CRONICA LUI ŞERBAN
Olanda – Japonia 2 – 0
Atât antrenorul japonez cât şi cel olandez au început jocul cu formule defensive, un 4-1-4-1 la asiatici şi un 4-2-3-1 la olandezi. Cred că în urma unor astfel de formule este greu să creezi spectacol, ceea ce se aşteaptă de fiecare dată de la olandezi.
Prima repriză a arătat la fel ca cea a meciului Olanda – Danemarca, cu posesie prelungită a olandezilor, dar fără forţă în atac. Olandezii au început tare, au încercat să marcheze rapid, creându-şi două ocazii importante, dar apoi japonezii au reusit să se închidă bine în defensivă şi să blocheze spaţiile. Prima parte a meciului a arătat două echipe fricoase să nu piardă, cei doi închizători olandezi producând multe faulturi tactice care au distrus contraatacurile nipone.
Golul marcat imediat după pauză de Sneijder le-a permis olandezilor să joace pe contre. Japonezii nu au reuşit să creeze o presiune mare la poarta lui Stekelenburg şi prin faptul că Honda s-a pierdut printre apărătorii olandezi. Japonezii au încercat să înscrie prin şuturi de la distanţă, dar nu au găsit prea des poarta.
Către final şi-au creat o mare ocazie, dar cam atât, jocul asiaticilor în ofensivă arătând că echipa nu este în stare să revină după ce a încasat un gol.
În acest meci m-a dezamăgit Robin van Persie, care parcă nu a avut chef de joc, chiar şi atunci când japonezii atacau el lipsind de la combinaţii. Poate dacă era schimbat mai devreme cu Huntelaar jocul în ofensivă al europenilor ar fi arătat altfel.
De partea cealaltă, japonezii muncesc mult, aleargă, dar nu creează faze periculoase de poarta. Au însă o defensivă şi o linie de mijloc bine organizate care se dublează şi nu permit adversarilor să pătrundă uşor.
În ultimul meci japonezilor le este suficient un rezultat de egalitate pentru a merge mai departe, în timp ce Olanda este deja calificată.
Camerun – Danemarca 1 – 2
Acesta a fost primul meci pe care l-am văzut în care ambele echipe trebuiau să câştige, având în vedere înfrângerile din primul lor meci de la mondial.
Paul le Guen a jucat tot cu un sistem 4-4-2, dar a efectuat două schimbări inspirate, care au întărit mult mijlocul camerunez, prin introducerea lui Alexandre Song şi a lui Emana. De partea cealaltă Morten Olsen a început cu un 4-3-3, cu Rommedahl şi Tomasson alături de vârful împins Bendtner. Sistemul de joc al danezilor i-a ajutat să creeze faze foarte periculoase pe contraatac.
Şi în acest meci fundaşii danezi au arătat că sunt cam naivi, în urma unei gafe a lui Poulsen Samuel Eto’o marcând primul gol. Africanii au mai ratat o ocazie foarte bună prin Emana, imediat după deschiderea scorului.
Camerunul a arătat ca o echipă hotărâtă, care a încercat să câştige acest meci bazându-se pe atac, dar lipsa de organizare a jocului şi numărul mare de jucători implicaţi în fazele ofensive au permis danezilor să egaleze la un contraatac şcoală. La faza golului egalizator, fundaşul camerunez Bassong l-a pierdut pe Nicklas Bendtner.
Jocul africanilor arată dezastruos în apărare, fundaşii camerunezi parcă nu se cunosc între ei, jocul la ofsaid nu funcţionează nici de această dată, nu există dublaj din partea mijlocaşilor prea preocupaţi de faza ofensivă.
După primirea golului danez, africanii şi-au continuat jocul ofensiv, Eto’o ratând o mare ocazie.
Schimbarea efectuată de Paul le Guen la pauză prin introducerea unui jucător ofensiv, Jean Makoun, în locul lui Eyong a destabilizat linia de mijloc şi asa fragilă a camerunezilor. De fapt, la o greşeală de marcaj a lui Makoun, africanii au încasat golul doi, mijlocaşul lăsându-i prea mult spaţiu lui Tomasson care a înscris.
După acest gol nu s-a mai prea jucat, danezii închizând bine, iar africanii atacând haotic.
În urma acestui rezultat, Camerunul este eliminat iar Danemarca trebuie să învingă Japonia în ultimul meci pentru a merge mai departe. Sunt foarte curios cum va juca echipa nordică atunci când va trebui să atace, având în vedere că în primele două jocuri a încercat numai contraatacul.
Brazilia – Cote d’Ivoire 3 – 1
A fost un joc spectaculos, brazilienii având posibilitatea să combine, lucru care nu s-a întâmplat în primul meci, cu Coreea de Nord. Ivorienii nu s-au apărat, au încercat să înscrie, formula de joc 4-3-3 utilizată de Eriksson arătând acest lucru. Suedezul a fost inspirat utilizând pe cele doua benzi jucători care fac bine şi faza defensivă, Eboue şi Tiote.
Brazilia a început meciul cu formula clasică 4-4-2, care i-a permis să domine mijlocul terenului şi să recupereze rapid baloane prin Gilberto Silva şi Felipe Mello. Până la înscrierea golului şi-a mai creat două ocazii bune, dar Robinho a fost egoist, şutând peste poartă, deşi o pasă ar fi fost mai inspirată.
În urma unei combinaţii frumoase între Kaka şi Robinho a rezultat golul lui Luis Fabiano, asemănător cu cel al lui Maicon din meciul cu Coreea de Nord, tot un şut din unghi.
A venit apoi, imediat dupa pauză, faza de cascadorii râsului, când Luis Fabiano a încercat să îl imite pe Maradona şi a comis două henţuri la aceeaşi fază, în urma căreia a înscris golul doi al Braziliei.
Cred că acest gol a fost momentul în care ivorienii şi-au pierdut capul, au faultat dur şi nu au mai fost preocupaţi prea mult de joc. Ţinta atacurilor au fost mijlocaşii ofensivi brazilieni, Kaka şi Elano, primul fiind eliminat după ce replicat la atacurile dure ale africanilor, iar al doilea ieşind pe targă.
Imediat după golul doi al lui Luis Fabiano, ivorienii au avut o ocazie bună prin Drogba, dar acesta nu a înscris. Drogba a încercat sa evite duelurile directe cu fundaşii brazilieni şi s-a străduit mai mult să creeze spaţii, acest lucru probabil şi în urma accidentarii suferite.
Tot la o combinaţie în care a fost implicat Kaka a venit şi golul trei al Braziliei, marcat de Elano, după care africanii au încercat să domine, introducerea lui Gervinho dinamizând linia de atac.
Însă dupa golul lui Drogba nu au mai reuşit nimic notabil, brazilienii, chiar şi în 10 jucători, închizându-se bine.
Mi-au plăcut în acest joc combinaţiile rapide între brazilieni şi modul în care au îmbinat contraatacul cu fazele construite din propriul teren. Ceea ce m-a dezamăgit la ambele echipe a fost jocul dur, parcă jucătorii se urmăreau pentru a se faulta.
ŞERBAN STAICU
OPINIILE LUI PAUL S.
Iată că am aflat şi primele meciuri din optimi, în vremea în care grupele îşi întocmesc, încet-încet, clasamentele finale. Ştiu că mulţi mă vor interpreta greşit, dar nu mă pot împiedica să fac anumite reflecţii. Franţa. O ţară cu o cultură şi o istorie fabuloase, una dintre marile puteri ale vremurilor vechi, cu poate cea mai lungă domnie din istoria Europei: Ludovic al XIV-lea a stat pe tron 72 de ani. O ţară care a trecut prin multe încercări, prin războaie şi printr-o revoluţie ce avea să însemne semnalul unei evoluţii catastrofale pentru întreaga omenire. Oraşe în care vechile vestigii creştine au dăinuit, chiar dacă uneori furia atee a revoluţionarilor de tot felul le-ar fi vrut făcute una cu pământul. Ţara filosofului-cârcotaş Voltaire, a poetului decadent, dar atât de dăruit, Baudelaire, a enciclopediştilor şi a lucifericului de Sade, dar şi a scriitorului harului învăluitor, George Bernanos, ţara despre care Sfântul Serafim de Sarov a spus că în momentul prăbuşirii Occidentului va dăinui pentru marea iubire ce o poartă Maicii Domnului. În faţa imaginii ei, o alta: Bilal Yusuf Mohamed, convertit la islamism, într-un context în care mulţi dintre adepţii acestei religii sfidează ordinea şi tradiţia capitalei franceze, agresiv, implicat într-o relaţie extraconjugală cu o prostituată. Nu se cuvine să judecăm omul, avem toţi slăbiciunile noastre. Dar vă puteţi imagina speranţele echipei naţionale a Franţei puse în el? Poate oare Franţa să spere că un om aflat astăzi în situaţia aceasta delicată va înţelege sentimentele patriotice care ar trebui să-l ghideze pe un fotbalist când joacă pentru echipa naţională? A înţeles Bilal Yusuf Mohamed ceva din măreţia Franţei şi dacă da, vrea el să poarte această povară şi onoare, chiar şi transpusă pe un banal teren de fotbal? Rezultatele albaştrilor la acest turneu final şi jocul lui spun că nu. Mohamed nu s-a izbăvit prin dăruire şi nu şi-a salvat echipa, chiar dacă mulţi conaţionali, care îl cunosc după numele său anterior trecerii la islamism, Franck Ribéry, şi-au pus speranţele în el.
Sigur, nu a fost Ribéry singurul vinovat, poate nici principalul. Dar reflecţia de mai sus încearcă să oglindească o stare de spirit prezentă în naţionala cocoşului galic. Fotbalul reflectă societatea şi uneori chiar anticipează evoluţiile ei. Dezastrul fotbalistic al Franţei, învinsă şi în ultimul meci, cel cu Africa de Sud, care a învins cu 2-1 dar nu merge mai departe, arată, la scară mică, dezastrul unei mentalităţi şi al unei orânduieli sociale începute de prin 1789. Iată unde duce revoluţia... La haos şi anarhie, la domnia incompetenţilor, la amestecul valorilor şi, în cele din urmă, la dispariţie. La revedere, echipa naţională a Franţei. Europa, ia aminte.
Uruguay-Mexic a fost un meci curat, în ciuda suspiciunilor. Nu foarte spectaculos, din câte am auzit. Suarez i-a menţinut pe „bianco-celesti” în fruntea grupei, iar colegii sud-americani merg mai departe alături de ei. Şi vor întâlni Argentina!
Africa de Sud este prima echipă gazdă a unui turneu final care nu trece de faza grupelor. Atât a putut la ora actuală „Bafana-Bafana”. Nu s-a făcut de râs şi poate să spere pentru viitor. La fel cum putem şi noi să sperăm că de acum se vor împuţina vuvuzelele. Şi se va înmulţi fotbalul.
Înaintea meciului Grecia-Argentina mi-am făcut socoteala cam aşa: mi-ar plăcea să bată grecii, iar Nigeria să câştige în faţa Coreei de Sud. Astfel echipa lui Maradona, favorita mea, ar fi mers mai departe oricum, dar duşul rece ar fi ajutat-o să se smerească un pic, ceea ce ar fi însemnat un joc mai bine pus la punct în optimi şi, deci, mai multe şanse să ajungă în sferturi. S-ar fi calificat şi grecii, pe care îi simpatizez pentru Ortodoxie, pentru situaţia grea în care se află şi pentru Kapetanos. În plus, aş fi câştigat pariul cu un bun prieten. El spunea că bate Coreea de Sud, eu mergeam pe mâna africanilor.
Până la urmă, deşi s-a menajat, Argentina a câştigat şi de data aceasta. Meciul a fost plăcut fără a străluci, cu câteva ocazii frumoase de ambele părţi. Portarul grec Tzorvas a prins o zi foarte bună, dar degeaba. Messi a jucat cu răbdare, nu a strălucit nici el, dar a onorat statutul de cel mai tânăr căpitan de echipă la o cupă mondială. A şutat puternic la golul doi, portarul grec respingând şi veteranul Palermo – pentru convocarea căruia Maradona a fost criticat vehement – a băgat-o în aţe. Cât despre primul gol, l-a dat Demichelis, cel care greşise grav la reuşita sud-coreenilor din precedentul meci şi pe care Maradona l-a consolat atât de frumos. Uneori acest turneu final, cu toate slăbiciunile lui, pare o ilustrare excelentă a ceea ce anglo-saxonii numesc „poetic justice”.
Celălalt meci din grupă a fost mai încins şi mai dramatic, cu răsturnări de scor şi ocazii imense ratate de nigerieni. Până la urmă s-a terminat 2-2, pariul cu prietenul meu a rămas fără câştigător, iar Coreea de Sud va juca în optimi cu Mexicul. Azi urmează un meci cu miză uriaşă: Germania-Ghana.
PAUL SLAYER GRIGORIU
Wednesday, June 23, 2010
Tuesday, June 22, 2010
Cronică de Mondial (X)
Tocmai când n-am putut să mă uit la meci s-au găsit şi portughezii să facă scorul campionatului. 7-0 cu Coreea de Nord! Când scriam zilele trecute despre ploaia de goluri pe care o aştept, mă refeream la scoruri ca pe vremuri, relativ echilibrate: 5-4, 6-3 şi aşa mai departe. Dar nu mă deranjează nici un asemenea festival. Nu pot să mă bucur până la capăt, pentru că mă gândesc ce consecinţe ar putea avea asupra bieţilor nord-coreeni corecţia sportivă aplicată de Cristiano Ronaldo şi compania. Apropo de Cristiano, a dat şi el primul gol, într-o fază copiată parcă din vreun clip publicitar. Şi cu asta sper să ne fi lecuit de inepţiile predicate de unii antrenori şi jucători care ne povestesc că „nu mai există echipe mici”.
A început să se joace fotbal, au apărut şi greşelile de arbitraj. Cea mai discutată e, fireşte, nesancţionarea celor două henţuri ale lui Luis Fabiano de la golul împotriva Coastei de Fildeş. Poate am fost prea blând în aprecieri, după cum mi-a reproşat prietenul Alex Rădescu, dar nu pot să nu observ că, totuşi, faza a fost tare frumoasă. Mai puţin frumoase sunt justificările ulterioare, în care protagonistul simte nevoia, ca Maradona odinioară, să-L invoce pe Dumnezeu şi mâna Lui. Are omul contemporan un mare talent: Îl izgoneşte pe Domnul din toate domeniile vieţii lui şi când e cazul să-şi asume o răspundere sau să-şi recunoască o greşeală, aruncă repede vina pe Creator.
Chile-Elveţia a fost un nou meci greu de urmărit, cu puţine faze şi cu o eliminare. Uşor acordată! a sărit presa de pretutindeni. Mie mi s-a părut justificată. Sigur că zilele astea mulţi fotbalişti şi-au descoperit un real talent în a se tăvăli pe jos la cea mai firavă atingere a adversarului, dar Behrami a lovit de două ori. În schimb, echipa lui a doborât un record – interesant doar pentru statistici – de timp fără gol primit, rezistând cu poarta intactă 558 de minute. Portarul Benaglio
a fost într-adevăr foarte bun în cea mai mare parte a timpului. A ajuns o singură ieşire aiurea ca chilianul Gonzalez să-şi ducă echipa la un pas de optimi.
Între două meciuri răsfoiesc presa zilei. Un articol al lui Andrei Vochin despre atitudinea de antrenor a lui Maradona îmi prilejuieşte deschiderea unei paranteze. Maradona îşi tratează fotbaliştii ca un părinte înţelegător, explozivul sud-american care n-a ezitat să le spună ziariştilor că pot „să o sugă”, purtându-se cu elevii săi curtenitor, politicos, elegant. Iar aceştia îl adoră. Se tot vorbeşte despre calitatea lui Maradona de antrenor. Până acum mişcările i-au ieşit foarte bine. Însă pariul câştigat este cel privind atitudinea faţă de cei cu care lucrează. La polul opus se situează un tehnician de pe la noi. M-au apucat iar nervii când am văzut ieri o fotografie în Gazeta Sporturilor: Piţurcă trece pe lângă Argăseală, care îi întinde mâna, şi răspunde la salut în sictir, fără să se oprească şi uitându-se în altă parte. Nu mi-e simpatic Argăseală şi abia aştept să plece de la Steaua, cu patronul lui cu tot. Dar un singur instantaneu surprinde întreg caracterul lui Piţurcă. Se spun vrute şi nevrute despre români, dar cred că un defect real al lor este memoria scurtă. Doar aşa se explică faptul că un antrenor fără rezultate notabile e prezentat la intervale regulate ca geniul fotbalului autohton. La Steaua a stat patru ani şi a luat un singur titlu. Dacă mai stătea zece, cred că la aceeaşi cifră rămânea. La naţională a obţinut o primă calificare, dar i-a jignit pe jucătorii care s-au revoltat (nici cu asta nu sunt de acord), apoi o a doua, cu chiu cu vai. Ce a urmat ştim cu toţii: la Euro 2008 puţine au fost echipele care să joace mai urât decât România. Iar acum, după ce a stat doi ani pe bară, aruncând din când în când în dreapta şi în stânga vorbe „de duh”, se întoarce la Steaua – un proiect pe care l-a mai început şi care nu i-a ieşit – şi steliştii exultă, duşmanii tremură, Gigi tace şi colaboratorii îl privesc ca pe un zeu. Oameni buni, împăratul e gol! Piţurcă ştie două-trei scheme, pe alea le-a învăţat bine, şi de aceea îşi surprinde adversarii la început. Odată ce i-ai prins stilul, îl blochezi. Pentru că nu e un antrenor care să se documenteze, ca Dan Petrescu, nici unul care să accepte sfaturi. Şi toate astea îi vin din convingerea că e alfa şi omega în fotbal, dar că pleava şi presa şi huliganii de suporteri nu-l înţeleg. Pe toţi îi tratează cu dispreţ suveran atunci când îşi permit să-l deranjeze în atotştiinţa lui. Principalul motiv al eşecurilor lui Piţurcă e orgoliul, atitudinea suficientă faţă de toţi şi de toate. Fotografia despre care scriam mai sus ilustrează motivul pentru care a eşuat în trecut şi pentru care va eşua şi în noul său mandat. Dacă Piţurcă citeşte aceste rânduri şi dovedeşte prin rezultate că sunt greşite – ambele ipoteze foarte improbabile – voi recunoaşte public că m-am înşelat şi-i voi scrie în acest sens. Deocamdată sictirul lui este unul dintre motivele pentru care deşi sunt stelist de mic, nu mă prea interesează Steaua de azi. În timp ce Argentina lui Maradona mă entuziasmează.
Să revenim la cupa noastră mondială. Spania joacă în sfârşit bine. Cu Honduras, ce-i drept. Sper că nu ne apucăm iar să facem calcule, că riscăm să ajungem la concluzia următoare: noi am bătut Honduras cu 3-0, Spania cu doar 2-0, deci suntem mai buni decât spaniolii. Nu m-ar mira să aud asemenea raţionamente prin vreo crâşmă, că la calcule de genul acesta, pe marginea unei sticle de bere, ne pricepem. Căpitane...
2-0, deci. Scurt şi la obiect. David Villa marchează ambele goluri şi imediat îi creşte mândria şi insistă să execute şi un penalty, pentru a realiza hat-trick-ul. Dă pe lângă. Excelentă lecţie de viaţă, dacă el şi coechipierii au învăţat ceva din ea, au şanse să ajungă sus şi la acest Mondial. Pe cei smeriţi Dumnezeu îi înalţă, iar pe cei mândri îi smereşte.
A început să se joace fotbal, au apărut şi greşelile de arbitraj. Cea mai discutată e, fireşte, nesancţionarea celor două henţuri ale lui Luis Fabiano de la golul împotriva Coastei de Fildeş. Poate am fost prea blând în aprecieri, după cum mi-a reproşat prietenul Alex Rădescu, dar nu pot să nu observ că, totuşi, faza a fost tare frumoasă. Mai puţin frumoase sunt justificările ulterioare, în care protagonistul simte nevoia, ca Maradona odinioară, să-L invoce pe Dumnezeu şi mâna Lui. Are omul contemporan un mare talent: Îl izgoneşte pe Domnul din toate domeniile vieţii lui şi când e cazul să-şi asume o răspundere sau să-şi recunoască o greşeală, aruncă repede vina pe Creator.
Chile-Elveţia a fost un nou meci greu de urmărit, cu puţine faze şi cu o eliminare. Uşor acordată! a sărit presa de pretutindeni. Mie mi s-a părut justificată. Sigur că zilele astea mulţi fotbalişti şi-au descoperit un real talent în a se tăvăli pe jos la cea mai firavă atingere a adversarului, dar Behrami a lovit de două ori. În schimb, echipa lui a doborât un record – interesant doar pentru statistici – de timp fără gol primit, rezistând cu poarta intactă 558 de minute. Portarul Benaglio
a fost într-adevăr foarte bun în cea mai mare parte a timpului. A ajuns o singură ieşire aiurea ca chilianul Gonzalez să-şi ducă echipa la un pas de optimi.
Între două meciuri răsfoiesc presa zilei. Un articol al lui Andrei Vochin despre atitudinea de antrenor a lui Maradona îmi prilejuieşte deschiderea unei paranteze. Maradona îşi tratează fotbaliştii ca un părinte înţelegător, explozivul sud-american care n-a ezitat să le spună ziariştilor că pot „să o sugă”, purtându-se cu elevii săi curtenitor, politicos, elegant. Iar aceştia îl adoră. Se tot vorbeşte despre calitatea lui Maradona de antrenor. Până acum mişcările i-au ieşit foarte bine. Însă pariul câştigat este cel privind atitudinea faţă de cei cu care lucrează. La polul opus se situează un tehnician de pe la noi. M-au apucat iar nervii când am văzut ieri o fotografie în Gazeta Sporturilor: Piţurcă trece pe lângă Argăseală, care îi întinde mâna, şi răspunde la salut în sictir, fără să se oprească şi uitându-se în altă parte. Nu mi-e simpatic Argăseală şi abia aştept să plece de la Steaua, cu patronul lui cu tot. Dar un singur instantaneu surprinde întreg caracterul lui Piţurcă. Se spun vrute şi nevrute despre români, dar cred că un defect real al lor este memoria scurtă. Doar aşa se explică faptul că un antrenor fără rezultate notabile e prezentat la intervale regulate ca geniul fotbalului autohton. La Steaua a stat patru ani şi a luat un singur titlu. Dacă mai stătea zece, cred că la aceeaşi cifră rămânea. La naţională a obţinut o primă calificare, dar i-a jignit pe jucătorii care s-au revoltat (nici cu asta nu sunt de acord), apoi o a doua, cu chiu cu vai. Ce a urmat ştim cu toţii: la Euro 2008 puţine au fost echipele care să joace mai urât decât România. Iar acum, după ce a stat doi ani pe bară, aruncând din când în când în dreapta şi în stânga vorbe „de duh”, se întoarce la Steaua – un proiect pe care l-a mai început şi care nu i-a ieşit – şi steliştii exultă, duşmanii tremură, Gigi tace şi colaboratorii îl privesc ca pe un zeu. Oameni buni, împăratul e gol! Piţurcă ştie două-trei scheme, pe alea le-a învăţat bine, şi de aceea îşi surprinde adversarii la început. Odată ce i-ai prins stilul, îl blochezi. Pentru că nu e un antrenor care să se documenteze, ca Dan Petrescu, nici unul care să accepte sfaturi. Şi toate astea îi vin din convingerea că e alfa şi omega în fotbal, dar că pleava şi presa şi huliganii de suporteri nu-l înţeleg. Pe toţi îi tratează cu dispreţ suveran atunci când îşi permit să-l deranjeze în atotştiinţa lui. Principalul motiv al eşecurilor lui Piţurcă e orgoliul, atitudinea suficientă faţă de toţi şi de toate. Fotografia despre care scriam mai sus ilustrează motivul pentru care a eşuat în trecut şi pentru care va eşua şi în noul său mandat. Dacă Piţurcă citeşte aceste rânduri şi dovedeşte prin rezultate că sunt greşite – ambele ipoteze foarte improbabile – voi recunoaşte public că m-am înşelat şi-i voi scrie în acest sens. Deocamdată sictirul lui este unul dintre motivele pentru care deşi sunt stelist de mic, nu mă prea interesează Steaua de azi. În timp ce Argentina lui Maradona mă entuziasmează.
Să revenim la cupa noastră mondială. Spania joacă în sfârşit bine. Cu Honduras, ce-i drept. Sper că nu ne apucăm iar să facem calcule, că riscăm să ajungem la concluzia următoare: noi am bătut Honduras cu 3-0, Spania cu doar 2-0, deci suntem mai buni decât spaniolii. Nu m-ar mira să aud asemenea raţionamente prin vreo crâşmă, că la calcule de genul acesta, pe marginea unei sticle de bere, ne pricepem. Căpitane...
2-0, deci. Scurt şi la obiect. David Villa marchează ambele goluri şi imediat îi creşte mândria şi insistă să execute şi un penalty, pentru a realiza hat-trick-ul. Dă pe lângă. Excelentă lecţie de viaţă, dacă el şi coechipierii au învăţat ceva din ea, au şanse să ajungă sus şi la acest Mondial. Pe cei smeriţi Dumnezeu îi înalţă, iar pe cei mândri îi smereşte.
Monday, June 21, 2010
Cronică de Mondial (IX)
Am luat o pauză de o zi, ca să las evenimentele să se decanteze un pic. În ciuda câtorva semne destul de palide de revigorare, cele mai multe meciuri rămân în nota mediocrităţii. Specialiştii spun că Olanda se mişcă excelent şi că devine încet-încet o candidată serioasă la fazele superioare. Tehnico-tactic batavii par într-adevăr foarte stăpâni pe situaţie, dar din punctul de vedere al spectacolului, victoria lor asupra Japoniei a fost un meci plictisitor şi previzibil. Olanda a controlat, Japonia s-a organizat, a înscris la una dintre puţinele greşeli ale asiaticilor şi gata meciul. Avem practic prima calificată în optimi. Şi aşteptăm în continuare fotbalul încântător.
N-am văzut Australia cu Ghana, dar mă aşteptam ca africanii să facă scor. A ieşit însă egal, aşa că grupa cu Germania rămâne una dintre cele mai echilibrate. În primă fază aş fi vrut să meargă mai departe Serbia şi Ghana, dar parcă prea se împuţinează europenii, cei care, cel puţin teoretic, ar trebui să adauge o doză de rafinament peste fantezia sud-americană şi forţa africană.
Camerun-Danemarca a adus primul gol al lui Eto’o de la acest campionat mondial. Gol care nu i-a ajutat prea mult pe coechipierii lui, dezorganizaţi deşi nu lipsiţi de calităţi, aşa că Danemarca a lovit de două ori şi a făcut din africani prima echipă cu toate motivele să înceapă să-şi facă bagajele.
Pe lângă meciurile văzute, duminică aflu şi despre revolta din naţionala Franţei. Încet-încet, spiritul agitaţiei politice care domneşte pe străzile Parisului, grevele şi mişcările de sorginte socialistă par a cuprinde şi echipa de fotbal. Să ne înţelegem, eşecul lui Domenech e evident, de aceea schimbarea sa urmează să se producă imediat după încheierea parcursului selecţionatei la mondiale. Dar până una-alta el e conducătorul tehnic al echipei şi are şi mai multe fire de păr alb. Dacă un jucător ca Anelka, care, după cum relata şi Şerban, nu a jucat nimic – dar nimic! – îşi permite să-l înjure şi să-l insulte, excluderea din lot mi se pare măsura cea mai blândă posibilă. Când colo, coechipierii lui, petardele de fotbalişti care fac de râs culorile sub care au jucat Platini sau Zidane, se solidarizează cu cel exclus şi – inimaginabil! – refuză să facă antrenament. Greva unor fotbalişti în pragul ratării, asta e tot ce mai lipsea! Anarhia şi haosul s-au instaurat în tabăra franceză, căpitanul se înjură cu preparatorul fizic, directorul delegat al federaţiei demisionează. Cam astea sunt consecinţele unor drepturi supraevaluate şi prost înţelese. E o lecţie din care avem de învăţat, pentru că i se poate întâmpla şi naţionalei noastre... sau ţării noastre. Cât despre viitorul echipei Franţei, dacă cineva ar avea cap i-ar exclude din lot pe toţi răzvrătiţii, chiar cu riscul de a pierde câţiva ani şi câteva turnee finale cu reconstrucţia. Altfel, Platini nu e veşnic în forurile superioare ale fotbalului şi pasele cu mâna se vor întoarce pe terenurile de handbal.
În afara celor două goluri ale sud-americanilor, Slovacia-Paraguay a fost un meci previzibil. Nimic de adăugat.
Cu totul altă poveste la Italia-Noua Zeelandă. La o privire rece, lucrurile sunt simple: o mare supriză, echivalentă cu dezamăgirea italiană şi cu istoria în desfăşurare pentru „all whites”. Mergând mai în detaliu, pot spune că meciul mi-a plăcut, pentru că a fost o confruntare deschisă şi imprevizibilă între două stiluri. S-a văzut mereu cine e echipa profesionistă. Cu toată criza lor de idei, italienii aveau în priviri şi gesturi siguranţa celui care ştie bine ce face. Dacă ar fi câştigat cu 3-1, nimeni nu s-ar fi mirat. Dar istoria meciului s-a scris mai interesant după cele două goluri – al neozeelandezilor din ofsaid, al peninsularilor din penalty. M-a impresionat, de pildă, Paston, un portar care de obicei se află între buturile unei echipe numite Wellington Phoenix sau ceva de genul acesta. S-a arcuit şi a plonjat cu disperare, scoţând toate şuturile unor fotbalişti de la Inter sau Juventus. Neo-zeelandezii aveau privirea speriată a celor care ştiu că joacă împotriva unei echipe evident superioare, dar speră şi se luptă, împotriva evidenţei, să ciupească un rezultat bun. Şi au reuşit cu brio, pentru că au jucat, pentru că şi-au amintit că dincolo de profesionalismul educat cu zeci de preparatori, chestia asta e totuşi o joacă pe care trebuie să o accepţi ca atare. Italia a căzut victimă statutului de favorită – ştiu că sună ca un truism, dar e singura concluzie în urma acestui rezultat. Noua Zeelandă începe să semene cu Sportul Studenţesc de odinioară, doar că îi lipsesc jucătorii tehnici ai echipei din Regie.
Şi cum toată lumea apelează repede la un clişeu când trebuie să scrie cronici rapide, să spunem că Brazilia-Coasta de Fildeş a fost mult-aşteptatul derby al grupei morţii. Un meci spectaculos şi, în ciuda scorului, foarte echilibrat. Cel puţin până la un moment dat. Drogba intră titular şi poartă banderola, iar echipa lui construieşte harnic şi consistent. Brazilia e un pic mai periculoasă, dar are nevoie de o sclipire a lui Kaka – cel criticat după meciul cu Coreea de Sud – pasă la Luis Fabiano şi... 1-0. Ivorienii sunt probabil cea mai bună echipă africană şi, dacă ar fi avut o grupă mai uşoară, ar fi putut merge fără probleme în fazele superioare. Aşa, Brazilia domină, din ce în ce mai evident, arată că în ciuda criticilor e în revenire de formă şi îi lasă pe africani la mâna rezultatelor, cu şanse destul de mici. În repriza a doua dominaţia sud-americană produce o fază care va fi luată cândva etalon dacă cineva se va decide să modifice regulile fotbalului şi să-l apropie de spiritul Copacabanei. Acelaşi Luis Fabiano a făcut o fază superbă, i-a întors în stil de mare artist pe fundaşii adverşi, a dat gol, dar... s-a ajutat de două ori cu mâna. Departe de henţul evident al lui Henry din preliminarii, a fost totuşi... dublu-henţ. Arbitrul a văzut ceva-ceva, dar nu a avut curajul să anuleze demonstraţia de fotbal frumos şi incorect. Entuziastul Elano a dat şi el gol în minutul 62, iar de la 3-0 pentru Brazilia ivorienii au dat drumul instinctelor primare, faultând, lovind, sărind la harţă cu arbitrul. Chiar ultimul marcator brazilian a ieşit accidentat după un fault de roşu clar, neacordat. Până la urmă a fost eliminat tot Kaka, care a plătit o poliţă, dându-i unui adversar enervant un cot în piept şi generând un mic meleu. În toată această poveste, golul de 3-1 al lui Drogba a rămas aproape neobservat. Păcat de finalul violent care a stricat un joc frumos – dar acesta sporeşte calitatea fotbalului de oglindă a vieţii de zi cu zi, în care happy end-urile hollywoodiene sunt destul de rare. Amestec de tină şi mărire. Brazilia merge înainte, în căutarea gloriei ce a aureolat-o ani de-a rândul.
PAUL SLAYER GRIGORIU
CRONICA LUI ŞERBAN
Anglia - Algeria 0 – 0
M-am bucurat la acest meci nu atât datorită jocului, care nu a oferit mari realizări, cât datorită faptului că vuvuzelele nu s-au mai auzit atât de puternic şi ne-au permis să auzim corul suporterilor englezi.
În acest meci echipa Angliei mi s-a părut mai slabă decât în cel cu Statele Unite. Jucătorii englezi, ca şi cei italieni şi spanioli, sunt destul de obosiţi, având în vedere numărul mare de meciuri pe care un fotbalist trebuie să îl dispute, peste 50, în regim miercuri – sâmbătă.
Mi se pare că ceea ce îi lipseşte Angliei cel mai mult în Africa de Sud sunt tocmai mijlocaşii cu idei. Deşi numele lor sună bine, Gerrard, Lampard, Barry sau Lennon, aceştia suferă de lipsă de imaginaţie. Este adevărat că primii doi se cam calcă pe picioare, Capello trimiţându-l pe căpitanul lui Liverpool în banda stângă, poziţie pe care nu prea s-a simţit bine. Capello încearcă să modifice modul de joc al insularilor, baloanele lungi fiind rar utilizate. Se încearcă un joc de posesie, care vine oarecum în contradicţie cu ceea ce joacă echipele de club engleze. În meciul cu Algeria nu au fost scoase la fel de multe baloane în margine ca în cel cu Statele Unite. Poate cel mai grav este faptul că englezilor le lipseşte ultima pasă, pasa decisivă către atacanţi, în special către Rooney. Emile Heskey s-a mişcat destul de bine, a creat multe culoare pentru mijlocaşi. Însă cei doi fundaşi laterali englezi nu au reuşit să îşi depăşească în dueluri unu la unu adversarii direcţi şi poate că din această cauză jocul pe benzi a suferit. Englezii au avut două ocazii bune de a înscrie, prin Frank Lampard şi Steven Gerrard, totuşi cam puţin pentru o echipă ce îşi doreşte titlul.
De partea cealaltă, Algeria a fost o echipă foarte motivată de înfrângerea cu Slovenia şi trebuia să obţină un rezultat bun. Algerienii au muncit mult în acest meci, au închis jocul foarte bine şi nu le-au oferit spaţii englezilor pentru combinaţii. De fapt, ocaziile englezilor au fost create la fazele fixe şi la şuturile de la distanţă.
Mi-au plăcut de la algerieni fundaşii Belhadj şi Yebda, jucători de mare travaliu, Ziani, jucător cu o viziune bună a meciului, dar care a dispărut din joc în repriza a doua şi portarul utilizat în partida cu Anglia, mult mai bun decât cel din meciul cu Slovenia, care a greşit nepermis la golul sloven.
În urma acestui rezultat şi având în vedere remiza 2-2 dintre Statele Unite şi Slovenia, grupa se joacă. Angliei nu îi rămâne decât să îi învingă pe foştii iugoslavi şi să meargă mai departe, iar algerienii trebuie să bată echipa Statelor Unite pentru a îi însoţi pe englezi.
Ghana – Australia 1 – 1
Personal mă aşteptam la mai mult de la naţionala Ghanei, mai ales datorită faptului că africanii erau obligaţi să câştige meciul cu Australia pentru a face 6 puncte, iar în ultima etapă să aibă un joc mai uşor cu Germania. Prin acest egal africanii şi-au complicat mult viaţa.
Australienii au început bine, introducerea lui Kewell în partea stângă şi a lui Holman vârf împins dinamizând linia de atac. Au înscris repede prin Holman iar apoi au încercat să joace pe contre.
Ghinionul lor a fost indecizia în apărare la faza din care au ieşit penaltiul şi eliminarea lui Kewell. Consider că penaltiul a fost corect acordat, australianul având braţul într-o poziţie anormală. Nici în privinţa eliminării nu cred că se poate discuta prea mult, Kewell evitând, prin modul în care şi-a poziţionat mâna, un gol iminent.
Din acest moment meciul s-a animat, ghanezii au încercat haotic să deschidă apărarea australiană, iar cangurii au încercat să contraatace rapid.
Nu am înţeles de ce Rajevac nu l-a titularizat din primul minut pe Muntari, fotbalist care are o viziune bună a jocului şi ar fi cristalizat un pic atacul african. A insistat să joace cu Kevin Prince Boateng care nu a făcut un joc prea bun. De fapt, ceea ce nu a funcţionat în acest meci la ghanezi a fost tocmai linia de mijloc care a pierdut prea uşor baloane. Au încercat să trimită mingi de angajament către Asamoah Gyan, care a fost blocat de înaltul Moore. De asemenea, fundaşii laterali ghanezi nu au ajutat suficient de mult în faza ofensivă. Cred că în acest meci punctul forte al ambelor echipe au fost portarii, atât Kingson cât şi Schwarzer făcând meciuri foarte bune. La africani este vizibilă lipsa de experienţă, jucătorii fiind prea uşor depăşiţi în duelurile directe şi atacând decisiv în condiţiile în care aveau şi posibilitatea de a-şi tatona adversarul.
În ciuda faptului că au jucat cu un om în minus, australienii au făcut un joc mult mai bun decât cel cu Germania. După eliminarea din minutul 25 a lui Kewell s-au închis bine în apărare şi au contraatacat rapid. Un jucător care m-a dezamăgit şi în acest meci, la fel ca în cel cu Germania, a fost Emerton, fotbalistul lui Blackburn izolându-se prea mult în banda dreaptă.
Introducerile lui Cheperfield şi Kennedy au permis australienilor să joace în modul lor clasic, cu baloane lungi. Au avut două ocazii mari către finalul meciului, dar portarul ghanez a avut intervenţii foarte bune.
Ceea ce am constatat la această echipă a Australiei este indisciplina, jucătorii folosindu-şi prea mult braţele, comiţând astfel multe faulturi şi comentând prea mult la deciziile arbitrului, lucru destul de rar la acest Campionat Mondial.
Având în vedere acest rezultat şi înfrângerea din meciul cu Germania, australienii sunt ca şi eliminaţi, iar ghanezii trebuie să obţină minim un egal cu Germania pentru a merge mai departe, în cazul unei înfrângeri şi a unei victorii a Serbiei cu Australia africanii plecând acasă.
ŞERBAN STAICU
N-am văzut Australia cu Ghana, dar mă aşteptam ca africanii să facă scor. A ieşit însă egal, aşa că grupa cu Germania rămâne una dintre cele mai echilibrate. În primă fază aş fi vrut să meargă mai departe Serbia şi Ghana, dar parcă prea se împuţinează europenii, cei care, cel puţin teoretic, ar trebui să adauge o doză de rafinament peste fantezia sud-americană şi forţa africană.
Camerun-Danemarca a adus primul gol al lui Eto’o de la acest campionat mondial. Gol care nu i-a ajutat prea mult pe coechipierii lui, dezorganizaţi deşi nu lipsiţi de calităţi, aşa că Danemarca a lovit de două ori şi a făcut din africani prima echipă cu toate motivele să înceapă să-şi facă bagajele.
Pe lângă meciurile văzute, duminică aflu şi despre revolta din naţionala Franţei. Încet-încet, spiritul agitaţiei politice care domneşte pe străzile Parisului, grevele şi mişcările de sorginte socialistă par a cuprinde şi echipa de fotbal. Să ne înţelegem, eşecul lui Domenech e evident, de aceea schimbarea sa urmează să se producă imediat după încheierea parcursului selecţionatei la mondiale. Dar până una-alta el e conducătorul tehnic al echipei şi are şi mai multe fire de păr alb. Dacă un jucător ca Anelka, care, după cum relata şi Şerban, nu a jucat nimic – dar nimic! – îşi permite să-l înjure şi să-l insulte, excluderea din lot mi se pare măsura cea mai blândă posibilă. Când colo, coechipierii lui, petardele de fotbalişti care fac de râs culorile sub care au jucat Platini sau Zidane, se solidarizează cu cel exclus şi – inimaginabil! – refuză să facă antrenament. Greva unor fotbalişti în pragul ratării, asta e tot ce mai lipsea! Anarhia şi haosul s-au instaurat în tabăra franceză, căpitanul se înjură cu preparatorul fizic, directorul delegat al federaţiei demisionează. Cam astea sunt consecinţele unor drepturi supraevaluate şi prost înţelese. E o lecţie din care avem de învăţat, pentru că i se poate întâmpla şi naţionalei noastre... sau ţării noastre. Cât despre viitorul echipei Franţei, dacă cineva ar avea cap i-ar exclude din lot pe toţi răzvrătiţii, chiar cu riscul de a pierde câţiva ani şi câteva turnee finale cu reconstrucţia. Altfel, Platini nu e veşnic în forurile superioare ale fotbalului şi pasele cu mâna se vor întoarce pe terenurile de handbal.
În afara celor două goluri ale sud-americanilor, Slovacia-Paraguay a fost un meci previzibil. Nimic de adăugat.
Cu totul altă poveste la Italia-Noua Zeelandă. La o privire rece, lucrurile sunt simple: o mare supriză, echivalentă cu dezamăgirea italiană şi cu istoria în desfăşurare pentru „all whites”. Mergând mai în detaliu, pot spune că meciul mi-a plăcut, pentru că a fost o confruntare deschisă şi imprevizibilă între două stiluri. S-a văzut mereu cine e echipa profesionistă. Cu toată criza lor de idei, italienii aveau în priviri şi gesturi siguranţa celui care ştie bine ce face. Dacă ar fi câştigat cu 3-1, nimeni nu s-ar fi mirat. Dar istoria meciului s-a scris mai interesant după cele două goluri – al neozeelandezilor din ofsaid, al peninsularilor din penalty. M-a impresionat, de pildă, Paston, un portar care de obicei se află între buturile unei echipe numite Wellington Phoenix sau ceva de genul acesta. S-a arcuit şi a plonjat cu disperare, scoţând toate şuturile unor fotbalişti de la Inter sau Juventus. Neo-zeelandezii aveau privirea speriată a celor care ştiu că joacă împotriva unei echipe evident superioare, dar speră şi se luptă, împotriva evidenţei, să ciupească un rezultat bun. Şi au reuşit cu brio, pentru că au jucat, pentru că şi-au amintit că dincolo de profesionalismul educat cu zeci de preparatori, chestia asta e totuşi o joacă pe care trebuie să o accepţi ca atare. Italia a căzut victimă statutului de favorită – ştiu că sună ca un truism, dar e singura concluzie în urma acestui rezultat. Noua Zeelandă începe să semene cu Sportul Studenţesc de odinioară, doar că îi lipsesc jucătorii tehnici ai echipei din Regie.
Şi cum toată lumea apelează repede la un clişeu când trebuie să scrie cronici rapide, să spunem că Brazilia-Coasta de Fildeş a fost mult-aşteptatul derby al grupei morţii. Un meci spectaculos şi, în ciuda scorului, foarte echilibrat. Cel puţin până la un moment dat. Drogba intră titular şi poartă banderola, iar echipa lui construieşte harnic şi consistent. Brazilia e un pic mai periculoasă, dar are nevoie de o sclipire a lui Kaka – cel criticat după meciul cu Coreea de Sud – pasă la Luis Fabiano şi... 1-0. Ivorienii sunt probabil cea mai bună echipă africană şi, dacă ar fi avut o grupă mai uşoară, ar fi putut merge fără probleme în fazele superioare. Aşa, Brazilia domină, din ce în ce mai evident, arată că în ciuda criticilor e în revenire de formă şi îi lasă pe africani la mâna rezultatelor, cu şanse destul de mici. În repriza a doua dominaţia sud-americană produce o fază care va fi luată cândva etalon dacă cineva se va decide să modifice regulile fotbalului şi să-l apropie de spiritul Copacabanei. Acelaşi Luis Fabiano a făcut o fază superbă, i-a întors în stil de mare artist pe fundaşii adverşi, a dat gol, dar... s-a ajutat de două ori cu mâna. Departe de henţul evident al lui Henry din preliminarii, a fost totuşi... dublu-henţ. Arbitrul a văzut ceva-ceva, dar nu a avut curajul să anuleze demonstraţia de fotbal frumos şi incorect. Entuziastul Elano a dat şi el gol în minutul 62, iar de la 3-0 pentru Brazilia ivorienii au dat drumul instinctelor primare, faultând, lovind, sărind la harţă cu arbitrul. Chiar ultimul marcator brazilian a ieşit accidentat după un fault de roşu clar, neacordat. Până la urmă a fost eliminat tot Kaka, care a plătit o poliţă, dându-i unui adversar enervant un cot în piept şi generând un mic meleu. În toată această poveste, golul de 3-1 al lui Drogba a rămas aproape neobservat. Păcat de finalul violent care a stricat un joc frumos – dar acesta sporeşte calitatea fotbalului de oglindă a vieţii de zi cu zi, în care happy end-urile hollywoodiene sunt destul de rare. Amestec de tină şi mărire. Brazilia merge înainte, în căutarea gloriei ce a aureolat-o ani de-a rândul.
PAUL SLAYER GRIGORIU
CRONICA LUI ŞERBAN
Anglia - Algeria 0 – 0
M-am bucurat la acest meci nu atât datorită jocului, care nu a oferit mari realizări, cât datorită faptului că vuvuzelele nu s-au mai auzit atât de puternic şi ne-au permis să auzim corul suporterilor englezi.
În acest meci echipa Angliei mi s-a părut mai slabă decât în cel cu Statele Unite. Jucătorii englezi, ca şi cei italieni şi spanioli, sunt destul de obosiţi, având în vedere numărul mare de meciuri pe care un fotbalist trebuie să îl dispute, peste 50, în regim miercuri – sâmbătă.
Mi se pare că ceea ce îi lipseşte Angliei cel mai mult în Africa de Sud sunt tocmai mijlocaşii cu idei. Deşi numele lor sună bine, Gerrard, Lampard, Barry sau Lennon, aceştia suferă de lipsă de imaginaţie. Este adevărat că primii doi se cam calcă pe picioare, Capello trimiţându-l pe căpitanul lui Liverpool în banda stângă, poziţie pe care nu prea s-a simţit bine. Capello încearcă să modifice modul de joc al insularilor, baloanele lungi fiind rar utilizate. Se încearcă un joc de posesie, care vine oarecum în contradicţie cu ceea ce joacă echipele de club engleze. În meciul cu Algeria nu au fost scoase la fel de multe baloane în margine ca în cel cu Statele Unite. Poate cel mai grav este faptul că englezilor le lipseşte ultima pasă, pasa decisivă către atacanţi, în special către Rooney. Emile Heskey s-a mişcat destul de bine, a creat multe culoare pentru mijlocaşi. Însă cei doi fundaşi laterali englezi nu au reuşit să îşi depăşească în dueluri unu la unu adversarii direcţi şi poate că din această cauză jocul pe benzi a suferit. Englezii au avut două ocazii bune de a înscrie, prin Frank Lampard şi Steven Gerrard, totuşi cam puţin pentru o echipă ce îşi doreşte titlul.
De partea cealaltă, Algeria a fost o echipă foarte motivată de înfrângerea cu Slovenia şi trebuia să obţină un rezultat bun. Algerienii au muncit mult în acest meci, au închis jocul foarte bine şi nu le-au oferit spaţii englezilor pentru combinaţii. De fapt, ocaziile englezilor au fost create la fazele fixe şi la şuturile de la distanţă.
Mi-au plăcut de la algerieni fundaşii Belhadj şi Yebda, jucători de mare travaliu, Ziani, jucător cu o viziune bună a meciului, dar care a dispărut din joc în repriza a doua şi portarul utilizat în partida cu Anglia, mult mai bun decât cel din meciul cu Slovenia, care a greşit nepermis la golul sloven.
În urma acestui rezultat şi având în vedere remiza 2-2 dintre Statele Unite şi Slovenia, grupa se joacă. Angliei nu îi rămâne decât să îi învingă pe foştii iugoslavi şi să meargă mai departe, iar algerienii trebuie să bată echipa Statelor Unite pentru a îi însoţi pe englezi.
Ghana – Australia 1 – 1
Personal mă aşteptam la mai mult de la naţionala Ghanei, mai ales datorită faptului că africanii erau obligaţi să câştige meciul cu Australia pentru a face 6 puncte, iar în ultima etapă să aibă un joc mai uşor cu Germania. Prin acest egal africanii şi-au complicat mult viaţa.
Australienii au început bine, introducerea lui Kewell în partea stângă şi a lui Holman vârf împins dinamizând linia de atac. Au înscris repede prin Holman iar apoi au încercat să joace pe contre.
Ghinionul lor a fost indecizia în apărare la faza din care au ieşit penaltiul şi eliminarea lui Kewell. Consider că penaltiul a fost corect acordat, australianul având braţul într-o poziţie anormală. Nici în privinţa eliminării nu cred că se poate discuta prea mult, Kewell evitând, prin modul în care şi-a poziţionat mâna, un gol iminent.
Din acest moment meciul s-a animat, ghanezii au încercat haotic să deschidă apărarea australiană, iar cangurii au încercat să contraatace rapid.
Nu am înţeles de ce Rajevac nu l-a titularizat din primul minut pe Muntari, fotbalist care are o viziune bună a jocului şi ar fi cristalizat un pic atacul african. A insistat să joace cu Kevin Prince Boateng care nu a făcut un joc prea bun. De fapt, ceea ce nu a funcţionat în acest meci la ghanezi a fost tocmai linia de mijloc care a pierdut prea uşor baloane. Au încercat să trimită mingi de angajament către Asamoah Gyan, care a fost blocat de înaltul Moore. De asemenea, fundaşii laterali ghanezi nu au ajutat suficient de mult în faza ofensivă. Cred că în acest meci punctul forte al ambelor echipe au fost portarii, atât Kingson cât şi Schwarzer făcând meciuri foarte bune. La africani este vizibilă lipsa de experienţă, jucătorii fiind prea uşor depăşiţi în duelurile directe şi atacând decisiv în condiţiile în care aveau şi posibilitatea de a-şi tatona adversarul.
În ciuda faptului că au jucat cu un om în minus, australienii au făcut un joc mult mai bun decât cel cu Germania. După eliminarea din minutul 25 a lui Kewell s-au închis bine în apărare şi au contraatacat rapid. Un jucător care m-a dezamăgit şi în acest meci, la fel ca în cel cu Germania, a fost Emerton, fotbalistul lui Blackburn izolându-se prea mult în banda dreaptă.
Introducerile lui Cheperfield şi Kennedy au permis australienilor să joace în modul lor clasic, cu baloane lungi. Au avut două ocazii mari către finalul meciului, dar portarul ghanez a avut intervenţii foarte bune.
Ceea ce am constatat la această echipă a Australiei este indisciplina, jucătorii folosindu-şi prea mult braţele, comiţând astfel multe faulturi şi comentând prea mult la deciziile arbitrului, lucru destul de rar la acest Campionat Mondial.
Având în vedere acest rezultat şi înfrângerea din meciul cu Germania, australienii sunt ca şi eliminaţi, iar ghanezii trebuie să obţină minim un egal cu Germania pentru a merge mai departe, în cazul unei înfrângeri şi a unei victorii a Serbiei cu Australia africanii plecând acasă.
ŞERBAN STAICU
Saturday, June 19, 2010
Cronică de Mondial (VIII)
CRONICA LUI ŞERBAN
Franţa – Mexic 0 – 2
Recunosc că am ţinut cu Mexicul în dauna Franţei. Nu iubesc Franţa în general, iar modu fraudulos în care s-a calificat m-a făcut să îmi doresc şi mai mult eliminarea ei. S-a calificat printr-un gest mişelesc (henţ Henry în minutele de prelungire), care i-a lăsat acasă pe bravii irlandezi şi a adus la Campionatul Mondial o echipă de trişori, aşa cum este această naţională a Franţei. Ei au furat fotbalul, care nu înseamnă numai sutele de milioane plătite pentru Anelka. Din această echipă a Franţei nu îmi place decât un jucător, şi anume Toulalan, acesta fiind singurul care a păstrat ceva din tenacitatea şi puterea de luptă a lui Tigana, Amoros şi a altor jucători mari pe care i-a avut Franţa.
Mi se pare stupid ca un înfumurat ca Anelka să fie ţinut în teren în dauna lui Henry, deşi se plimba pe teren. Cred că nici nu a transpirat în meciul cu Mexicul. De asemenea mi s-a părut stupid ca un jucător de clasă ca Gourcuff să fie ţinut pe bancă în dauna lui Abou Diaby. Nu spun că Diaby nu este un fotbalist valoros, nici pe departe, dar cred că Gourcuff, jucător de explozie, cu viziune, ar fi putut face mult mai mult. Gourcuff ar fi elaborat jocul francez, Ribery ar fi fost păstrat acolo unde se simte cel mai bine, pe stânga, iar Govou ar fi putut juca în dreapta. În atac eu zic că nu poate lipsi Henry, un jucător de viteză, care creează multe spaţii. Nu am înţeles de ce a insistat Domenech să joace cu indolentul Anelka. Dar, normal, super-tacticianul francez nu putea să destabilizeze lotul şi să îl deranjeze pe Ribery prin introducerea lui Gourcuff. Dacă la Bayern Ribery nu mişcă în faţa lui van Gaal, la naţională este rege. Aproape că el decide echipa. Daca urmăriţi mişcările lui, nu pasează decât cu cine vrea el. Franck Ribery, un jucător care mie mi-a plăcut enorm atunci când s-a transferat de la Metz la Galata şi apoi la Marseille, s-a stricat. Eu cred că stilul de la Bayern îi face bine, van Gaal îl ţine bine în frâu.
Dar să revenim la meci. Franţa nu a jucat nimic, a avut o apărare nesigură, chiar şi Patrice Evra greşind de câteva ori. Despre Gallas nu am ce să comentez, el este în nota obişnuită, adică mediocru. La mijloc francezii nu au avut nici o idee tactică, poate doar Malouda să mai fi mişcat ceva. În atac nu se putea mai mult cu plimbăreţul Anelka.
De partea cealaltă Mexicul a jucat sub presiunea egalului cu Africa de Sud şi a trebuit să lupte pentru a obţine victoria. Apărarea sud- americanilor este destul de sigură, iar Carlos Salcido este un fundas stânga foarte insistent. La mjloc Rafa Marquez îşi arată clasa şi oferă multă stabilitate. În atac, Hernandez şi bătrânul Blanco arată că sunt foarte arţăgoşi, iar nesigurii fundaşi francezi au cedat de mai multe ori. Sistemul de joc mexican este unul asemănător cu al uruguayenilor, acelaşi 4-3-3 transformat în faza defensivă în 4-5-1.
Rezultatul meciului a fost unul echitabil în opinia mea.
Sunt convins că decizia Federaţiei Franceze de a-l înlocui pe Domenech cu Laurent Blanc este una înţeleaptă, dar, până la venirea fostului internaţional, nu pot să le urez francezilor decât “drum bun către casă”.
ŞERBAN STAICU
OPINIILE LUI PAUL S.
Vedeţi, până şi Şerban, cel care de obicei este atât de obiectiv şi rece în analizele sale, a devenit partizan în cronica aceasta. De altfel, sentimentul pe care îl exprimă el în legătură cu Franţa este cvasi-unanim. Mâna lui Henry, trcută uşor cu vederea de FIFA (şi) din cauza influenţei lui Platini, face din les bleus una dintre echipele cele mai puţin iubite de la acest mondial. E firesc, deşi pare că nu cântărim mereu cu aceeaşi balanţă. Oare, în afară de englezi, contestă cineva triumful Argentinei din 1986 pentru că Maradona a înscris cu mâna? Aici sunt două explicaţii. În primul rând, Argentina şi Maradona aveau oricum valoare, deci erau favoriţi şi fără acea aşa-numită “mână a lui Dumnezeu”. Dar, mai ales, sud-americanii şi micuţul lor căpitan jucau superb. În faţa unei demonstraţii de frumuseţe şi artă fotablistică, eşti gata să treci cu vederea micile greşeli. Asta face din sportul nostru preferat un domeniu atins de mărinimie şi har. Este unul dintre puţinele domenii în care nu ne dorim aplicarea rigidă a legii, la fel pentru toţi, ci suntem gata să îngăduim mici încălcări ale ei, atunci când autorii lor au puterea să ne încânte, să ne bucure simţul estetic şi o dorinţă mai adâncă, înnăscută, dorinţa de a vedea în faţa ochilor o poveste frumoasă, cu happy-end. Chiar dacă uneori Făt-Frumos mai trişează în lupta cu zmeul. Sigur, trebuie să rămânem lucizi şi să privim fotbalul cu doza de relativism necesară. Nu ştiu cum am fi gândit dacă în locul Angliei ar fi fost România. Sau în locul Franţei...
Ieri nu am văzut decât prima jumătate de oră din Germania-Serbia. Cum suntem la ora partizanatului, mărturisesc că am ţinut cu Serbia. Fotbalul ne permite să fim subiectivi, să ţinem cu alţii decât cei puternici, sau, dimpotrivă, cu cei mai tari, pe care, în alte domenii, orice spirit liber se simte dator să-i urască. O bună parte a formării mele se învârte în coordonatele culturii germane, dar mă revoltă suficienţa unora dintre nemţii de astăzi, ca cel care, la ultimul Mondial, le spunea unor români pe o terasă din Piaţa Constituţiei: “We are Germans, we are the bosses of the European Union, understand?” Iaca, v-a dat Cenuşăreasa continentului, pe care n-aţi ezitat să o împovăraţi cu misiunile voastre umanitare, teme de reflecţie. Desigur, Klose şi Cacau n-au nicio legătură cu conflictul. Dar un pic din atitudinea superioară a politicienilor pare să se transmită echipelor naţionale. Sau poate că nu. Un meci de fotbal îţi permite să fii tendenţios, subiectiv şi nedrept în simpatiile tale. Tocmai de aceea e frumos. Tocmai de aceea mă bucur pentru acest 1-0 al sârbilor. Arbitrul se pare că a exagerat cu cartonaşele, iar Klose a primit uşor primul galben. Dar, pe de altă parte, Podolski a ratat un penalty, aşa că Germania nu poate da vina pe arbitraj.
După prima repriză a celui de-doilea meci al zilei, într-o grupă cu o super-putere fotbalistică, Anglia, şi o aşa-numită naţiune emergentă (tot în fotbal, se înţelege), SUA, pe primul loc era Slovenia, una dintre artizanele celui mai prost meci de până acum, în compania Algeriei. După pauză americanii şi-au revenit şi, conduşi cu 2-0, au înscris trei goluri, dintre care unul anulat – eronat, din câte înţeleg – pentru fault în atac. Cred că a fost unul dintre cele mai frumoase meciuri ale unui campionat care până acum a rămas dator la capitolul spectacol. Dar aceste mici suprize, jocurile bune făcute de echipe anonime şi rezultate pentru care nu ar fi riscat niciun parior, fac farmecul cupei mondiale. Sau ne place să credem aşa, pentru a evada oarecum din mediocritate. Pentru că, totuşi, tare mi-e dor de un pragmatic Anglia-Argentina, 2-3.
Seara am preferat Aerosmith meciului Anglia-Algeria. N-am avut bilet, aşa că m-am holbat peste gard la compozitorii coloanei sonore a adolescenţei mele. Cum fotbalul a fost sărac, mă bucur că am făcut această alegere. Altfel l-aş fi dat încolo de farmec al rezultatelor surprinzătoare şi nu aş fi scris rândurile de mai sus. Cupa mondială intră tot mai adânc în impasul echipelor naţionale, care, din păcate, reprezintă din ce în ce mai puţin în economia fotbalului real. Au devenit instrumente de propagandă în favoarea multiculturalismului şi a corectitudinii politice, cu un joc la fel de plat şi de lipsit de conţinut ca discursurile despre aceste teme. Tind să dispară marile pasiuni, orgoliile, încrâncenarea, mândria naţională. Dar meciuri ca ale Argentinei şi personaje ca Maradona ne lasă să mai sperăm.
Fotbalul, ca şi viaţa, e “o călătorie, nu o destinaţie, şi nu poţi spune ce va aduce ziua de mâine”. Poţi doar să crezi că vei vedea lumina cu o clipire, şi să “spui o rugăciune pentru inimile disperate în seara asta”. Pe mâine.
(Citatele sunt din Aerosmith – “Amazing”, o piesă pe care din păcate americanii n-au cântat-o la Bucureşti)
PAUL SLAYER GRIGORIU
Franţa – Mexic 0 – 2
Recunosc că am ţinut cu Mexicul în dauna Franţei. Nu iubesc Franţa în general, iar modu fraudulos în care s-a calificat m-a făcut să îmi doresc şi mai mult eliminarea ei. S-a calificat printr-un gest mişelesc (henţ Henry în minutele de prelungire), care i-a lăsat acasă pe bravii irlandezi şi a adus la Campionatul Mondial o echipă de trişori, aşa cum este această naţională a Franţei. Ei au furat fotbalul, care nu înseamnă numai sutele de milioane plătite pentru Anelka. Din această echipă a Franţei nu îmi place decât un jucător, şi anume Toulalan, acesta fiind singurul care a păstrat ceva din tenacitatea şi puterea de luptă a lui Tigana, Amoros şi a altor jucători mari pe care i-a avut Franţa.
Mi se pare stupid ca un înfumurat ca Anelka să fie ţinut în teren în dauna lui Henry, deşi se plimba pe teren. Cred că nici nu a transpirat în meciul cu Mexicul. De asemenea mi s-a părut stupid ca un jucător de clasă ca Gourcuff să fie ţinut pe bancă în dauna lui Abou Diaby. Nu spun că Diaby nu este un fotbalist valoros, nici pe departe, dar cred că Gourcuff, jucător de explozie, cu viziune, ar fi putut face mult mai mult. Gourcuff ar fi elaborat jocul francez, Ribery ar fi fost păstrat acolo unde se simte cel mai bine, pe stânga, iar Govou ar fi putut juca în dreapta. În atac eu zic că nu poate lipsi Henry, un jucător de viteză, care creează multe spaţii. Nu am înţeles de ce a insistat Domenech să joace cu indolentul Anelka. Dar, normal, super-tacticianul francez nu putea să destabilizeze lotul şi să îl deranjeze pe Ribery prin introducerea lui Gourcuff. Dacă la Bayern Ribery nu mişcă în faţa lui van Gaal, la naţională este rege. Aproape că el decide echipa. Daca urmăriţi mişcările lui, nu pasează decât cu cine vrea el. Franck Ribery, un jucător care mie mi-a plăcut enorm atunci când s-a transferat de la Metz la Galata şi apoi la Marseille, s-a stricat. Eu cred că stilul de la Bayern îi face bine, van Gaal îl ţine bine în frâu.
Dar să revenim la meci. Franţa nu a jucat nimic, a avut o apărare nesigură, chiar şi Patrice Evra greşind de câteva ori. Despre Gallas nu am ce să comentez, el este în nota obişnuită, adică mediocru. La mijloc francezii nu au avut nici o idee tactică, poate doar Malouda să mai fi mişcat ceva. În atac nu se putea mai mult cu plimbăreţul Anelka.
De partea cealaltă Mexicul a jucat sub presiunea egalului cu Africa de Sud şi a trebuit să lupte pentru a obţine victoria. Apărarea sud- americanilor este destul de sigură, iar Carlos Salcido este un fundas stânga foarte insistent. La mjloc Rafa Marquez îşi arată clasa şi oferă multă stabilitate. În atac, Hernandez şi bătrânul Blanco arată că sunt foarte arţăgoşi, iar nesigurii fundaşi francezi au cedat de mai multe ori. Sistemul de joc mexican este unul asemănător cu al uruguayenilor, acelaşi 4-3-3 transformat în faza defensivă în 4-5-1.
Rezultatul meciului a fost unul echitabil în opinia mea.
Sunt convins că decizia Federaţiei Franceze de a-l înlocui pe Domenech cu Laurent Blanc este una înţeleaptă, dar, până la venirea fostului internaţional, nu pot să le urez francezilor decât “drum bun către casă”.
ŞERBAN STAICU
OPINIILE LUI PAUL S.
Vedeţi, până şi Şerban, cel care de obicei este atât de obiectiv şi rece în analizele sale, a devenit partizan în cronica aceasta. De altfel, sentimentul pe care îl exprimă el în legătură cu Franţa este cvasi-unanim. Mâna lui Henry, trcută uşor cu vederea de FIFA (şi) din cauza influenţei lui Platini, face din les bleus una dintre echipele cele mai puţin iubite de la acest mondial. E firesc, deşi pare că nu cântărim mereu cu aceeaşi balanţă. Oare, în afară de englezi, contestă cineva triumful Argentinei din 1986 pentru că Maradona a înscris cu mâna? Aici sunt două explicaţii. În primul rând, Argentina şi Maradona aveau oricum valoare, deci erau favoriţi şi fără acea aşa-numită “mână a lui Dumnezeu”. Dar, mai ales, sud-americanii şi micuţul lor căpitan jucau superb. În faţa unei demonstraţii de frumuseţe şi artă fotablistică, eşti gata să treci cu vederea micile greşeli. Asta face din sportul nostru preferat un domeniu atins de mărinimie şi har. Este unul dintre puţinele domenii în care nu ne dorim aplicarea rigidă a legii, la fel pentru toţi, ci suntem gata să îngăduim mici încălcări ale ei, atunci când autorii lor au puterea să ne încânte, să ne bucure simţul estetic şi o dorinţă mai adâncă, înnăscută, dorinţa de a vedea în faţa ochilor o poveste frumoasă, cu happy-end. Chiar dacă uneori Făt-Frumos mai trişează în lupta cu zmeul. Sigur, trebuie să rămânem lucizi şi să privim fotbalul cu doza de relativism necesară. Nu ştiu cum am fi gândit dacă în locul Angliei ar fi fost România. Sau în locul Franţei...
Ieri nu am văzut decât prima jumătate de oră din Germania-Serbia. Cum suntem la ora partizanatului, mărturisesc că am ţinut cu Serbia. Fotbalul ne permite să fim subiectivi, să ţinem cu alţii decât cei puternici, sau, dimpotrivă, cu cei mai tari, pe care, în alte domenii, orice spirit liber se simte dator să-i urască. O bună parte a formării mele se învârte în coordonatele culturii germane, dar mă revoltă suficienţa unora dintre nemţii de astăzi, ca cel care, la ultimul Mondial, le spunea unor români pe o terasă din Piaţa Constituţiei: “We are Germans, we are the bosses of the European Union, understand?” Iaca, v-a dat Cenuşăreasa continentului, pe care n-aţi ezitat să o împovăraţi cu misiunile voastre umanitare, teme de reflecţie. Desigur, Klose şi Cacau n-au nicio legătură cu conflictul. Dar un pic din atitudinea superioară a politicienilor pare să se transmită echipelor naţionale. Sau poate că nu. Un meci de fotbal îţi permite să fii tendenţios, subiectiv şi nedrept în simpatiile tale. Tocmai de aceea e frumos. Tocmai de aceea mă bucur pentru acest 1-0 al sârbilor. Arbitrul se pare că a exagerat cu cartonaşele, iar Klose a primit uşor primul galben. Dar, pe de altă parte, Podolski a ratat un penalty, aşa că Germania nu poate da vina pe arbitraj.
După prima repriză a celui de-doilea meci al zilei, într-o grupă cu o super-putere fotbalistică, Anglia, şi o aşa-numită naţiune emergentă (tot în fotbal, se înţelege), SUA, pe primul loc era Slovenia, una dintre artizanele celui mai prost meci de până acum, în compania Algeriei. După pauză americanii şi-au revenit şi, conduşi cu 2-0, au înscris trei goluri, dintre care unul anulat – eronat, din câte înţeleg – pentru fault în atac. Cred că a fost unul dintre cele mai frumoase meciuri ale unui campionat care până acum a rămas dator la capitolul spectacol. Dar aceste mici suprize, jocurile bune făcute de echipe anonime şi rezultate pentru care nu ar fi riscat niciun parior, fac farmecul cupei mondiale. Sau ne place să credem aşa, pentru a evada oarecum din mediocritate. Pentru că, totuşi, tare mi-e dor de un pragmatic Anglia-Argentina, 2-3.
Seara am preferat Aerosmith meciului Anglia-Algeria. N-am avut bilet, aşa că m-am holbat peste gard la compozitorii coloanei sonore a adolescenţei mele. Cum fotbalul a fost sărac, mă bucur că am făcut această alegere. Altfel l-aş fi dat încolo de farmec al rezultatelor surprinzătoare şi nu aş fi scris rândurile de mai sus. Cupa mondială intră tot mai adânc în impasul echipelor naţionale, care, din păcate, reprezintă din ce în ce mai puţin în economia fotbalului real. Au devenit instrumente de propagandă în favoarea multiculturalismului şi a corectitudinii politice, cu un joc la fel de plat şi de lipsit de conţinut ca discursurile despre aceste teme. Tind să dispară marile pasiuni, orgoliile, încrâncenarea, mândria naţională. Dar meciuri ca ale Argentinei şi personaje ca Maradona ne lasă să mai sperăm.
Fotbalul, ca şi viaţa, e “o călătorie, nu o destinaţie, şi nu poţi spune ce va aduce ziua de mâine”. Poţi doar să crezi că vei vedea lumina cu o clipire, şi să “spui o rugăciune pentru inimile disperate în seara asta”. Pe mâine.
(Citatele sunt din Aerosmith – “Amazing”, o piesă pe care din păcate americanii n-au cântat-o la Bucureşti)
PAUL SLAYER GRIGORIU
Friday, June 18, 2010
Cronică de Mondial (VII)
Aşteptam cu sufletul la gură Argentina – Coreea de Sud. Şi n-am fost dezamăgit. Cel mai frumos meci de până acum, iar Argentina chiar străluceşte. N-am văzut decât un pic din magia tehnică a lui Messi, dar micuţul număr 10 a făcut un meci tactic perfect. N-a abuzat de driblinguri şi faze-spectacol, dar a alergat, a recuperat, a pasat şi le-a lăsat altora posibilitatea să se remarce. Gata, am început să-i învăţ pe argentinieni, tocmai pentru că echipa e atât de completă încât fiecare are un rol bine determinat. Cel puţin în prima repriză, Di Maria şi Tevez au fost de departe cei mai muncitori şi mai prolifici. Practic toate acţiunile Argentinei au fost la ei, pe stânga. Şi Tevez luptă ca un erou. Cade în duel cu adversarii, e împins, se ridică, dar nici gând să abandoneze sau să se oprească pentru a se văicări. Merge mai departe şi cel mai adesea câştigă. Park Chu-young îşi dă un autogol de toată frumuseţea, dar centrarea din corner a lui Messi face jumătate din treabă. În minutul 33 e deja 2-0 (Higuain), dar coreenii nu sunt aşa slabi cum s-ar crede doar privind scorul. Faza din minutul 45+1 e edificatoare. Demichelis visează, Lee Chung-Yong îi fură mingea şi înscrie. 2-1 şi faza îmi aminteşte de îndârjirea meciurilor de pe maidan, când ăla mai mic îi ia mingea marelui şmecher şi îi dă un gol în care se ascunde toată frustrarea lui. Parcă-l aud înjurând printre dinţi.
Am emoţii pentru Maradona şi ai lui, dar Higuain le risipeşte. A doua repriză e mai puţin limpede decât prima, însă dubla atacantului „pumelor” duce scorul la un spectaculos 4-1. În sfârşit vedem şi meciuri frumoase. Sper să fie doar începutul.
La Grecia-Nigeria mă ia din nou somnul. Mi-au plăcut africanii în primul meci, dar până la urmă grecii sunt mai de-ai noştri, aşa că m-ar bucura să facă şi ei ceva. Dar la cum joacă, slabe şanse, aşa că în minutul 15, la 1-o pentru Nigeria, jocurile par făcute. Urmează izbucnirea nervoasă a lui Kaita în minutul 33, africanii rămân în 10 şi grecii au mai bine de o repriză să se chinuiască. Se termină 2-1 pentru ei – primul gol la Mondiale din istoria selecţionatei şi primele 3 puncte – dar greu, tare greu.... Cel mai interesant jucător al meciului e portarul nigerian Enyeama. A greşit clar la golul 2 al elevilor lui Rehhagel, dar asta nu înseamnă nimic faţă de ce a făcut în rest: pe Messi l-a anihilat în primul meci, iar acum, până la eroare, a apărat senzaţional. Numai că asemenea greşeli sunt aproape inevitabile când toată povara unui meci apasă pe umerii celui dintre buturi. Kapetanos al nostru n-a jucat deloc. Poate în meciul 3, să se simtă şi el un pic bine, că la club îl aşteaptă Piţi şi, cine ştie, Flocea.
Franţa îşi face încet-încet bagajele. Meciul cu Mexic e încă unul slab, fără orizont, cu un gol din ofsaid şi unul din penalty, dar un 2-0 nu mai puţin meritat pentru sud-americani. Ribery a fost iar neputincios, Domenech nu mai are demult soluţii, iar les bleus sunt cam în aceeaşi derivă ca naţionala noastră. Ne vedem în preliminarii.
Am emoţii pentru Maradona şi ai lui, dar Higuain le risipeşte. A doua repriză e mai puţin limpede decât prima, însă dubla atacantului „pumelor” duce scorul la un spectaculos 4-1. În sfârşit vedem şi meciuri frumoase. Sper să fie doar începutul.
La Grecia-Nigeria mă ia din nou somnul. Mi-au plăcut africanii în primul meci, dar până la urmă grecii sunt mai de-ai noştri, aşa că m-ar bucura să facă şi ei ceva. Dar la cum joacă, slabe şanse, aşa că în minutul 15, la 1-o pentru Nigeria, jocurile par făcute. Urmează izbucnirea nervoasă a lui Kaita în minutul 33, africanii rămân în 10 şi grecii au mai bine de o repriză să se chinuiască. Se termină 2-1 pentru ei – primul gol la Mondiale din istoria selecţionatei şi primele 3 puncte – dar greu, tare greu.... Cel mai interesant jucător al meciului e portarul nigerian Enyeama. A greşit clar la golul 2 al elevilor lui Rehhagel, dar asta nu înseamnă nimic faţă de ce a făcut în rest: pe Messi l-a anihilat în primul meci, iar acum, până la eroare, a apărat senzaţional. Numai că asemenea greşeli sunt aproape inevitabile când toată povara unui meci apasă pe umerii celui dintre buturi. Kapetanos al nostru n-a jucat deloc. Poate în meciul 3, să se simtă şi el un pic bine, că la club îl aşteaptă Piţi şi, cine ştie, Flocea.
Franţa îşi face încet-încet bagajele. Meciul cu Mexic e încă unul slab, fără orizont, cu un gol din ofsaid şi unul din penalty, dar un 2-0 nu mai puţin meritat pentru sud-americani. Ribery a fost iar neputincios, Domenech nu mai are demult soluţii, iar les bleus sunt cam în aceeaşi derivă ca naţionala noastră. Ne vedem în preliminarii.
Thursday, June 17, 2010
Cronică de Mondial (VI)
CRONICA LUI ŞERBAN (1)
Olanda – Danemarca 2 – 0
Olanda este clar una dintre candidatele la titlul mondial, ca de fiecare dată. Ceea ce îmi place mereu la echipa Olandei este plăcerea jucătorilor de a pasa, modul în care plimbă mingea şi încearcă să găsească cea mai bună poziţie pentru coechipieri. Sunt jucători altruişti, care joacă pentru echipă.
Bert van Marwijk are la dispoziţie o echipă formată din jucători foarte cunoscuţi, cu o cotă foarte mare la nivel european, dar a reuşit să îi facă să joace foarte bine împreună. Este clar că echipa de acum a Olandei este o echipă tânără, numai van Bronckhorst şi van Bommel fiind mai bătrânei, restul fiind jucători dornici de afirmare, ca van Persie, de Jong şi van der Wiel. Echipa este formată în jurul lui Wesley Sneijder şi Rafael van der Vaart, care fac jocurile şi produc multe pase către atacanţi. Ce mă impresionează în acest an la echipa Olandei este faptul că nu a mai „împrumutat” jucători din colonii, vezi cazul Seedorf, naturalizat din surinamez, echipa fiind albă şi nu cu pete negre. Chiar dacă a deschis scorul în urma unei faze de cascadorii râsului, la autogolul lui Simon Poulsen, Olanda a jucat foarte legat, în atac Dirk Kuyt şi Robin van Persie făcând mare risipă de efort, demarcându-se mult şi creând spaţii pentru mijlocaşi. Defensiva Olandei este sigură, desi bătrânul van Bronckhorst începe să arate că duce lipsă de viteză către sfârşitul meciului. Un jucător ce merită remarcat din echipa Olandei este tânărul Elja, fotbalist de mare perspectivă, călit în campionatul Scoţiei la Celtic.
De partea cealaltă, Danemarca, şi ea aflată în schimb de generaţii, a jucat destul de deschis, nu a încercat să păstreze scorul de 0-0, a creat câteva ocazii, dar îi lipseşte un creier la mijlocul terenului, Jorgensen fiind departe de aşa ceva. Defensiva daneză este sigură, în ciuda celor două goluri primite. Fundaşii danezi au dezavantajul de a fi vulnerabili la jocul pe jos, lucru vizibil în special la Kjaer. Jucătorul danez Simon Poulsen le-a făcut un cadou involuntar olandezilor prin autogolul său, dar problema principală a danezilor este linia de mijloc, prea uşor depăşită în combinaţiile rapide. Jorgensen a încercat câteva acţiuni interesante, la fel şi Dennis Rommedahl, dar balonul ajunge prea greu la atacanţi.
Având în vedere faptul că celelalte componente ale grupei sunt Japonia şi Camerun, iar scorul direct între acestea a fost 1-0, Danemarca are şanse la calificare printr-o victorie în faţa Camerunului şi una în faţa Japoniei. De partea cealaltă, Olanda nu pare a avea probleme în a trece în faza următoare a competiţiei.
ŞERBAN STAICU
OPINIILE LUI PAUL S.
Nu văd meciul Honduras – Chile şi aud că n-am pierdut prea mult. Nu mă interesează deloc nici divagaţiile de genul „dacă eram noi acolo făceam aşa şi pe dincolo”. Nu suntem acolo, noi am rămas la reclamele cu „căpitaneee!” şi cu berea obosită a unei echipe naţionale obosite. Chile a bătut cu 1-0, previzibil.
Nu acelaşi lucru se poate spune despre Elveţia-Spania. Pierd prima repriză din acest meci, în traficul aglomerat al capitalei. În schimb îmi spune tata la telefon: „Nu se joacă nimic, nu înţeleg mare lucru din mondialul ăsta.” Ajung şi eu acasă, gândindu-mă la jurnalistul care îi spunea lui Ioan Chirilă că orice echipă cu experienţă ştie că primele meciuri din grupă trebuie să joci prost şi că Germania (pe atunci RFG) aşa face... şi ajunge departe. (În 1986 până în finală.)
Repriza a doua. Spania are jucători foarte buni, cu imaginaţie şi ştiinţă. Iniesta, Torres (intrat pe parcurs), Silva şi alţii. Se chinuie în faţa unui careu securizat de elveţieni, reuşesc nişte faze frumoase, dar se încurcă la finalizare, atunci când nu sunt blocaţi de portarul Benaglio sau de Lichtensteiner şi Grichting, toţi în zi mare. Însă în unele momente am impresia că Del Bosque primeşte indicaţii de la Piţurcă.
-Băi Vincente, disciplina tre’ să fie disciplină. Nu-i mai lăsa pe fundaşii laterali să-şi părăsească posturile!
-Păi bine Piţi, dar ei îmi creează superioritate numerică şi desfac atacul pe benzi.
-Nu mă învăţa tu pe mine antrenorat. Dacă-şi părăsesc posturile din APĂRARE – da?!, apărare! – echipa rămâne descoperită.
-Dar jucăm totuşi cu Elveţia, trebuie să riscăm puţin.
-Şi ce dacă-i Elveţia? Nu mai există echipe mici!
-Măi Piţi, uite că ne-au bătut ăştia.
-Şi ce? Bagă-ţi bretonul în ochi şi dă vina pe presă.
-Dar eu n-am breton, sunt mai chel.
-La toate ai o replică, Vincente. Uite de-aia n-o să ajungi niciodată mare antrenor.
...adică sterilitate şi lipsă de mobilitate. Aşa că Gelson Fernandes profită de una dintre foarte rarele acţiuni ale Elveţiei şi îi dă gol lui Casillas. Plus că bara îl salvează ceva mai târziu pe acesta. Vorbim despre prima mare surpriză. Ne-ar mai trebui câteva, poate aşa se încinge jocul.
Cred că lumea intoxicată de sunetul vuvuzelelor a început să antipatizeze, din cauza lor, şi selecţionata Africii de Sud. Săracele gazde ar putea înregistra o premieră, plecând – de fapt rămânând – acasă înainte de optimi. Pentru că Uruguayul, neconvingător cu Franţa, dă o lecţie sud-africanilor. La început, acelaşi scenariu ca în cele mai multe meciuri: echipa favorită atacă, cealaltă se apără supraaglomerat şi încearcă să scape pe contre. Aşa că Forlan, criticat pentru jocul făcut împotriva albaştrilor, se dezlănţuie şi dă un golazzo de la 25 de metri, cu mingea uşor deviată de spatele lui Mokoena.
După pauză Africa de Sud atacă ceva mai în forţă, dar cei care fac legea pe teren, cu eleganţă şi calm, sunt tot sud-americanii. O fază foarte grea confirmă vigilenţa arbitrilor de la acest turneu final, iar portarul sud-africanilor e eliminat şi Uruguayul beneficiază de un penalty. Forlan înscrie sigur şi se înscrie în cursa pentru titlul de golgheter. În minutele de prelungire Alvaro Perreira, fostul jucător al lui CFR Cluj, stabileşte scorul final, unul de neprezentare. Calculele devin asidue într-o grupă în care, deşi Uruguay a devenit favorita certă, oricare dintre echipe poate merge mai departe.
Să vedem însă cum analizează Jean acest meci.
PAUL SLAYER GRIGORIU
CRONICA LUI ŞERBAN (2)
Africa de Sud – Uruguay 0 – 3
După supriza din timpul zilei, când Elveţia lui Ottmar Hitzfeld a învins Spania, mă aşteptam la altceva de la acest joc. Din păcate însă, africanii şi-au arătat limitele şi, în ciuda ajutorului vuvuzelelor, uruguaienii au câştigat categoric.
Dacă în meciul cu Mexic apărarea pe două linii a Bafana Bafana a funcţionat bine, în meciul cu Uruguay chiar Aaron Mokoena, căpitanul echipei, a făcut multe greşeli. În atac nu le-a ieşit nimic, Mphela a fost anihilat de Diego Lugano, linia de mijloc nu s-a mişcat prea bine, Pienaar, vedeta echipei, fiind foarte nervos pe toată durata meciului.
Sistemul 4-4-2 gândit de Carlos Alberto Parreira nu oferă multe soluţii ofensive, echipa fiind foarte mult axată pe defensivă. La 1-0 sud-africanii au încercat să forţeze, dar linia de mijloc nu a fost în stare să furnizeze baloane către atacanţi.
Cred că diferenţa a făcut-o, pe lângă calitatea jucătorilor, clar în favoarea Uruguayului, sistemul de joc folosit de Oscar Washington Tabares. Acesta a avut o echipa flexibilă, care trecea uşor de la un 4-3-3 în faza ofensivă la un 4-5-1 în faza defensivă, ce îi permitea să recupereze mingea departe de poarta proprie şi să lanseze contraatacuri rapide.
Cei doi fundaşi laterali ai sud-americanilor, Maxi Pereira si Fucile, sunt şi ei jucători de atac, rapizi, care au o tehnicitate ce le permite să intre repede în combinaţii cu atacanţii.
Apărătorii centrali ai uruguayenilor sunt jucători experimentaţi, care, neavând în faţă nici adversari de valoarea lor, au oferit siguranţă echipei.
Cei trei atacanţi, Luiz Suarez împins şi Diego Forlan şi Edinson Cavani retraşi, au creat multe faze de poartă. Cel mai bun jucător al echipei în acest meci mi s-a părut a fi Diego Forlan, atât prin faptul că a înscris primul gol, fiind ajutat de devierea lui Mokoena, cât şi prin faptul că a alergat foarte mult, a pasat bine şi a creat multe culoare pentru mijlocaşi, în special pentru Alvaro Pereira.
Ce mi-a displăcut în primul rând la acest meci au fost spectatorii care au început sa plece de la 1-0. Aceasta mi-a amintit de suporterii români care, atunci când echipa este condusă, procedează în acelaşi fel. Sper ca africanii să dispară cu vuvuzelele lor şi la meciurile naţionalei Angliei, pentru a putea asculta corul suporterilor englezi.
După acest rezultat celeştii sunt aproape calificaţi, iar Africa de Sud trebuie să obţină un rezultat foarte bun în faţa Franţei pentru a spera la calificare. Mie mi se pare acest lucru imposibil, atât prin jocul prestat de africani, cât şi prin diferenţa de valoare dintre jucători.
ŞERBAN STAICU
Olanda – Danemarca 2 – 0
Olanda este clar una dintre candidatele la titlul mondial, ca de fiecare dată. Ceea ce îmi place mereu la echipa Olandei este plăcerea jucătorilor de a pasa, modul în care plimbă mingea şi încearcă să găsească cea mai bună poziţie pentru coechipieri. Sunt jucători altruişti, care joacă pentru echipă.
Bert van Marwijk are la dispoziţie o echipă formată din jucători foarte cunoscuţi, cu o cotă foarte mare la nivel european, dar a reuşit să îi facă să joace foarte bine împreună. Este clar că echipa de acum a Olandei este o echipă tânără, numai van Bronckhorst şi van Bommel fiind mai bătrânei, restul fiind jucători dornici de afirmare, ca van Persie, de Jong şi van der Wiel. Echipa este formată în jurul lui Wesley Sneijder şi Rafael van der Vaart, care fac jocurile şi produc multe pase către atacanţi. Ce mă impresionează în acest an la echipa Olandei este faptul că nu a mai „împrumutat” jucători din colonii, vezi cazul Seedorf, naturalizat din surinamez, echipa fiind albă şi nu cu pete negre. Chiar dacă a deschis scorul în urma unei faze de cascadorii râsului, la autogolul lui Simon Poulsen, Olanda a jucat foarte legat, în atac Dirk Kuyt şi Robin van Persie făcând mare risipă de efort, demarcându-se mult şi creând spaţii pentru mijlocaşi. Defensiva Olandei este sigură, desi bătrânul van Bronckhorst începe să arate că duce lipsă de viteză către sfârşitul meciului. Un jucător ce merită remarcat din echipa Olandei este tânărul Elja, fotbalist de mare perspectivă, călit în campionatul Scoţiei la Celtic.
De partea cealaltă, Danemarca, şi ea aflată în schimb de generaţii, a jucat destul de deschis, nu a încercat să păstreze scorul de 0-0, a creat câteva ocazii, dar îi lipseşte un creier la mijlocul terenului, Jorgensen fiind departe de aşa ceva. Defensiva daneză este sigură, în ciuda celor două goluri primite. Fundaşii danezi au dezavantajul de a fi vulnerabili la jocul pe jos, lucru vizibil în special la Kjaer. Jucătorul danez Simon Poulsen le-a făcut un cadou involuntar olandezilor prin autogolul său, dar problema principală a danezilor este linia de mijloc, prea uşor depăşită în combinaţiile rapide. Jorgensen a încercat câteva acţiuni interesante, la fel şi Dennis Rommedahl, dar balonul ajunge prea greu la atacanţi.
Având în vedere faptul că celelalte componente ale grupei sunt Japonia şi Camerun, iar scorul direct între acestea a fost 1-0, Danemarca are şanse la calificare printr-o victorie în faţa Camerunului şi una în faţa Japoniei. De partea cealaltă, Olanda nu pare a avea probleme în a trece în faza următoare a competiţiei.
ŞERBAN STAICU
OPINIILE LUI PAUL S.
Nu văd meciul Honduras – Chile şi aud că n-am pierdut prea mult. Nu mă interesează deloc nici divagaţiile de genul „dacă eram noi acolo făceam aşa şi pe dincolo”. Nu suntem acolo, noi am rămas la reclamele cu „căpitaneee!” şi cu berea obosită a unei echipe naţionale obosite. Chile a bătut cu 1-0, previzibil.
Nu acelaşi lucru se poate spune despre Elveţia-Spania. Pierd prima repriză din acest meci, în traficul aglomerat al capitalei. În schimb îmi spune tata la telefon: „Nu se joacă nimic, nu înţeleg mare lucru din mondialul ăsta.” Ajung şi eu acasă, gândindu-mă la jurnalistul care îi spunea lui Ioan Chirilă că orice echipă cu experienţă ştie că primele meciuri din grupă trebuie să joci prost şi că Germania (pe atunci RFG) aşa face... şi ajunge departe. (În 1986 până în finală.)
Repriza a doua. Spania are jucători foarte buni, cu imaginaţie şi ştiinţă. Iniesta, Torres (intrat pe parcurs), Silva şi alţii. Se chinuie în faţa unui careu securizat de elveţieni, reuşesc nişte faze frumoase, dar se încurcă la finalizare, atunci când nu sunt blocaţi de portarul Benaglio sau de Lichtensteiner şi Grichting, toţi în zi mare. Însă în unele momente am impresia că Del Bosque primeşte indicaţii de la Piţurcă.
-Băi Vincente, disciplina tre’ să fie disciplină. Nu-i mai lăsa pe fundaşii laterali să-şi părăsească posturile!
-Păi bine Piţi, dar ei îmi creează superioritate numerică şi desfac atacul pe benzi.
-Nu mă învăţa tu pe mine antrenorat. Dacă-şi părăsesc posturile din APĂRARE – da?!, apărare! – echipa rămâne descoperită.
-Dar jucăm totuşi cu Elveţia, trebuie să riscăm puţin.
-Şi ce dacă-i Elveţia? Nu mai există echipe mici!
-Măi Piţi, uite că ne-au bătut ăştia.
-Şi ce? Bagă-ţi bretonul în ochi şi dă vina pe presă.
-Dar eu n-am breton, sunt mai chel.
-La toate ai o replică, Vincente. Uite de-aia n-o să ajungi niciodată mare antrenor.
...adică sterilitate şi lipsă de mobilitate. Aşa că Gelson Fernandes profită de una dintre foarte rarele acţiuni ale Elveţiei şi îi dă gol lui Casillas. Plus că bara îl salvează ceva mai târziu pe acesta. Vorbim despre prima mare surpriză. Ne-ar mai trebui câteva, poate aşa se încinge jocul.
Cred că lumea intoxicată de sunetul vuvuzelelor a început să antipatizeze, din cauza lor, şi selecţionata Africii de Sud. Săracele gazde ar putea înregistra o premieră, plecând – de fapt rămânând – acasă înainte de optimi. Pentru că Uruguayul, neconvingător cu Franţa, dă o lecţie sud-africanilor. La început, acelaşi scenariu ca în cele mai multe meciuri: echipa favorită atacă, cealaltă se apără supraaglomerat şi încearcă să scape pe contre. Aşa că Forlan, criticat pentru jocul făcut împotriva albaştrilor, se dezlănţuie şi dă un golazzo de la 25 de metri, cu mingea uşor deviată de spatele lui Mokoena.
După pauză Africa de Sud atacă ceva mai în forţă, dar cei care fac legea pe teren, cu eleganţă şi calm, sunt tot sud-americanii. O fază foarte grea confirmă vigilenţa arbitrilor de la acest turneu final, iar portarul sud-africanilor e eliminat şi Uruguayul beneficiază de un penalty. Forlan înscrie sigur şi se înscrie în cursa pentru titlul de golgheter. În minutele de prelungire Alvaro Perreira, fostul jucător al lui CFR Cluj, stabileşte scorul final, unul de neprezentare. Calculele devin asidue într-o grupă în care, deşi Uruguay a devenit favorita certă, oricare dintre echipe poate merge mai departe.
Să vedem însă cum analizează Jean acest meci.
PAUL SLAYER GRIGORIU
CRONICA LUI ŞERBAN (2)
Africa de Sud – Uruguay 0 – 3
După supriza din timpul zilei, când Elveţia lui Ottmar Hitzfeld a învins Spania, mă aşteptam la altceva de la acest joc. Din păcate însă, africanii şi-au arătat limitele şi, în ciuda ajutorului vuvuzelelor, uruguaienii au câştigat categoric.
Dacă în meciul cu Mexic apărarea pe două linii a Bafana Bafana a funcţionat bine, în meciul cu Uruguay chiar Aaron Mokoena, căpitanul echipei, a făcut multe greşeli. În atac nu le-a ieşit nimic, Mphela a fost anihilat de Diego Lugano, linia de mijloc nu s-a mişcat prea bine, Pienaar, vedeta echipei, fiind foarte nervos pe toată durata meciului.
Sistemul 4-4-2 gândit de Carlos Alberto Parreira nu oferă multe soluţii ofensive, echipa fiind foarte mult axată pe defensivă. La 1-0 sud-africanii au încercat să forţeze, dar linia de mijloc nu a fost în stare să furnizeze baloane către atacanţi.
Cred că diferenţa a făcut-o, pe lângă calitatea jucătorilor, clar în favoarea Uruguayului, sistemul de joc folosit de Oscar Washington Tabares. Acesta a avut o echipa flexibilă, care trecea uşor de la un 4-3-3 în faza ofensivă la un 4-5-1 în faza defensivă, ce îi permitea să recupereze mingea departe de poarta proprie şi să lanseze contraatacuri rapide.
Cei doi fundaşi laterali ai sud-americanilor, Maxi Pereira si Fucile, sunt şi ei jucători de atac, rapizi, care au o tehnicitate ce le permite să intre repede în combinaţii cu atacanţii.
Apărătorii centrali ai uruguayenilor sunt jucători experimentaţi, care, neavând în faţă nici adversari de valoarea lor, au oferit siguranţă echipei.
Cei trei atacanţi, Luiz Suarez împins şi Diego Forlan şi Edinson Cavani retraşi, au creat multe faze de poartă. Cel mai bun jucător al echipei în acest meci mi s-a părut a fi Diego Forlan, atât prin faptul că a înscris primul gol, fiind ajutat de devierea lui Mokoena, cât şi prin faptul că a alergat foarte mult, a pasat bine şi a creat multe culoare pentru mijlocaşi, în special pentru Alvaro Pereira.
Ce mi-a displăcut în primul rând la acest meci au fost spectatorii care au început sa plece de la 1-0. Aceasta mi-a amintit de suporterii români care, atunci când echipa este condusă, procedează în acelaşi fel. Sper ca africanii să dispară cu vuvuzelele lor şi la meciurile naţionalei Angliei, pentru a putea asculta corul suporterilor englezi.
După acest rezultat celeştii sunt aproape calificaţi, iar Africa de Sud trebuie să obţină un rezultat foarte bun în faţa Franţei pentru a spera la calificare. Mie mi se pare acest lucru imposibil, atât prin jocul prestat de africani, cât şi prin diferenţa de valoare dintre jucători.
ŞERBAN STAICU
Wednesday, June 16, 2010
Cronică de Mondial (V)
Începem astăzi cu două meciuri de alaltăieri, privite prin ochiul de cronicar al lui Şerban, apoi vă spun şi ce am mai văzut eu ieri.
CRONICA LUI ŞERBAN
Japonia – Camerun 1 – 0
Este clar, acesta este campionatul în care organizarea jocului iese în evidenţă foarte mult. În acest meci s-au întâlnit organizarea şi forţa echipei japoneze cu jucătorii camerunezi foarte valoroşi. Nu cred că “leii neîmblânziţi” formează o echipă, fotbaliştii nu prea pasează între ei, joacă mult individual.
Japonia are trei jucători, care formeaza structura echipei, foarte valoroşi şi eficienţi, “braziliano-japonezul” Marcos Tulio Tanaka, pe Abe şi pe Honda, care dau multă siguranţă echipei. Honda dovedeşte, ca şi la CSKA Moscova, echipa de club la care joacă, un plasament de calitate, care îl face să ajungă mereu aproape de poartă, el fiind un bun speculant al fiecărei ocazii ivite, aşa cum a fost şi golul în poarta Camerunului.
De partea cealaltă, Camerunul a părut cea mai dezorganizată echipă africană de la Campionatul Mondial, fiind departe de Nigeria şi Ghana per ansamblu, deşi are jucători foarte buni şi cu nume pe la cluburi europene: Eto’o la Inter, Mbia la Marseille, Bassong şi Assou Ekoto la Tottenham şi Makoun la Lyon. Poate dacă la mijlocul terenului era introdus de la început Emana, cel care a avut şi o bară în final, acesta oferea mai multe pase utile atacanţilor.
De remarcat absenţa negativă a lui Alexander Song, jucătorul lui Arsenal lipsind mult în centrul defensivei camureneze destul de nesigure, şi absenţa pozitivă a unchiului său, Rigobert Song, eternul căpitan al “leilor” fiind pensionat forţat de Paul Le Guen şi păstrat pe bancă, lucru normal la cei 34 de ani “oficiali” ai săi.
Cred că, în ciuda faptului că au declarat ca îşi doresc titlul mondial, fiind aproape de casă şi având în vedere calitatea jocului prestat cu Japonia, camerunezii nu vor pune nici în continuare osul la treabă şi nu vor trece de grupe.
ŞERBAN STAICU
OPINIILE LUI PAUL S.
Noua Zeelandă-Slovacia, hmm, ce mai reţetă... Mă uit la primele zece minute şi fără să vreau îmi vine în minte o proproziţie-clişeu: neo-zeelandezii aleargă de parcă ar fi la rugby. Dar îmi sunt simpatici, pentru că se străduiesc şi ei cât pot, joacă din plăcere şi din tot ce au reuşit să încropească. Unii nu prea prind decât banca de rezerve pe la cluburi, alţii n-au echipă sau joacă în Anglia în ligile a patra şi a cincea. Slovacia, după ce şi-a regăsit identitatea naţională, ar trebui să şi-o caute şi pe cea fotbalistică. Singurul lucru remarcabil din primele zece minute sunt tricourile băieţilor antrenaţi de Ricki Herbert. Foarte inspirat modelul, mi-aş lua şi eu unul. Deocamdată mă duc să mă culc... şi mă trezesc pentru ultimele douăzeci şi cinci de minute. E 1-0 pentru Slovacia, care a înscris prin Vittek. Aud că dintr-un ofsaid clar. Neobişnuit pentru acest campionat mondial unde, cu o excepţie, tuşierii au fost la înălţime. Tot slovacii atacă în valuri, cam steril însă, iar Noua Zeelandă se apără cu un entuziasm şi o stângăcie copilăreşti. Chiar şi când sunt faultaţi, jucătorii ei se ridică fără prea multe fasoane, ca pe maidan, când micilor fotbalişti în devenire puţin le pasă de o julitură în genunchi, atâta timp cât mai pot să alerge şi cât posesorul mingiei n-a plecat acasă. În schimb slovacii m-aş fi aşteptat să fie ceva mai „nemţi”. Când colo, indolenţa definită atât de des ca fiind de sorginte balcanică. Sestak primeşte o centrare în careu şi e destul de liber. Are două variante: să reia direct din voleu, sau să o lase să cadă şi apoi să şuteze cu sete. O lasă să cadă. O dată... şi încă o dată, aşteptând eventual să i se poziţioneze exact pe lat. În cele din urmă, un fundaş advers vine în viteză şi îl blochează. Aşa-i trebuie! Şi mă bucur când outsiderii egalează în minutul 93 printr-un cap al lui Reid şi fac primul punct la mondiale din istoria lor.
Mulţi cronicari şi specialişti se plâng de calitatea meciului dintre Coasta de Fildeş şi Portugalia, dar mie mi-a plăcut. Ok, e clar, Cristiano Ronaldo a dat o bară, a mai executat o lovitură liberă şi apoi a dispărut. Dar meciul a fost unul de luptă, cu mici rafinamente tehnice, iar ivorienii au dovedit că sunt departe de a sta doar în Drogba. În preajma careului se cam terminau toate acţiunile periculoase, asta e adevărat. Pe final Coasta de Fildeş a dat un asalt care a fost la un pas de 1-0, dar s-a terminat egal şi lucrurile în grupa morţii sunt departe de a fi lămurite. Paradoxal, temerea mea în ceea ce-i priveşte pe ivorieni e legată de antrenor, pentru că Eriksson are ca ultimă performanţă sacul de bani luat cam degeaba de la federaţia engleză.
...Cultura influenţează fotbalul şi apoi fotbalul îşi pune amprenta pe noile manifestări ale culturii. E una dintre concluziile care se impun în urma lecturii cărţii lui Ioan Chirilă. „Frumoasele noastre duminici” mi se pare mult mai reuşită decât „Lucescu”. Acolo răzbătea admiraţia pentru personaj, aici însă prin fiecare pagină respiră un campionat mondial redevenit viu, actual, după mai bine de douăzeci de ani. Cronica e alertă dar îşi face timp pentru a se opri la câte o observaţie sau o reflecţie care transced latura pur tehnică a meciurilor. Deodată mi-e mai simpatică Danemarca, după ce citesc cum suporterii ei, zgomotoşi şi băutori de bere, sunt cunoscuţi ca unii dintre cei mai fair-play, care scandează numele jucătorilor care au greşit, pentru a-i readuce în joc. Acum parcă aş vrea să-i fi bătut pe olandezi. Şi mă poartă gândul la Anglia şi Italia, care probabil că ar fi fost favoritele lui Ronnie James Dio...
„Uitaţi de politică pentru 90 de minute”, scrie pe un banner afişat de sud-africani înaintea meciului Brazilia-Coreea de Nord. Îndemn stupid! Nu trebuie să uităm nicio clipă, pentru că politica nu sunt nişte ciudaţi care se ceartă, ci, în cazul asiaticilor, un aparat de stat care calcă în picioare libertatea şi viaţa supuşilor săi şi îi ameninţă şi pe alţii cu ideologia lui hâdă. Nu e vorba doar despre nişte băieţi care joacă fotbal şi n-au nicio vină – nu au! – ci despre faptul că ei reprezintă o forţă oprimantă, care-i omoară, îi chinuieşte, îi condamnă la ignoranţă, pe fraţii acelor fotbalişti. Care sunt şi fraţii noştri, oricum am lua-o, creştineşte sau în limbaj umanist modern. Ar fi fost o ocazie excelentă de a taxa abuzurile regimului de la Phenian, dar idioţia ridicată la rang de cultură a maselor le închide acestora gura. Tocmai sud-africanilor, care azi n-ar fi putut să stea pe stadion dacă n-ar fi existat o acţiune politică concertată împotriva discriminării rasiale. Black Sabbath a cântat în timpul apartheid-ului în Africa de Sud şi şi-a atras o mulţime de critici pentru că ar fi încălcat embargoul, încurajând astfel regimul rasist. Dar pe comuniştii de la Phenian ar trebui să-i uităm! Aşa e când judecata limpede e îngropată sub vuvuzele.
În Somalia câţiva oameni au fost arestaţi şi alţii omorâţi pentru că se uitau la Cupa Mondială. Pentru cei din Europa şi America, care ma chiulesc de la muncă sau îşi iau liber ca să vadă meciurile, fotbalul e un moft, sau o pasiune, sau o mică rebeliune inofensivă, sau un mod de a-şi proba umanitatea. Pentru somalezi fotbalul e revoluţie! Şi asta poate deveni, când nu e corupt în mod globalizant şi uniformizant.
Coreenii din nord stau în cantonament de şase luni! Acasă la ei nu se văd decât meciurile propriei echipe şi eventualele înfrângeri ale „duşmanilor”: SUA, Japonia, Coreea de Sud. La început n-au vrut să includă în lot trei portari, motivând că au un atacant care se descurcă foarte bine şi în poartă. Au cele mai mici diurne şi nu au voie să vorbească cu nimeni din afara delegaţiei. Din afară pare amuzant, dar este foarte trist dacă te gândeşti la oamenii care îndură toate aceste lucruri. Şi care acum mai au de înfruntat şi Brazilia.
E de la început clar care e echipa mai bună. Robinho are câteva sclipiri, se leagă nişte pase, Filipe Melo şi Bastos încearcă şuturi şi centrări, Kaka e mai absent, dar aleargă şi el.
Numai că micii asiatici sunt peste tot. Brazilia combină frumos, are ocazii şi, în ciuda unui meci chinuit, păstrează acea lejeritate, acea plăcere de a juca ce o face una dintre cele mai iubite echipe. Uneori coreenii se încumetă să atace poarta lui Julio Cesar. Sunt îndârjiţi şi par apăsaţi. Dar nu refuză jocul, aşa că la pauză e 0-0.
Maicon e jucătorul preferat de la Inter al lui Jose Mourinho, care-l vrea la Real Madrid. Se vede şi aici de ce. Un şut-centrare pe la colţul scurt lăsat liber de Ri Myong-guk aduce primul gol, în minutul 55. Lacrimile marcatorului arată că nu i-afost deloc uşor cu această apărare exasperantă. Brazilia câştigă cu 2-1, după ce Elano înscrie în minutul 72 şi Ji Yun-nam creează o explozie de bucurie coreeană cu golul de onoare în faţa uneia dintre favorite. Rămânem cu informaţii anecdotice – în echipa asiatică există doi jucători pe care îi cheamă Pak Nam-chol, iar atacantul Jong Tae-se e poreclit „Rooney al Asiei” – şi cu o Brazilie încă datoare la capitolul spectacol. A, şi încă ceva! Aseară parcă n-au mai fost chiar atât de multe vuvuzele, astfel încât s-au mai auzit şi tobele şi scandările suporterilor cariocas.
PAUL SLAYER GRIGORIU
CRONICA LUI ŞERBAN
Japonia – Camerun 1 – 0
Este clar, acesta este campionatul în care organizarea jocului iese în evidenţă foarte mult. În acest meci s-au întâlnit organizarea şi forţa echipei japoneze cu jucătorii camerunezi foarte valoroşi. Nu cred că “leii neîmblânziţi” formează o echipă, fotbaliştii nu prea pasează între ei, joacă mult individual.
Japonia are trei jucători, care formeaza structura echipei, foarte valoroşi şi eficienţi, “braziliano-japonezul” Marcos Tulio Tanaka, pe Abe şi pe Honda, care dau multă siguranţă echipei. Honda dovedeşte, ca şi la CSKA Moscova, echipa de club la care joacă, un plasament de calitate, care îl face să ajungă mereu aproape de poartă, el fiind un bun speculant al fiecărei ocazii ivite, aşa cum a fost şi golul în poarta Camerunului.
De partea cealaltă, Camerunul a părut cea mai dezorganizată echipă africană de la Campionatul Mondial, fiind departe de Nigeria şi Ghana per ansamblu, deşi are jucători foarte buni şi cu nume pe la cluburi europene: Eto’o la Inter, Mbia la Marseille, Bassong şi Assou Ekoto la Tottenham şi Makoun la Lyon. Poate dacă la mijlocul terenului era introdus de la început Emana, cel care a avut şi o bară în final, acesta oferea mai multe pase utile atacanţilor.
De remarcat absenţa negativă a lui Alexander Song, jucătorul lui Arsenal lipsind mult în centrul defensivei camureneze destul de nesigure, şi absenţa pozitivă a unchiului său, Rigobert Song, eternul căpitan al “leilor” fiind pensionat forţat de Paul Le Guen şi păstrat pe bancă, lucru normal la cei 34 de ani “oficiali” ai săi.
Cred că, în ciuda faptului că au declarat ca îşi doresc titlul mondial, fiind aproape de casă şi având în vedere calitatea jocului prestat cu Japonia, camerunezii nu vor pune nici în continuare osul la treabă şi nu vor trece de grupe.
ŞERBAN STAICU
OPINIILE LUI PAUL S.
Noua Zeelandă-Slovacia, hmm, ce mai reţetă... Mă uit la primele zece minute şi fără să vreau îmi vine în minte o proproziţie-clişeu: neo-zeelandezii aleargă de parcă ar fi la rugby. Dar îmi sunt simpatici, pentru că se străduiesc şi ei cât pot, joacă din plăcere şi din tot ce au reuşit să încropească. Unii nu prea prind decât banca de rezerve pe la cluburi, alţii n-au echipă sau joacă în Anglia în ligile a patra şi a cincea. Slovacia, după ce şi-a regăsit identitatea naţională, ar trebui să şi-o caute şi pe cea fotbalistică. Singurul lucru remarcabil din primele zece minute sunt tricourile băieţilor antrenaţi de Ricki Herbert. Foarte inspirat modelul, mi-aş lua şi eu unul. Deocamdată mă duc să mă culc... şi mă trezesc pentru ultimele douăzeci şi cinci de minute. E 1-0 pentru Slovacia, care a înscris prin Vittek. Aud că dintr-un ofsaid clar. Neobişnuit pentru acest campionat mondial unde, cu o excepţie, tuşierii au fost la înălţime. Tot slovacii atacă în valuri, cam steril însă, iar Noua Zeelandă se apără cu un entuziasm şi o stângăcie copilăreşti. Chiar şi când sunt faultaţi, jucătorii ei se ridică fără prea multe fasoane, ca pe maidan, când micilor fotbalişti în devenire puţin le pasă de o julitură în genunchi, atâta timp cât mai pot să alerge şi cât posesorul mingiei n-a plecat acasă. În schimb slovacii m-aş fi aşteptat să fie ceva mai „nemţi”. Când colo, indolenţa definită atât de des ca fiind de sorginte balcanică. Sestak primeşte o centrare în careu şi e destul de liber. Are două variante: să reia direct din voleu, sau să o lase să cadă şi apoi să şuteze cu sete. O lasă să cadă. O dată... şi încă o dată, aşteptând eventual să i se poziţioneze exact pe lat. În cele din urmă, un fundaş advers vine în viteză şi îl blochează. Aşa-i trebuie! Şi mă bucur când outsiderii egalează în minutul 93 printr-un cap al lui Reid şi fac primul punct la mondiale din istoria lor.
Mulţi cronicari şi specialişti se plâng de calitatea meciului dintre Coasta de Fildeş şi Portugalia, dar mie mi-a plăcut. Ok, e clar, Cristiano Ronaldo a dat o bară, a mai executat o lovitură liberă şi apoi a dispărut. Dar meciul a fost unul de luptă, cu mici rafinamente tehnice, iar ivorienii au dovedit că sunt departe de a sta doar în Drogba. În preajma careului se cam terminau toate acţiunile periculoase, asta e adevărat. Pe final Coasta de Fildeş a dat un asalt care a fost la un pas de 1-0, dar s-a terminat egal şi lucrurile în grupa morţii sunt departe de a fi lămurite. Paradoxal, temerea mea în ceea ce-i priveşte pe ivorieni e legată de antrenor, pentru că Eriksson are ca ultimă performanţă sacul de bani luat cam degeaba de la federaţia engleză.
...Cultura influenţează fotbalul şi apoi fotbalul îşi pune amprenta pe noile manifestări ale culturii. E una dintre concluziile care se impun în urma lecturii cărţii lui Ioan Chirilă. „Frumoasele noastre duminici” mi se pare mult mai reuşită decât „Lucescu”. Acolo răzbătea admiraţia pentru personaj, aici însă prin fiecare pagină respiră un campionat mondial redevenit viu, actual, după mai bine de douăzeci de ani. Cronica e alertă dar îşi face timp pentru a se opri la câte o observaţie sau o reflecţie care transced latura pur tehnică a meciurilor. Deodată mi-e mai simpatică Danemarca, după ce citesc cum suporterii ei, zgomotoşi şi băutori de bere, sunt cunoscuţi ca unii dintre cei mai fair-play, care scandează numele jucătorilor care au greşit, pentru a-i readuce în joc. Acum parcă aş vrea să-i fi bătut pe olandezi. Şi mă poartă gândul la Anglia şi Italia, care probabil că ar fi fost favoritele lui Ronnie James Dio...
„Uitaţi de politică pentru 90 de minute”, scrie pe un banner afişat de sud-africani înaintea meciului Brazilia-Coreea de Nord. Îndemn stupid! Nu trebuie să uităm nicio clipă, pentru că politica nu sunt nişte ciudaţi care se ceartă, ci, în cazul asiaticilor, un aparat de stat care calcă în picioare libertatea şi viaţa supuşilor săi şi îi ameninţă şi pe alţii cu ideologia lui hâdă. Nu e vorba doar despre nişte băieţi care joacă fotbal şi n-au nicio vină – nu au! – ci despre faptul că ei reprezintă o forţă oprimantă, care-i omoară, îi chinuieşte, îi condamnă la ignoranţă, pe fraţii acelor fotbalişti. Care sunt şi fraţii noştri, oricum am lua-o, creştineşte sau în limbaj umanist modern. Ar fi fost o ocazie excelentă de a taxa abuzurile regimului de la Phenian, dar idioţia ridicată la rang de cultură a maselor le închide acestora gura. Tocmai sud-africanilor, care azi n-ar fi putut să stea pe stadion dacă n-ar fi existat o acţiune politică concertată împotriva discriminării rasiale. Black Sabbath a cântat în timpul apartheid-ului în Africa de Sud şi şi-a atras o mulţime de critici pentru că ar fi încălcat embargoul, încurajând astfel regimul rasist. Dar pe comuniştii de la Phenian ar trebui să-i uităm! Aşa e când judecata limpede e îngropată sub vuvuzele.
În Somalia câţiva oameni au fost arestaţi şi alţii omorâţi pentru că se uitau la Cupa Mondială. Pentru cei din Europa şi America, care ma chiulesc de la muncă sau îşi iau liber ca să vadă meciurile, fotbalul e un moft, sau o pasiune, sau o mică rebeliune inofensivă, sau un mod de a-şi proba umanitatea. Pentru somalezi fotbalul e revoluţie! Şi asta poate deveni, când nu e corupt în mod globalizant şi uniformizant.
Coreenii din nord stau în cantonament de şase luni! Acasă la ei nu se văd decât meciurile propriei echipe şi eventualele înfrângeri ale „duşmanilor”: SUA, Japonia, Coreea de Sud. La început n-au vrut să includă în lot trei portari, motivând că au un atacant care se descurcă foarte bine şi în poartă. Au cele mai mici diurne şi nu au voie să vorbească cu nimeni din afara delegaţiei. Din afară pare amuzant, dar este foarte trist dacă te gândeşti la oamenii care îndură toate aceste lucruri. Şi care acum mai au de înfruntat şi Brazilia.
E de la început clar care e echipa mai bună. Robinho are câteva sclipiri, se leagă nişte pase, Filipe Melo şi Bastos încearcă şuturi şi centrări, Kaka e mai absent, dar aleargă şi el.
Numai că micii asiatici sunt peste tot. Brazilia combină frumos, are ocazii şi, în ciuda unui meci chinuit, păstrează acea lejeritate, acea plăcere de a juca ce o face una dintre cele mai iubite echipe. Uneori coreenii se încumetă să atace poarta lui Julio Cesar. Sunt îndârjiţi şi par apăsaţi. Dar nu refuză jocul, aşa că la pauză e 0-0.
Maicon e jucătorul preferat de la Inter al lui Jose Mourinho, care-l vrea la Real Madrid. Se vede şi aici de ce. Un şut-centrare pe la colţul scurt lăsat liber de Ri Myong-guk aduce primul gol, în minutul 55. Lacrimile marcatorului arată că nu i-afost deloc uşor cu această apărare exasperantă. Brazilia câştigă cu 2-1, după ce Elano înscrie în minutul 72 şi Ji Yun-nam creează o explozie de bucurie coreeană cu golul de onoare în faţa uneia dintre favorite. Rămânem cu informaţii anecdotice – în echipa asiatică există doi jucători pe care îi cheamă Pak Nam-chol, iar atacantul Jong Tae-se e poreclit „Rooney al Asiei” – şi cu o Brazilie încă datoare la capitolul spectacol. A, şi încă ceva! Aseară parcă n-au mai fost chiar atât de multe vuvuzele, astfel încât s-au mai auzit şi tobele şi scandările suporterilor cariocas.
PAUL SLAYER GRIGORIU
Subscribe to:
Posts (Atom)