Cupa Mondială, în ziarul de duminică, deşi e în continuare plin de articole despre turneul final, istoria lui, statisticile lui, lucruri inedite şi altele asemenea, prima pagină ne aruncă din nou în mizeria cotidiană. În loc de vreo poză cu Gerrard, un articol „autohton”. Cu Gigi, Piţi şi Flocea.
...şi iaca, vin şi nemţii. Să ne înţelegem. Nu-mi sunt antipatici în sine, că doar sunt absolvent de liceu german şi educat, printre altele, în cultura germană. Dar de când cu pretenţiile lor şi ale unor susţinători ai lor – buni prieteni cu mine – de superioritate absolută, să nu-i mai văd. Evident că, dincolo de asta, îmi sunt apropiaţi Beethoven, sau Richard Strauss, sau Goethe, sau... Helloween. Şi Mozart, despre care putem spune că e austriac, numai că pe vremea aia austriac însemna cam neamţ, fiindcă Prusia nu se ridicase încă la gloria supremă.
La fotbal însă, după câteva meciuri cu diferenţe de un gol, maximum două, uite că a venit tăvălugul german. Australia nu e mare adversar, dar nemţii noştri fac legea. Polonezii lor, Podolski şi Klose, au dus scorul la 2-0 în mai puţin de jumătate de oră. Austriecii nu leagă nimic, dar nemţii sunt surprinzător de proaspeţi şi combinativi. Mă fac să revin iarăşi la clişeele comentatorilor şi să spun că pe teren nu e decât o singură echipă. O echipă ce mă face uneori să zâmbesc: atunci când îi văd pe germanii Oezil, Podolski, Gomez (intrat pe parcurs) sau Cacau, marcatorul ultimului gol. Printre ei, Mueller – un fel de Popescu nemţesc – face figură aparte. Istoria se schimbă repede-repede şi nu aveam loc aici să ne întrebăm încotro merge. Ultimul gol a fost marcat dintr-o ţesătură de pase repetată îndelung la antrenament, beneficiind de lipsa de replică a Australiei. Nu şti cât de departe va ajunge Germania, dar sunt sigur că niscaiva contracandidate vor avea un somn agitat în noaptea asta.
Încă un lucru pe care vreau să-l observ: până acum arbitrajele sunt strălucite. E drept că nici n-au fost meciuri foarte grele. Au existat şi câteva greşeli, dar, în special la nivelul tuşierilor şi al indicării poziţiilor de ofsaid, judecăţile au fost impresionant de exacte.
Prietenul Jean are examen mâine, deci nu ne-a dat nicio cronică profesionistă. Mâine cred că va reveni. Ca şi noi, cu impresiile eterogene.
Saturday, June 12, 2010
Cronică de Mondial (II)
Cum v-am ameninţat, încep prin publicarea comentariilor specialistului găştii noastre în fotbal, Şerban Staicu. Apoi revin cu impresiile mele.
CRONICA LUI ŞERBAN
Coreea de Sud - Grecia, 2-0
Cred că acest scor poate fi tradus prin duelul celor doi golgheteri: Park Ji-Sung, jucător în sezonul trecut la Manchester United, locul 2 in Anglia, şi Gekas, jucător la Hertha Berlin, echipă retrogradată în divizia a doua germană.
Grecia a fost bătută cu propriile arme, echipa organizată care încasa foarte greu gol a fost învinsă de o formaţie super-organizată, rapidă şi care a jucat foarte bine pe contraatac.
Atunci când a câştigat titlul european, Grecia avea în Karagounis un mare lider. Acum nici unul dintre greci nu şi-a asumat această răspundere. A trebuit să intre în teren Kapetanos pentru a fi create două ocazii mai importante, una ratată chiar de stelist.
Cred că acest rezultat ar putea fi pus pe seama diferenţei de valoare între echipele de club ale jucătorilor, având în vedere faptul că mulţi dintre greci joacă în propria ţară, pe când sud-coreenii s-au răspândit prin Europa la echipe importante. De asemenea, foarte importantă este rapiditatea mult superioară a asiaticilor.
Am văzut un jucător cu adevărat special, Park-ji-Sung, care a devastat apărarea grecilor şi, în rest, 10 asiatici harnici, alergători, care au câştigat de această dată într-un mod corect şi nu cum au câştigat cu Italia la campionatul mondial găzduit de Coreea de Sud împreună cu Japonia. Din păcate aici a intervenit şi răutatea mea, fan al Italiei.
Echipa Greciei a părut fără orizont, nu erau în stare să găsească nici coechipieri pentru aruncările de la margine şi, in ciuda unei ocazii mari, chiar nu meritau un rezultat mai bun. Au fost depăşiţi la toate capitolele, iar fundaşii greci şi-au arătat limitele, Vyntra fiind depăşit mult prea uşor de Park-ji-Sung la cel de-al doilea gol. Apărării Greciei i-a lipsit Sotirios Kyrgiakos, cel supranumit “Highlander” fiind singurul jucător grec care evoluează la un club foarte mare, Liverpool.
Altădată cu o linie de mijloc beton, grecii au fost depăşiţi chiar pe axul central, Karagounis şi Tsolis nefăcându-le faţă rapizilor Ki- Sung-Yueng şi Park-Ji-Sung. Otto Rehhagel trebuie să schimbe ceva, dacă nu chiar tot, în cazul în care nu vrea să plece acasă fără nici un punct. De remarcat la greci este însă schimbarea portarului, prin pensionarea, în sfârşit, a lui Nikopolidis, Tzorvas evitând primirea mai multor goluri prin intervenţiile sale.
Ca dezamăgiri ale acestui joc pot să îl remarc pe portarul sud-coreean, care a avut mai multe intervenţii nesigure şi pe Vyntra, jucător, totuşi, al lui Panathinaikos Atena, campioana Greciei.
Un lucru bun pentru stelişti, Kapetanos se poate întoarce la termen pentru reunirea Stelei.
Cam atât despre un meci destul de slăbuţ.
Argentina - Nigeria, 1-0
Este clar cel mai frumos meci de până acum de la această Cupă Mondială.
Un meci deschis, cu o echipă a Nigeriei care nu a fost mai prejos decât Argentina cu superstarurile ei. De reţinut că Diego Milito, eroul lui Inter, a fost rezervă. Scorul arată că echipa “Vulturilor nigerieni” a învăţat şi ceva tactică, poate de la Lars Lagerback, un antrenor care a introdus o disciplina atipică pentru această echipă.
Benzile laterale nigeriene au funcţionat foarte bine mai ales după intrarea lui Peter Odemwingie care, alături de Taye Taiwoo, a cam deranjat partea dreapta a apărării argentiniene. În centrul terenului s-a văzut din plin lipsa lui John Obi Mikel, Haruna şi Kaita fiind depăşiţi cam uşor.
Apărarea nigeriană a funcţionat şi ea suprinzător de bine, deşi Joseph Yobo îşi arată uneori limitele de viteză, ca şi Danny Shittu.
Partea întotdeauna pozitivă a vulturilor, forţa ofensivă, s-a menţinut şi în acest meci, Yakubu şi, după intrarea în teren, Oba Oba Martins, făcându-şi foarte bine treaba.
Nigerienii puteau egala dacă Uche Kalu nu rata singur cu poarta în faţă din 10 metri în minutul 70.
Oricum, ceea ce spuneau specialiştii din America de Sud, că ambele echipe mari ale acestui continent devin din ce în ce mai pragmatice, s-a confirmat astăzi. După ce au înscris un gol rapid prin Gabriel Heinze, la un corner excelent bătut de Veron şi la care “Zidul” Samuel a blocat doi fundaşi nigerieni, argentinienii au încercat să se menajeze cât mai mult, încercând să aibă o posesie cât mai îndelungată a balonului. Introducerea lui Veron, deşi criticată de toată lumea, a oferit foarte multă siguranţă mijlocului argentinian, după ieşirea sa, normală la 35 ani, rapizii nigerieni creându-şi mai multe ocazii. Alături de căpitanul Mascherano, Veron a închis perfect mijlocul terenului în partea centrală, nigerienilor rămânându-le numai benzile.
Pe benzi Maradona a forţat un pic prea mult şi asta era să îl coste, utilizându-l pe Jonas Gutierez, jucător ofensiv, polivalent, ca fundaş dreapta. În prima repriza acesta a comis-o o dată, la ocazia lui Obasi. Odată cu introducerea lui Maxi Rodriguez partea dreaptă a apărării argentiniene a fost acoperită mult mai bine. Personal, consider că dezamăgirile meciului de ambele părţi au fost: Angel di Maria, campionul Portugaliei cu Benfica şi jucător care mai mult se gândeşte la transferul la Real Madrid, părând la antrenament şi nu pe teren, iar de partea nigeriană Obasi, jucător rapid, ce s-a dovedit “deranjat” de vuvuzele şi nu a fost în meci.
Pentru a nu respecta clişeul verbal al “super comentatorilor români” – “echipa mai bună a învins astăzi” - cred că ambele echipe se luptă în continuare pentru calificare, Nigeria având puterea să învingă Coreea de Sud, în timp Argentina posedă un lot extrem de valoros, care omogenizat se poate bate la titlul mondial. Un lucru demn de luat în seamă este susţinerea de care s-a bucurat echipa Argentinei, aclamată de mare parte din stadion. Lucrul acesta poate deveni important atunci când echipa va juca mai slab şi când susţinerea publicului va cântări mult.
ŞERBAN STAICU
OPINIILE LUI PAUL S.
După o primă seară cu câţiva prieteni şi multă bere, mă trezesc totuşi destul de devreme. Nu pot dormi de căldură, dar gândul că azi avem trei meciuri o face deja mai suportabilă. Ieri încă am fost îndoit: i-am pierdut pe Eric Clapton şi Steve Winwood – din lipsă de bilet, altfel muzica e totuşi, chiar şi în aceste zile, înaintea fotbalului – iar meciurile nu au fost grozave. Azi nu mai am nimic de pierdut. Dimineaţa, în înghesuiala şi mirosul îmbietor de legume şi fructe din Piaţa Obor, mă gândesc deja la Argentina.
Nu prind decât mici bucăţi din Grecia – Coreea de Sud. Ţin un pic cu Grecia din două motive: îi compătimesc pe oamenii de acolo pentru criza profundă prin care trec şi îmi place Kapetanos. Kapetanos e probabil singurul fotbalist care, în ciuda imixtiunilor unui patron trufaş şi mărginit şi a situaţiei grele de la echipă, şi-a făcut treaba corect, eficient şi uneori entuziasmant pentru Steaua. La greci intră tot pe final, dar se pare că nu mai poate face mare lucru. Campionii europeni din 2004 sunt în cădere liberă şi, deşi s-au calificat din nou la un turneu final – spre deosebire de alţii – nici bagheta lui Rehhagel nu mai face minuni. Coreenii le dau două goluri, şi din frânturile de comentariu şi de imagine prinse în timpul unei mese de peşte, îmi dau seama că mai au şi câteva ocazii mari.
Ceva aşteptare, apoi meciul zilei: Argentina – Nigeria. Nu e senzaţional, dar e frumos, mai frumos decât tot ce am văzut până acum. Eu, recunosc, ţin cu Argentina nu atât pentru Messi, cât pentru Maradona. Da, ştiţi, am o slăbiciune pentru personajele de genul ăsta: plin de talent, pe care şi l-a irosit fără milă, cu tot felul de greşeli şi paradoxuri – un om foarte religios, din propriile spuse, dar care îl admiră pe Che Guevara, cam ca Max Cavalera – arţăgos, arogant cu presa, fost drogat, prieten cu dictatori, dar în acelaşi timp unul dintre cei care ne-au încântat cu măiestrii inegalabile. Adică, dacă o parte din talent şi-a irosit-o în excese, alta ne-a pus-o nouă la dispoziţie. Şi e uşor, după ce am rămas cu gurile căscate în faţa unei faze, după ce ne-a făcut o zi frumoasă, să uităm şi să zicem: „drogat, beţiv, adulter, dezaxat”. Cel mai mult îmi place când se ridică un om ca ăsta, când îşi revine din derivă. Maradona e pariul meu sentimental. Nu ştiu dacă e antrenor, dar tare aş vrea să fie. Şi îmi place foarte mult cum îşi sărută jucătorii la schimbări.
Messi îmi place şi mie, ca tuturor celorlalţi. Şi uite-l că joacă. Adică joacă şi la naţională. Aleargă, driblează, se zbate, ratează, dar e om de bază. Azi cel puţin, Maradona – pe care îl văd prima oară la costum pe marginea terenului – a jucat cartea câştigătoare. Veron cel contestat a centrat la golul lui Heinze, echipa a combinat, a ţesut pase timp de mai multe minute, a câştigat. Iar nigerienii... Deloc slabi! Dar deloc. N-au ajuns prea des la poartă, deşi au avut ocazii mari, când le-au avut, dar au pasat şi ei, au luptat şi au dovedit o condiţie fizică excelentă. Şi portarul lor Enyeama, e chiar bun. Bănuiesc că nici nu costă prea mult, deci ar putea trezi interesul patronilor şi antrenorilor de la noi. Pe de altă parte, ce să facă aici? Să înveţe meserie de la Gigi? Sunt principalii favoriţi la locul 2 din grupă (dacă Argentina iese pe 1). Şi chiar aş mai vrea să-i văd în alte meciuri. Bănuiesc că sunt echipa africană a momentului, dar le mai trebuie un personaj simpatic, cum era Roger Milla pentru Camerun, ca să intre în istorie. Oricum, după meciul de azi ştiu un lucru: ţineam cu mai multe echipe înainte de începerea Mondialului, acum una tinde să devină, încet dar sigur, preferata mea absolută. Cum ar zice maestrul Ioan Chirilă, AR-GEN-TI-NA!
În schimb Anglia – SUA, ce dezamăgire! Începutul a fost spectaculos, Gerrard care pare nemuritor a dat gol imediat, părea să urmeze un festin fotbalistic. În loc de asta, Green scapă mingea printre mâini şi se face 1-1. Meciul în sine n-a fost slab, dar mă aşteptam la un scor mai mare. Vorbim totuşi despre Anglia. Rooney s-a agitat, au fost ocazii la ambele porţi, dar jocul n-a reuşit să evadeze din mediocritatea acestor începuturi. Prietenul Bitch îmi spusese de la pauză că pronosticul lui era 1-1. Un meci ca oricare altul. Dar eu le aştept pe cele cu scoruri mari.
PAUL SLAYER GRIGORIU
CRONICA LUI ŞERBAN
Coreea de Sud - Grecia, 2-0
Cred că acest scor poate fi tradus prin duelul celor doi golgheteri: Park Ji-Sung, jucător în sezonul trecut la Manchester United, locul 2 in Anglia, şi Gekas, jucător la Hertha Berlin, echipă retrogradată în divizia a doua germană.
Grecia a fost bătută cu propriile arme, echipa organizată care încasa foarte greu gol a fost învinsă de o formaţie super-organizată, rapidă şi care a jucat foarte bine pe contraatac.
Atunci când a câştigat titlul european, Grecia avea în Karagounis un mare lider. Acum nici unul dintre greci nu şi-a asumat această răspundere. A trebuit să intre în teren Kapetanos pentru a fi create două ocazii mai importante, una ratată chiar de stelist.
Cred că acest rezultat ar putea fi pus pe seama diferenţei de valoare între echipele de club ale jucătorilor, având în vedere faptul că mulţi dintre greci joacă în propria ţară, pe când sud-coreenii s-au răspândit prin Europa la echipe importante. De asemenea, foarte importantă este rapiditatea mult superioară a asiaticilor.
Am văzut un jucător cu adevărat special, Park-ji-Sung, care a devastat apărarea grecilor şi, în rest, 10 asiatici harnici, alergători, care au câştigat de această dată într-un mod corect şi nu cum au câştigat cu Italia la campionatul mondial găzduit de Coreea de Sud împreună cu Japonia. Din păcate aici a intervenit şi răutatea mea, fan al Italiei.
Echipa Greciei a părut fără orizont, nu erau în stare să găsească nici coechipieri pentru aruncările de la margine şi, in ciuda unei ocazii mari, chiar nu meritau un rezultat mai bun. Au fost depăşiţi la toate capitolele, iar fundaşii greci şi-au arătat limitele, Vyntra fiind depăşit mult prea uşor de Park-ji-Sung la cel de-al doilea gol. Apărării Greciei i-a lipsit Sotirios Kyrgiakos, cel supranumit “Highlander” fiind singurul jucător grec care evoluează la un club foarte mare, Liverpool.
Altădată cu o linie de mijloc beton, grecii au fost depăşiţi chiar pe axul central, Karagounis şi Tsolis nefăcându-le faţă rapizilor Ki- Sung-Yueng şi Park-Ji-Sung. Otto Rehhagel trebuie să schimbe ceva, dacă nu chiar tot, în cazul în care nu vrea să plece acasă fără nici un punct. De remarcat la greci este însă schimbarea portarului, prin pensionarea, în sfârşit, a lui Nikopolidis, Tzorvas evitând primirea mai multor goluri prin intervenţiile sale.
Ca dezamăgiri ale acestui joc pot să îl remarc pe portarul sud-coreean, care a avut mai multe intervenţii nesigure şi pe Vyntra, jucător, totuşi, al lui Panathinaikos Atena, campioana Greciei.
Un lucru bun pentru stelişti, Kapetanos se poate întoarce la termen pentru reunirea Stelei.
Cam atât despre un meci destul de slăbuţ.
Argentina - Nigeria, 1-0
Este clar cel mai frumos meci de până acum de la această Cupă Mondială.
Un meci deschis, cu o echipă a Nigeriei care nu a fost mai prejos decât Argentina cu superstarurile ei. De reţinut că Diego Milito, eroul lui Inter, a fost rezervă. Scorul arată că echipa “Vulturilor nigerieni” a învăţat şi ceva tactică, poate de la Lars Lagerback, un antrenor care a introdus o disciplina atipică pentru această echipă.
Benzile laterale nigeriene au funcţionat foarte bine mai ales după intrarea lui Peter Odemwingie care, alături de Taye Taiwoo, a cam deranjat partea dreapta a apărării argentiniene. În centrul terenului s-a văzut din plin lipsa lui John Obi Mikel, Haruna şi Kaita fiind depăşiţi cam uşor.
Apărarea nigeriană a funcţionat şi ea suprinzător de bine, deşi Joseph Yobo îşi arată uneori limitele de viteză, ca şi Danny Shittu.
Partea întotdeauna pozitivă a vulturilor, forţa ofensivă, s-a menţinut şi în acest meci, Yakubu şi, după intrarea în teren, Oba Oba Martins, făcându-şi foarte bine treaba.
Nigerienii puteau egala dacă Uche Kalu nu rata singur cu poarta în faţă din 10 metri în minutul 70.
Oricum, ceea ce spuneau specialiştii din America de Sud, că ambele echipe mari ale acestui continent devin din ce în ce mai pragmatice, s-a confirmat astăzi. După ce au înscris un gol rapid prin Gabriel Heinze, la un corner excelent bătut de Veron şi la care “Zidul” Samuel a blocat doi fundaşi nigerieni, argentinienii au încercat să se menajeze cât mai mult, încercând să aibă o posesie cât mai îndelungată a balonului. Introducerea lui Veron, deşi criticată de toată lumea, a oferit foarte multă siguranţă mijlocului argentinian, după ieşirea sa, normală la 35 ani, rapizii nigerieni creându-şi mai multe ocazii. Alături de căpitanul Mascherano, Veron a închis perfect mijlocul terenului în partea centrală, nigerienilor rămânându-le numai benzile.
Pe benzi Maradona a forţat un pic prea mult şi asta era să îl coste, utilizându-l pe Jonas Gutierez, jucător ofensiv, polivalent, ca fundaş dreapta. În prima repriza acesta a comis-o o dată, la ocazia lui Obasi. Odată cu introducerea lui Maxi Rodriguez partea dreaptă a apărării argentiniene a fost acoperită mult mai bine. Personal, consider că dezamăgirile meciului de ambele părţi au fost: Angel di Maria, campionul Portugaliei cu Benfica şi jucător care mai mult se gândeşte la transferul la Real Madrid, părând la antrenament şi nu pe teren, iar de partea nigeriană Obasi, jucător rapid, ce s-a dovedit “deranjat” de vuvuzele şi nu a fost în meci.
Pentru a nu respecta clişeul verbal al “super comentatorilor români” – “echipa mai bună a învins astăzi” - cred că ambele echipe se luptă în continuare pentru calificare, Nigeria având puterea să învingă Coreea de Sud, în timp Argentina posedă un lot extrem de valoros, care omogenizat se poate bate la titlul mondial. Un lucru demn de luat în seamă este susţinerea de care s-a bucurat echipa Argentinei, aclamată de mare parte din stadion. Lucrul acesta poate deveni important atunci când echipa va juca mai slab şi când susţinerea publicului va cântări mult.
ŞERBAN STAICU
OPINIILE LUI PAUL S.
După o primă seară cu câţiva prieteni şi multă bere, mă trezesc totuşi destul de devreme. Nu pot dormi de căldură, dar gândul că azi avem trei meciuri o face deja mai suportabilă. Ieri încă am fost îndoit: i-am pierdut pe Eric Clapton şi Steve Winwood – din lipsă de bilet, altfel muzica e totuşi, chiar şi în aceste zile, înaintea fotbalului – iar meciurile nu au fost grozave. Azi nu mai am nimic de pierdut. Dimineaţa, în înghesuiala şi mirosul îmbietor de legume şi fructe din Piaţa Obor, mă gândesc deja la Argentina.
Nu prind decât mici bucăţi din Grecia – Coreea de Sud. Ţin un pic cu Grecia din două motive: îi compătimesc pe oamenii de acolo pentru criza profundă prin care trec şi îmi place Kapetanos. Kapetanos e probabil singurul fotbalist care, în ciuda imixtiunilor unui patron trufaş şi mărginit şi a situaţiei grele de la echipă, şi-a făcut treaba corect, eficient şi uneori entuziasmant pentru Steaua. La greci intră tot pe final, dar se pare că nu mai poate face mare lucru. Campionii europeni din 2004 sunt în cădere liberă şi, deşi s-au calificat din nou la un turneu final – spre deosebire de alţii – nici bagheta lui Rehhagel nu mai face minuni. Coreenii le dau două goluri, şi din frânturile de comentariu şi de imagine prinse în timpul unei mese de peşte, îmi dau seama că mai au şi câteva ocazii mari.
Ceva aşteptare, apoi meciul zilei: Argentina – Nigeria. Nu e senzaţional, dar e frumos, mai frumos decât tot ce am văzut până acum. Eu, recunosc, ţin cu Argentina nu atât pentru Messi, cât pentru Maradona. Da, ştiţi, am o slăbiciune pentru personajele de genul ăsta: plin de talent, pe care şi l-a irosit fără milă, cu tot felul de greşeli şi paradoxuri – un om foarte religios, din propriile spuse, dar care îl admiră pe Che Guevara, cam ca Max Cavalera – arţăgos, arogant cu presa, fost drogat, prieten cu dictatori, dar în acelaşi timp unul dintre cei care ne-au încântat cu măiestrii inegalabile. Adică, dacă o parte din talent şi-a irosit-o în excese, alta ne-a pus-o nouă la dispoziţie. Şi e uşor, după ce am rămas cu gurile căscate în faţa unei faze, după ce ne-a făcut o zi frumoasă, să uităm şi să zicem: „drogat, beţiv, adulter, dezaxat”. Cel mai mult îmi place când se ridică un om ca ăsta, când îşi revine din derivă. Maradona e pariul meu sentimental. Nu ştiu dacă e antrenor, dar tare aş vrea să fie. Şi îmi place foarte mult cum îşi sărută jucătorii la schimbări.
Messi îmi place şi mie, ca tuturor celorlalţi. Şi uite-l că joacă. Adică joacă şi la naţională. Aleargă, driblează, se zbate, ratează, dar e om de bază. Azi cel puţin, Maradona – pe care îl văd prima oară la costum pe marginea terenului – a jucat cartea câştigătoare. Veron cel contestat a centrat la golul lui Heinze, echipa a combinat, a ţesut pase timp de mai multe minute, a câştigat. Iar nigerienii... Deloc slabi! Dar deloc. N-au ajuns prea des la poartă, deşi au avut ocazii mari, când le-au avut, dar au pasat şi ei, au luptat şi au dovedit o condiţie fizică excelentă. Şi portarul lor Enyeama, e chiar bun. Bănuiesc că nici nu costă prea mult, deci ar putea trezi interesul patronilor şi antrenorilor de la noi. Pe de altă parte, ce să facă aici? Să înveţe meserie de la Gigi? Sunt principalii favoriţi la locul 2 din grupă (dacă Argentina iese pe 1). Şi chiar aş mai vrea să-i văd în alte meciuri. Bănuiesc că sunt echipa africană a momentului, dar le mai trebuie un personaj simpatic, cum era Roger Milla pentru Camerun, ca să intre în istorie. Oricum, după meciul de azi ştiu un lucru: ţineam cu mai multe echipe înainte de începerea Mondialului, acum una tinde să devină, încet dar sigur, preferata mea absolută. Cum ar zice maestrul Ioan Chirilă, AR-GEN-TI-NA!
În schimb Anglia – SUA, ce dezamăgire! Începutul a fost spectaculos, Gerrard care pare nemuritor a dat gol imediat, părea să urmeze un festin fotbalistic. În loc de asta, Green scapă mingea printre mâini şi se face 1-1. Meciul în sine n-a fost slab, dar mă aşteptam la un scor mai mare. Vorbim totuşi despre Anglia. Rooney s-a agitat, au fost ocazii la ambele porţi, dar jocul n-a reuşit să evadeze din mediocritatea acestor începuturi. Prietenul Bitch îmi spusese de la pauză că pronosticul lui era 1-1. Un meci ca oricare altul. Dar eu le aştept pe cele cu scoruri mari.
PAUL SLAYER GRIGORIU
Cronică de Mondial (I)
Un filosof francez contemporan cu o viziune vădit de stânga, Fabien Ollier, tună şi fulgeră într-un recent articol împotriva Cupei Mondiale, pe care o numeşte „o formă de alienare planetară” şi manifestarea celui mai rapace tip de capitalism. Sigur că într-o anumită măsură este adevărat că asemenea fenomene în care sunt implicate mulţimi de oameni sunt adesea manipulate pentru a distrage atenţia de la problemele reale, sigur că se învârt mulţi bani şi că din multe puncte de vedere fotbalul îşi pierde calitatea de sport în favoarea industriei. Dar Ollier e marcat de vechea obsesie utilitaristă a oamenilor de stânga, unde totul se reduce la economie, exploatare, probleme sociale şi mişcări de protest. Cum, îndemnat de prietenul Alex Rădescu, m-am apucat şi eu, pentru a intra în atmosfera Mondialului, să citesc pagini de Ioan Chirilă, am găsit la marele gazetar esenţa bucuriei la sosirea unui astfel de eveniment: sute de mii de oameni fac ocolul pământului – sau măcar renunţă pentru o vreme la rutina cotidiană – de dragul unui joc. Pasiunea pentru fotbal este unul dintre rarele semne care ne spun că încă suntem umani. E foarte puţin şi superficial, dar într-o lume în care funcţionalitatea şi eficienţa au devenit zei, e mai mult decât nimic.
Aşteptam Cupa Mondială din Africa de Sud cu o nerăbdare neobişnuită. Şi, din cărţile lui Ioan Chirilă, am ales „Frumoasele noastre duminici”, pentru că este povestea lui Mexico ’86, prima competiţie de acest fel de care îmi aduc aminte. A fost anul lui Maradona, dar eu, ca de obicei, ţineam cu Les Bleus. În ziua semifinalei cu Germania fusesem cu tata pe stadion, la un Steaua – Dinamo, finala Cupei României, dacă nu mă înşel. Steaua pierduse, Majearu ratase o lovitură de la unsprezece metri, iar la sfârşit tata a încercat să-mi aline tristeţea spunând: „Steaua a pierdut, dar Franţa va câştiga diseară”. M-am uitat la meciul respectiv cu o asemenea încordare, încât nici la toaletă n-am catadicsit să mă mişc, aşa că a reintrat în dotare oliţa de noapte, pe care stăteam aşezat şi plângeam cu lacrimi mari din cauza victoriei RFG-ului împotriva Franţei. „Dacă reacţionezi aşa, poate n-ar mai trebui să te uiţi la fotbal, nu-ţi face bine”, mi-a spus atunci mama. În unele momente ulterioare, mi-am dat seama că poate avea dreptate. Iar pe carneţelul meu cu programul competiţiei – pentru care mă invidiau deopotrivă prieteni, colegi şi învăţătorul meu (eram în clasa a doua) – am scris în franceza pe care o ştiam deja foarte bine, dar o ortografiam cu greşeli: „Une finale? Non! Domage. On ne verra plus des joueurs comme Platini ou Tigana.” E drept că mai încolo a fost Zizou, dar asta e altă poveste.
...să ne întoarcem însă în 2010. Fotbalul e mult mai poluat. Se joacă în Africa de Sud din motive care nu au nicio legătură cu sportul, ci ţin de prăfuita, imbecila şi oprimanta corectitudine politică. Naţionalele parcă nu mai sunt ce erau acum câţiva ani şi totuşi, Gică Popescu, care a cunoscut culmile gloriei şi împlinirea financiară la echipele de club pe unde a fost, mărturisea recent că un turneu final e superior oricărei competiţii europene a echipelor de club. Aşa îl simt şi eu, fără să ştiu exact de ce.
Am citit recent un articol superficial dar drăguţ scris despre Rio de Janeiro, unde se spunea că locuitorii marelui oraş îşi împart viaţa între cele trei mari pasiuni ale lor, dincolo de care nu există mai nimic: fotbalul, distracţia (a se citi, în multe cazuri, berea) şi dragostea pentru Iisus. Într-un fel, zilele astea suntem toţi locuitori din Rio. Şi dacă alăturarea vi se pare blasfemiatoare, amintiţi-vă că Domnul Însuşi ne învaţă că pentru a intra în Împărăţia Cerurilor trebuie să redevenim copii.
Jocurile de deschidere sunt, cam ca întotdeauna, destul de plictisitoare. Cică antrenorul Mexicului, Aguire, e foarte iubit în ţara lui, deşi mie, la televizor mi se pare destul de antipatic. Dar ar fi spus că pentru momente ca astea – ca turneul final – trăieşte un antrenor. Mda. Parcă mi-e şi mie mai drag. Africa de Sud – Mexic e un meci bun pentru ca ţara gazdă să debuteze şi pentru date statistice: primul cartonaş galben al Mondialului, mexicanul Juarez, în minutul 18, pentru un henţ pe care un arbitru mai blând nu l-ar fi taxat. Altfel, Mexicul presează şi joacă mai tot meciul în jumătatea de teren adversă, are trei ocazii importante şi două rarissime. Dă chiar şi un gol, dar din ofsaid. Africanii aşteaptă şi din când în când contraatacă.
Primul gol oficial le aparţine însă gazdelor, Tshebala (nume care nu vă spune nimic – nici mie, dar măcar am învăţat să-l pronunţ) înscriind în minutul 55. Rafael Marquez egalează în minutul 79. Ne bucurăm mai mult că a început Campionatul, că se joacă fotbal – şi tot o să se joace timp de o lună – şi că am văzut două goluri. Meciurile mari abia urmează... sper.
Franţa – Uruguay e chiar mai palid decât jocul de deschidere. Dar e bun şi el pentru statistică. Lodeiro de la Uruguay ia primul cartonaş roşu al Mondialului, ceea ce nu schimbă soarta meciului, un 0-0 previzibil. E prima dată când, la o competiţie internaţională unde nu participă România, nu ţin cu Franţa. M-a enervat prea tare henţul lui Henry în meciul de baraj cu reprezentativa muzicalilor băutori de bere aflaţi sub ocrotirea Sfântului Patriciu (Patrick la ei) şi, în plus, lipsa de orizont a lui Domenech îmi aminteşte prea tare de Piţurcă.
Apropo de asta, mă aşteptam ca Franţa să joace la fel de prost ca România. Dar nu e chiar aşa. Les Bleus sunt limitaţi şi sterili, dar parcă mişcă ceva. Chiar şi Henry e mai viu decât în ultima vreme. Meciul cu Uruguay e cenuşiu şi irelevant, dar îndrăznesc să spun că după el se poate trage concluzia că Franţa trăieşte. Eu îndrăznesc să pronostichez chiar că e o candidată serioasă la fazele superioare. Dar nu mă pricep la fotbal. Doar îmi place la nebunie. Şi de aceea, în zilele următoare voi apela la ajutorul prietenului meu Şerban Staicu – zis Jean – care deşi are o cu totul altă profesie, mănâncă fotbal pe pâine. Credeţi-mă pe cuvânt. Ne revedem curând.
Aşteptam Cupa Mondială din Africa de Sud cu o nerăbdare neobişnuită. Şi, din cărţile lui Ioan Chirilă, am ales „Frumoasele noastre duminici”, pentru că este povestea lui Mexico ’86, prima competiţie de acest fel de care îmi aduc aminte. A fost anul lui Maradona, dar eu, ca de obicei, ţineam cu Les Bleus. În ziua semifinalei cu Germania fusesem cu tata pe stadion, la un Steaua – Dinamo, finala Cupei României, dacă nu mă înşel. Steaua pierduse, Majearu ratase o lovitură de la unsprezece metri, iar la sfârşit tata a încercat să-mi aline tristeţea spunând: „Steaua a pierdut, dar Franţa va câştiga diseară”. M-am uitat la meciul respectiv cu o asemenea încordare, încât nici la toaletă n-am catadicsit să mă mişc, aşa că a reintrat în dotare oliţa de noapte, pe care stăteam aşezat şi plângeam cu lacrimi mari din cauza victoriei RFG-ului împotriva Franţei. „Dacă reacţionezi aşa, poate n-ar mai trebui să te uiţi la fotbal, nu-ţi face bine”, mi-a spus atunci mama. În unele momente ulterioare, mi-am dat seama că poate avea dreptate. Iar pe carneţelul meu cu programul competiţiei – pentru care mă invidiau deopotrivă prieteni, colegi şi învăţătorul meu (eram în clasa a doua) – am scris în franceza pe care o ştiam deja foarte bine, dar o ortografiam cu greşeli: „Une finale? Non! Domage. On ne verra plus des joueurs comme Platini ou Tigana.” E drept că mai încolo a fost Zizou, dar asta e altă poveste.
...să ne întoarcem însă în 2010. Fotbalul e mult mai poluat. Se joacă în Africa de Sud din motive care nu au nicio legătură cu sportul, ci ţin de prăfuita, imbecila şi oprimanta corectitudine politică. Naţionalele parcă nu mai sunt ce erau acum câţiva ani şi totuşi, Gică Popescu, care a cunoscut culmile gloriei şi împlinirea financiară la echipele de club pe unde a fost, mărturisea recent că un turneu final e superior oricărei competiţii europene a echipelor de club. Aşa îl simt şi eu, fără să ştiu exact de ce.
Am citit recent un articol superficial dar drăguţ scris despre Rio de Janeiro, unde se spunea că locuitorii marelui oraş îşi împart viaţa între cele trei mari pasiuni ale lor, dincolo de care nu există mai nimic: fotbalul, distracţia (a se citi, în multe cazuri, berea) şi dragostea pentru Iisus. Într-un fel, zilele astea suntem toţi locuitori din Rio. Şi dacă alăturarea vi se pare blasfemiatoare, amintiţi-vă că Domnul Însuşi ne învaţă că pentru a intra în Împărăţia Cerurilor trebuie să redevenim copii.
Jocurile de deschidere sunt, cam ca întotdeauna, destul de plictisitoare. Cică antrenorul Mexicului, Aguire, e foarte iubit în ţara lui, deşi mie, la televizor mi se pare destul de antipatic. Dar ar fi spus că pentru momente ca astea – ca turneul final – trăieşte un antrenor. Mda. Parcă mi-e şi mie mai drag. Africa de Sud – Mexic e un meci bun pentru ca ţara gazdă să debuteze şi pentru date statistice: primul cartonaş galben al Mondialului, mexicanul Juarez, în minutul 18, pentru un henţ pe care un arbitru mai blând nu l-ar fi taxat. Altfel, Mexicul presează şi joacă mai tot meciul în jumătatea de teren adversă, are trei ocazii importante şi două rarissime. Dă chiar şi un gol, dar din ofsaid. Africanii aşteaptă şi din când în când contraatacă.
Primul gol oficial le aparţine însă gazdelor, Tshebala (nume care nu vă spune nimic – nici mie, dar măcar am învăţat să-l pronunţ) înscriind în minutul 55. Rafael Marquez egalează în minutul 79. Ne bucurăm mai mult că a început Campionatul, că se joacă fotbal – şi tot o să se joace timp de o lună – şi că am văzut două goluri. Meciurile mari abia urmează... sper.
Franţa – Uruguay e chiar mai palid decât jocul de deschidere. Dar e bun şi el pentru statistică. Lodeiro de la Uruguay ia primul cartonaş roşu al Mondialului, ceea ce nu schimbă soarta meciului, un 0-0 previzibil. E prima dată când, la o competiţie internaţională unde nu participă România, nu ţin cu Franţa. M-a enervat prea tare henţul lui Henry în meciul de baraj cu reprezentativa muzicalilor băutori de bere aflaţi sub ocrotirea Sfântului Patriciu (Patrick la ei) şi, în plus, lipsa de orizont a lui Domenech îmi aminteşte prea tare de Piţurcă.
Apropo de asta, mă aşteptam ca Franţa să joace la fel de prost ca România. Dar nu e chiar aşa. Les Bleus sunt limitaţi şi sterili, dar parcă mişcă ceva. Chiar şi Henry e mai viu decât în ultima vreme. Meciul cu Uruguay e cenuşiu şi irelevant, dar îndrăznesc să spun că după el se poate trage concluzia că Franţa trăieşte. Eu îndrăznesc să pronostichez chiar că e o candidată serioasă la fazele superioare. Dar nu mă pricep la fotbal. Doar îmi place la nebunie. Şi de aceea, în zilele următoare voi apela la ajutorul prietenului meu Şerban Staicu – zis Jean – care deşi are o cu totul altă profesie, mănâncă fotbal pe pâine. Credeţi-mă pe cuvânt. Ne revedem curând.
Wednesday, May 19, 2010
AC/DC la Bucureşti sau de ce trebuie să dispară Talisman, Voltaj şi altele asemenea
Nici nu e nevoie să descriu concertul ăsta. Pentru că AC/DC cântă exact ce şi cum se aşteaptă oricine îi cunoaşte pe Angus and co. Mereu şi mereu, de zeci de ani, acelaşi tip de spectacol, fără nimic schimbat, doar cu câteva artificii scenice în plus. Am văzut AC/DC de două ori în Black Ice Tour, cu camioanele de instalaţii după ei, dar sunt convins că, în esenţă, la fel ar fi un show în vreun club subteran. Şi cu toate astea, parcă l-ai revedea de fiecare dată când apuci. S-au câştigat bani, unul dintre tovarăşii de drum a murit, alţii au plecat în alte direcţii, dar AC/DC rămâne aceeaşi poveste despre a cânta cu pasiune ceea ce-ţi place. Şi de aceea supravieţuieşte după zeci de ani o muzică nepretenţioasă, ce nu se ia prea tare în serios, cu texte de un umor mai mult sau mai puţin îndoielnic, totul bazat pe aceleaşi două-trei acorduri – sau uneori două-trei note – care nu se schimbă niciodată şi de care nu te plictiseşti niciodată. AC/DC ridică o stare de bine superficială la rang de artă. Şi de aceea îşi depăşeşte condiţia. Câţi dintre noi reuşesc să râdă cu hohote după douăzeci de ani la acelaşi banc?
Puhoaiele de oameni de toate vârstele şi categoriile se revarsă spre Piaţa Constituţiei, alte mici pâlcuri apar pe la geamurile ministerelor sau în balconul Palatului Parlamentului, peste tot e iz de sărbătoare şi de bere. Down intră pe scenă cu câteva minute înainte de ora anunţată, de aceea primele două piese le aud în timp ce mă grăbesc să mă înghesui pe la punctele de intrare în zona concertului. Sunetul nu este extraordinar, vocea se aude cam încet, dar cu toate acestea Phil Anselmo e într-o formă de zile mari. Nu pot spune că se simte a fi un concert Down, o parte din lume nu prea ştie ce să creadă despre openerii de ultimă oră, dar cei care ciulesc urechea au ce auzi. Sper ca acest concert să fie doar preludiul unuia mai consistent, iar pentru moment mă mulţumesc cu câteva piese de încălzire, bune pentru a pregăti AC/DC, ideale pentru cei veniţi (şi) să vadă Down. Eu sunt unul dintre ei.
Îmi place Iris. Îmi place pentru că oamenii ăştia îşi văd de treaba lor şi se bucură de aprecierea publicului, a celui nou şi a celor care ştiu ce greu era să faci rock în anii dinainte de 1989, când frustraţii care azi îşi varsă dejecţiile de genul „boşorogi, uzaţi, obosiţi, penali” pe internet (cât curaj, domnule!) se culcau imediat după desenele animate. Concertul din seara asta e onorabil. Se cântă cu publicul „Pe ape”, se zăboveşte un pic pe „Strada ta”, urmează inevitabilul „iar când noi nu vom mai fi...”, avem parte şi de un strop de „Somn bizar”. Lumea cântă sau bea bere, îşi cumpără tricouri sau îşi aşează corniţele marca AC/DC, îşi caută locuri mai bune şi prieteni mai vechi. Şi de aici începe din nou povestea...
La AC/DC mă întâlnesc cu oameni pe care nu i-am mai văzut de ani de zile şi cu prietenii cu care îmi fac veacul din liceu până acum. La AC/DC merg colegii mei de facultate, de liceu, colaboratori din domeniile în care lucrez sau am lucrat. La AC/DC merg cu soţia, alţii, familişti mai vechi, vin şi cu copiii. La AC/DC vine şi tata. Cam asta se întâmplă când cânţi cu convingere şi suflet.
O parte a poveştii cred că o ştiţi: lumini, locomotivă, animaţie, Angus Young, Brian Johnson şi... „Rock’n’Roll Train”! Solistul vocal e în formă fizică bună, vag răguşit, dar ţipă din toţi plămânii. „Bună seara, Bucureşti” şi rock’n’roll, cam asta e de spus, în rest se cântă. Angus Young e transpirat după prima piesă, iar publicul nu mai poate de bucurie când aude riff-ul de pe „Back in Black”. Cam asta e treaba cu trupa asta. Bucurie, prietenie, simplu şi direct. La „Dirty Deeds Done Dirty Cheap” cântă aproape toată lumea, în frunte cu Malcolm Young şi Cliff Williams, pe post de backing vocals. Rar am văzut o trupă în care membri să se completeze mai bine. Angus e vedeta, Brian Johnson e maestrul de ceremonii, Malcolm musteşte de pasiune, Williams e echilibrul. Iar Phil Rudd, păi... el e metronomul.
Revin la cele două-trei note. Angus le chinuie la nesfârşit, amestecă power chords cu progresii blues, abuzează de bend-uri şi o face cu atâta pasiune încât trebuie să-l iei măcar un pic în serios. Care e scopul? Să ne simţim bine împreună. Pentru că omul crede în ceea ce face. E doar un mic fragment de viaţă şi artă, dar dacă tot există, de ce să nu fie bun, de ce să nu fie făcut cu suflet?
La „The Jack” umorul îndoielnic e îmbinat cu autoironia. Angus face numărul clasic de striptease, dar în loc de fundul gol din trecut, ne dezvăluie o pereche de boxeri pe care scrie... AC/DC, ce credeaţi? La „Hells Bells” Brian Johnson se agaţă, ca de obicei, de clopot, la un moment dat apare şi celebra Rosie, umflată, decoltată şi caraghioasă, iar „Let There Be Rock” ne arată din nou despre ce e vorba în această muzică. Angus îşi începe alergătura pe limba de scenă întinsă până în public, torturează chitara, scoate sunete plângăcioase sau agresive, mai dă şi pe lângă, se strâmbă, zâmbeşte, se joacă. Şi la sfârşit pare să facă un semn din ochi: nu mă luaţi prea în serios, nici eu nu mă iau. Ne distrăm, dar suntem în acelaşi timp foarte conştiincioşi: să fie rock!
Bis-ul înseamnă „Highway To Hell” şi „For Those About To Rock (We Salute You)”, cu salve de tun şi artificii. Asta e tot? Da. Şi nu trebuie nimic în plus.
...sau poate totuşi trebuie înţeleasă şi lecţia. Bineînţeles, azi AC/DC e o trupă cunoscută la nivel mondial, aşa că orice concert devine şi eveniment monden. Apar tot felul de celebrităţi, care în anii ’90 ar fi strâmbat din nas la auzul unui riff, dar acum sunt fani din fragedă copilărie. Şi apar şi mulţi muzicanţi locali de tipul celor pentru care valoarea se numără în bani şi apariţii TV. Pentru ei lecţia ar trebui să fie cea mai dură. Pentru că, dacă ar avea un strop de luciditate, şi-ar da seama că e vremea să spună „la revedere”. Au văzut cum se face muzica fără compromis, cu simplitate şi umor. E timpul să ne lase cu ipocrizia lor. Şi nu e vorba despre nivelul calitativ sau de promovare, despre diferenţele între România şi Occident. Unii dintre cei despre care vorbesc sunt poate, din punct de vedere tehnic, peste Angus Young. Dar nu spun adevărul. Se ascund în spatele unui ambalaj şi joacă prost un rol pe care oricum nu-l cred decât nişte cocalari care cochetează cu rock-ul sau femeile abrutizate de telenovele. Mint, iar publicul simte asta. Un prieten – muzician şi el – îmi spune că, atunci când l-a văzut la câţiva metri de el pe Angus Young, i-au dat lacrimile. Cam câţi oameni credeţi că sunt cuprinşi de plâns când îl văd pe Paur de la Antract? Deşi are în spate zeci de ani de cântat şi o avere care i-ar asigura un trai fără griji, chitaristul de la AC/DC cântă până la epuizare şi după două piese transpiraţia îi curge prin părul rar ce acoperă cu greu o chelie în avansare. Uitaţi-vă la Oprea de la Talisman pe la emisiunile unde cântă: cu zâmbetul stas, îmbrăcat trendy, curat şi uscat, aproape că aştepţi să simţi prin ecran parfumul D&G. Dacă AC/DC e cu adevărat „high voltage rock’n’roll”, nu e clar că scălămbăielile celor de la Voltaj n-ar fi în stare să aprindă nici măcar un bec chior? Am văzut zilele trecute site-ul unei trupe de cover-uri de pe la noi: băieţi talentaţi, unii chiar cu un simţ muzical rafinat. Dar se vede din poze că nu cântă fiindcă simt furnicătura în degete, ci de dragul umflăturii din portofel. Poza de grup arată ca o reclamă la „intellectual gay parade”. Şi ăştia se apucă să cânte „sweet home Alabama” sau „I’ve been down since my baby left me”? Poate you’ve been down fiindcă n-aţi mai avut bani de Mamaia, băieţi, că în rest nu vă crede nimeni. De-aia de Voltaj şi Talisman n-o să mai ştie nimeni peste câţiva ani – cu excepţia bieţilor oameni de prin orăşelele unde primarii mimează activitatea culturală prin vreun concert cu CD-ul în spate – în timp ce de „TNT” o să se audă şi mult după ce AC/DC nu va mai cânta. Pentru că unii nu cred ce spun, nu cred decât în bani şi imagine, în timp ce alţii, aşa simpluţi cum sunt ei, o fac sincer. Ce ar mai fi de spus? Mulţumim AC/DC şi „for those about to rock, we salute you!”
Puhoaiele de oameni de toate vârstele şi categoriile se revarsă spre Piaţa Constituţiei, alte mici pâlcuri apar pe la geamurile ministerelor sau în balconul Palatului Parlamentului, peste tot e iz de sărbătoare şi de bere. Down intră pe scenă cu câteva minute înainte de ora anunţată, de aceea primele două piese le aud în timp ce mă grăbesc să mă înghesui pe la punctele de intrare în zona concertului. Sunetul nu este extraordinar, vocea se aude cam încet, dar cu toate acestea Phil Anselmo e într-o formă de zile mari. Nu pot spune că se simte a fi un concert Down, o parte din lume nu prea ştie ce să creadă despre openerii de ultimă oră, dar cei care ciulesc urechea au ce auzi. Sper ca acest concert să fie doar preludiul unuia mai consistent, iar pentru moment mă mulţumesc cu câteva piese de încălzire, bune pentru a pregăti AC/DC, ideale pentru cei veniţi (şi) să vadă Down. Eu sunt unul dintre ei.
Îmi place Iris. Îmi place pentru că oamenii ăştia îşi văd de treaba lor şi se bucură de aprecierea publicului, a celui nou şi a celor care ştiu ce greu era să faci rock în anii dinainte de 1989, când frustraţii care azi îşi varsă dejecţiile de genul „boşorogi, uzaţi, obosiţi, penali” pe internet (cât curaj, domnule!) se culcau imediat după desenele animate. Concertul din seara asta e onorabil. Se cântă cu publicul „Pe ape”, se zăboveşte un pic pe „Strada ta”, urmează inevitabilul „iar când noi nu vom mai fi...”, avem parte şi de un strop de „Somn bizar”. Lumea cântă sau bea bere, îşi cumpără tricouri sau îşi aşează corniţele marca AC/DC, îşi caută locuri mai bune şi prieteni mai vechi. Şi de aici începe din nou povestea...
La AC/DC mă întâlnesc cu oameni pe care nu i-am mai văzut de ani de zile şi cu prietenii cu care îmi fac veacul din liceu până acum. La AC/DC merg colegii mei de facultate, de liceu, colaboratori din domeniile în care lucrez sau am lucrat. La AC/DC merg cu soţia, alţii, familişti mai vechi, vin şi cu copiii. La AC/DC vine şi tata. Cam asta se întâmplă când cânţi cu convingere şi suflet.
O parte a poveştii cred că o ştiţi: lumini, locomotivă, animaţie, Angus Young, Brian Johnson şi... „Rock’n’Roll Train”! Solistul vocal e în formă fizică bună, vag răguşit, dar ţipă din toţi plămânii. „Bună seara, Bucureşti” şi rock’n’roll, cam asta e de spus, în rest se cântă. Angus Young e transpirat după prima piesă, iar publicul nu mai poate de bucurie când aude riff-ul de pe „Back in Black”. Cam asta e treaba cu trupa asta. Bucurie, prietenie, simplu şi direct. La „Dirty Deeds Done Dirty Cheap” cântă aproape toată lumea, în frunte cu Malcolm Young şi Cliff Williams, pe post de backing vocals. Rar am văzut o trupă în care membri să se completeze mai bine. Angus e vedeta, Brian Johnson e maestrul de ceremonii, Malcolm musteşte de pasiune, Williams e echilibrul. Iar Phil Rudd, păi... el e metronomul.
Revin la cele două-trei note. Angus le chinuie la nesfârşit, amestecă power chords cu progresii blues, abuzează de bend-uri şi o face cu atâta pasiune încât trebuie să-l iei măcar un pic în serios. Care e scopul? Să ne simţim bine împreună. Pentru că omul crede în ceea ce face. E doar un mic fragment de viaţă şi artă, dar dacă tot există, de ce să nu fie bun, de ce să nu fie făcut cu suflet?
La „The Jack” umorul îndoielnic e îmbinat cu autoironia. Angus face numărul clasic de striptease, dar în loc de fundul gol din trecut, ne dezvăluie o pereche de boxeri pe care scrie... AC/DC, ce credeaţi? La „Hells Bells” Brian Johnson se agaţă, ca de obicei, de clopot, la un moment dat apare şi celebra Rosie, umflată, decoltată şi caraghioasă, iar „Let There Be Rock” ne arată din nou despre ce e vorba în această muzică. Angus îşi începe alergătura pe limba de scenă întinsă până în public, torturează chitara, scoate sunete plângăcioase sau agresive, mai dă şi pe lângă, se strâmbă, zâmbeşte, se joacă. Şi la sfârşit pare să facă un semn din ochi: nu mă luaţi prea în serios, nici eu nu mă iau. Ne distrăm, dar suntem în acelaşi timp foarte conştiincioşi: să fie rock!
Bis-ul înseamnă „Highway To Hell” şi „For Those About To Rock (We Salute You)”, cu salve de tun şi artificii. Asta e tot? Da. Şi nu trebuie nimic în plus.
...sau poate totuşi trebuie înţeleasă şi lecţia. Bineînţeles, azi AC/DC e o trupă cunoscută la nivel mondial, aşa că orice concert devine şi eveniment monden. Apar tot felul de celebrităţi, care în anii ’90 ar fi strâmbat din nas la auzul unui riff, dar acum sunt fani din fragedă copilărie. Şi apar şi mulţi muzicanţi locali de tipul celor pentru care valoarea se numără în bani şi apariţii TV. Pentru ei lecţia ar trebui să fie cea mai dură. Pentru că, dacă ar avea un strop de luciditate, şi-ar da seama că e vremea să spună „la revedere”. Au văzut cum se face muzica fără compromis, cu simplitate şi umor. E timpul să ne lase cu ipocrizia lor. Şi nu e vorba despre nivelul calitativ sau de promovare, despre diferenţele între România şi Occident. Unii dintre cei despre care vorbesc sunt poate, din punct de vedere tehnic, peste Angus Young. Dar nu spun adevărul. Se ascund în spatele unui ambalaj şi joacă prost un rol pe care oricum nu-l cred decât nişte cocalari care cochetează cu rock-ul sau femeile abrutizate de telenovele. Mint, iar publicul simte asta. Un prieten – muzician şi el – îmi spune că, atunci când l-a văzut la câţiva metri de el pe Angus Young, i-au dat lacrimile. Cam câţi oameni credeţi că sunt cuprinşi de plâns când îl văd pe Paur de la Antract? Deşi are în spate zeci de ani de cântat şi o avere care i-ar asigura un trai fără griji, chitaristul de la AC/DC cântă până la epuizare şi după două piese transpiraţia îi curge prin părul rar ce acoperă cu greu o chelie în avansare. Uitaţi-vă la Oprea de la Talisman pe la emisiunile unde cântă: cu zâmbetul stas, îmbrăcat trendy, curat şi uscat, aproape că aştepţi să simţi prin ecran parfumul D&G. Dacă AC/DC e cu adevărat „high voltage rock’n’roll”, nu e clar că scălămbăielile celor de la Voltaj n-ar fi în stare să aprindă nici măcar un bec chior? Am văzut zilele trecute site-ul unei trupe de cover-uri de pe la noi: băieţi talentaţi, unii chiar cu un simţ muzical rafinat. Dar se vede din poze că nu cântă fiindcă simt furnicătura în degete, ci de dragul umflăturii din portofel. Poza de grup arată ca o reclamă la „intellectual gay parade”. Şi ăştia se apucă să cânte „sweet home Alabama” sau „I’ve been down since my baby left me”? Poate you’ve been down fiindcă n-aţi mai avut bani de Mamaia, băieţi, că în rest nu vă crede nimeni. De-aia de Voltaj şi Talisman n-o să mai ştie nimeni peste câţiva ani – cu excepţia bieţilor oameni de prin orăşelele unde primarii mimează activitatea culturală prin vreun concert cu CD-ul în spate – în timp ce de „TNT” o să se audă şi mult după ce AC/DC nu va mai cânta. Pentru că unii nu cred ce spun, nu cred decât în bani şi imagine, în timp ce alţii, aşa simpluţi cum sunt ei, o fac sincer. Ce ar mai fi de spus? Mulţumim AC/DC şi „for those about to rock, we salute you!”
Scrisoare adresată Primarului General al Bucureştilor - Opriţi parada gay!
Domnule Primar General Sorin Oprescu,
În aceste zile tulburi pentru întreaga ţară, capitala este la rândul ei confruntată cu nenumărate probleme care se cer gestionate. Nu vă scriu despre aspectele administrative sau de organizare, despre trafic şi străzi înfundate. Toate acestea au fost discutate de nenumărate ori, iar soluţiile se cuvine să fie căutate şi găsite de alţii mai pricepuţi decât mine.
Vă atrag însă atenţia în legătură cu o problemă de bun simţ, de minimă educaţie civică şi morală. Domnule primar, în calitatea dumneavoastră de reprezentant al tuturor bucureştenilor, aveţi datoria să ţineţi cont de voinţa locuitorilor urbei pe care o conduceţi. Aţi ajuns în fruntea primăriei în urma unui proces democratic, a unor alegeri libere, de aceea este necesar să rămâneţi ataşat valorilor democratice.
În acest sens vă rog, cum au făcut-o deja mulţi alţi locuitori ai Bucureştilor, să interziceţi desfăşurarea „paradei gay” programate pentru ziua de 22 mai.
Cei mai mulţi dintre bucureşteni sunt deranjaţi în mod vădit de această desfăşurare de forţe şi resurse puse în slujba afişării în public a depravării şi decăderii morale. Trăim într-o ţară liberă, ni se spune, şi fiecare este liber să facă ce doreşte cu viaţa lui privată. Este corect. Dar manifestarea pe stradă intră deja în sfera domeniului public şi, după cum au spus atâţia gânditori, libertatea ta încetează în momentul în care o încalci pe cea a omului de lângă tine. Respectivii oameni sunt liberi să facă propriile alegeri în privinţa vieţii lor intime, dar şi cetăţenii acestui oraş sunt liberi să refuze manifestările lor în centrul capitalei. Pentru că lucrul e incontestabil: o mână de oameni sfidează cea mai mare parte a populaţiei, o minoritate sfidează majoritatea.
Aspectul imoral al relaţiilor homosexuale poate fi discutat ore în şir, dar nu despre acest lucru este vorba aici. Nu vă cer să intraţi în casele oamenilor şi să le interziceţi anumite practici, ci doar să-i opriţi să intre cu picioarele în viaţa celorlalţi cetăţeni ai oraşului. De altfel nici heterosexualii nu-şi afişează – sau nu ar trebui să-şi afişeze - sexualitatea în locuri publice.
Capitala geme de probleme din lipsă de bani, bugetul este atacat din toate părţile, dar avem bani pentru a plăti o imensă desfăşurare de forţe care să-i păzească pe homosexualii care ţin neapărat să devină libidinoşi în spaţiul public? Banii din care sunt plătiţi jandarmii şi poliţiştii care păzesc coloana gay parade sunt BANI PUBLICI. Sunt bani luaţi din buzunarul nostru, pentru a susţine o manifestare pe care cei mai mulţi dintre noi o respingem. Un grupuleţ mic îşi bate joc de tot oraşul şi calcă în picioare credinţa unora în Hristos sau ataşamentul altora pentru bunul simţ elementar.
Vă rog insistent să nu mai acceptaţi – aşa cum în mod nedemn şi ruşinos au făcut predecesorii dumneavoastră – batjocorirea celor al căror primar sunteţi.
Cu stimă,
Paul-Radu S. Grigoriu
În aceste zile tulburi pentru întreaga ţară, capitala este la rândul ei confruntată cu nenumărate probleme care se cer gestionate. Nu vă scriu despre aspectele administrative sau de organizare, despre trafic şi străzi înfundate. Toate acestea au fost discutate de nenumărate ori, iar soluţiile se cuvine să fie căutate şi găsite de alţii mai pricepuţi decât mine.
Vă atrag însă atenţia în legătură cu o problemă de bun simţ, de minimă educaţie civică şi morală. Domnule primar, în calitatea dumneavoastră de reprezentant al tuturor bucureştenilor, aveţi datoria să ţineţi cont de voinţa locuitorilor urbei pe care o conduceţi. Aţi ajuns în fruntea primăriei în urma unui proces democratic, a unor alegeri libere, de aceea este necesar să rămâneţi ataşat valorilor democratice.
În acest sens vă rog, cum au făcut-o deja mulţi alţi locuitori ai Bucureştilor, să interziceţi desfăşurarea „paradei gay” programate pentru ziua de 22 mai.
Cei mai mulţi dintre bucureşteni sunt deranjaţi în mod vădit de această desfăşurare de forţe şi resurse puse în slujba afişării în public a depravării şi decăderii morale. Trăim într-o ţară liberă, ni se spune, şi fiecare este liber să facă ce doreşte cu viaţa lui privată. Este corect. Dar manifestarea pe stradă intră deja în sfera domeniului public şi, după cum au spus atâţia gânditori, libertatea ta încetează în momentul în care o încalci pe cea a omului de lângă tine. Respectivii oameni sunt liberi să facă propriile alegeri în privinţa vieţii lor intime, dar şi cetăţenii acestui oraş sunt liberi să refuze manifestările lor în centrul capitalei. Pentru că lucrul e incontestabil: o mână de oameni sfidează cea mai mare parte a populaţiei, o minoritate sfidează majoritatea.
Aspectul imoral al relaţiilor homosexuale poate fi discutat ore în şir, dar nu despre acest lucru este vorba aici. Nu vă cer să intraţi în casele oamenilor şi să le interziceţi anumite practici, ci doar să-i opriţi să intre cu picioarele în viaţa celorlalţi cetăţeni ai oraşului. De altfel nici heterosexualii nu-şi afişează – sau nu ar trebui să-şi afişeze - sexualitatea în locuri publice.
Capitala geme de probleme din lipsă de bani, bugetul este atacat din toate părţile, dar avem bani pentru a plăti o imensă desfăşurare de forţe care să-i păzească pe homosexualii care ţin neapărat să devină libidinoşi în spaţiul public? Banii din care sunt plătiţi jandarmii şi poliţiştii care păzesc coloana gay parade sunt BANI PUBLICI. Sunt bani luaţi din buzunarul nostru, pentru a susţine o manifestare pe care cei mai mulţi dintre noi o respingem. Un grupuleţ mic îşi bate joc de tot oraşul şi calcă în picioare credinţa unora în Hristos sau ataşamentul altora pentru bunul simţ elementar.
Vă rog insistent să nu mai acceptaţi – aşa cum în mod nedemn şi ruşinos au făcut predecesorii dumneavoastră – batjocorirea celor al căror primar sunteţi.
Cu stimă,
Paul-Radu S. Grigoriu
Monday, May 17, 2010
Dio nu mai cântă
Mai ţineţi minte casetele poloneze „Takt”, de vânzare la tarabe de pe la mijlocul anilor ’90? Cel mai apropiat lucru de o casetă originală, la care pe atunci în România doar visam. Erau mai multe firme poloneze – şi nu numai – care făceau asemenea copii, dar Takt-urile chiar se auzeau bine. Fiecare album pe care mi-l cumpăram era o bijuterie muzicală şi beneficia de atenţia cuvenită. Anii şi succesiunea evenimentelor au făcut ca unul dintre ele să fie astăzi o amintire nepreţuită. Este Black Sabbath, „Heaven and Hell”.
La puţin timp după decembrie 1989, l-am văzut într-o emisiune a lui Petre Magdin pe Dio cântând „The Last in Line”. Nu i-am acordat prea multă atenţie, dar cântecul mi s-a întipărit în minte şi auz. Îl recunoşteam de fiecare dată când îl auzeam şi astfel îmi confirmam renumele de cunoscător rock, deşi în rest nu ascultasem nicio piesă a micuţului american de origine italiană, care mi se părea, încă de atunci, ceva cam bătrâior.
A urmat o vară frumoasă, deşi cam agitată. Mă pregăteam de examenul de admitere la liceu, căruia mă încăpăţânez să-i spun până astăzi treaptă, cum se obişnuia înainte de generaţia mea. Mă ucidea matematica şi meditatoarea mea se găsise tocmai atunci să-şi ia concediu. Aşa că părinţii au descoperit-o pe soţia unui coleg de-al lor, o profesoară tânără, care avea misiunea aproape imposibilă să mă facă, în două săptămâni, să iau un cinci. A reuşit. Însă mult mai interesante decât ecuaţiile mi s-au părut casetele pe care le-am văzut împrăştiate prin camera unde studiam. Profesoara asta asculta rock. Aşa că i-am cerut şi eu cu împrumut ce am găsit. Printre altele, Dio, „Dream Evil”. Deja trecusem de perioada „ăsta e prea vechi ca să-l ascult” şi albumul s-a tocit în casetofonul meu de atunci, un Sharp masiv şi zgomotos.
A urmat Black Sabbath, caseta despre care vorbeam mai sus, apoi „Dehumanizer”. „Waiting for a revolution...” O muzică despre care vorbeam în gaşcă, dar pe care nu o ascultam foarte des. Pentru că pe vocea lui Dio e mai greu să faci pogo, piesele nu sunt chiar genul de pus la petreceri, dar nici nu au acea doză de suferinţă – uneori închipuită, alteori cât se poate de reală – pe care o caută în artă adolescenţii. Cu toate acestea, „Children of the Sea” sau „Die Young” au făcut parte, de neînlocuit, din coloana sonoră a adolescenţei. Şi nu odată am scris pe spatele câte unui caiet sau pe vreo bancă: „Sing me a song, you’re a singer/ Do me a wrong, you’re a bringer of evil/ The devil is never a maker/ The less that you give, you’re a taker”. Şi m-am întrebat mereu cine e „the dancer”, pentru care nu sângerează nimeni. Nici azi nu ştiu. Poate e Dio.
În 1998, Ronnie James Dio a ajuns în România. Vremurile se schimbaseră, ne mai maturizasem, omul venea la momentul potrivit. Am ajuns la conferinţa de presă, împreună cu unul dintre cei mai buni prieteni, Tudor Dăescu, zis Ţache. Îl sorbeam din ochi pe Dio, pentru că îmi dădeam seama, după mulţi ani, că în tot acest timp îmi plăcuse mai mult decât ştiam. Unii mi-au spus să nu mă duc la el cu o casetă pirat, că se va supăra. Dar acel Takt cu „Heaven and Hell” era primul meu contact profund şi autentic cu muzica lui. Ronnie James Dio nu s-a supărat deloc: mi-a zâmbit, mi-a semnat caseta şi mi-a mulţumit. După câteva minute un fan s-a dus şi i-a strâns mâna, în timp ce pleca spre hotel. Am vrut să fac acelaşi lucru, dar, neobservat de Dio, un bodyguard român m-a împiedicat. Ţache a sărit pentru mine şi era să ia bătaie.
Concertul a fost magnific. Uneori, când atingea registrele acute, se vedea că pe cântăreţ îl doare, dar interpretarea era ireproşabilă.
Şi totuşi, recunosc, „Dream Evil” şi, mult mai târziu, „Master of the Moon” sunt singurele albume solo Dio pe care le-am ascultat de la un capăt la altul. Alături de ele, evident, tot ce a scos cu Black Sabbath. Nu ştiu de ce. Totdeauna m-a interesat personalitatea lui, versurile stranii, atingând adesea părţile întunecate ale vieţii şi conştiinţei. Lucrurile prindeau uneori, sub peniţa şi vocea lui Dio, o nuanţă situată la limita blasfemiei – dar mereu, de undeva, se strecura o rază de speranţă. Ca la ultimul album înregistrat, care are pe copertă un diavol, dar pe al cărui spate se roagă un înger... Poate pentru că pe diavolul pe care îl cunoşti îţi e mai uşor să-l alungi.
Aveam mereu în playlisturile mele „Don’t Talk to Strangers”. După un timp am descoperit şi „Temple of the King”. Dio avea capacitatea de a lăsa o amprentă inconfundabilă peste tot ce făcea. Gândiţi-vă ce diferenţă este între Rainbow cu Ronnie James şi varianta cu Joe Lynn Turner. Sau între „Mob Rules” şi „Sabbath, Bloody Sabbath”. Fără să-l studiez niciodată temeinic, mi-am dat seama că Dio devenise solistul meu vocal preferat. „Cea mai frumoasă voce din muzica rock”, cum a scris recent un prieten.
Nu m-a interesat niciodată lupta pentru supremaţia în Black Sabbath între el şi Ozzy. Iubesc albumele din prima perioadă – inclusiv excelentele „Sabotage” şi „Never Say Die” – dar punctul culminant este pentru mine „Heaven and Hell”. Nume pe care, pentru a evita şicanele din partea unor manageri, şi l-a luat în ultima perioadă Black Sabbath-ul cu Dio, care a scos un album – „The Devil You Know” – şi a plecat în turneu. Anul trecut am văzut Heaven and Hell în Franţa, la Clisson. Ştiam toate piesele, albumul era ascultat şi răs-ascultat. Iar Ronnie James Dio, Li’l Ron, cum îl alinta Geezer Butler, părea că va mai cânta o veşnicie.
Pe 16 mai 2010, Ronnie James Dio a murit de cancer la stomac. Cu câteva zile înainte se aflase că nu va mai veni în România cu Heaven and Hell, pentru a-şi urma tratamentul. Ceea ce înseamnă că l-am văzut în ultimul său mare turneu. Mi-am propus să nu scriu o biografie a lui Dio, pentru că o puteţi găsi oricând pe net. Şi am ajuns să vă povestesc amintirile mele. Să vă spun cum a ajuns o casetă poloneză cu autograf să fie unul dintre lucrurile mele cele mai preţioase. Poate pentru că e singurul mod de a vă explica de ce îmi pare atât de rău. Sau pentru că sunt sigur că mă voi întâlni cu mulţi dintre voi în învăluirea vocii şi muzicii lui Ronnie James Dio. Şi dacă îl vom întreba din când în când unde s-a dus, ne va răspunde cântând: „If you want to know where I’ve been hiding all these years, follow the tears.” Dumnezeu să-l ierte!
La puţin timp după decembrie 1989, l-am văzut într-o emisiune a lui Petre Magdin pe Dio cântând „The Last in Line”. Nu i-am acordat prea multă atenţie, dar cântecul mi s-a întipărit în minte şi auz. Îl recunoşteam de fiecare dată când îl auzeam şi astfel îmi confirmam renumele de cunoscător rock, deşi în rest nu ascultasem nicio piesă a micuţului american de origine italiană, care mi se părea, încă de atunci, ceva cam bătrâior.
A urmat o vară frumoasă, deşi cam agitată. Mă pregăteam de examenul de admitere la liceu, căruia mă încăpăţânez să-i spun până astăzi treaptă, cum se obişnuia înainte de generaţia mea. Mă ucidea matematica şi meditatoarea mea se găsise tocmai atunci să-şi ia concediu. Aşa că părinţii au descoperit-o pe soţia unui coleg de-al lor, o profesoară tânără, care avea misiunea aproape imposibilă să mă facă, în două săptămâni, să iau un cinci. A reuşit. Însă mult mai interesante decât ecuaţiile mi s-au părut casetele pe care le-am văzut împrăştiate prin camera unde studiam. Profesoara asta asculta rock. Aşa că i-am cerut şi eu cu împrumut ce am găsit. Printre altele, Dio, „Dream Evil”. Deja trecusem de perioada „ăsta e prea vechi ca să-l ascult” şi albumul s-a tocit în casetofonul meu de atunci, un Sharp masiv şi zgomotos.
A urmat Black Sabbath, caseta despre care vorbeam mai sus, apoi „Dehumanizer”. „Waiting for a revolution...” O muzică despre care vorbeam în gaşcă, dar pe care nu o ascultam foarte des. Pentru că pe vocea lui Dio e mai greu să faci pogo, piesele nu sunt chiar genul de pus la petreceri, dar nici nu au acea doză de suferinţă – uneori închipuită, alteori cât se poate de reală – pe care o caută în artă adolescenţii. Cu toate acestea, „Children of the Sea” sau „Die Young” au făcut parte, de neînlocuit, din coloana sonoră a adolescenţei. Şi nu odată am scris pe spatele câte unui caiet sau pe vreo bancă: „Sing me a song, you’re a singer/ Do me a wrong, you’re a bringer of evil/ The devil is never a maker/ The less that you give, you’re a taker”. Şi m-am întrebat mereu cine e „the dancer”, pentru care nu sângerează nimeni. Nici azi nu ştiu. Poate e Dio.
În 1998, Ronnie James Dio a ajuns în România. Vremurile se schimbaseră, ne mai maturizasem, omul venea la momentul potrivit. Am ajuns la conferinţa de presă, împreună cu unul dintre cei mai buni prieteni, Tudor Dăescu, zis Ţache. Îl sorbeam din ochi pe Dio, pentru că îmi dădeam seama, după mulţi ani, că în tot acest timp îmi plăcuse mai mult decât ştiam. Unii mi-au spus să nu mă duc la el cu o casetă pirat, că se va supăra. Dar acel Takt cu „Heaven and Hell” era primul meu contact profund şi autentic cu muzica lui. Ronnie James Dio nu s-a supărat deloc: mi-a zâmbit, mi-a semnat caseta şi mi-a mulţumit. După câteva minute un fan s-a dus şi i-a strâns mâna, în timp ce pleca spre hotel. Am vrut să fac acelaşi lucru, dar, neobservat de Dio, un bodyguard român m-a împiedicat. Ţache a sărit pentru mine şi era să ia bătaie.
Concertul a fost magnific. Uneori, când atingea registrele acute, se vedea că pe cântăreţ îl doare, dar interpretarea era ireproşabilă.
Şi totuşi, recunosc, „Dream Evil” şi, mult mai târziu, „Master of the Moon” sunt singurele albume solo Dio pe care le-am ascultat de la un capăt la altul. Alături de ele, evident, tot ce a scos cu Black Sabbath. Nu ştiu de ce. Totdeauna m-a interesat personalitatea lui, versurile stranii, atingând adesea părţile întunecate ale vieţii şi conştiinţei. Lucrurile prindeau uneori, sub peniţa şi vocea lui Dio, o nuanţă situată la limita blasfemiei – dar mereu, de undeva, se strecura o rază de speranţă. Ca la ultimul album înregistrat, care are pe copertă un diavol, dar pe al cărui spate se roagă un înger... Poate pentru că pe diavolul pe care îl cunoşti îţi e mai uşor să-l alungi.
Aveam mereu în playlisturile mele „Don’t Talk to Strangers”. După un timp am descoperit şi „Temple of the King”. Dio avea capacitatea de a lăsa o amprentă inconfundabilă peste tot ce făcea. Gândiţi-vă ce diferenţă este între Rainbow cu Ronnie James şi varianta cu Joe Lynn Turner. Sau între „Mob Rules” şi „Sabbath, Bloody Sabbath”. Fără să-l studiez niciodată temeinic, mi-am dat seama că Dio devenise solistul meu vocal preferat. „Cea mai frumoasă voce din muzica rock”, cum a scris recent un prieten.
Nu m-a interesat niciodată lupta pentru supremaţia în Black Sabbath între el şi Ozzy. Iubesc albumele din prima perioadă – inclusiv excelentele „Sabotage” şi „Never Say Die” – dar punctul culminant este pentru mine „Heaven and Hell”. Nume pe care, pentru a evita şicanele din partea unor manageri, şi l-a luat în ultima perioadă Black Sabbath-ul cu Dio, care a scos un album – „The Devil You Know” – şi a plecat în turneu. Anul trecut am văzut Heaven and Hell în Franţa, la Clisson. Ştiam toate piesele, albumul era ascultat şi răs-ascultat. Iar Ronnie James Dio, Li’l Ron, cum îl alinta Geezer Butler, părea că va mai cânta o veşnicie.
Pe 16 mai 2010, Ronnie James Dio a murit de cancer la stomac. Cu câteva zile înainte se aflase că nu va mai veni în România cu Heaven and Hell, pentru a-şi urma tratamentul. Ceea ce înseamnă că l-am văzut în ultimul său mare turneu. Mi-am propus să nu scriu o biografie a lui Dio, pentru că o puteţi găsi oricând pe net. Şi am ajuns să vă povestesc amintirile mele. Să vă spun cum a ajuns o casetă poloneză cu autograf să fie unul dintre lucrurile mele cele mai preţioase. Poate pentru că e singurul mod de a vă explica de ce îmi pare atât de rău. Sau pentru că sunt sigur că mă voi întâlni cu mulţi dintre voi în învăluirea vocii şi muzicii lui Ronnie James Dio. Şi dacă îl vom întreba din când în când unde s-a dus, ne va răspunde cântând: „If you want to know where I’ve been hiding all these years, follow the tears.” Dumnezeu să-l ierte!
Subscribe to:
Posts (Atom)