Prin Buenos Aires (III)

 Muzică ieșită din tăcere, așa cum lumina iese din întuneric în anumite picturi vechi, nu dintr-o sursă exterioară, ci din persoana reprezentată, care se face însăși izvor de lumină. Maria Teresa Luengo, „Nave radiante”, pentru pian și vioară. „O muzică surprinzător de liniștită, ținând cont de asperitățile armonice și de lipsa unei cursivități melodice. Uneori devine meditativă, alteori extrem de descriptivă”, dixit principala mea referință în materie de limbaj sonor. Poate că și asta este însușirea sufletului Argentinei. Sau a sufletului lumii.

 

     Mergi pe trotuar și dai de una dintre ele, plimbând doi câini – foarte rari sunt aici oamenii cu unul singur – sau sprijinindu-se în cadru. La restaurant, la masa învecinată, trei s-au așezat deja și s-au cufundat în meniu, iar a patra, un pic întârziată, li se alătură după puțină vreme și încep să vorbească și să gesticuleze ca într-o coregrafie atentă și fragilă, cum doar ele pot și știu. Le vezi pe bănci sau în parcurile unde oameni din blocurile învecinate coboară și petrec ore în șir pe alei și pe iarbă, la o vorbă despre ale zilei sau ale vieții, cu un sandvici sau o sticlă de suc, ceai sau bere. Le observi pe scaune la spectacol, alături de partenerul de o viață, uneori chiar și pe câte o scenă improvizată sau vânzând căzute pe gânduri cești vechi de porțelan și dantelărie desuetă. Da, Buenos Aires este orașul babelor.

     Nicăieri nu sunt mai prezente, mai vii, mai adevărate. La cele mai multe nu vezi nimic din cultul european – ajuns și aici, fără îndoială – al minciunii tinereții fără bătrânețe. Sunt respectate și tratate cu curtoazie, ele însele își poartă anii – și ridurile - cu grație, dar nu sunt dintre cele care la șaptezeci de ani vor să pară de cincizeci. Machiate discret și cu bun simț, foarte plimbărețe, unele vesele nevoie mare, altele – de aici și de aiurea – probând sandale de tango.

     Cele mai multe magazine specializate – de haine, bijuterii, chiar și unele librării sau artizanate mai dichisite – au ușile încuiate și pe cineva care veghează la apariția clienților, pe care îi poftesc înăuntru. Unele trebuie căutate cu atenție, prin ganguri împânzite de meșteșugari sau chiar în apartamentul unui bloc, semnalate de o firmă prea ușor de trecut cu vederea. La „Comme il faut” – vă spunea cineva că le place să se creadă francezi – nu există vitrină, nici rafturi, ci doar câteva fotografii, afișe și vechi încălțări aproape istorice, ca într-un mic muzeu. Și două doamne pe calapod local, una oacheșă și închisă la culoare, alta blondă și mai plinuță, care se uită la cliente, le măsoară, le întreabă doar strictul necesar și apoi vin cu o pereche de sandale cu toc subțire, iar dacă nu se potrivesc cu încă una și încă una și încă zece cutii. Perechile trec de la o clientă la alta, exclamații admirative însoțesc micile opere de artă care se mută de pe un picior de șaptezeci de ani pe unul de treizeci cât ai bate din palme, îți poți permite să visezi un pic, ești deja la bal, iar dacă nu știi pașii poți oricum să asculți muzica sau să-ți închipui o epopee cu personaje mai mult sau mai puțin dubioase despre care se spune că au inventat un dans și care nu au existat niciodată în carne și oase cum le descrie povestea însă care devin tocmai datorită ei reale și îi dau la rândul lor înapoi consistență.

     Treci din livresc în livresc spre El Ateneo Grand Splendid, socotit de multe reviste și ghiduri una dintre cele mai frumoase librării din lume, de nu cumva chiar cea mai frumoasă. Un fost teatru căruia i s-a păstrat forma, cu fresce, cariatide, etaje semi-circulare. Cultura ca spectacol și o selecție de cărți și viniluri un pic cam standardizată și separată pe nișe tributare gustului și moravurilor contemporane care dau întregului un aer artificial și aproape că îți taie aripile gândului, care se întind mult mai bine în micuțele librării din apropiere, cu cărți noi și foarte, foarte vechi, luminate doar de o veioză și peste care plutește mirosul de pagini citite, plânse, migălite, asudate.

     A înflorit și aici producția de bere artizanală, însă în locuri mai la modă riști să găsești doar mărci europene de mare renume și mediocră calitate. E cald, foarte cald, încât nici tot acest farmec nu te mai umple de energie și înțelegi prea bine funcția existențială a siestei.

     Cum începe soarele să dea un semn că ar vrea să apună, o nouă viață curge în vinele orașului. Mergi pe trotuarele din cartierul Palermo și aproape te împiedici de mese și scaune, table cu îmbietoare tentații culinare și bahice și oameni care după ce te conving – fără prea mari eforturi – să bei un pahar la ei, se așează cu tine la masă și se bagă în sufletul tău, evident după ce observă că, dezarmat de bunăvoința lor, ai lăsat ușile larg deschise. Și în timp ce privești peste bulevard cum la balconul de la etajul unu un bărbat hotărât își cutivă mușchii ridicând greutăți, însă fără precipitare, calm, răbdător, oprindu-se să asculte două-trei vorbe pe care i le spune soția zâmbitoare care își vede apoi de ale ei, guști un Malbec ici, un spumant colo, iaca și niște „orange wine” la care ți se atrage atenția că „nu place tuturor” și te trezești în față, invariabil, nu cu covrigei ci, de pildă, cu niște măsline negre și verzi în ulei, asezonate în așa fel, cu un piper atât de aromat, încât ți se pare că mănânci așa ceva pentru prima dată.

     Pe un colț de stradă trei restaurante cu terasă se revarsă unul în celălalt și trebuie să te strecori printre mese ca să mergi mai departe, însă știi că ai de ajuns la un alt magazin de vinuri – lângă care, după câteva zile, se aciuase o... babă, cum spuneam, cu un pachet de cărți decorate în mână, dornică să-ți spună o variantă a viitorului care sigur face toți banii - , magazin de vinuri, deci, în care, spre dezamăgirea ta, ești întâmpinat de o vânzătoare între două vârste, cam morocănoasă și care, după expresia feței, nu știe boabă de engleză sau dacă știe cu siguranță n-o să-ți povestească prea multe...

     ...și ieși după mai bine de jumătate de oră, cu adrese de restaurante, recomandări de vinuri – pe lângă cele care ți-au uns gâtlejul – , o carte, „Malbec, mon amour” scrisă în colaborare de Laura Catena și Alejandro Vigil, doi dintre „mai-marii” industriei vinului din Argentina, câteva povești despre vii în locuri greu accesibile și sfaturi despre locurile unde tangoul trăiește mai pe limba locului și mai puțin turistic.

     „Restaurantele acelea multe din capătul străzii sunt...”. „Nu!” Și uite așa ajungi să bâjbâi pe străduțe aproape pustii, deși tot în centru, printre firme prost luminate și același aer în care tăcerea e parcă umplută de o vibrație – așteptare? pericol? – traversezi ca bezmeticul printre mașini și autobuze până când dai de adresa la care ai fost trimis, un local cu nume grotesc, „Gran Dabbang” – e vreo glumă? ne jucăm de-a proza fantastică, varianta kitsch-2025? - o speluncă înghesuită cu meniu unsuros în înveliș de plastic transparent și... cum era de așteptat, unele dintre cele mai gustoase feluri cu care ți s-au întâlnit vreodată papilele gustative, o îmbinare de latino-american cu indian (cine a mai auzit așa ceva?) de-ți ia foc gura și-ți tresaltă inima de atâtea frunze de mangold prăjite cu arome venite parcă de peste tot și din neunde, prepeliță cu amestec de mirodenii rica-rica, curry de miel cu scorțișoară, tărie de mere sau de pere și altele – nu multe, dar la fel de bune – asemenea.

     În intersecții, între magazine nocturne și intrări deschise din clădiri mari și uneori cam scorojite, orașul taxiurilor îți deschide mereu alte posibilități: poți să adormi legănat de melodia lui sau să mai scotocești prin unghere până târziu în noapte...

 

Prin Buenos Aires (II)

      Copilăria și tinerețea nu știu despre viață decât ce au trăit nemijlocit și, deși au ani mulți înainte, se raportează doar la intervalul scurt trecut de la naștere și încearcă să concentreze în el toate trăirile care, altfel, respiră în voie și se maturizează, apoi se epuizează sau se împlinesc în timp. Orice percepție e subiectivă, dar unele locuri îți inspiră experiența personală mai mult decât altele, nu te lasă să cazi în ispita de a crede că le poți cuprinde în granițe bine trasate. Argentina – poate toată America Latină – este locul unde poți trece de la uitare alinătoare la amintire dureroasă, de la tristețe copleșitoare la bucurie sfântă într-o singură zi. Ca și cum ai lua un taxi...

 

     ...pentru că Buenos Aires este orașul taxiurilor. O singură firmă, de stat, un singur preț oficial și o puzderie nesfârșită de mașini. Că ești pe un mare bulevard sau pe o stradă lăturalnică, lângă apă sau la marginea vreunui parc, în timpul săptămânii sau duminica, un furnicar de automobile standard negre și galbene sapă harnic de colo-colo, cu un chenar roșu care te anunță că sunt „libre” să te ducă unde voiește gândul. Scaune scorojite, aparate din vremuri pentru alții demult apuse și mirosul de piele încinsă care unora care au trăit și ei o oarecare febră a fotbalului ca antidot imaginar la sărăcie le amintește de Vara Italiană a lui 1990. Cei mai mulți șoferi nu știu engleză, ceea ce nu-i împiedică uneori să sporovăiască neîncetat, deschizându-ți un pic mai mult porțile orașului, în măsura în care îi înțelegi, ca pe o sugestie, așa cum se și potrivește în acest loc „care refuză să fie descris direct, dincolo de aluzii și simboluri” (iarăși Borges).

     Duminică, 2 februarie, sărbătoarea Întâmpinării Domnului. Soarele scaldă străzile destul de libere și la fiecare pas intri parcă mai adânc în oraș. Labirint, da, însă nu pentru că drumurile ar fi întortocheate, ci pentru că apar mereu străzi noi, distanțele sunt fluide, drumul străbătut ieri în jumătate de oră la pas îți ia astăzi la fel de mult cu mașina, iar când, după colț, te aștepți să citești pe plăcuță numele unei străzi deja cunoscute, în față îți apare un nou petic de oraș pe care îl vezi pentru prima dată. Catedrala ortodoxă antiohiană cu hramul „San Jorge” pare atât de la locul ei, cu mica frescă bizantină și inscripțiile spaniole care se prelungesc în jurul icoanelor din interior, niciun contrast, nici măcar o apariție exotică, ci locul umbros și liniștit pe care îl căutai pentru o clipă de răgaz din fața căldurii. Nimeni nu pare să se trezească prea devreme, utrenia începe abia pe la zece, dar te învăluie, cu slujba în spaniolă, cântarea bizantină și nu prea, unitară, ordonată, veselă și liniștită.

     Din taxi în taxi, de la biserică la piața San Telmo, acoperită, aglomerată, în sărbătoare perpetuă. Mirosuri îmbietoare se ridică printre grătarele mai simple sau mai sofisticate, berea artizanală se ițește dintr-o tarabă lipită de un magazin de antichități, peste tot muzică, nu prea tare, nu cacofonică, ci ca ciripitul obraznic al papagalilor care zboară sub cerul liber și se mai rătăcesc și sub aceste acoperișuri. Meniuri în spaniolă, cu variante în engleză în care traduse sunt în special conjuncțiile și prepozițiile – „pastel with carne and provoleta” – mai mult te nedumeresc, dar din fericire poți oricând să caști ochii cu nesaț la farfuriile și tăvile vecinilor de la masa înaltă și lungă de lemn și să comanzi „that and a little of that”.

     Treci printr-un alai de oameni și magazine parcă fără sfârșit, vechituri peste vechituri peste tablouri poate valoroase, cărți de bucate, volume de Marx, inele cu pietre prețioase și altele cu tinichele, dicționare, piese desperecheate de mobilier și iconițe ponosite, ți se pare că „aici sunt terasele unde se dansează tango”, până să observi că sunt și dincolo, și la 100 de metri distanță, și deodată dai de o piațetă aflată în bătaia soarelui cu mici porțiuni umbrite de coroanele verzi ale copacilor și înconjurată de prăvălii, de locuri vechi și noi, cu scaune și mese șubrede, de tarabe... și totul reîncepe. Pe o alee ai pălărieri și restaurante și un magazin de muzică second hand, o adevărată comoară de viniluri vechi și tricouri și reviste și variante făcute special pentru Spania ale marilor albume ale muzicii, și Astor Piazzolla și insigne, tricouri, brelocuri și fotografii atât de vechi încât cu siguranță nici protagoniștii lor nu știu de ele (pe o ușă, între zeci de fragmente de ziar, un Bruce Dickinson de cel mult 27 de ani zâmbește ținând în brațe un cățelandru).

     Firul Ariadnei pentru ieșirea din labirint este același veșnic taxi, iar căldura și agitația zilei te cheamă la odihnă. Pe înserat te trezești iar în alt colț al lumii, al orașului, al sufletului. Pășești în lumina amurgului pe bulevardele unde mașinile nu opresc la roșu dacă nu e nevoie, dar nici nu se înghesuie să te calce sau să se depășească, și cerul devine bolta unei catedrale atunci când ultimii credincioși întârziați pășesc ușor spre ieșire. Hotelurile cu intrări monumentale, foste conace sau ambasade, te îmbie pe câte o terasă sau într-un hol elegant. Până și vorbele grele au alt ecou în spațiile vaste, atât de tinere dar ducând cu ele istorii de veacuri ale unor strămoși veniți din alte lumi, iar veselia și durerea se ating ușor, ca într-un dans fără muzică, de pereții de marmură care le cuprind și le ridică spre bolți, îmbinându-le într-un cântec tainic, preludiu al tăcerii celei mai adânci.

Prin Buenos Aires (I)

     Zbori în noapte peste țări și mări, în această ordine, și te întrebi în ce măsură ritmul sălbatic, de rock brut în simțire și rafinat în expresie al lui Myles Kennedy de pe „The Art of Letting Go” poate face trecerea către America de Sud. Sau „Mormântul lui Couperin” de Ravel, cu pianul-orchestră care pare să cuprindă în abstract – diafan, lipsit de simbolism pentru că își are simbolul în sine însuși, în materialitatea unui gând (nu a unei idei) înfipt în conștiința trupului – totalitatea instrumentului... Sunt trăiri care dispar treptat și definitiv când intri în lumea nouă, căci aici se deschide un început care va da o altă culoare amintirilor pierdute și regăsite abia la întoarcere. Se poate intra pe aici, se poate intra pe oriunde.

 

Când pleci de la iarnă și ajungi în mijlocul verii – presupun că și invers e la fel – , sentimentul unui pământ nou devine mai pregnant. Și de aici este firesc să cauți puncte de sprijin nu în trecutul imediat, ci în amintire. Drumuri late și însorite, mașini mai vechi și mai ponosite, panouri publicitare uriașe, blocuri de periferie. Urâte, cele mai multe, industriale, dar nu înghesuite unele într-altele, nici măcar ordonate în vreun fel, ci crescute parcă la nimereală, ca niște buruieni. O clopotniță dreptunghiulară anunță prezența unei biserici, cu așezare la fel de aleatorie. Îți închipui un sunet spart sau dogit între zgomotele cotidiene: tigăi care sfârâie, certuri, bufnituri casnice, mingea lovită cu piciorul. Nu simți prea bine când se schimbă peisajul și intri pe bulevardele unui oraș în toată puterea cuvântului, iar blocurile se amestecă tot mai mult cu locuințe cu o arhitectură elegantă și la fel de neunitară, totul înconjurat de copaci care îmblânzesc arșița, mari, înfloriți, cu coroane maiestuoase, mulți, tot mai mulți. Parcă e un iz din cartierele frumoase și vechi ale Constanței, îmbinat cu verdeața Iașilor sau a Chișinăului, la o altă scară, mai mare, mai copleșitoare, mai fantastică.

Buenos Aires este – o simți pășind pe primele străzi din Recoleta – oraș al artei și al culturii. Îți răscolește referințe vechi, literare și istorice, unele recente, ca asemănările cu România anilor 1990, mici pete de culoare într-un univers atât de diferit în familiaritatea lui. Reeditarea primului disc al lui Eric Satie, un vinil vechi pierdut printre revistele unui chioșc, dă tonul. Borges spune că multe dintre casele cu arhitectură somptuoasă de aici au fost construite astfel pentru că argentinienilor le-a plăcut să se creadă francezi („în timp ce francezii ne credeau guatemalezi sau bulgari”), dar iubitorul de Paris însuși nu le vede așa, poate din cauza vegetației abundente, cu ficuși ale căror rădăcini ieșind spre suprafață se întind aproape ca oglinzi ale coroanelor, a unui mod mai așezat al mișcării acestui oraș haotic sau poate de altceva, inefabil. Sufletul unui popor?

Înțesând aleile unui parc și mergând spre cimitirul Recoleta, sute de tarabe formează un târg multicolor, plin de nimicuri și mici opere de artă – „all handmade” – după cum te asigură o dată la două-trei minute câte un artizan vorbitor de engleză mai mult sau mai puțin rudimentară. Păpuși și animale umanizate sau fantastice, din sticlă, cârpă, plastic, unele îmbrăcate cu eleganța desuetă și fermecătoare a vremurilor vechi, mici instrumente de percuție și suflat, inscripții pe lemn la limita kitsch-ului – sau dincolo de ea – , tablouri de toate felurile, unele pur comerciale, altele de o reală forță expresivă, toate minunate prin îmbinarea de culori și stiluri, priviri pioase, zâmbete inocente, Maradona, Messi, bijuterii din piatră sculptate în formă de sexuri feminine, multe flori și fructe, sucuri, dulcegării, iar mici opere de artă artizanală... În vecinătatea cimitirului, cu mormântul Evei Duarte Peron (Evita), ca principal punct de atracție, deși dacă cercetezi duhul orașului vei căuta și spre Victoria Ocampo, se află a doua biserică din oraș ca vechime, Nuestra Señora del Pilar – atât de spaniolă și totuși atât de altfel. Omul sfințește locul, Domnul Îl sfințește pe om, dar El știe să vorbească pe limba locurilor care sunt ele însele expresii ale nesfârșitei Lui bunătăți.

...și rock. Înainte de tango. La una din cinci tarabe un vânzător mai tânăr sau trecut bine de 50-60 de ani ascultă un Hendrix, un Zeppelin, dar cel mai adesea un rock hispanofon, ba cu rezonanțe de blues, ba cu elucubrații psihedelice. La Buenos Aires toată lumea pare să asculte muzică, de la turiștii care cască gura la câte un cerșetor cu bandoneon, până la taximetristul tânăr și cam nepriceput, pe care drumurile încurcate nu-l opresc nicidecum să însoțească artiștii de pe CD-ul lui prețios în rafale verbale de hip-hop în spaniolă.

„Ce este Buenos Aires?” se întreabă Borges. „Cine este și cine a fost Buenos Aires?” Și dacă în mulțimea de răspunsuri antagonice și adevărate și false în măsuri similare putem spune că este orașul marilor lui creatori, cum să nu pomenim și despre Diego? Ghidurile turistice moderne ne spun precaut că „deși nimeni nu-i poate lua talentul fotbalistic, a avut și atitudini reprobabile”, dar cu toate acestea dai peste el la fiecare pas, mult mai des decât de Messi, cel cu comportament (aproape) ireproșabil. Buchiniștii răspândiți pe câte un colț de stradă sau de parc te îmbie cu amalgamuri în care Garcia Marquez sau marii scriitori europeni se învecinează cu reviste vechi mustind de articole sau postere cu Maradona, pe care îl vezi mai departe pictat pe un zid, o figură contradictorie printre celelalte ale acestui loc.

Librăria Borges ocupă încăperile unei clădiri cu curte umbroasă unde printre mese cântă un mic grup de jazz și care se prelungește pe trotuar, printre trecătorii cu nenumărații lor câini și omniprezenții copaci umbroși. Fetele la modă își fac universalele fotografii în care afișează posturi care nu înseamnă nimic dar par indispensabile, însă o fac printre cărți. Chiar și drumul din cârciumă în cârciumă e un itinerariu poetic, printre case cu balcoane joase, umplute de toate vechiturile imaginabile, ghivece, flori, sifoane, roți de bicicletă, jucării vechi, unelte prăfuite printre care câte un cățel își croiește drum către interiorul unor case cu siguranță la fel de pitorești. Între o degustare de vin și o carne de vită cum te așteptai să fie după atâtea povești, câte un rătăcit ca și tine apucă să-ți spună cât de familiar îi este acest loc. Iar la întrebarea „de ce?” răspunsul e mereu același, atât de firesc încât ar putea deveni la rândul său patrimoniu local – o ridicare din umeri...

Oliver Jens Schmitt şi rechizitoriul său la adresa Bisericii - Vasile Bănescu

 Public mai jos, fără nicio completare, punctul de vedere (la care subscriu) exprimat de domnul Vasile Bănescu, purtător de cuvânt al Patriarhiei Române, în legătură cu recenta apariţie de la Humanitas.

„Biserica de stat sau Biserica în stat? O istorie a Bisericii Ortodoxe Române, 1918-2023”
Autor – Oliver Schmitt (istoric austriac)

Titlul cărții e transparent și spune totul. Nu doar tot ce ar vrea autorul, ci inclusiv ceea ce nu vrea: volumul e un rechizitoriu sumar construit de un „procuror” al cărui scop aprioric, exclusiv și impur este condamnarea, nu elucidarea.

Din acest motiv cartea nu poate prezenta o istorie obiectivă a BOR în perioada menționată, ci doar un colaj de informații decupate din anumite documente, acuzații și judecăți morale care, în prezența obiectivității, s-ar fi oprit onest la persoane real vinovate de compromisuri, analizându-le situația în context, și nu s-ar fi extins prin nedreaptă, absurdă generalizare la nivelul unei întregi instituții compuse din oameni cu scăderi, merite, culpe și responsabilități profund diferite. Oameni, nu îngeri.

Istoria unei Biserici dintr-o țară în care nu ai trăit, ca și o istorie a totalitarismului despre care doar ai auzit și citit, nu poate fi descifrată, înțeleasă și scrisă obiectiv doar în urma lecturării unor fragmente subiectiv alese din lunga și întortocheata frază a realei istorii pe care vrei să o descrii și să o publici cu orice preț și scop perfid.

Generalizarea rămâne mereu un „păcat” strigător la cerul logicii, o siluire a acesteia, iar inculparea in corpore prin generalizare a unei instituții fundamentale a unui popor este doar o ieftină și dezonorantă manipulare.

Cu adevărat onest intelectual și moral ar fi sunat un titlu care să indice istoria critică a unei perioade în care unele (!) persoane au făcut compromisuri imposibil de scuzat, nu un titlu ticluit ideologic care include denigrator o întreagă instituție din care fac parte în mod covârșitor, ca pretutindeni, oameni obișnuiți și cuminți ce au trăit și trăiesc mereu departe de complicitatea cu politicul totalitar sau doar cinic și vulgar.

Oare tot colaboratori ai regimurilor de sinistră amintire au fost și miile de clerici ortodocși arestați, mutilați și decimați în închisori?

Tot colaboratori au fost 99% dintre slujitorii Bisericii care erau defăimați public ca retrograzi, suspecți sau ostili „orânduirii socialiste”?

Oare supraviețuitorii închisorilor comuniste, clerici sau nu, au invocat altceva decât credința în Dumnezeu care i-a sprijinit la granița dintre viață și moarte când erau torturați de ideologii criminali, ai căror urmași scuipă azi, în varianta totalitarismului soft, pe istoria unei întregi Biserici în absența căreia nu putem vorbi despre cultura și spiritualitatea românească?

Există oare în istoria recentă a umanității popoare și instituții întregi care s-au ridicat ca unul împotriva totalitarismelor moderne și au luptat până la dispariție?

În încleștarea cu orice formă de demonism politic criminal idealul este oare extincția totală?

Cu ce drept omenesc poți reproșa cuiva, oricui, absența curajului de a fi (fost) martir, tu situându-te la antipodul oricărei forme de martiraj?

Frica omenească, desigur, nu trebuie confundată cu zelotismul colaborării cinice cu diavolul, ceea ce nimeni cu simțul realității nu face.

Neliniștitoarea, primejdioasa apropiere de Putere a Bisericii (context în care apare riscul real al instrumentalizării și manipulării acesteia) a debutat încă din secolul IV, după Constantin cel Mare, și este perfect valabilă în TOATE confesiunile creștine din cauza caracterului inevitabil instituțional al acestora.

Oare cu ce autoritate morală lapidează exclusiv Biserica Ortodoxă Română cineva vizibil aliniat ideologic sau cineva declarat anticlerical și cu fobie la noțiunea de Biserică?

Răspunsurile care contează vor crește de la sine, întrucât adevărul nu poate fi permanent trucat și nici definitiv îngropat.

Dumnezeu chiar există, Hristos este Fiul Său și El a întemeiat Biserica Sa ca spațiu al îndreptării și vindecării noastre morale, nu ca utopică oază a purității absolute și colective.

Dumnezeu nu ne ispitește. Nici măcar cu puritatea. Nu El face asta, ci diavolul ideologiei din ce în ce mai intens prezent în istorie.

Adevărul nu este o minciună albă atribuită recent și inept lui Iisus, ci o Persoană vie care iubește, eliberează, iartă, mântuiește.

Abia când înțelegi asta poți ieși din ridicolul judecării creștinismului și Bisericii exclusiv cu instrumentar filozofic, ideologic sau contabil editorial.

Despre calendare şi patimi

 Hristos a înviat!

 

     În confuzia contemporană şi aşa agitată de relativism anticreştin şi, din păcate, uneori de reacţii venite din partea aşa-zis creştină vecine cu isteria, o nouă polemică face valuri. Şi cum controversele legate de calendar, date, eventuale schimbări, nu sunt deloc noi şi se ştie că răscolesc patimi, altele decât cele binecuvântate suferite de Mântuitorul nostru în calea Lui pământească, o primă observaţie ar fi că momentul ales pentru a lansa, pe un ton imperativ şi acuzator, discuţia în spaţiul public a fost cât se poate de nepotrivit. De parcă, indiferent de caracterul legitim sau nu al cerinţei, cei care vor să solicite schimbarea datei Paştelui au şi schimbat-o în propria conştiinţă, nemaiţinând seama de duhul care ar trebui să se coboare peste noi în Săptămâna Patimilor, pentru că ei ar fi trăit-o deja atunci când socotesc că se cuvine.

     Destul de repede au apărut şi replicile, unele echilibrate şi necăjite, altele la limita blestemului şi a anatemei, amestecând vechi frustrări politice cu dogme sau pseudo-dogme şi bătăi cu pumnul în piept. Şi astfel, discuţia începută oricum într-un moment nepotrivit (şi chiar, îndrăznesc să spun, în jurul unei probleme secundare în comparaţie cu alte sfâşieri contemporane) nu a făcut decât să creeze mai multă dezbinare şi posibilitatea pentru toate capetele încinse să-şi proclame micile fidelităţi atât de stângaci asimilate cu adevărul sau chiar.... Adevărul.

     Discuţia legată strict de problema calendarului este legitimă. Şi, cum am mai spus, nu este nouă. Deşi vorbim despre un instrument de măsurare a timpului – deci un mijloc de cunoaştere lumească, exterioară – prin legătura pe care o are cu prăznuirile din istoria mântuirii, generează pasiuni şi chiar schisme dureroase şi greu de reparat. Fără a intra în detaliile problemei, este suficient să spunem că trecerea la stilul nou – “îndreptarea” calendarului, cum este numită în mediile bisericeşti – s-a făcut într-o parte a lumii ortodoxe în 1923, cu aprobarea tuturor sau a celor mai multe Biserici ortodoxe autocefale, locale, etc. Din motive ce ţin de organizarea internă sau de reacţiile mai vehemente sau mai puţin vehemente ale populaţiilor, nu toate au şi adoptat modificarea, însă nu au contestat-o şi au păstrat comuniunea cu cele trecute la calendarul nou, respingându-i pe aşa-numiţii stilişti care s-au rupt de ei. (Exemplu: Sfântul Munte Athos, care încă foloseşte calendarul vechi, este în comuniune cu Biserica Ortodoxă Română, care îl foloseşte pe cel nou, nu cu diferitele grupări schismatice de “vechi-calendarişti”). Tot printr-un acord la care au subscris cei mai mulţi reprezentanţi ai Bisericilor ortodoxe autocefale, locale, etc., s-a stabilit că, pentru ca toate Bisericile ortodoxe să aibă principala sărbătoare creştină, Paştele (şi, implicit, pe celelalte, cu dată mobilă), în acelaşi timp, calculul pentru acesta se va face după stilul vechi.

     Trebuie spus că au existat voci care s-au împotrivit schimbării calendarului, unele ale unor oameni de vază ai acelor vremuri. De ele se prevalează astăzi unii dintre cei care se situează de partea unui tip militant de Ortodoxie, mai potrivit arenei politice. Însă, până la urmă, indiferent ce au spus unul sau altul, indiferent de calitatea lor morală, intelectuală sau duhovnicească, nu o opinie are întâietate în Ortodoxie, ci rânduiala adoptată în cele din urmă de Biserică. Nu există om infailibil (acesta este un sindrom foarte… catolic) în afară de Dumnezeu-Omul, Hristos, şi de Biserica Lui. Sau, ca să ne referim la speţa de faţă, faptul că Mircea Vulcănescu sau Nae Ionescu s-au împotrivit schimbării calendarului nu o face pe aceasta dubioasă. (În treacăt fie spus, cei doi, admirabile figuri ale unei intelectualităţi creştine, nu erau teologi în sensul propriu al cuvântului. Părintele Cleopa Ilie cu siguranţă a fost – nu teolog academic, ci om al rugăciunii, după definiţia filocalică – iar părerea lui despre îndreptarea calendarului este lipsită de echivoc, precum se poate citi aici: https://cleopasihastria.wordpress.com/2007/09/20/despre-calendar/ ).

     Până aici lucrurile par în mare măsură lămurite. Ce este clar este că funcţionăm parţial cu un calendar actualizat, parţial pe cel vechi; că o facem din iconomie, pentru a fi în anumite momente în celebrare alături de toată Ortodoxia; că acest lucru creează anumite inconveniente (care însă nu au împiedicat pe nimeni să se mântuiască şi să se sfinţească) şi că, de aceea, cel puţin la nivel teoretic, lucrurile pot fi discutate fără a leza credinţa. Mai mult decât atât, faptul că există comunităţi ortodoxe care sărbătoresc Paştele după calendarul nou fără ca acest lucru să ducă la ruperea de celelalte aduce noi nuanţe. De aici încolo însă, par să înceapă smintelile.

     Domnul Adrian Papahagi, care a lansat discuţia, spune că trebuie să serbăm Paştele alături de ceilalţi creştini (adică de catolici şi de protestanţii “clasici”) şi că “bulgarii, grecii şi ceilalţi” “n-au decât să ne urmeze exemplul dacă vor comuniune”. Cu alte cuvinte, ar trebui să ne despărţim de comunităţi mari care mărturisesc aceeaşi credinţă cu noi de dragul unei presupuse împreună-celebrări a Paştelui cu “fraţii noştri” rupţi din trupul Ortodoxiei şi tot mai îndepărtaţi de credinţa noastră. Iată un “ecumenism” găunos şi relativist, o amalgamare prin sfâşiere din care, mărturisesc, nu înţeleg mai nimic. În aceeaşi direcţie zis ecumenistă – care amestecă politică şi teologie, Ortodoxie latină şi “sfinţi” pe care Biserica Ortodoxă nu i-a recunoscut niciodată –, domnul Papahagi este secondat de domnul Teodor Baconschi, care ne vorbeşte despre universalitatea mesajului Evangheliei în baza căreia, scrie domnia sa, ar trebui să serbăm şi Paştele alături de catolici şi protestanţi, pentru a ne reconfirma vocaţia de creştini universali. Întrebarea care se pune este: despre ce comuniune sau despre ce universalitate vorbim aici? Cum ar putea o dată calendaristică să refacă o unitate spulberată prin poziţii făţiş eretice (nu are rost să ne ascundem după termeni diplomatici), ca aşa-zisa purcedere a Duhului Sfânt din Fiul sau infailibilitatea papală? Prin negarea preoţiei harice, lipsa de cinstire a Maicii Domnului şi, în general printr-o formă continuă şi susţinută de iconoclasm, comune formelor de protestantism clasic? Cum crede domnul Baconschi – care, atenţie, are studii teologice! – că îi va apropia o dată calendaristică pe ortodocşi de catolicii a căror teologie a diluat până aproape de desfiinţare postul şi a căror trăire, pentru a nu mai lungi vorba, este atât de diferită de cea a creştinismului primar încât, după observaţia unuia dintre marii sfinţi ai contemporaneităţii, Cuviosul Sofronie, ucenicul Sfântului Siluan Athonitul, ortodocşii şi catolicii au început să se deosebească până şi din punctul de vedere al înfăţişării fizice? Cu protestanţii care nici nu mai mărturisesc Crezul, ci tot felul de forme mai mult sau mai puţin “adaptate”? Schimbăm data Paştelui şi suntem mai apropiaţi? Serbăm împreună Pogorârea Sfântului Duh, deşi Înseşi Persoanele Sfintei Treimi sunt acoperite de o confuzie duhovnicească printr-o teologie care pune esenţa deasupra persoanei (este una dintre cauzele şi în acelaşi timp consecinţele dogmei “Filioque”)?

     Cred că întrebările de mai sus sunt legitime. La fel cum cred că izbucnirile de furie care amestecă – exact ca şi cei cărora pretind că li se opun – teologia cu politica nu fac nimic pentru a limpezi lucrurile. Una este a vedea aspectele profund îndoielnice ale unei poziţii, alta a desfiinţa prin invective o discuţie în sine care are, după cum am spus, temeiurile ei. Înalt Prea Sfinţitul Andrei a încercat să lămurească însăşi întrebarea legată de Sfânta Lumină de la Ierusalim, devenită în discursul unora principalul pilon al credinţei noastre, temelia adevărului în funcţie de care se defineşte ortodoxia sau eterodoxia cuiva. Ierarhul de la Cluj a spus că odată cu schimbarea calendarului s-ar schimba probabil şi data manifestării minunii. Iar acest lucru se poate sprijini pe alte minuni (vezi şerpii din Kefalonia). “Anatema!” au strigat vocile unui tradiţionalism găunos, pentru care însăşi contestarea caracterului ştiinţific al calendarului – formulată, de pildă, de domnul Vasile Bănescu, purtător de cuvânt al Patriarhiei – are miros de erezie. Problema este că aceste critici virulente vin adesea, cum spuneam, din frustrări politice (ce caută într-o discuţie despre credinţă, dogmă, închinare, menţiunea obsesivă a asocierii unora sau altora cu “Petrov”?) şi sunt formulate uneori de persoane a căror cultură teologică ridică multe semne de întrebare.

     Aşa se face că, în stilul nevredniciei noastre tot mai vizibile în ultima vreme, o discuţie lansată la momentul nepotrivit şi cu baze îndoielnice, ca să folosesc un eufemism, dar care în sine este legitimă şi ar trebui purtată cu argumente teologice şi istorice, s-a transformat rapid într-o bălăcăreală publică legată de Putin şi Soros, de Ucraina şi Băsescu şi, evident, de Covid.

     Domnul Baconschi se plânge de un anti-occidentalism filetist. Desigur, există aşa ceva. Dar “uită” să menţioneze, altfel decât în treacăt şi ca pe un lucru până la urmă nesemnificativ, criza profundă a unei lumi occidentale care lucrează asiduu la desfiinţarea valorilor pe care s-a construit. (Poate că ar trebui, înainte să ne ridice în slăvi calea Occidentului, să arunce o privire la poziţia Poloniei faţă de deriva ideologică la care asistăm – cu atât mai mult cu cât acolo sunt fraţi catolici dintre cei cu care îşi doreşte atât de mult comuniunea.)  Contestatarii vocali ai oricărei discuţii (pentru că există şi voci coerente şi de bun-simţ care s-au opus “reformatorilor”, dar sunt ale unor oameni care nu ştiu să… ţipe) se plâng de idolatrizarea Occidentului şi au dreptate. Dar “uită” la rândul lor să spună că naţionalismul dus la idolatrie sau cochetăria cu ideologia dughinistă nu au nicio legătură cu soluţia ortodoxă. În partea cealaltă, domnul Baconschi duce discuţia în ridicol. Acum ceva timp, a avut loc un act cultural şi teologic extraordinar: apariţia în condiţii bibliofile a unei ediţii bilingve a Noului Testament, în greacă şi română, tipărită la mănăstirea athonită Vatopedu şi tradusă de un grup coordonat de părintele-profesor Constantin Coman. Domnul Baconschi a pomenit de ea, concluzionând că este foarte importantă pentru că e făcută cu teologii greci, deci ne apropie de NATO şi UE şi ne ţine departe de ruşi. Credeţi că glumesc? Convingeţi-vă singuri: https://www.libertatea.ro/opinii/un-eveniment-cultural-si-spiritual-editia-bilingva-a-noului-testament-de-la-vatoped-4419115 . Acelaşi gânditor – care, repet, are studii teologice, deci nu poate fi bănuit că nu ar sesiza unele nuanţe –, afirmă în recenta dispută: Cu toate astea, mergem cu rușii - și calendarul lor iulian, neîndreptat. Adică taman cu cei care au sabotat unitatea panortodoxă atât prin războiul inter-ortodox din Ucraina, cât și prin neparticiparea arogantă la Sinodul din Creta. Aici aveam de-a face de-a dreptul cu o fraudă morală şi intelectuală. Celebrarea Sfintelor Paşti în funcţie de calendarul vechi nu înseamnă că “mergem cu ruşii”, de vreme ce şi alte Biserici încă îl păstrează. Printre ele şi Sfântul Munte, acela despre care se afirma că ne apropie de UE şi NATO… În plus, Biserica Ortodoxă Rusă nu înseamnă nici Putin, nici patriarhul Kiril, nici invazia din Ucraina. Suntem în comuniune cu ruşii ortodocşi, fără a-l susţine câtuşi de puţin pe Putin. În schimb îi avem ca repere pe stareţii de la Optina, pe Sfânta Matrona din Moscova sau pe Sfântul Siluan Athonitul. Ar trebui să renunţăm la ei ca să nu cumva să ne trădăm vocaţia de punte?

     Toate acestea sunt ridicole şi, în fond, secundare. Nu trebuie să ne smintim. Până la urmă, în istoria Bisericii au mai existat controverse şi multe dintre ele au fost însoţite de aceleaşi patimi. Poate că, în fond, singura lecţie care se cuvine învăţată de pe urma acestei penibile furtuni este să ne întoarcem cât mai mult ochii de la deşertăciuni smintitoare – nu neapărat retrăgându-ne în mănăstire, ci, chiar rămaşi în lume, aplecându-ne personal şi comunitar prin mărturisire de credinţă ortodoxă spre lăuntrul nostru cel mai adânc, unde ne aşteaptă tăcut Hristos Cel Înviat.

     Luminează-te, luminează-te, Noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a răsărit. Saltă acum şi te bucură, Sioane, iar tu, Curată Născătoare de Dumnezeu, veseleşte-te întru învierea Celui născut al tău!

 

Oportunităţi ratate şi soluţii ignorate în războiul ruso-ucrainean. Guest post: Marian Serafim (jurist, Bruxelles)

 

Câteva cuvinte despre Rusia și Ucraina care nu vor folosi la nimic.

Mai întâi, trebuie să putem face diferența între explicare și justificare. Înțelegerea unei situații trebuie să fie cât se poate de neutră și să premeargă oricărei concluzii. O situație ce e imposibil de justificat din punct de vedere moral, așa cum este invazia Ucrainei, este în același timp ușor de explicat din perspectiva evoluțiilor din ultimii ani.

E extrem de grav că un stat atacă alt stat în Europa. Nu, nu este deloc prima dată de la al Doilea Război Mondial încoace. În același timp, actualul atac rusesc era perfect predictibil. Putin este corupt, rău, lipsit de scrupule, dar extrem de calculat atunci când e vorba de acțiuni politice, pentru că viața ta depinde de asta atunci când ești în vârful unei structuri de putere dincolo de alt control decât cel al superiorității brute asupra celorlalți. E greșit a privi acțiunile lui prin prisma vreunei nebunii. Este bolnav de putere – toți liderii sunt, sigur, cu boala în diverse stadii de gravitate – dar acționează calculat. Fiind calculat, el este previzibil.

Da, Putin a mers cu atacul dincolo de ce se aștepta inițial toată lumea occidentală să se întâmple – cel mai probabil mizând chiar pe efectul surpriză. Atenție, toți știau de această mișcare (nu și de amploarea ei exactă) a Rusiei și, deși ar fi avut mai multe mijloace de a veni în întâmpinarea măcar a unei părți din preocupările Rusiei, au preferat să lase această a doua invazie a Ucrainei să se întâmple. De ce? Pentru că Ucrainei întregi sub influența Rusiei i-a fost preferată o Ucraină fărâmițată cu o parte sub influență occidentală, prețul fiind ruperea teritoriilor de către Rusia, a cărei reacție se vedea venind de 15 ani, știindu-se că Ucraina este linia roșie defensivă pentru Rusia, motiv pentru care Putin a și făcut special un drum în 2008 la București la summit-ul NATO pentru a o spune cu subiect și predicat (la fel pentru Georgia). Nu vorbim despre cinismul doctrinei Noii Rusii, ci despre o serie de evenimente ușor de anticipat. Putin la început a dorit să fie tratat ca egal. În loc de a se fi dat bani numai pe resursele rusești, mai bine s-ar fi investit în această relație cu mai multă inteligență. Nu numai că Putin s-a identificat treptat, în competiția cu Vestul și în cea internă, cu un nou țar sau lider autoritar, dar și în politica externă a fost încurajat să ocupe acea poziție. Un fel de self-fulfilling prophecy de ambele părți.

Care ar fi fost variantele? Se știau îngrijorările Rusiei: aderarea Ucrainei la NATO (apogeul extinderii), absența unor garanții de securitate din partea SUA/NATO în Europa. Soluția: susținerea unui guvern ceva mai diplomat la Kiev în privința apropierii de Vest, plus pornirea unor negocieri care să arate Rusiei că e înțeleasă îngrijorarea ei privind securitatea în condițiile avansării NATO, negocieri ce puteau să dureze și 20 de ani, perioadă în care lucrurile să se așeze, să slăbești dependența maladivă a unor europeni de Rusia și să găsești instrumentele cele mai potrivite de sporire a încrederii. S-a preferat sfidarea, marginalizarea rușilor, pregătirea armatei ucrainene de către mercenari americani etc. Dacă bagi bățul prin gard trebuie să te și pregătești de eventualitatea de a fi capsat. O cacealma forțată până acolo unde ea a devenit evidentă pentru adversar, care a umflat potul, știind că nimeni nu va risca un război mondial pentru apărarea Ucrainei. O mare imprudență, cinism față de ucraineni și o greșeală politică de partea Vestului – dacă rezultatul nu este cumva unul dorit, căci acceptat este.

Din fericire, Rusia nu mai are colții de altădată, dar un animal slăbit e de multe ori mai periculos. Cert este că Rusia nu a dorit distrugerea Ucrainei și iarăși este cert că Rusia nu are puterea și nici dorința de a ocupa întreaga Ucraină și a o controla, cu atât mai puțin să amenințe cu adevărat țările din jur. Singurul element surprinzător, avansarea spre Kiev, are trei posibile explicații: forțarea căderii guvernului, adăugarea unui element în plus de negociere sau distragerea atenției de la acțiunile din est și sud, unde se află adevăratul interes strategic – unirea Rusiei cu Crimeea (deja, se pare, realizată) și a Crimeei cu Transnistria pe țărmul Mării Negre. Asta nu înseamnă că situația Kievului nu se poate înrăutăți. De negocieri va depinde soarta viitoare a Kievului și pe unde se va trasa granița între Ucraina occidentală și cea rusească, frontieră deja practic imposibil de evitat. Cert este că fără un război NATO-Rusia (deci mondial, deci ultimul lucru dorit de oricine de pe pământ) ceea ce e acum ocupat de Rusia în sud și est nu va mai reintra în componența Ucrainei ca stat unitar (de fapt, nu mai poate fi vorba de Ucraina ca stat unitar) – din fericire, toți par să excludă varianta confruntării NATO-Rusia, așa cum se și anticipa, ceea ce exclude și pericolul nuclear. Dacă ne uităm la declarațiile mai multor înalți reprezentanți politici și militari, va urma o nouă împărțire a Europei de o parte și de alta a unei noi cortine de fier. Aceasta va veni cu costuri foarte serioase nu numai pentru ruși – de fapt, mai obișnuiți cu lipsurile și capabili să se întoarcă spre China – ci și pentru Europa occidentală, ce va plăti mult mai scump gazul și produsele agroalimentare. Mai mult, logica excepționalismului woke și regimul neomarxist corporatist neoliberal de control și supraveghere testat cu ocazia pandemiei nu doar că va adăuga Rusia (alături de a sa Ortodoxie?) pe lista cancel culture (deja vedem asta), dar va face ca viața la vestul cortinei să fie poate la fel de constrângătoare ca cea de la estul ei. Societate anti-creștină metaversată versus autoritarism și sărăcie – nimeni nu câștigă de aici în afară de miliardarii lipsiți de scrupule, potentați cu vise mesianice de o parte și mafioți de cealaltă.

Dacă ultima parte e o speculație, ce rămâne sigur e că, o dată ce Rusia a intrat în Ucraina, nu va mai ieși, iar eforturile Occidentului de a trimite armament și de a impune sancțiuni Rusiei nu fac decât să hrănească animalul războiului, să-i arunce ucraineni într-o luptă pe care nu au cum s-o câștige și să mizeze pe o victorie prin obosirea adversarului, adică în timp și cu multe pierderi de vieți omenești. De aceea, trebuia evitată intrarea Rusiei în Ucraina, lucru perfect realizabil. De aceea, ce trebuie acum făcut e să forțezi Rusia să stea la masa negocierilor, dar iată că Vestul fuge de negocieri. Ar trebui să existe două obiective majore ale Vestului în înfruntarea cu Putin: primul și cel mai important – războiul să nu depășească granițele Ucrainei, pentru că automat ar deveni unul mondial; al doilea, să reducă la maximum numărul de victime din Ucraina. Primul e sabotat (indirect) prin răspândirea panicii dar pare urmărit prin toate măsurile luate (deci propaganda e orientată spre identificarea unui adversar, nu spre un efort de război) și al doilea e sabotat prin alimentarea conflictului ruso-ucrainean cu arme și declarații. Având în vedere nivelul la care e încrederea reciprocă în acest moment, graba trebuie să fie în construirea de poduri, nu în înarmare, ce efectiv nu poate salva mai nimic acum. Prin dialog se evită escaladarea și butonul nuclear, nu răspândind panica prin același mecanism de manipulare a fricii folosit în pandemie. Continuitatea dintre cele două crize este prea evidentă pentru a nu se recunoaște noul model de conducere, în care populația nu mai are nimic de spus, i se varsă propagandă și frică pe gât până devine catatonică și societatea devine un tehnotarism, diverși experți, ba sanitari, ba militari, nealeși și în deplină impunitate, decizând soarta tuturor. Pare că, în final, toți actorii mari au cel puțin în parte ce și-au dorit – Rusia-cordon de securitate; SUA-marginalizarea Rusiei, o piață de desfacere pentru complexul militaro-industrial și controlul relației ruso-germane; Germania-păstrarea alimentării cu resurse; Franța-titlul de arbitru (dacă va exista o pace, va fi probabil sub egida lui Macron); și arhitecții noii lumi…o nouă lume. De suferit, suferă ucrainenii și, apoi, vecinii lor, inclusiv noi, care în loc să mergem spre unire ne trezim că avem o Transnistrie legată direct terestru de Rusia.

Probleme extrem de grave au mai fost în Europa – ocuparea Cehoslovaciei, Iugoslavia, ocuparea de către Turcia a Ciprului de Nord, deci teritoriul altui stat NATO etc. Ce e diferit acum este că se dorește folosirea acestui moment pentru instaurarea unei noi separații, a cărei linie corespunde maximului a ceea ce putea SUA atinge în termeni de influență în Europa fără a intra în război direct cu Rusia, deci o consfințire a unei victorii, în final. Care este o victorie a libertății, dar care și marchează probabil transformarea ei în altceva, într-un „lagăr al libertății” marcat de un soi de mccarthyism ce acum e deja propagat inclusiv în școli. Pentru că la pachet va veni ceea ce iarăși știm că va veni, la fel cum știam că va urma atacul în Ucraina: benzina va fi probabil 30 de euro în 15 ani, hrana va fi considerabil mai scumpă, puterea de cumpărare va scădea. Și vom da vina pe Rusia pentru toate acestea, la fel cum vom da pe ea vina pentru ceea ce ne facem singuri prin politicile „eco”: tranziția energetică ce ne va da inflația „verde” care va crește factura la energie a companiilor, va duce la prețuri exorbitante la pompă și pentru alimente, într-un moment în care gospodăriile se luptă din greu să-și păstreze puterea de cumpărare. Va urma pauperizarea, va fi adâncit controlul din pandemie, cu accese totalitare pe care încă nu suntem în stare să le anticipăm. Să nu uităm și că plandemia și Ucraina sunt, poate, repetiții pentru ce vor aduce ecologismul radical și ocuparea Taiwanului de către China. Nu văd cum UE și SUA vor putea aplica atunci același tratament Chinei cu ce aplică acum Rusiei.

Kennan, părintele politicii de „containment” față de URSS zicea în 1998 că extinderea NATO este începutul unui nou Război Rece și că rușii vor reacționa gradual din ce în ce mai agresiv. Acum asistăm la instalarea acestui nou război rece cu cortina trecând prin mijlocul Ucrainei. Da, am beneficiat din plin de această extindere și nu trebuie să fim cinici și să nu ne pese de Ucraina dacă noi suntem cu sacii în căruță (cel puțin aparent). Desigur că nu am vrut să interiorizăm declarații ca cea a lui Kennan, pentru că ne-am câștigat cu sânge dreptul de a alege. Dar lumea nu este un loc în care binele învinge, cu atât mai puțin lumea politică. Dacă istoria adevărată rămâne a celor care încearcă să înfrunte stricăciunea lumii, lume care este sub comanda știm noi cui, creându-și o familie și apărând ceea ce îi e sfânt, istoria din manuale e cea decisă de oameni mai mult sau mai puțin bolnavi de putere și nu putem schimba asta. De aceea, dacă pretenția alegerii alianțelor este una justificată, la fel de reală și încă și mai greu de ocolit este conjunctura internațională. Trebuie să fim conștienți de costurile unor acțiuni – pentru România și multe alte țări târgul a fost net câștigător, pentru Republica Moldova cam la mijloc și pentru Ucraina tinde să fie net în defavoarea ucrainenilor și apoi și a noastră. O ieșire de sub tutela unei puteri nu poate fi pașnică decât dacă puterea respectivă este în declin semnificativ, nu atunci când cucerește teritorii. Iar o prăbușire a Rusiei, dacă va avea loc, va fi cu foarte multă suferință. Oricum, speculațiile că mafia din jurul lui Putin îl va detrona din cauza sancțiunilor sunt ridicole - invazia nu este în primul rând acțiunea lui Putin, ci cea a unei puteri ce acționează pentru păstrarea influenței.

Nu cred că există riscul unei escaladări, dar este evident că, mai ales în condițiile în care miza a fost ridicată prin apropierea de Kiev, suntem în primul rând în mâinile lui Dumnezeu, de o parte fiind agresivitatea vechiului vecin și pe de cealaltă calculul destul de cinic al aliaților. Nu am reușit să ne apărăm interesul, nici măcar să-l prezentăm, de fapt. Să prevenim o atât de păguboasă politică în zonă cu consecințele pe care le vedem, măcar să fi încercat. Cel mai rău pentru noi este că o arhitectură de securitate se bazează pe o imagine proiectată a securității. Asigurările de securitate sunt mult mai importante în menținerea păcii decât în desfășurarea războiului. NATO vs Rusia e un stand-off în care cheia este amenințarea proiectată de potențialitatea de fiecare parte. În momentul în care cărțile încep să fie jucate, când se trag gloanțe, multe din aceste amenințări încep să apară în altă lumină, adevărata valoare este de cele mai multe ori sub cea licitată. Evitarea confruntării directe NATO-Rusia pentru o miză precum Ucraina riscă să fie un precedent chiar pentru un stat NATO – merită să faci război nuclear pentru o țară, chiar și membră NATO? Și așa Articolul 5 apare în altă lumină. Și din acest motiv ar fi trebuit evitată prin diplomație această invazie.

Scurtă divagație. Ceea ce este sfânt pe lumea asta este omul – nu prin ceea ce e el din punct de vedere material, trupesc, unde este asemenea animalelor, ci în primul rând prin ceea ce este el din punct de vedere spiritual. Orice deviere a acestui accent duce la înrobirea omului – fie că punem mai presus de om statul, colectivitatea, confortul, puterea etc. Rusia pune statul (mafiot), Vestul pune bunăstarea (evident, variantă infinit mai bună, dar tot insuficientă) și ambele pun puterea. În cazul Rusiei, e cea a lui Putin și a mafiei, în cazul Occidentului este cea a potentaților financiari, în ambele cazuri abuzul de putere nu poate exista decât atunci când acumularea ei este suficient de mare. O lume în care poporul încă își mai poate exercita influența asupra conducătorilor săi este o lume ce nu va merge la război pentru orgolii mărunte și stupide exacerbate de o putere supradimensionată, nu va privi războiul ca pe o simplă armă în slujba propriului egoism atât de gonflat încât nici măcar distrugerea lumii nu mai pare un mijloc prea mare pentru afirmarea lui.

După cum spunea acolitul unuia dintre dictatorii care au însângerat veacul al XX-lea: “Sigur că oamenii nu vor război. Dar, până la urmă, conducătorii ţării hotărăsc politica şi este mereu simplu să-i tragi pe oameni după tine, indiferent că este vorba despre o democraţie, o dictatură fascistă sau un parlament sau o dictatură comunistă. Cu sau fără vot, oamenii pot fi supuşi mereu comenzii conducătorilor. Este uşor. Tot ce trebuie să faci este să le pui că sunt atacaţi şi să-i denunţi pe pacifişti de lipsă de patriotism şi pentru că ar expune ţara unui pericol mai mare.” (Hermann Goering)

 

Trutin

        Războiul ca imagine a ratării. Eșec existențial, risipirea iluziei unei păci exterioare măcinate pe dinăuntru de lepra unei civilizații prăbușite. Monahul basarabean Savatie Baștovoi spunea la un moment dat că în creștin coexistă și se luptă până la sfârșitul vieții omul vechi – corupt, pătimaș, rob al păcatului – cu cel nou, eliberat în Hristos. Într-o anumită măsură, cred că această luptă se poate observa și la nivelul familiilor, comunităților, neamurilor. Și, în acest moment al istoriei, Putin a ales să pună Rusia sub semnul omului vechi. La nivel profund, acest război este unul dintre cele mai mari eșecuri ale Rusiei, indiferent de deznodământul de pe câmpul de luptă.

 

     Pe de altă parte, opoziția lumii occidentale seamănă tot mai mult cu o cetate clădită pe nisip. Dezrădăcinarea practicată sistematic de decenii, îmbinare de relativizare a valorilor, ofensivă ideologică împotriva tradițiilor unificatoare, îndeosebi a creștinismului, laxism moral transformat în ridicarea, întâi a slăbiciunilor, apoi a imoralității celei mai deșănțate la rang de virtute au transformat cultura noastră în vorbă goală. De aceea reacțiile de astăzi, la o primă vedere foarte vehemente, sunt semnul unei confuzii vecine cu debandada.

     Agresiunea lui Putin este un eșec tocmai pentru că Rusia ar fi avut, în alte condiții, șansa de a fi unul dintre principalii actori ai redresării Europei. Pentru că Rusia face parte fără îndoială din cultura europeană. O vizită la Ermitaj sau la galeria moscovită Tretiakovskaia, o privire aruncată marii literaturi ruse, inevitabilă atunci când vorbim despre cultura europeană a ultimelor secole, amintirea unui Paris muzical subjugat de Stravinski sau de coregrafiile lui Diaghilev, cuvântul profetic al lui Soljenițân (în fața căruia marii lui adversari europeni, aserviți, de altfel, Moscovei staliniste, ca Jean-Paul Sartre, par niște pigmei triști), iată doar câteva semne ale prezenței de netăgăduit a Rusiei în Europa spiritului. Eforturile adesea excesive ale lui Petru cel Mare de a sincroniza Rusia cu civilizația occidentală au condus la o însușire desăvârșită a formelor acesteia (este suficient să vezi catedrala Sfântul Isaac din Sankt Petersburg, cu nimic mai prejos în măreție și strălucire arhitecturală decât orice mare clădire de acest fel din Occident) și au dus în același timp la o îndepărtare de rădăcinile spirituale ale Rusiei profunde. Viața mănăstirească, după cum ne spun scrierile de căpătâi ale Ortodoxiei ruse, cunoscuse o răcire, o cădere în formalism și cultivarea aproape exclusivă a virtuților exterioare. Renașterea a venit prin ucenicii Sfântului Paisie cel Mare de la Neamț, monah de origine ucraineană stabilit în Moldova după o ucenicie la Muntele Athos. Unii dintre cei care au învățat de la el „meșteșugul mântuirii” au plecat în Rusia, unde au revigorat viața duhovnicească, tradiția neîntreruptă de stareți de la mănăstirea Optina fiind unul dintre exemplele cele mai strălucite. Ortodoxia renăscută nu a luptat împotriva formelor culturale noi decât în măsura în care deveneau excesive, ci, așa cum a făcut totdeauna „aluatul creștin”, a știut să îmbrace și în noile forme de expresie adevărul veșnic. Persecutați cu sălbăticie de comuniști, cu o Biserică dezbinată timp de decenii, creștinii ruși au menținut în conștiința neamului lor o învățătură despre Hristos necontaminată de rătăcirile tot mai insistente în lume. Ca toate popoarele contemporane, rușii sunt măcinați de vicii și rătăciri, însă fermentul creștin îi face să nu-și uite cu totul rădăcinile. Rusia nu s-a lepădat cu totul de unul dintre elementele constitutive ale culturii europene, de pilonul care ar mai putea să o țină în picioare. Și cu acest ferment ar fi putut să fie în avangarda redresării unei lumi europene care seamănă tot mai mult cu Roma lui Nero și Caligula și cu Babilonul. Însă în locul Sfinților Serafim de Sarov sau Teofan Zăvorâtul, al acestor minunate exemple contemporane de umanitate plenară care sunt Sfinții Siluan Athonitul și Sofronie Saharov, în locul unei Rusii fără îndoială puternice și libere, dar izvor de mântuire pentru alte popoare, pe care o visa Soljenițân, Putin a ales să urmeze exemplul și calea lui Iosif Visarionovici Djugașvili, mai cunoscut omenirii pe care a batjocorit-o timp de decenii sub numele de Stalin.

 

*

 

     Ucrainenii și rușii sunt, fără îndoială, legați prin sânge, cultură și istorie. Există aici două puncte de vedere, ambele cu argumente valide: că ar fi două popoare gemene, așa cum le numește un recent studiu realizat în Franța, sau că ar fi două ramuri ale aceluiași popor. În tot cazul, de-a lungul unei istorii zbuciumate, au mers aproape mereu alături, cu delimitări adesea fluide. Într-un context firesc – dar ce este firesc în mersul strâmb al omenirii? – ar fi rămas probabil împreună până la capăt. Unul dintre momentele definitorii ale unei rupturi care astăzi cunoaște probabil apogeul a fost Marea Foamente din anii 1932-1933. În 1929, Stalin începuse procesul numit colectivizare, adică desființarea proprietății private în zonele rurale, confiscarea pământurilor și a animalelor de la un anumit număr în sus și trecerea lor în proprietatea „poporului”, în fapt a statului comunist, în vederea administrării centralizate. Nu vom insista asupra dezastrului economic produs de această măsură (pe care au cunoscut-o ulterior toate țările comuniste – în România unul dintre cei mai aprigi executanți, care nu a ezitat să tragă personal cu pistolul în țăranii care se opuneau, avea să fie un tânăr cvasi-analfabet promovat general de comuniștii instalați la putere de Armata Roșie, pe numele lui Nicolae Ceaușescu). Cert este că a cunoscut peste tot opoziția țăranilor, ducând la deportări atât între cei mai înstăriți, vânați cu predilecție de comuniști, numiți în Uniunea Sovietică „kulaci” (la noi, mai târziu, chiaburi), cât și a celor mai săraci, care se împotriveau confiscării peticului lor de pământ. Persecuția comunistă a atins un apogeu al cruzimii în Ucraina, unde refuzul colectivizării a fost deosebit de pronunțat, iar măsurile de represiune luate de Stalin pe fondul unei crize deja existente au dus la confiscarea întregului avut al țăranilor, la interdicția de a părăsi teritoriul Ucrainei pentru a-și procura hrană, la execuții și mai ales la o criză alimentară în urma căreia au murit cel puțin cinci milioane de oameni, printre care nenumărați copii. Marea Foamete, „Holodomor”, una dintre cele mai cumplite crime săvârșite în secolul al XX-lea, a dus la un resentiment mocnit al multor ucraineni față de puterea centrală, față de Moscova. Una dintre cele mai evidente manifestări ale acestuia a fost că în multe zone din Ucraina, în timpul operațiunilor ofensive ale Germaniei naziste, cei din trupele Wehrmachtului au fost primiți cu brațele deschise, ca eliberatori.

     Stalin a murit, istoria a mers mai departe cum știm, colosul cu picioare de lut numit URSS a căzut în cele din urmă, cum era firesc, iar Ucraina a devenit stat independent. În ciuda unui naționalism ucrainean născând și uneori artificial (subtitrarea filmelor rusești în limba ucraineană este parte a acestui exercițiu, în mare parte de imagine, în condițiile în care mai toți ucrainenii vorbeau rusă, nu însă și... ucraineană), acesta s-a manifestat mai ales împotriva altor națiuni de pe teritoriul noului stat (românii au avut aici de suferit mai mult decât alții), relația cu Federația Rusă rămânând cât se poate de cordială. (În 2004, la unele puncte de frontieră terestră, vameșii ruși se aflau la zeci de kilometri de omologii lor ucraineni, tocmai pentru că relațiile erau atât de bune încât nu era nevoie de o delimitare strictă atunci când se efectuau controalele). Jocurile geopolitice, dublate de o corupție catastrofală, au făcut să se ajungă la o confruntare pe plan local între marionetele Moscovei și oamenii politici (de multe ori la fel de corupți) sprijiniți de Occident. Restul se cunoaște. Și este evident că în aceste confruntări politice nu există bine și rău la nivel absolut. De aici până la amenințări, bombe, sânge și cotropire, distanța este însă mare. Atât de mare încât războiul declanșat de Putin îi dezbină mai tare pe ruși de ucraineni (încă apropiați, chiar cu sentimente frățești, la nivelul omului de rând) și oferă legitimitate incontestabilă lucrului pe care autocratul de la Kremlin îl contestă fățiș zilele acestea, anume statalității Ucrainei. În numele unei proclamate frății, Putin își măcelărește frații...

 

*

 

     Răspunsul Occidentului este foarte vehement retoric, deși șovăielnic când vine vorba despre practică. În cele din urmă însă, sancțiunile economice capătă un avânt fără precedent și se speră că efectele vor fi rapide. Într-adevăr, este una dintre puținele noastre speranțe. Pentru că pe termen lung, lucrurile riscă să capete o întorsătură dramatică, dat fiind că, la nivel mare, confruntarea este între un irațional total scăpat de sub control și o civilizație debilă. Prima temere este că psihologia tiranului rus nu are nicio legătură cu ceea ce suntem obișnuiți să vedem în alte cazuri. Stalin, despre care am făcut mai devreme vorbire, nu avea nici urmă de compasiune pentru cei peste care stăpânea. Suferința lui nu-i provoca nicio emoție, nicio mustrare de conștiință. În al Doilea Război Mondial, atât în perioada cât a fost aliat cu Hitler (când a invadat Finlanda), cât și după ce au devenit adversari, Stalin și-a ucis ofițerii și soldații cu o frenezie aproape egală cu a celor împotriva cărora luptau. Soldatul sovietic nu avea voie să se retragă, iar dacă scăpa din lupte crâncene, era acuzat de trădare și condamnat. Bătălia pentru Harkov (iată, iarăși Ucraina) este unul dintre cele mai semnificative evenimente de acest fel. Soldații Armatei Roșii erau uciși când înaintau de dușmanii din Wehrmacht, iar când încercau să se retragă îi așteptau plutoanele de execuție ale patriei. În cele din urmă germanii au fost obligați să se retragă, însă trupele sovietice au suferit pierderi catastrofale. Lui Stalin nu i-ar fi păsat nici dacă ar fi fost decimate complet, atâta timp cât obiectivul pe termen scurt era împlinit. De altfel, după război, o mulțime de prizonieri sovietici eliberați au luat direct drumurile Gulagului.

      Nici Putin nu pare mai interesat de dorințele și suferința propriului popor. Pe de altă parte, sancțiunile economice se pot dovedi eficiente, însă, pe termen mediu, este evident că de pe urma lor va suferi și Occidentul. Este suficient să ne gândim la dependența de petrolul și gazul rusesc a Germaniei, rod al unei politici iresponsabile duse de decenii bune și care pune în situație de risc întregul continent european. Deocamdată reacția populației este covârșitoare și unanimă – și este firesc să fie așa. Doar că dacă omul obișnuit din Occident va vedea că i se cer sacrificii, că pentru a-l opri pe invadatorul din Răsărit trebuie să sufere un pic, entuziasmul ar putea să i se șubrezească serios. Iar acesta este rezultatul direct al subminării valorilor europene la care asistăm de atâta vreme. Omul este dispus să sufere pentru credința lui, pentru convingeri, pentru ce socotește a fi mai bun și dincolo de confortul imediat. Pentru credința strămoșilor, pentru bucata lui de pământ. Toate acestea au fost evacuate din conștiința Occidentului, prin haos cultural și decrete politice venite de sus. Credință nu mai avem, pentru că, nu-i așa, suntem multiculturali și totul este relativ. În patrie nu mai credem, este un concept desuet și opresiv. „Nu există o cultură franceză”, decreta acum câțiva ani președintele francez Emmanuel Macron. Și atunci, pentru ce să suferi? Pentru pseudo-valorile unei lumi care a decretat cultul confortului și generalizarea desfrâului? Șeful serviciilor secrete britanice a scris acum câteva zile pe Twitter că ce ne deosebește cel mai tare de Putin sunt „drepturile LGBT”. Iată care ar fi, după unii, fundamentul libertății noastre europene. Vă închipuiți însă populația dispusă să sufere ca să ne putem împreuna în toate felurile imaginabile cu aprobare (și sprijin) de la stat? Credeți că lumea căzută în admirația unei biete fetițe chiulangioaice și purtate ca o relicvă prin toată lumea ar fi dispusă să rabde de foame pentru „lupta” ei cu schimbările climatice? Sau vă gândiți că merită să mori pentru a putea să ucizi în continuare zeci de milioane de copii nenăscuți? Dinspre Răsărit se ridică umbra unui tiran brutal, venit din negura unor vremuri tulburi ale răpirii, sângelui și violenței, pulsiunile străvechi și mocninde ale vremurilor când poporul nu primise încă lumina creștinismului. Îi poate ține piept lumea cealaltă în numele descompunerii morale care a prăbușit atâtea imperii? O singură valoare pare să ne fi rămas, una în numele căreia poate și omul contemporan să facă sacrificii. Libertatea. Fie ea și acea relativă libertate politică, pe care noi, est-europenii, ar trebui să știm să o prețuim cum se cuvine, după zecile de ani de asuprire comunistă. Dar vântul istoriei ne aduce, amenințător, dinspre celălalt capăt al lumii, o șoaptă sinistră: care libertate?

 

*

 

La începutul acestui an, în ceea ce ar trebui să fie, măcar din punct de vedere ideatic, celălalt capăt al lumii, într-un „bastion al libertății”, libertatea are cătușe la mâini. Presa de prim-plan din Europa și, într-o anumită măsură, din America, se face vinovată de o tăcere complice și manipulatoare. Luați ca exemplu canalele de informații românești. G4 Media, Libertatea, Adevărul, Antena 3, Digi 24 sau atâtea altele – la alegere! Uitați-vă unde, cât și cum au scris, respectiv vorbit despre convoiul libertății din Canada. Și veți vedea un caz clasic de mușamalizare. Nu vorbim aici despre un colț ascuns de lume sau despre un eveniment greu de interpretat, despre o criză politică dubioasă pritocită în camerele ascunse ale cine știe cărui serviciu de informații. Nu: ci despre sute de mii de oameni care au protestat timp de o lună și mai bine într-una dintre marile capitale ale lumii libere și au fost reprimați în stilul binecunoscut al regimurilor totalitare, La Ottawa, cetățeni din toată imensitatea Canadei s-au solidarizat cu un protest inițiat de șoferii de camioane împotriva abuzurilor făcute în numele sănătății publice de un regim pentru care pluralismul a devenit simplu exercițiu retoric.

     În paranteză fie spus, se spune că uneori marile evenimente fac oamenii mari: în „societatea spectacolului”, doi actori ajung șefi de stat. Unul, Volodimir Zelenski, rămâne neclintit în capitala asediată, deși americanii, știindu-l țintă a serviciilor secrete rusești, s-au oferit să-l evacueze. Altul, Justin Trudeau, se ascunde într-un bunker din fața unor demonstranți pașnici.

     Și, de acolo, coordonează represiunea. Stare de urgență. Oameni călcați în picioare de caii poliției sau bătuți sălbatic, deși merg de bunăvoie să se predea forțelor de ordine. Conturile bancare ale participanților și susținătorilor, blocate. Mai mult, ca o măsură ulterioară, cei care au postat filmări cu evenimentele sunt somați de autorități să aleagă între ștergerea lor și, iarăși, blocarea accesului la conturile din bănci. Violență polițienească în sprijinul unei încălcări fățișe a dreptului la liberă exprimare și a proprietății private, două dintre fundamentele libertății în numele căreia îl condamnăm – pe bună dreptate! – pe Putin. Însă tăpălagii și tudorpopeștii din toată lumea sunt demult maeștri ai dublei msuri. Și, prin aceasta, gropari mărunți ai civilizației europene.

     Atunci când Justin Trudeau îi numește pe cei care i se opun „rasiști” și „extremiști”, gândul ne fuge la „elementele fasciste și legionare” ale lui Ceaușescu din decembrie 1989, la aceiași „fasciști” evocați de Iliescu în iunie 1990, dar și la „denazificarea” Ucrainei despre care vorbește Putin. Asemănarea este profundă: într-o parte avem un produs al serviciilor secrete sovietice, în cealaltă vlăstarul unei familii care îl frecventa pe marele aliat comunist de pe continentul american, Fidel Castro. Relativismul impus prin lege al corectitudinii politice din Occident are aceleași rădăcini ideologice cu autoritarismul lui Putin. Fiara liberticidă va fi având multe capete, însă două sunt astăzi mai vizibile. Îi putem spune, de aceea, Trutin.

 

*

 

     Repet, într-o primă fază sperăm că războiul-fulger economic împotriva invadatorului va avea repede succesul scontat. Va fi o victorie de etapă. Însă după aceea trebuie să ne forțăm să rămânem cu ochii deschiși și să vedem că propaganda soft care justifică abuzurile prin formule bombastice ale unora ca Trudeau (care nu este decât un vârf de lance) este la fel de nocivă, măcar pe termen lung, ca intoxicările canalelor de propagandă rusești. Oamenii vin și pleacă, oricât de puternici sau de malefici ar fi la un moment dat. Însă duhurile care îi animă duc războiul mai departe. Și dacă ne sprijinim pe nisipul și mocirla promiscuității, a minciunii, a relativizării adevărului, ne vom prăbuși, iar „căderea noastră va fi mare”. Suntem, deci, chemați să ne schimbăm mintea și inima. Pacea înseamnă mult mai mult decât tăcerea armelor, iar libertatea nu există în afara Adevărului. „Dobândește pacea (înăuntrul tău) și mii de oameni din jurul tău se vor mântui”, spune Sfântul Serafim de Sarov. Timpurile, chiar grele fiind, pot face din noi oamenii mari care suntem chemați să fim. Niciodată singuri. Un virus a ucis o mulțime dintre noi, apoi, folosit în chip mârșav de oameni puternici și corupți, i-a dezbinat pe cei rămași. Ce dovadă mai mare a slăbiciunii și nestatorniciei omenești? Nu este, deci, vremea politicilor ambițioase, ci a căinței adânci, a schimbării personale, a curajului lăuntric care nu face doar din actorași luptători eroici, ci și din păcătoși sfinți. Este drumul anevoios al fiecăruia dintre noi, care cere o revenire de la marea politică la conștiința personală. Îi avem mereu în fața ochilor pe marii vinovați politici și am uitat să privim la „micile” noastre complicități, la minciunile pe care le-am înghițit, la lipsa de compasiune, la logica fratricidă care răspunde la ură cu ură, pe scurt, la refuzul oricărei jertfe.

     Suntem muribunzi. Și ca oameni, și ca civilizație. Este vremea să ne întoarcem la Cruce, ca să fim părtași Învierii. Fără Cel Răstignit vom cădea, dacă nu azi, mâine, sub loviturile vreunui sinistru Trutin, abătut dinspre pustiurile întunericului peste țările și orașele noastre pustiite de ultimele urme ale nobleții omenești.