O voce din America

“Nu mi-e ruşine să recunosc că sunt creştin, însă nu e nevoie să stai la strană în fiecare duminică pentru a şti că e ceva în neregulă în ţara aceasta de vreme ce homosexualii declaraţi pot face parte din armată, însă copiii noştri nu pot sărbători în public Crăciunul sau nu se pot ruga la şcoală. În calitate de preşedinte voi pune capăt războiului lui Obama împotriva religiei. Şi mă voi opune atacurilor liberale împotriva moştenirii noastre religioase. Credinţa a făcut America puternică. O poate face puternică din nou.” (Rick Perry, guvernator al statului Texas, viitor candidat republican la preşedinţia SUA)

Nicuşor Dan, o posibilă alternativă pentru Primăria Bucureşti

Despre posibilii candidaţi din partea partidelor şi a mişcărilor politice cred că ştim destule. Ştim cam ce pot face Silviu Prigoană, Sorin Oprescu, Adriean Videanu, Marian Vanghelie sau Cristian Popescu "Piedone": să înfunde Bucureştii mai adânc în mocirlă şi să-şi umple buzunarele. În căutarea unei alternative la acelaşi tip de om cu nume diferite, ar fi poate de folos să aruncăm o privire la ce are de spus acest domn: http://nicusordan.ro/ .

Later update: Alte detalii vezi aici.

Acatistul Maicii Domnului, al icoanei de la biserica Pitar Moş (fragment)

Condacul al 2-lea

Născută eşti din lacrimi şi rodul rugăciunii
Înălţate la ceruri de bunii tăi părinţi
Şi încă din pruncie eşti sfântă între sfinţi,
Căci te arăţi cu totul străină-ntinăciunii,
Smerită-n cugetare şi cu fapte cuminţi;
Şi-a lui Adam greşeală ştergând prin Întrupare,
Dumnezeu de la tine aude-n veci cântare: Aliluia!

Icosul al 2-lea

Icoana ta, Stăpână, izvor de mântuire,
Ne-ai dăruit-o nouă, ce pururi te chemăm,
Şi revărsând printr-însa har şi tămăduire,
Ne-asculţi în rugăciune, iar noi smeriţi cântăm:
Bucură-te, veşmânt tainic, Domnului îmbrăcăminte,
Bucură-te, că El Însuşi te-a învăţat cele sfinte,
Bucură-te, ajutorul poporului credincios,
Bucură-te, îndurare ce îndupleci pe Hristos,
Bucură-te, că purtându-L pântecele ţi-a sfinţit,
Bucură-te, că-ntru-aceasta cu tine S-a sfătuit,
Bucură-te, bucuria celor ce-n cântări te cheamă,
Bucură-te, că şi nouă pururea tu ne eşti Mamă,
Bucură-te, că-n durere ne dai grabnic ajutor,
Bucură-te, sfinţitoare şi de vindecări izvor,
Bucură-te, sfânt odor,
Bucură-te, că ne sprijini când furtuna ne-nconjoară,
Bucură-te, Preacurată, Maică Pururea Fecioară!

Condacul al 3-lea

Un an având, Marie, s-a făcut praznic mare
Şi preoţii pruncia ţi-au binecuvântat,
Iar mai apoi, cuprinsă de dor înaripat,
Dusă ai fost în templu în alai de fecioare,
Precum se şi cuvine Fiicei de Împărat;
Şi hrănită de înger stăteai în rugăciune,
Lui Dumnezeu Stăpânul cântând cu-nchinăciune: Aliluia!

Icosul al 3-lea

La rugăciune pururi, mereu gustând Scriptura,
Ai cunoscut pe Domnul şi voiai să-I slujeşti,
Iar noi prin tine astăzi primim învăţătura
Şi umiliţi aducem cântări duhovniceşti:
Bucură-te, izvor tainic, ce reverşi apa cea vie,
Bucură-te, mângâiere, bucură-te, bucurie,
Bucură-te, Maică blândă-a Fiului Unul Născut,
Bucură-te, că prin tine Cuvântul trup S-a făcut,
Bucură-te, că-mpreună cu Dumnezeu ai lucrat,
Bucură-te, că prin tine ne-a izbăvit de păcat,
Bucură-te, că-n necazuri eşti grabnic ajutătoare,
Bucură-te, Doamna noastră şi-a îngerilor mirare,
Bucură-te, Maică bună, ce Fecioară ai rămas,
Bucură-te, milostivă, bucură-te, cinstit vas,
Bucură-te, dulce glas,
Bucură-te, izbăvire din robia cea amară,
Bucură-te, Preacurată, Maică Pururea Fecioară!

România în căutarea unui... Rost (numărul 103)

Sunt probleme care ne preocupă, dar privite dintr-o perspectivă ce face apel la tradiţie. Este viaţa noastră de zi cu zi, însă sprijinită în eternitate. E literatură, e opinie, e analiză. Rost nu se vrea depozitarul adevărului absolut, ci doar un îndemn la căutare. Noul număr ne propune, printre altele, excelentul articol al lui Răzvan Codrescu, România între două paradigme, în care vedem ce deosebire este între monarhia al cărei ultim reprezentant tocmai a ţinut un discurs istoric în Parlament şi republica ce ne sufocă prin conducători nedemni; o critică acidă şi bine documentată a imposturii numite Noua Republică, o pseudo-alternativă aflată sub umbrela puternicilor zilei; fenomenul depresiei, tot mai răspândit în societatea contemporană, privit din perspectiva unui psiholog, a unui teolog, a unui antropolog creştin şi a „omului care aduce cartea”, scriitorul Dan C. Mihăilescu; o privire de specialist asupra celui mai recent film al lui Lars von Trier, Apocalipsa; figura luminoasă a patriarhului Pavle al Serbiei, evocată de scriitorul Dan Ciachir; consideraţii teologice legate de criza autorităţii, dar şi de praznicul Sfinţilor Arhangheli; un medalion al enciclopedistului român Alexandru Ciorănescu şi un superb portret făcut de acesta lui Iorga; şi încă atâtea altele. În acelaşi număr îmi apare şi mie un umil articol (nepublicat pe blog) despre autoritatea cuvântului scris. Repet, nu este vorba despre răspunsuri definitive. Dar cei care văd în România şi doresc pentru ea un rost dincolo de mizeria cotidiană pot găsi în această revistă ecoul unor suflete-pereche. Mi-ar plăcea să ne putem defini cândva ca fiind căutători de Hristos.

Căutările omului modern şi riscurile "noii spiritualităţi" - Dumitru Constantin-Dulcan, "În căutarea sensului pierdut" (ultima parte)

În subcapitolul „Mari tămăduitori în istorie”, Dumitru Constantin-Dulcan face referire la Hristos şi la câţiva taumaturgi contemporani. Imaginea pe care le-o creionează este însă deformată şi, în cele din urmă, deturnată de la sensul şi realitatea personală a celor în cauză. „Eu personal”, spune domnul Dulcan, „îl privesc pe Iisus nu atât ca persoană istorică, înscrisă la o dată anumită în vreo filă a timpului, cât îl percep ca fenomen”. Tendinţa se observă în multe medii contemporane care, fără să-L conteste făţiş pe Hristos, relativizează importanţa persoanei în favoarea învăţăturii. Dar orice creştin ştie că esenţialul credinţei sale este tocmai Persoana. Adevărul creştinismului nu e un cod de legi, nu e o colecţie de învăţături, ci este un adevăr personal. Omul este persoană, deci nu-şi poate găsi împlinirea decât într-o relaţie directă cu altă persoană. Morala, oricât de frumoasă şi înălţătoare, nu este mântuitoare dacă nu poate fi raportată la un model, la cineva cu care să poţi sta către faţă, într-o relaţie de tip „eu-tu”. În acest sens, învăţătura ortodoxă ne vorbeşte despre un Dumnezeu personal (Trei Persoane, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt). Persoana veşnică a Fiului, „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, a luat în Sine natura umană acum 2000 de ani, astfel încât Hristos S-a întrupat în istorie, Dumnezeu şi Om. Este punctul de cotitură, centrul întregii istorii omeneşti, iar realitatea Persoanei şi realitatea Întrupării sunt singurele care ne dau nouă posibilitatea mântuirii, a ieşirii de sub determinismul biologiei şi, în cele din urmă, al morţii. Sfântul Apostol Pavel ne învaţă că „dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră” (1 Corinteni 15, 17). După cum scria un teolog contemporan, o morală fără Hristos e, în cele din urmă, inutilă. Însă viziunea domnului Dulcan e împărtăşită în multe medii contemporane, cu dublu scop: relativizarea persoanei, care să ducă la dispariţia lui Hristos într-un noian de „iniţiaţi” şi negarea ideii de Dumnezeu personal, incompatibilă cu panteismul şi cu nedefinita „conştiinţă universală”. Mai departe se încearcă o minimalizare a credinţei tradiţionale, pentru a propaga ideea credinţei în sine însuşi, al cărei ultim rezultat este tocmai auto-îndumnezeirea luciferică, în lipsa totală de smerenie a spiritualităţii de tip new age. „Iisus ar fi putut foarte bine ori să-şi aroge meritul personal, ori să sublinieze forţa Divinităţii atunci când îi vindeca pe bolnavi, dar în loc de toate astea el spune textual şi cu modestie, exprimând un mare adevăr ştiinţific: ‚Credinţa ta te-a vindecat’.” Bineînţeles, credinţa este esenţială în orice proces de vindecare, fie ea spirituală sau trupească. Dar domnul Dulcan inversează în mod subtil sensul acestei credinţe. Hristos le vorbea celor din vremea Lui şi, fiind smerit, nu se punea pe Sine în evidenţă. Însă în cine credeau oamenii care veneau să-I ceară tămăduiri, evreii şi vecinii lor de acum 2000 de ani? În conştiinţa universală? În „sinele” lor? Nu. Credeau în Dumnezeul lui Israel şi în Iisus, de vreme ce veneau la El, care le propovăduia că este Fiu al lui Dumnezeu. Deci când spune „credinţa ta te-a vindecat”, Hristos se referă la credinţa în Dumnezeu. Domnul Dulcan răstălmăceşte mesajul pentru a-şi susţine propria concepţie de sorginte orientală şi pentru a minimaliza rolul lui Hristos, însă dacă privim cuvintele spuse de Iisus în contextul de atunci, vom înţelege adevărul. Minimalizarea „vieţii în Hristos”, cum o numesc Sfinţii Părinţi, este susţinută undeva în carte şi de o minciună făţişă, pe care orice om care a citit Noul Testament o vede din prima clipă: „Iisus spune undeva că înţelege incapacitatea noastră de a respecta întocmai toate imperativele învăţăturii sale, dar este foarte important efortul de a încerca în fiecare clipă să le respectăm”. Este o răstălmăcire şi, mai mult, aceste cuvinte atribuite lui Hristos nu sunt consemnate nicăieri.
Domnul Dulcan recurge la exemplele unor taumaturgi contemporani pentru a demonstra, după cum ne spune că „un om ca Iisus putea exista”. Prin această argumentare Îl pune pe aceeaşi treaptă cu cei care i-au fost doar ucenici – sau cu unii care săvârşesc altfel de „minuni” – şi Îl reduce la calitatea de om, negându-I subtil dumnezeirea, caracterul transcendent. Când vorbeşte despre Sfântul Nectarie de la Eghina, autorul menţionează apariţiile de după moarte ale acestuia, punând semnul egal între ele şi arătările lui Hristos de după Înviere. Aşa o relativizează şi pe aceasta, căci Sfântul Nectarie nu a înviat, ci a dat doar mărturie asupra vieţii veşnice a sufletului, în timp ce trupul său a rămas în aşteptarea Celei de a Doua Veniri. Iisus însă a înviat cu trupul – aşa cred creştinii, în timp ce domnul Dulcan seamănă confuzia, lovind tocmai în ceea ce pretinde a apăra.
Portretul părintelui Arsenie Boca este unul dintre cele mai grosolane falsuri din carte. Se cunosc puterile deosebite pe care le avea duhovnicul supranumit uneori „Sfântul Ardealului”, capacitate sa de clarvedere şi darul vindecărilor, dar mai ales al povăţuirii sufletelor pe calea mântuirii. Pornind de la acestea, domnul Dulcan îi face părintelui un portret de mag, care se foloseşte de „puterea minţii”, se teleportează, vindecă şi cunoaşte tainele naturii şi pe ale oamenilor. Cine nu citeşte decât aceste rânduri este tentat să-l asemuiască fie cu un David Copperfield (iluzionistul) autohton, fie cu un vrăjitor. Este simptomatic pentru direcţia cărţii faptul că în întregul capitol despre părintele Arsenie Boca, autorul nu pomeneşte niciodată numele lui Hristos. Este în acelaşi timp esenţa falsificării unei vieţi şi a unui mesaj sub peniţa domnului Dulcan. Părintele Arsenie nu a lucrat cu puterea proprie, nici cu cea a unui „univers” nedefinit. Toate darurile pe care le-a avut nu-şi aveau izvorul în el însuşi, ci numai şi numai în Hristos. Părintele mărturiseşte acest lucru în fiecare rând din numeroasele cărţi publicate, în fiecare predică, în fiecare sfat. Centrul vieţii, învăţăturii şi faptelor părintelui Arsenie Boca este Hristos. Absenţa Lui din rândurile domnului Dulcan este mărturia cea mai evidentă a interpretării eronate pe care o dă acesta „puterilor” taumaturgice.
Concluzia subcapitolului ţine de acelaşi sincretism dizolvant: „Sunt, aşadar, mai multe drumuri care conduc către acelaşi liman, dacă sunt respectate anumite condiţii”. Care este acel liman? Răspunde mai jos autorul: „o altă istorie, propice armoniei dintre sine şi Univers, dintre sine şi natură, dintre oamenii de pretutindeni, transgresând obstacolele puse de apartenenţa la o religie, ţară, cultură sau sistem politic”. Cu alte cuvinte, ni se spune că, printre altele, religia şi naţiunea sunt obstacole în calea „iluminării” noastre. Pe lângă ecoul deloc întâmplător al ideilor socialiste în aceste cuvinte („opiumul popoarelor”, vă amintiţi?), vedem din nou rădăcinile new age. Socialismul este de altfel un vehicul al acestei mentalităţi. În fond, chiar autorul susţine, în ton cu Marx, că „nici o fiinţă umană nu se poate împlini pe sine dacă societatea nu-i oferă premisele necesare”. „Biserica este o cale, dar nu singura”, ne mai spune domnul Dulcan. Însă de vreme ce Biserica însăşi spune că Hristos singur e „Calea, Adevărul şi Viaţa”, „iluminările” autorului ne indică de fapt, printre rânduri, că Biserica nu e de fapt o cale, ci un obstacol. Scopul devine transparent pentru orice cititor atent.
Capitolul intitulat „Creaţionismul şi evoluţia”, al nouălea al volumului II, „Creierul şi noua spiritualitate”, echilibrat, bine organizat, un bun punct de pornire pentru o discuţie în plină desfăşurare, ne face să regretăm cu atât mai mult faptul că este „rătăcit” în haosul conceptual din restul cărţii. În acest capitol domnul Dulcan păstrează o linie de mijloc, fără a cădea în capcana creaţionismului extremist, care neagă orice fel de evoluţie, trădându-şi rădăcinile protestante, nici în cea a evoluţionismului darwinist, de altfel negat de ceva vreme de noile descoperiri ale ştiinţei. În ciuda unor speculaţii un pic hazardate, se vorbeşte cu autoritate despre absurdul ideii de selecţie naturală ca criteriu absolut sau despre finalitatea naturii, sugerată de unele rezultate ale cercetării. Este o lectură foarte utilă pentru ieşirea din stereotipiile răspândite la nivelul maselor, a invocării în scopuri propagandistice a unor teorii ştiinţifice temporare şi adesea depăşite. Una dintre concluzii e remarcabilă, motiv pentru care o reproducem în întregime: „Ştiinţa este grăbită în a formula concluzii definitive şi a da sentinţe, doar pe observaţii fragmentare, care nu exprimă întregul. Citesc frecvent lucrări cu concluzii ce sună a magister dixit. Şi doar peste câteva luni cineva constată altceva. Mai ales în condiţiile actuale de cercetare, unde performanţele tehnologice scurtează imens timpul de observaţie. Când ştiinţa exprimă sentinţe, care blochează alternativele, nu mai este decât politică.” Cugetările acestui capitol sunt o pată de lumină în oceanul de întuneric al acestei cărţi. Sunt rânduri pe care le-aş recomanda oricând în cadrul unei discuţii despre evoluţionism şi creaţionism, chiar dacă uneori afirmaţiile trebuie luate „cum grano salis”. Din păcate însă, celelalte capitole nu fac decât să semene o confuzie care merge dincolo de graniţele clasice ale evoluţionismului darwinist.
„Armonie şi înţelegere/ Compasiune şi încredere din belşug/ Fără falsitate şi dispreţ/ Vise ale unor viziuni vii de aur/ Revelaţii mistice de cristal/ Şi adevărata eliberare a minţii”. Sunt versuri din musical-ul „Hair”, celebru în anii şaizeci, în care, pe fondul unei poveşti despre războiul din Vietnam se desfăşoară o întreagă panoplie new age. Nimic rău în cele spuse mai sus, la prima vedere. Problema apare când ne uităm la sursa acestei „armonii”, a acestei „eliberări”. Este vorba despre o răsturnare a valorilor tradiţionale pentru a reveni la un cult în care elementele orgiastice se îmbină cu un panteism politeist, în care întoarcerea la natură este sinonimă cu coborârea omului la statutul de animal total supus „ciclurilor istorice”. Un rai fără Dumnezeu, dar şi fără personalitate, o uniformizare dizolvantă. La prima vedere o viziune cât se poate de atrăgătoare – şi chiar împărtăşind valori creştine – însă nimicitoare spiritual dacă este privită în adâncime. Noi, românii, ar trebui să fim mai vigilenţi cu asemenea vorbe frumoase: ţara noastră a fost distrusă din temelii tocmai de o ideologie care predica egalitatea, bunăstarea pentru toţi, ruperea barierelor religioase şi o unitate spirituală care nu se traducea decât într-o uniformizare forţată în care orice forţă adversă era nimicită fizic şi spiritual. „Paradisul terestru” ateu al comunismului, „binele poporului” băgat cu forţa pe gâtul celor care mai credeau în libertate nu sunt decât manifestări ale iadului. Filosofia „armoniei” new age – Era Vărsătorului – ale cărei manifestări pot fi văzute la o privire atentă peste tot în Europa şi America nu este decât o altă faţetă a aceleiaşi realităţi. Secolul XX ar fi trebuit să ne vindece de boala încrederii fără margini în om, aşa cum s-a răspândit ea de la Renaştere încoace. Ororile prin care am trecut ne-au arătat faţa hidoasă a omului şi capacitatea lui de a cădea şi de a-i atrage şi pe alţii în căderea lui. Soluţia de ieşire ar trebui să fie marcată de umilinţă şi smerenie. În loc de aceasta, printr-o subtilă deturnare, se continuă opera de desacralizare, depărtarea de Dumnezeu şi autodivinizarea omului. Izvoarele sunt în filosofiile orientale, dar consecinţele lor ultime ne sunt transmise în mod subtil pe mai multe canale, mai ales că structura noastră spirituală este din ce în ce mai fragilă. Trebuie să avem „acces la divinitatea lăuntrică”, susţine domnul Dulcan. Pentru un creştin această gândire poartă un nume: e satanism. Iar amestecul conceptual în care domnul Dulcan vorbeşte ba de Dumnezeu, ba de „Sursa de Univers”, ba de „marele arhitect” nu schimbă cu nimic lucrurile.
Intenţia rândurilor pe care le-am scris nu este îndreptată împotriva lui Dumitru Constantin-Dulcan. Nu adversitatea faţă de un om m-a ghidat, ci pericolul pe care l-am intuit în această scriere. După cum am subliniat în câteva rânduri, nu contest autoritatea ştiinţifică a domnului Dulcan, nici anumite intuiţii pe care le-a avut de-a lungul timpului. De vreme ce nu-l cunosc pe autor, nu sunt nici măcar în măsură să discut caracterul sincer sau nesincer al cărţii. Însă ea se încadrează într-un curent subversiv care, sub masca spiritualităţii, face o puternică propagandă anticreştină. Pericolul vine tocmai din aspectul seducător la prima vedere al ideilor şi – mai ales – din faptul că erorile şi rătăcirile sunt amestecate cu mici „stropi” de adevăr, care nu fac decât să sporească confuzia. În plus, haina intelectuală în care sunt îmbrăcate aceste cugetări din ce în ce mai răspândite în lumea de azi le face atractive pentru mulţi oameni culţi, prea orgolioşi pentru a accepta minunile şi viziunile aparent simpliste din învăţătura de credinţă a Bisericii. Pe de altă parte, este nevoie aici şi de o catehizare mai intensă, de un efort din partea clerului pentru a spori cultura teologică a credincioşilor, pentru a-i face să vadă adâncimea nespusă şi filosofia înaltă a dogmelor creştine. Când clerul şi teologii eşuează în ritualism, în cultivarea formelor al căror fond nu-l mai explică şi, uneori, nu-l mai înţeleg, intelectualul creştin caută în altă parte. Din fericire, pe lângă preoţii buni, mai există şi nenumărate cărţi care zugrăvesc pe limba contemporaneităţii frumuseţea şi adâncimea vieţii în Hristos. Pe acestea le recomandăm. Dincolo de toate, se cade să ne amintim că omul, fiind persoană conştientă şi liberă, nu îşi poate găsi împlinirea decât în relaţie cu altă Persoană, aceasta infinită. Doar Ea poate fi conştientă de sensul întregii existenţe, aşa cum omul e conştient de sensul treptelor inferioare. Este ce ne spune în „Teologia dogmatică ortodoxă” părintele Dumitru Stăniloae, este ce ne învaţă de mai bine de 2000 de ani Biserica. Iar relaţie personală între Divinitate şi om nu găsim decât în creştinism, relaţie dusă la cea mai înaltă treaptă a iubirii prin luarea de către Fiul lui Dumnezeu a naturii umane, astfel încât să putem să ne raportăm la El „ca de la om la Om”, la Dumnezeu şi Om.

Căutările omului modern şi riscurile "noii spiritualităţi" - Dumitru Constantin-Dulcan, "În căutarea sensului pierdut" (II)

Cuvântul autorului, care deschide al doilea volum al lucrării lui Dumitru Constantin-Dulcan ne îmbie de la bun început cu imaginea „unui Dumnezeu al păcii, al armoniei, al iertării, al iubirii pentru întreaga omenire, indiferent de rasă, religie, sex, stare socială (...), un Dumnezeu dincolo de toate disputele teologice, de toate contradicţiile vechilor texte”. Toate bune şi frumoase dacă în spatele cuvintelor nu s-ar ascunde împotrivirea faţă de învăţăturile „religiilor clasice”, propunând în loc un dumnezeu sincretist şi modelat după conceptele limitate ale omului. Învăţătura creştină ne vorbeşte despre un Dumnezeu al iubirii faţă de toţi, care „face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei 5, 45), dar nu relativizează niciodată adevărul. Dacă eliminăm deosebirile între diferitele opinii pentru a-L face pe Dumnezeu să se potrivească unei concepţii „universale”, deci dacă Îl vedem pe Dumnezeu reprezentat în egală măsură de toate religiile şi credinţele, practic nu facem decât să-L relativizăm, să-L modelăm după chipul şi asemănarea fiecăruia dintre noi – adică să ne facem un idol adaptat propriilor noastre slăbiciuni. De fapt, toată concepţia sincretistă a acestor rânduri este bine înrădăcinată în influenţele orientale, după cum vom vedea mai departe. Domnul Dulcan se bazează pe experienţe trăite de oameni din cele mai diverse culturi, însă refuză permanent să accepte că nu orice experienţă vine de la Dumnezeu şi că diavolul e un maestru iluzionist.
Este evident că astăzi „experienţele”, „viziunile”, „contactele” cu diverse forţe spirituale fie s-au înmulţit, fie sunt mult mai cunoscute. Dacă în trecut – mai ales în cel recent, marcat de „dictatura pozitivismului” –, ele puteau fi expediate ca „superstiţii”, astăzi sunt prea clare pentru a fi negate cu aceeaşi uşurinţă. Totuşi, pentru un creştin e esenţial discernământul, iar în acest sens se cuvine reamintit mereu capitolul 24 al Evangheliei după Matei, în care Mântuitorul avertizează cât se poate de desluşit asupra acestor fenomene: „Vedeţi să nu vă amăgească cineva. Căci mulţi vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi îi vor amăgi” (Mt 24, 4-5). „Şi mulţi prooroci mincinoşi se vor scula şi vor amăgi pe mulţi” (Mt. 24, 11). „Atunci, de vă va zice cineva: Iată, Mesia este aici sau dincolo, să nu-l credeţi. Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi” (Matei 24, 23-24, sublinierea noastră). Cine citeşte cartea domnului Dulcan trebuie să o confrunte mereu cu acest capitol din Scriptură – astfel, contradicţiile vor ieşi lesne la iveală. Căci chiar când aceste „viziuni” Îl au în centru pe Hristos Însuşi, ele pot fi rod al amăgirii, aşa cum vedem din experienţa de secole a pustnicilor, cărora nu odată demonii li s-au arătat sub chipul de îngeri ai luminii. Buna comunicare cu duhovnicul – ce are în centrul ei ascultarea şi smerenia – este cheia pentru desluşirea originii acestor fenomene. Dar smerenia nu face parte din „programul” cărţii „Creierul şi noua spiritualitate”, a cărei bază de aderenţă e creată în parte tocmai de orgoliul nemăsurat al intelectualilor fără formare duhovnicească ce intră în contact cu ea.
Una dintre mizele cărţii de faţă este demonstrarea influenţei directe pe care o au gândurile nu doar asupra „emiţătorilor”, ci asupra întregului univers. Ideea apare încă din volumul anterior şi este argumentată ştiinţific prin menţionarea substratului biochimic al gândurilor şi sentimentelor noastre, substrat care poate fi benefic sau nociv. Este unul dintre firele cărţii care merită urmărite, pentru că, în cele din urmă, coincide cu ceea ce spun Sfinţii Părinţi despre omul ca microcosm, care cuprinde în el la nivel potenţial întregul univers şi a cărui acţiune conştientă determină într-o anumită măsură mersul naturii. „Fiecare celulă din corpul nostru conţine întregul Cosmos”, citează domnul Dulcan din fizicianul David Bohm. Din păcate, nu avem decât un început al acestui fir ideatic, a cărui exploatare ar putea duce la concluzii care să coincidă cu cele pe care le-am învăţat din credinţa noastră „tradiţională”, altfel relativizată de autorul cărţii. Citind printre rânduri, vom vedea că ştiinţa modernă tinde să se întâlnească cu înţelepciunea credinţei. De o deosebită importanţă este descoperirea faptului că „creierul nu face o distincţie netă între realitatea trăită şi cea doar imaginată. (...) În ambele situaţii – realitate sau doar imaginaţie – sunt activate în creier aceleaşi arii corticale, aceleaşi structuri şi, în consecinţă, vor avea acelaşi ecou biochimic.” Asceţii creştini vorbesc adesea despre lupta cu păcatul încă din momentul în care acesta ia naştere în gândul omului, bazându-se pe cele spuse de Hristos Însuşi. Ne amintim de Predica de pe Munte şi despre cuvintele legate de păcatul desfrânării: „Aţi auzit că s-a spus celor de demult: ‚Să nu săvârşeşti adulter.’ Eu însă vă spun vouă că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui” (Matei 5, 27-28). Dacă punem aceste cuvinte alături de descoperirile ştiinţifice de mai sus, vom vedea că ele nu au doar valoare morală, ci şi adevăr existenţial, manifest în întreaga noastră structură psiho-somatică. Trebuie spus că aceste pasaje ale cărţii lui Dumitru Constantin-Dulcan sunt demne de cel mai viu interes. Din păcate însă, după cum am mai spus, ele se împletesc cu speculaţii şi reflecţii neştiinţifice şi periculoase din punct de vedere spiritual. Iar modul cel mai simplu de a compromite un adevăr este să-l amesteci cu o seamă de minciuni.
Confuzia este menţinută în mod programatic şi se pune adesea întrebarea dacă avem de-a face doar cu ignoranţă sau cu un plan urmărit pas cu pas. Nădăjduiesc că prima variantă este cea adevărată. Dar iată ce spune domnul Dulcan, făcând referire la un concept al filosofiei taoiste: „După expierea vieţii, Shen-ul nu moare odată cu corpul, ci se întoarce în marele SHEN universal din care a venit. Spune altceva vreuna din religiile lumii?” Da, domnule Dulcan. Spune. Concepţia taoistă îşi găseşte puncte comune cu alte viziuni orientale, în care sufletul nu este decât parte a unui mare „tot” în care se va întoarce la final, un tot impersonal, o „nefiinţă” (nirvana) amorfă. Un anumit ecou se găseşte şi în viziunea apocastazei, erezie creştină care a fost condamnată la Sinodul V ecumenic. Pe scurt, ideea taoistă presupune o preexistenţă a sufletului (shen), care este o „emanaţie” a divinităţii, în care se va întoarce. Pe de o parte, avem aici ideea că omul e consubstanţial cu Dumnezeu, că e de aceeaşi fiinţă, ceea ce ar însemna că şi Dumnezeu e prins în legi deterministe, deci practic nu e nici liber, nici suprem (deci nici capabil să mântuiască), ci supus unei legităţi de dincolo de El. Pe de altă parte, dacă toate sufletele se întorc în „shen”, le este anulată libertatea de a alege, după cum demonstrează părintele Dumitru Stăniloae: „o libertate care duce toate sufletele la mântuire, sau le dă posibilitatea unei eterne treceri de la bine la rău şi invers, nu mai e propriu-zis o libertate”. Iată deci că afirmaţia de mai sus, preluată de domnul Dulcan din scrierile taoiste, este profund anticreştină. De fapt, ideea consubstanţialităţii între om, lume şi Dumnezeu este esenţa panteismului, care pare a-şi găsi un adept în autorul volumului de faţă. Chiar şi atunci când vorbeşte despre un mare duhovnic ortodox, părintele Arsenie Boca, Dumitru Constantin-Dulcan îi deformează trăirea şi, în loc să vadă minunile din jurul său prin prisma legăturii cu Hristos pe care părintele a mărturisit-o în fiecare clipă, le conferă un substrat panteist: „există un punct în perfecţiunea spiritului, care odată atins, indiferent de calea urmată, omul se contopeşte cu energia primară a Universului, căreia totul îi este posibil!” Să reţinem acel „indiferent de calea urmată”. Este motoul „noii spiritualităţi”, ce ni se transmite pe toate canalele. Este suprema relativizare a adevărului, care pune semnul egal între toate religiile şi credinţele (chiar dacă unele sunt în mod evident contrare), pentru a le anula în cele din urmă pe toate în folosul ghiveciului sincretist şi panteist. Însă dacă nu suntem decât părţi ale conştiinţei universale, nu avem nici libertate, nici împlinire personală, căci acestea nu pot fi realizate decât în relaţie directă cu o fiinţă care să fie atât transcendentă, deci nesupusă determinărilor care ne înrobesc, cât şi personală, pentru a putea intra în relaţie directă cu noi. De aceea esenţa creştinismului e relaţia directă cu Hristos şi de aceea concepte precum „conştiinţa universală” sunt eretice şi, în cele din urmă, pierzătoare. De aici până la luciferism nu e decât un singur pas, pe care cartea de faţă îl face: „A găsi căile de optimizare a propriei noastre biologii înseamnă a deveni propriul nostru Demiurg”, ne spune domnul Dulcan. Ce este aceasta dacă nu o reformulare a îndemnului străvechi care le spunea primilor oameni să încalce porunca lui Dumnezeu, pentru a fi „ca Dumnezeu”? Dar dacă citim cu atenţie, vom remarca aici şi inconsistenţa internă a judecăţii domnului Dulcan: pe de o parte suntem parte a conştiinţei universale, în care ne întoarcem cu toţii, fără a putea schimba în vreun fel acest lucru, căci „destinul” ne conduce pe toţi unde vrea el şi unde „trebuie să ajungem”. Pe de altă parte, putem să devenim propriii noştri dumnezei, stăpâni peste lume şi univers. Dar nici acest lucru nu e la îndemâna oricui, pentru că autorul socoteşte că religia (sau credinţa, la modul mai general) e condiţionată genetic. Contradicţia e evidentă şi ne plonjează într-o confuzie în care singurul avantaj al celor „luminaţi” este că ştiu încotro merg, fără ca aceasta să poată schimba contopirea în masa amorfă şi impersonală.
Unul dintre exemplele cele mai concrete ale „metodei” domnului Dulcan, care porneşte de la premise ştiinţifice şi derivate din experienţă pentru a trece aproape pe nesimţite la speculaţii este modul în care sunt descrise aşa numitele NDE (near-death experience). Este vorba despre cele pe care par să şi le amintească oamenii care au trecut foarte aproape de moarte, fie că este vorba despre moarte clinică sau despre alte stări în care legăturile cu viaţa biologică s-au subţiat la maximum. Lucrurile observate sunt foarte interesante şi se cer explicate. Însă dacă cei mai mulţi pacienţi vorbesc despre „lumină”, „tunel” sau despre experienţa nemijlocită a unui anumit „dincolo”, domnul Dulcan trece la interpretarea speculativă a datelor ştiinţifice şi ajunge la concluzia că „evenimentele din vieţile trecute sunt premisele vieţilor viitoare”. Avem din nou teoria respinsă de creştinism a reîncarnării, care nu se sprijină pe nimic din cele relatate de cei care au trăit experienţe în pragul morţii, dar pe care autorul o inserează între datele ştiinţifice şi rezultatele experienţelor ca pe o concluzie de la sine înţeleasă. „În eternitatea timpului omul trăieşte o succesiune de vieţi”, susţine, alături de psihiatrul Brian L. Weiss, Dumitru Constantin-Dulcan. De unde aceasta? Fără îndoială nu din datele ştiinţei, ci dintr-o interpretare unilaterală a lor, care se pune în slujba unei viziuni din ce în ce mai răspândite. Şi astfel, autorul cărţii face exact ce le reproşează – pe bună dreptate! – adepţilor inflexibili ai pozitivismului: transformă ştiinţa în vehicul al propagandei de tip new age.
Când intră în sfera religiosului propriu-zis, Dumitru Constantin-Dulcan face confuzii grave, uneori uimitoare pentru un om cu formarea culturală a domniei sale. Aflăm astfel că „Apostolul Pavel, ca urmare a evenimentului trăit pe drumul Damascului a creat o nouă religie practicată astăzi de o treime din populaţia globului”. Autorul îşi clamează spiritualitatea, dar reia un argument al ateilor de mâna a doua şi al filosofilor anticreştini, care îl socotesc pe Sfântul Pavel, şi nu pe Hristos, întemeietor al creştinismului. Tot despre „apostolul neamurilor”, autorul ne spune că anterior evenimentului de pe drumul Damascului „avea cu totul alte preocupări”. Ignoranţă? Istoria atestă că de la începutul vieţii sale, Saul din Tars, devenit ulterior Pavel, a fost în miezul vieţii religioase a poporului iudeu, iar drumul pe care îl făcea când i s-a arătat Hristos era tocmai pentru a duce la îndeplinire ordinele de persecuţie împotriva creştinilor venite de la marii preoţi ai evreilor. Cum dar putem spune că avea alte preocupări? Mai târziu domnul Dulcan se contrazice şi spune că „Pavel nu face decât să continue să răspândească mesajul lăsat de Iisus. El nu l-a inventat, ci doar l-a transmis mai departe lumii”. Este deci creatorul „noii religii” sau nu? Domnul Dulcan nu pare să ştie, sau cel puţin nu e sigur, şi transmite această confuzie şi cititorilor domniei sale.
Deşi socoteşte că „apogeul superstiţiilor (...) a fost atins în Evul Mediu” – prejudecată desuetă care ignoră înflorirea culturală şi spirituală a acelor vremuri – domnul Dulcan face din cartea domniei sale vehiculul mai multor superstiţii de sorginte parţial orientală, oglinda unei viziuni în care puterea credinţei e descrisă mai degrabă ca un soi de „magie” obscură, iar ştiinţa e smulsă dintr-o limitare pentru a i se impune o alta.

(va urma...)

Căutările omului modern şi riscurile "noii spiritualităţi" - Dumitru Constantin-Dulcan, "În căutarea sensului pierdut" (I)

În ultimii ani, pe plan mondial dar şi la noi în ţară, suntem martori ai unui interes crescând pentru spiritualitate – ca termen generic – indiferent de originea ei. Influenţat de un curent de gândire care în Occident are rădăcini îndepărtate, şi care, începând cu anii şaizeci, s-a extins destul de mult, până la a se strecura şi în cultura populară, acest interes s-a îndreptat foarte mult spre tradiţiile orientale. Însă nici alte tipuri de spiritualitate nu au fost neglijate. Se redescoperă (sau – trebuie spus! – se inventează) vechi tradiţii precreştine, se vorbeşte despre o viziune „holistă” şi – nu în ultimul rând – se remarcă în anumite cercuri o reîntoarcere la creştinism, ce-i drept interpretat în multiple moduri, adesea contradictorii. „În căutarea sensului pierdut”, cartea lui Dumitru Constantin Dulcan, medic neurolog şi psihiatru, profesor doctor, este un ecou al acestor preocupări. Noile descoperiri ştiinţifice, certificările unor fenomene şi trăiri atestate cu mii de ani în urmă de culturile şi credinţele tradiţionale sau fizica cuantică par să deschidă calea unei viziuni spiritualizate a lumii. Perspectiva pozitivistă şi mecanicistă lasă locul unei alte înţelegeri, în care o viziune pur materialistă îşi pierde orice fel de relevanţă. Pe scurt, ateismul radical nu mai poate sta în picioare în faţa ştiinţei de care se prevala până acum, devenind o simplă superstiţie, care face abstracţie de ultimele descoperiri. Desigur, ştiinţa nu oferă decât indicii. Ne arată ce era greşit în vechile premise ştiinţifice, însă nu răspunde la întrebarea veche de milenii: „Ce e adevărul?” Nici nu e rolul ei să facă acest lucru. Însă, pornind de la ultimele descoperiri – în special de la cele legate de creier – domnul Dulcan încearcă să ne arate calea spre un răspuns mai clar. Şi ne vedem puşi în faţa profeţiei lui Valeriu Gafencu, martir al temniţelor comuniste, pe care N. Steinhardt l-a numit „sfântul închisorilor”: „Ateismul va fi învins, dar să fiţi atenţi cu ce va fi înlocuit.” În cele ce urmează, vom încerca să vedem dacă domnul Dumitru Constatin Dulcan dă curs acestui avertisment, dacă scrierea domniei sale – reprezentativă pentru direcţia ilustrată – este utilă pentru înţelegerea întrebărilor esenţiale care-l frământă pe om şi în ce măsură lucrurile scrise sunt compatibile cu o gândire creştină. Este evident că unele dintre concluziile lui Dumitru Constantin-Dulcan – în special cele bazate pe o metodă ştiinţifică urmată cu acribie – sunt valabile şi ilustrează lucruri spuse cu sute sau chiar mii de ani înainte de misticii creştini sau de reprezentanţii altor spiritualităţi. Vorbind, de pildă, despre telepatie, autorul spune că „gândurile noastre, chiar nerostite, având şi un substrat bioelectric, nu numai biochimic, sunt emise în spaţiu sub forma de câmpuri electrice modulate în semnale purtătoare de informaţie. Sunt astfel receptate, conştient sau inconştient, de alte creiere.” Avem aici un prim indiciu despre puterea gândurilor noastre de a influenţa efectiv realitatea. Cum materia este, conform fizicii cuantice, concentrare de energie, orice energie şi cu atât mai mult una conştientă, ca a gândurilor noastre, poate avea un efect asupra ei în chipul cel mai concret. Părintele Porfirie, un mare duhovnic contemporan, vorbeşte despre puterea gândului nostru bun de a-l ajuta pe celălalt şi invers, a celui rău de a-i dăuna. Bineînţeles, toate acestea sunt determinate şi de starea „receptorului”, însă ideea de bază este că întreaga creaţie fiind un sistem coerent şi interconectat, faptele fiecăruia dintre noi au efect asupra întregului univers. Este ceea ce ştiinţa numeşte „efectul fluture” (butterfly efect), transpus aici până la nivelul conştiinţei, al gândurilor. Toate acestea fundamentează teoria interacţiunii şi a ordinii din întreaga creaţie, pe care se sprijină, din câte înţelegem de la autorul însuşi, şi cartea „Inteligenţa materiei”. Capitolul despre „Inteligenţa materiei” din „În căutarea sensului pierdut” este singurul prin care am luat contact cu cartea publicată de domnul Dulcan în 1983 şi care reprezintă un punct culminant al activităţii domniei sale. Remarcabilă prin curajul de a pune probleme de acest gen într-o perioadă dominată de axiomele pseudo-ştiinţifice ale ateismului materialist pe care se sprijinea comunismul, lucrarea a fost bine primită atât de o parte a lumii ştiinţifice, cât şi de reprezentanţi de seamă ai clerului, dintre care îi amintim pe mitropolitul Antonie Plămădeală şi pe părintele Constantin Galeriu. Ideea în sine nu este nouă, după cum recunoaşte însuşi autorul, însă exprimarea ei cu argumentele ştiinţei moderne îi conferă un interes deosebit. În plus, spune domnul Dulcan, nimeni nu a mai folosit sintagma de „inteligenţă a materiei”. Autorul citează diferite surse, cărora noi le putem adăuga pe cele patristice. Mai mulţi Sfinţi Părinţi, între care unul dintre cei mai de seamă este Sfântul Maxim Mărturisitorul (sec VI-VII) vorbesc despre o raţionalitate a întregii creaţii. Este înţelesul articolului din Crez care spune că toate s-au făcut prin Fiul. De vreme ce Fiul este Logosul (Raţiunea) lui Dumnezeu, toate lucrurile creaţiei au primit prin El raţiunile proprii care le fac să se mişte coerent spre o finalitate comună. Acelaşi lucru îl spune, în alte cuvinte, şi Dumitru Constantin-Dulcan: „Ceea ce numim materie nu este în esenţă decât o energie dublată de informaţie. Orice parte existentă de Univers nu poate exista decât în interrelaţie cu altă parte de Univers şi poartă în sine o inteligenţă care îi conferă sensul, raţiunea de a fi. Există în consecinţă o coerenţă legic determinată a Universului.” Legătura relaţională al tuturor elementelor creaţiei – evidentă din sensul de „ordine” pe care îl are grecescul „kosmos” – duce şi la ideea unei finalităţi comune a întregului univers. Care este însă această finalitate? Ştim ceva despre ea, sau nu putem decât să speculăm? Este raţională sau o întoarcere în nimic? Acestea sunt de fapt întrebările la care încearcă să răspundă Dumitru Constantin-Dulcan în cele două volume din „În căutarea timpului pierdut”. Şi aici speculaţia îl duce într-un hăţiş în care fărâme de adevăr se împletesc cu rătăcirile pe care le vom analiza în cele ce urmează. Primul volum din „În căutarea sensului pierdut”, cu subtitlul „Întâlnirea cu destinul” este de fapt o autobiografie sintetică a autorului. Crescut într-un mediu tradiţional, cu părinţi simpli dar muncitori şi oneşti, cu un cult pentru învăţătură, Dumitru Constatin Dulcan beneficiază de eforturile acestora de a-l îndrepta spre o carieră pe plan intelectual. Conştiincios şi aplicat, trece prin toate etapele instituţiilor de învăţământ şi ajunge, în ciuda vitregiei vremurilor – a prins practic toată perioada comunistă – un medic şi psihiatru respectat. Preocupările sale culturale sunt încununate în 1983 de apariţia cărţii „Inteligenţa materiei”, care se bucură de reacţii entuziaste între oamenii de ştiinţă, scriitorii, criticii sau clericii vremii, în ciuda unei atitudini circumspecte şi ostile a cenzurii ideologice. Căutările interdisciplinare îl duc pe domnul Dulcan la concluziile pe care le va formula în volumul al doilea al operei sale „În căutarea sensului pierdut”. Trebuie subliniat că, cel puţin din mărturiile existente, aptitudinile medicale ale domnului Dulcan sunt incontestabile şi recunoscute la diferite niveluri. Autoritatea sa ştiinţifică e greu de pus la îndoială. Problemele apar din momentul în care concluziile domniei sale sunt extinse dincolo de indiciile pe care ni le dă ştiinţa, mergând în direcţia unui sincretism speculativ în care lucrurile se amestecă. Tocmai pentru că anumite concluzii la care ajunge domnia sa sunt fundamentate atât ştiinţific cât şi cultural, ipotezele pe care le dezvoltă dincolo de aceste fundamente pot fi foarte seducătoare şi cu o aură de credibilitate. Însă confuzia generată de o lectură superficială poate duce la rezultate dintre cele mai periculoase. Încă din partea autobiografică sunt identificabile câteva dintre liniile directoare ale gândirii domnului Dulcan. Introducerea ne aduce primele semne de întrebare. Spune autorul: „Raţionând în virtutea cunoaşterii convenţionale, înainte de a fi ‚ceva’ eram ‚nimic’, şi înainte de a fi iarăşi ‚nimic’ vreau să înţeleg ce a fost acel ‚ceva’.” Învăţătura Bisericii, aşa cum o avem din Scriptură şi Tradiţie, ne spune că într-adevăr omul a fost creat din nimic, "din nefiinţă". Însă, prin faptul că Dumnezeu l-a făcut cu suflet nemuritor, el nu se întoarce niciodată la starea cea dintâi. Pronia lui Dumnezeu îl ţine în fiinţă veşnic, deci nici moartea nu-l întoarce în „nimic”. Expresia „a trece în nefiinţă” este o invenţie a ateismului aşa-zis ştiinţific aplicat de ideologia comunistă, care socotea că viaţa se rezumă la trup, la materie. Este curioasă coincidenţa între o mentalitate profund atee şi cuvintele unui om care vorbeşte în numele regăsirii spiritualităţii. Una peste alta, am putea spune că este vorba şi despre o metaforă, chiar dacă nu prea izbutită. În fond, domnul Dulcan nu e teolog şi anumite erori de limbaj ar putea fi trecute cu vederea. Evoluţia firului gândirii din carte ne va arăta însă că nu e vorba despre o simplă eroare de circumstanţă, ci de influenţa unui tip de gândire care vede iluminarea supremă tocmai într-un fel de „nefiinţă”. La început de biografie, Dumitru Constantin-Dulcan se arată ferm convins că, după cuvântul unui matematician american de origine română, „chiar dacă suntem convinşi că în viaţă alegem noi, timpul ulterior ne arată că n-am ales decât ceea ce trebuia să alegem”. Iată teoria predestinării. Şi o nouă contradicţie internă: cum poate fi omul chemat la eliberarea spiritului, dacă nu e liber în alegerile sale? Ce rost mai au judecata şi morala, de vreme ce nu avem controlul actelor noastre? Urmărind mai departe firul raţionamentului domnului Dulcan, ajungem la esenţa mesajului pe care încearcă să ni-l transmită prin cartea domniei sale: „omul se află la sfârşitul unui ciclu cosmic şi la începutul unei ere, care va aduce o nouă spiritualitate, o nouă conştiinţă, o eră în care omul îşi va regăsi adevăratul sens al existenţei, pierdut de omul actual.” O idee întrucâtva fascinantă, desigur, dar este ea nouă? Nu, ne răspunde chiar autorul, căci originea ei se regăseşte într-o „mulţime de surse care vin din vechi civilizaţii extraeuropene”. Pe lângă acestea, ideea noii ere este foarte vehiculată în Europa şi în strânsă legătură cu teoriile despre predestinare. „Iniţiaţii” în astrologie şi ocultism vorbesc despre o lume care nu e guvernată de legile unui Dumnezeu personal, ci de ciclicitatea timpului. Conform acestei teorii popularizate, printre alţii, de psihanalistul Carl-Gustav Jung, suntem în pragul trecerii în aşa-numita Eră a Vărsătorului. Dacă până acum am fost în Evul Peştilor, aflat sub semnul învăţăturii lui Hristos, ne aşteaptă o nouă perioadă, în care religiile vechi vor fi „ajustate”, topindu-se într-o viziune sincretică asupra lumii. Este motorul spiritualităţii New Age, care câştigă din ce în ce mai mult teren în zilele noastre şi al cărei instrument devine – întâmplător sau voit – cartea de faţă. Confuzia pe care o introduce această spiritualitate – de data aceasta cu siguranţă intenţionat – se leagă de faptul că ea îl recunoaşte şi pe Hristos printre „iluminaţi”, dar nu ca Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, ci ca pe unul dintre fiii unei divinităţi impersonale, la acelaşi nivel fiinţial cu noi toţi. Implicaţiile teologice sunt profunde şi grave. Dacă Dumnezeu nu S-a întrupat şi Hristos e doar om, deşi „iluminat”, izbăvirea de păcat nu e posibilă şi rămânem prinşi în infinite cicluri temporale, într-un univers închis în el însuşi, de vreme ce nu e nimeni dincolo de el (transcendent) care să ne scoată din acest determinism. „Armonia” Erei Vărsătorului e de fapt contopire într-un „tot” panteist, dispariţie în haosul amorf. După cum bine spunea părintele Arsenie Boca, „cu trecerea vremii, satana s-a mai iscusit în rele. Vicleanul bagă de seamă ce face Dumnezeu şi face şi el la fel. Trimite Dumnezeu slujitori, trimite şi el. Trimite Dumnezeu vedenii, trimite şi el. Propovăduieşte Dumnezeu iubirea de oameni fără deosebire şi hotare, propovăduieşte şi el printre ai lui” (1). Iar dacă Hristos vorbeşte despre un om nou şi o nouă ordine spirituală, face şi cel rău acelaşi lucru, doar că omul lui nu e îndumnezeit, ci contopit într-un amalgam impersonal. Iar această viziune pare în acord perfect cu cea a domnului Dulcan, care vede destinul ca pe o zeitate dominantă („mă înfior la gândul că destinul mi-a permis să trăiesc această clipă”). Urmează o serie de întâmplări neobişnuite, influenţate de viziuni stranii (ale unei „lumini” şi nu numai) şi glasuri ce transmit mesaje din „planuri paralele”. Nu pun la îndoială existenţa lor. Însă, după cum spune părintele Arsenie, semnele şi vedeniile pot veni şi de la diavol. În general, părinţii pustiei – oameni cu o experienţă duhovnicească mult încercată – recomandă maxima prudenţă în legătură cu ele. Unul dintre modurile de a le verifica este cererea sfatului duhovnicului sau al unui ascet mai priceput. În acest sens este grăitor un episod din viaţa martirului temniţelor comuniste, Valeriu Gafencu, care, după ce o vede pe Maica Domnului vorbindu-i, deşi cuprins de o stare de fericire profundă, nu se încrede până la capăt în vedenie, înainte de a-i cere sfat duhovnicesc prietenului său de suferinţă, Ioan Ianolide. Concepţia filosofică a lui Dumitru Constantin-Dulcan se clădeşte pe o realitate spirituală. Însă există două feluri de spiritualitate: cea care vine de la Dumnezeu şi cea care vine de la diavol. Este distincţia pe care autorul pare să o fi pierdut din vedere. Devine din ce în ce mai clar pentru cititor că influenţele care marchează „În căutarea sensului pierdut” vin în mare parte dinspre filosofia şi credinţele orientale, privite mai ales într-o anumită latură a lor. Domnul Dulcan nu contestă posibilitatea reîncarnării – incompatibilă cu concepţia creştină despre mântuire – ba chiar citează direct surse orientale. Coroborând acestea cu faptul că unii dintre cei care îi marchează concepţia dovedesc abilităţi de a pătrunde în „mintea” preopinenţilor fără a le cere permisiunea, ajungem la aspectele de manipulare spirituală de care mulţi europeni s-au lovit în anumite ashramuri din India – unii ajungând să-şi piardă minţile. Nu e nici locul, nici timpul să dezvoltăm aici subiectul, însă celor interesaţi le recomandăm cu căldură cartea grecului Dyonisios Farasiotis, „Marii iniţiaţi ai Indiei şi Părintele Paisie” (tradusă în română), unde autorul ilustrează prin propria experienţă diferenţele fundamentale între hinduism şi creştinismul ortodox. (1) Părintele Arsenie Boca, Lupta duhovnicească cu lumea, trupul şi diavolul, Editura Agaton, Făgăraş 2009