Observăm în societatea noastră, dar şi în cea de pretutindeni unde cultura europeană a pătruns şi – cel puţin aparent – este pe cale să eşueze, o tot mai mare teamă de responsabilitate. Aceasta ia formele cele mai diferite, dar duce, în cele din urmă, la o paralizie totală ce are ca rezultat faptul că lucrurile se mişcă în direcţii străine de aspiraţiile multora dintre noi, care asistăm la ele cu gura căscată şi figuri idiotizate.
Cel mai la îndemână mod de a ne eschiva de responsabilitate este – dincolo de truismele de tipul „toţi suntem vinovaţi”, menite mai degrabă să-i acopere pe adevăraţii responsabili decât să se constituie în asumarea smerită a tuturor relelor din jur – să o aruncăm asupra altora. Şi asta facem de ceva vreme, dar parcă mai înverşunat în zilele noastre, cu îndemânare şi furie. Imediat după decembrie 1989 mă uitam cu o pasiune bolnăvicioasă la televizor, la toate dezbaterile politice. După un timp, alte preocupări m-au răpit din faţa micului ecran, unde am revenit din când în când, în pragul unor evenimente, alegeri sau meciuri de fotbal. În ciuda evoluţiei sinuoase a statutului meu de telespectator, cred că nu am auzit niciodată o sintagmă rostită mai des decât „greaua moştenire”. Când guvernul Roman a întâmpinat primele nemulţumiri din partea populaţiei, a vorbit imediat despre greaua moştenire a epocii Ceauşescu. Confruntat cu propriul eşec de a-şi duce la îndeplinire promisiunile, regimul ales în 1996 a mers pe cartea grelei moşteniri a primei perioade de domnie a lui Ion Iliescu peste România, sau – ca o mică variaţie – a invocat, prin vocea lui Emil Constantinescu, structurile securităţii care l-ar fi biruit. Astăzi, când guvernul Boc şi camarila strânsă în jurul lui iau decizii haotice, asupra cărora revin a doua zi, reuşind să-i nemulţumească pe toţi românii, fie ei foşti susţinători sau adversari, se invocă greaua moştenire a guvernării Tăriceanu. Partea cea mai interesantă a acestei goane după scuze este că ele au dramul lor de adevăr. Da, Ceauşescu a lăsat o ţară paralizată în urmă, Iliescu s-a zbătut din răsputeri să ducă mai departe o formă de „socialism/comunism cu faţă umană”, securitatea a luptat subteran împotriva oricărei schimbări care să-i pună în pericol privilegiile şi liberalii au administrat prost creşterea economică din vremea lor. Dar, după cum ne spune dictonul „cine se scuză se acuză”, cei care invocă la nesfârşit „greaua moştenire” nu fac decât să ni se dezvăluie ca nişte impotenţi perfecţi. Dacă tot ce se întâmplă astăzi în ţară este doar rezultatul greşelilor trecutului, înseamnă că prezentul şi cei care-l administrează nu există. Suferim de pe urma „grelei moşteniri”, dar nimeni nu poate schimba lucrurile în bine şi nici măcar nu are bărbăţia să afirme că a greşit la rândul lui. Toţi cei care şi-au ratat vocaţia politică şi au ajuns de râsul curcilor cât au fost la putere au devenit astăzi sfătuitori şi analişti, în timp ce aceia care ne spuneau ce schimbări vor face ei, odată ajunşi în fruntea bucatelor, astăzi stau acolo şi ne privesc tâmp, odată ce „elitele” lor şi-au asigurat propria bunăstare. Dar lucrul se poate observa şi printre oamenii de rând, este valabil pentru cei mai mulţi dintre noi. „Nu vă întrebaţi ce poate America să facă pentru voi, ci ce puteţi voi să faceţi pentru America”, spunea un îndemn celebru adresat propriilor săi cetăţeni de preşedintele John Fitzgerald Kennedy. Astăzi, în România, nu l-ar împuşca nimeni, probabil doar ar râde de el şi l-ar trimite la azil. Răsună până astăzi ecourile acelui jalnic refren: „Pe vremea comunismului măcar aveam ce mânca, aveam locuri de muncă şi nu ne temeam pentru ziua de mâine”. Se pare că multora ne-a intrat în sânge, dublat de mentalitatea de asistaţi pe care doresc să o creeze multe state europene contemporane, susţinute de discursurile populiste de la noi. Ne merge rău şi, desigur, politicienii au partea lor de vină. Poate cea mai mare, deşi mă îndoiesc. Dar în loc să vedem cu ce am putea contribui la mai binele nostru, aruncăm totul pe urmele altora. Preocuparea preferată a multora dintre noi este să identificăm cauzele răului, care să ne scutească de orice responsabilitate şi să dea frâu liber lamentaţiilor.
Ne merge rău? Suntem în impas ca popor? Nu ne găsim calea? Nu avem cu ce să ne hrănim copiii? Cine e de vină? În niciun caz noi! Ci: Iliescu, Băsescu, capitalismul sălbatic, vesticii, mentalitatea retrogradă etc. etc. De ce să ne uităm la noi că nu muncim suficient sau că muncim prost? Nu domnule, marinarul e de vină, beţivul, bolnavul, că ţine cu dinţii de putere. Trăim în păcate strigătoare la cer, în îmbuibare şi nepăsare, adulter şi avort. Păi cum altfel, dacă popa din nu ştiu ce sat bea şi-şi bate nevasta? Dacă ăla e aşa, eu cum să fiu? Repet ce am scris mai sus: lucrurile pe care dăm vina există, sunt reale, dar în loc să pornim de la piatra de temelie pe care o putem pune la edificiul schimbării – cea dinlăuntrul nostru – noi le folosim ca pe o scuză care nu ne duce nicăieri, dar ne eliberează de povara asumării unei vinovăţii sau a unui efort. Atitudinea, dragii mei, e veche de când lumea şi nu e apanajul exclusiv al unui popor. După căderea în păcat, Dumnezeu l-a întrebat pe Adam dacă nu cumva a mâncat din pomul oprit, iar strămoşul nostru a răspuns: "Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat". Adică în loc să recunoască cinstit, simplu, „ţărăneşte”, „da, Doamne, uite, am fost tăntălău şi am făcut ce mi-ai zis Tu să nu fac”, Adam a aruncat repede responsabilitatea în altă parte. Şi, în fond, a minţit cu ceva? Nu femeia l-a îmbiat să guste din fruct? Ba da, însă de forţat nu l-a forţat nimeni şi de aceea a căzut şi el din rai. Mai înţelept decât noi astăzi, şi-a înţeles greşeala, măcar şi cu întârziere, şi s-a căit de ea toată viaţa, aşa cum, cu nespusă durere şi dulceaţă ne descrie într-una dintre puţinele sale scrieri Sfântul Siluan Athonitul. Noi probabil că am fi snopit femeia în bătaie şi i-am fi reproşat în fiecare zi căderea. De altfel, nici Eva n-a făcut altfel decât bărbatul ei. "Şarpele m-a amăgit şi eu am mâncat", răspunde ea la întrebarea Domnului, aruncând totul în spinarea diavolului. Să nu înţelegem greşit, diavolul chiar este marele amăgitor şi cel care doreşte pierderea neamului omenesc. Dar nu poate forţa pe nimeni, aşa cum nu a forţat-o nici pe Eva. Iar salvarea nu vine de la a te lepăda de propria răspundere – chiar dacă pare mai mică decât a altuia – , ci de la a-ţi asuma propriile greşeli, atunci când ai apucat să le faci. Dacă am lucra mai mult la noi înşine, am avea o şansă de redresare.
Problema responsabilităţii aruncate spre altcineva sau altceva duce la confuzii grave între cauză şi efect, ceea ce ne face să tratăm simptomele în loc de boală şi poate duce, în cele din urmă, la leacuri mortale. Cercurile ecologiste au găsit răspunsul la toate problemele planetei – exploatarea iresponsabilă a resurselor. Iar soluţia e schimbarea de atitudine în privinţa acestui fenomen. De aici tot trendul eco din zilele noastre care, sub imaginea unei schimbări benefice de comportament, maschează noi tendinţe dictatoriale în cea mai pură formă comunistă. Paralela este uşor de tras. Există poluare, există consum excesiv, există o atitudine iresponsabilă a omului modern faţă de creaţie? Fără îndoială. Sunt ele sursa tuturor relelor din lume, sau măcar a celor mai importante? Aşa ar vrea să ne facă să credem „trendsetterii” de azi, motiv pentru care şi exagerează anumite efecte. În anii ’70 eram ameninţaţi cu o nouă eră glaciară, acum ni se pune în faţa bau-baul încălzirii globale. Amândouă sunt nişte gogoriţe, cu atât mai periculoase cu cât, pornind de la un sâmbure de adevăr, îl manipulează cum vor. Scopul celor din spatele acestor tendinţe – cel imediat, căci există şi unul mai profund, legat de o viziune păgână, panteistă asupra lumii – este posibilitatea de a crea legi care să înceapă prin a interzice consumul anumitor produse considerate „non-ecologice” şi să meargă până la restricţii care calcă în picioare libertăţile fundamentale, în numele, „binelui planetei”, ergo al omenirii. De ce spun că paralela este uşor de tras? Pentru că la fel a pornit şi comunismul. De la adevărul că în lume există sărăcie şi exploatare, a ajuns la o aşa-zisă eradicare a acestora printr-o ordine coordonată de capii revoluţiei roşii, la o dictatură brutală, cu măsuri asasine şi umilitoare, în numele binelui poporului, pentru a „nu lăsa să se propage exploatarea omului de către om”. Faptul că cercurile ştiinţifice au infirmat deja ipoteza încălzirii globale cauzate de om nu-i înspăimântă pe propagatorii eco. Amintiţi-vă, şi capii comunişti vorbeau despre metodele lor ca despre unele confirmate de cele mai înalte teorii ştiinţifice. La fel cum în comunism o mână de oameni ne spunea ce avem voie să avem şi ce nu, ne „administra” proprietatea comună, noua dominaţie eco vrea să ne administreze libertăţile şi drepturile în numele unor teorii ştiinţifice numai de elita ei ştiute. Repet, nu neg existenţa poluării, nici pe a sărăciei, ci doar absolutizarea lor ca unice responsabile şi crearea de soluţii utopice care duc la dictatură. Iată ce este un statut de asistat, în care statul poartă răspunderea: dacă el poartă toată răspunderea, el are dreptul să ia şi toate hotărârile. Este ceea ce ar trebui să înţeleagă toţi cei care dau vina pe politicieni pentru toate eşecurile lor şi se plâng că „înainte era mai bine”.
Această atitudine se reflectă astăzi pe toate planurile existenţei noastre, de la cele de suprafaţă până în adâncurile structurii noastre duhovniceşti. De aceea am ajuns să luăm lucruri – malefice, fără îndoială – şi dintr-un exces de zel să le transformăm în însăşi rădăcina tuturor relelor. Şi astfel, până şi în cazul mântuirii gândim mecanic. Cum spune personajul unui admirabil film rusesc, „Preotul” („Pop”), sunt şi la noi mulţi care cred că dacă s-au botezat sunt şi mântuiţi. Nimic mai greşit, iată aici pătrunderea perfidă a mentalităţii sectare. Tot astfel, astăzi dăm vina pe lume şi pe controlul din ce în ce mai accentuat pe care îl exercită asupra noastră şi reducem mântuirea la contactele pe care le avem cu una sau alta dintre uneltele ei. Deci tot la ceva exterior.
Nu cred că se cuvine să stăm cu ochii închişi sau cu mâinile în sân. Dar soluţia problemelor noastre, ca şi sursa lor, nu este atât în afară, cânt înlăuntrul nostru. „Noi am trăit pe vremea lui Ceauşescu, când exprimarea liberă era reprimată şi de aceea ne vine greu să fim creativi astăzi”, îi spuneau, acum vreo 15 ani, nişte prieteni unui artist român nonconformist. „Dar vă oprea cineva să gândiţi?” le-a răspuns acesta ironic. „Spunem adesea că nu suntem liberi din cauza regimului. Dar nici Iliescu, nici Constantinescu, nici altcineva, nu ne pot împiedica să trăim în Hristos”, este o lecţie pe care am primit-o de la un preot-profesor în Facultatea de Teologie. Dacă vom insista să vedem doar răul exterior, ignorând faptul că doar printr-o schimbare a noastră lăuntrică ne putem rupe de el, ne vom asemăna lui Pilat din Pont care, spălându-se pe mâini de vinovăţia asupra lui Hristos, a aruncat pe alţii toată răspunderea şi odată cu ea şi pe Cel Care putea să fie mântuirea sufletului său.
Thursday, July 15, 2010
Monday, July 12, 2010
Cronică de Mondial... la final
Iată-ne, deja un pic nostalgici, la final. Pentru ultima oară în această vară, analizăm, discutăm şi intrăm în polemici. Apoi lăsăm amintirea să se aştearnă peste vară şi peste fotbal, iar după ceva timp ne vom întoarce la aceste zile, la cronica lor, la judecăţile greşite emise de noi şi la eventualele învăţăminte. Pentru început, mergem un pic înapoi în timp, lăsându-i cuvântul lui Jean (Şerban Staicu), pentru descrierea celui mai spectaculos sfert de finală.
CRONICA LUI ŞERBAN (I)
Germania – Argentina 4 – 0
Când am văzut golul lui Thomas Müller înscris în minutul trei am crezut că se va repeta meciul cu Anglia şi s-a întâmplat chiar mai rău pentru Argentina.
A fost un meci în care nu existat decât o echipă pe teren, Germania, argentinienii făcând cel mai slab joc de la acest mondial şi, sper eu, pentru binele echipei, ultimul cu Maradona pe banca.
Înfrângerea Argentinei este în primul rând înfrângerea lui Diego, care a fost prea sigur pe el. A început cu tridentul ofensiv Messi – Tevez – Higuain şi într-un sistem 4-3-3, când Germania a jucat toate meciurile sale cu cinci mijlocaşi, dintre care doi defensivi. Nu l-a schimbat pe Otamendi, deşi acesta a fost depăşit la fiecare duel direct cu jucătorii germani. Deşi Higuain nu a jucat nimic, nu a încercat la pauză soluţia Diego Milito. L-a schimbat pe Angel di Maria, jucătorul care a creat, prin şutul său, cea mai importantă ocazie a Argentinei. Toate încercările ofensive ale jucătorilor sud-americani s-au lovit de barajul nemţilor. Messi s-a pierdut la mijlocul terenului, iar Mascherano nu le-a putut face faţă singur celor doi mijlocaşi defensivi germani.
Germania nu a schimbat nimic din sistemul de joc cu care a început acest turneu final şi pare a juca din ce în ce mai bine cu formula 4-5-1. A făcut un joc perfect, pe contre, fără floricele, dar foarte direct şi pragmatic. A profitat de superioritatea clară la mijlocul terenului şi a deschis mereu pe laturi, unde Philip Lahm şi Jerome Boateng au arat terenul. Dintre germani mai poate fi menţionat ca jucând foarte bine Bastian Schweinsteiger, fotbalist care, în acest meci, a lăsat la o pate lamentările şi şi-a văzut de joc, urcând foarte bine pe culoarele create de Klose si Özil.
Personal îmi pare rău de Thomas Müller, care a încasat stupid acel cartonaş galben, din neatenţie, şi va lipsi în semifinale.
Această echipă a Germaniei arată foarte bine, dar trebuie recunoscut că este o echipă de moral, care are nevoie sa înscrie prima. Atunci când au fost conduşi, nemţii s-au pierdut la finalizare, aşa cum s-a întâmplat cu Serbia. Sper ca Germania să nu păţească ce a păţit Brazilia care, după ce a jucat singură cu Chile, a dezamăgit în menciul cu Olanda.
ŞERBAN STAICU
OPINIILE LUI PAUL S. (I)
Revenim mai aproape, la finala mică, acel palid premiu de consolare, care însă poate fi şi un indiciu pentru viitor.
După cum anticipam, a câştigat Germania, însă nu foarte uşor. Thomas Müller, fără îndoială descoperirea acestui Mondial, a deschis scorul în minutul 19. Neamţul are un viitor frumos în faţă. A sărit de pe la echipa a doua a lui Bayern direct la cârma noii generaţii de fotbalişti nemţi, ceea ce arată încă odată, printre altele, ochiul bun al lui Löw şi forţa crescândă a echipei bavareze. Prin minutul 51, după un meci pe contre – pentru a folosi un clişeu care aici se aplică însă foarte bine – Uruguay preluase conducerea, al doilea gol fiind o bijuterie a lui Forlan, un voleu cu pământul care l-a lăsat mut pe portarul Butt, rezerva lui Neuer. Deşi niciun jucător nu a strălucit mult peste ceilalţi – „mai mult a contat echipa”, spune un alt clişeu, pe care îl putem privi, în context fotbalistic, dar şi cotidian, ca pe un îndemn la smerenie – preferatul meu de la acest Mondial este acest Diego Forlan. Văd astăzi în presă că este şi opţiunea FIFA. Sud-americanul a avut un an bun şi la echipa de club. Cu musculatura sa impresionantă şi tehnica excelentă, Forlan trage echipa după el şi ştie să strălucească atunci când trebuie şi să coordoneze din umbră când este nevoie de el în acest rol. Problema Uruguayului este aceeaşi pe care o avea şi selecţionata României în vremurile ei bune: tot jocul este concentrat în jurul unui singur om. La noi era Hagi, la ei Forlan. Amândoi excepţionali, dar când sunt obosiţi sau ieşiţi din formă, echipa suferă. Până la urmă selecţionata Uruguayului a fost învinsă cu 3-2 (la fel ca în meciul cu Olanda), prin golurile lui Jansen – căruia până atunci nu-i văzusem rostul în teren – şi Khedira. Pentru Germania e doar un loc 3, dar această echipă e cea mai bună a nemţilor de mulţi ani încoace. Iar principalul merit îi revine, fără îndoială lui Joachim Löw. Lucrul acesta mă convinge că în fruntea federaţiei germane de fotbal se află cineva care se pricepe la acest sport şi căruia îi pasă de el. Löw a fost mediocru ca fotbalist şi cvasi-anonim ca antrenor, până să ajungă secundul lui Klinsmann. Dacă acesta a fost adus la cârma selecţionatei Germaniei şi datorită numelui, pe Löw nu-l recomanda nimic, în afară de... priceperea pe care se pare că au observat-o cei care l-au menţinut în funcţie. După ce au eşuat (parţial) cu foştii mari jucători, şefii fotbalului german s-au orientat către o muncă aplicată şi iată că nu s-au înşelat. La noi, dacă Răzvan Lucescu va eşua – ceea ce nu-i doresc, dar are multe şanse, dată fiind lipsa de valoare a jucătorilor şi sforile trase de diferiţi şefi şi/sau (pseudo)impresari – parcă văd că vom reveni iar la aceleaşi nume veşnice: Piţurcă, Iordănescu, Hagi... Lui Petre Grigoraş, de exemplu, nu i-ar da nimeni nicio şansă. Dar nu văd de ce vorbim despre naţionala României. Momentan, pe harta fotbalistică a lumii, e inexistentă.
Dacă ne îndoiam până acum că trăim în plin neo-păgânism – şi încă un păgânism dintre cele mai primitive – , cele vehiculate de media în preajma finalei acestei Cupe Mondiale vin să ne amintească acest lucru: ziare, suporteri şi jucători se dau de ceasul morţii în jurul unei caracatiţe-oracol, iar olandezii poartă brăţări care „echilibrează energetic corpul uman”. Asta fără să punem la socoteală idolatria din jurul anumitor fotbalişti sau transformarea unui loc de joacă în „templu”. Oamenii zilelor noastre – în care ştiinţa însăşi devine idol, deturnată astfel de la scopul ei iniţial şi dusă departe de intenţiile celor mai străluciţi reprezentanţi ai ei – sunt gata să îşi creeze dumnezei, viţei de aur, pe care îi devorează rapid a doua zi. Pare hilar, dar este cât se poate de îngrijorător, un tumult new age în care spiritualitatea şi confortul merg mână în mână, cu un singur scop – moliciunea spirituală cu numele fals de „linişte interioară” – şi un singur duşman: libertatea, dublată obligatoriu de responsabilitate.
Încercăm să filtrăm toate aceste manifestări şi să ne uităm cu ochiul şi sufletul doritoare de joc şi metaforă, de fotbal, la meci.
PAUL SLAYER GRIGORIU
Întâi, prin ochii specialistului:
CRONICA LUI ŞERBAN (II)
Din capul locului vă spun că nu sunt un fan al Spaniei, nu iubesc jocul lor prelungit de posesie. Sunt un fan al jocului direct al nemţilor sau al contraatacurilor italiene. Dar, mai mult ca niciodată, mi-am dorit ca trofeul să fie câştigat de Spania. Aceasta datorită jocului urât (ca să nu spun antijoc) al olandezilor, care au distrus în tot acest turneu jocul echipelor adverse, prin cei doi mijlocaşi defensivi, Van Bommel şi De Jong.
M-am bucurat pentru Vicente del Bosque, unul dintre antrenorii mei preferaţi, un om care a creat poate singura echipă a Realului, după cea a marilor Manolo Sanchis, Hierro, Michel, Hugo Sanchez şi Butragueno. El a fost cel dat afară de la Real după ce a câştigat finala Champions League.
Jocul în sine a fost unul de aşteptare, în care ambele echipe au încercat să pândească greşeala adversarului, astfel încât în prima repriză nu s-a jucat mai nimic.
Mie nu îmi place să vorbesc despre arbitraj, dar în acest meci, continuare a celui cu Uruguay, arbitrul a greşit de cel puţin două ori în favoarea olandezilor. Odată atunci când nu l-a eliminat pe Nigel de Jong pentru intrarea de karate din prima repriză şi a doua oară la faza în care Heitinga a comis un fault clar în careu la Villa şi când nu a acordat penalty. Heitinga nu a atins balonul, prin urmare faultul a fost evident, olandezul creându-şi avantaj. În categoria „micului ajutor” acordat Olandei poate intra şi neeliminarea lui Robben atunci când acesta a continuat faza mult după ce arbitrul fluierase. Aici trebuie menţionat faptul că unul dintre spanioli l-a avertizat pe Robben că arbitrul fluierase întreruperea meciului.
Un alt lucru care m-a enervat a fost lipsa de sportivitate a unuia dintre jucătorii olandezi care, în prima repriză, a intrat în posesia balonului în urma unei degajări a lui Casillas, generată de o accidentare a unui spaniol, şi în loc să de balonul înapoi în mod sportiv, a încercat să tragă pe poartă, obţinând un corner. (De menţionat faptul că Van Persie şi-a dat seama de tâmpenia colegului său şi le-a oferit balonul spaniolilor).
Antrenorul Olandei a început cu un 4-5-1 cu doi mijlocaşi defensivi, Van Bommel şi De Jong, cu Kuyt retras în stânga şi Van Persie în atac. Apoi l-a înlocuit pe Kuyt, fotbalist cu profil ofensiv, cu Elija, jucător mult mai defensiv. Modul de joc şi schimbările efectuate m-au făcut să cred că a încercat să ajungă la penaltyuri. Olandezii şi-au creat două ocazii mari de gol prin Robben, dar jocul lor mi-a displăcut total, având în vedere că la fiecare fază defensivă au faultat.
De partea cealaltă, Del Bosque a început tot în sistemul 4-5-1, dar a mutat ofensiv, prin schimbarea lui Xabi Alonso cu mai ofensivul Fabregas. Acesta a avut de altfel o ocazie foarte mare, dar nu şi-a folosit suficient tehnica.
Victoria Spaniei mi se pare meritată. Este victoria unei echipe care a încercat să joace ofensiv în toate meciurile, care şi-a folosit jocul de posesie mult superior şi a reuşit să treacă peste forma deplorabilă a lui Fernando Torres. Este o victorie a unei generaţii crescute de circa zece ani în spiritul acestui joc de posesie specific Barçei. Mi-a plăcut jocul întregii echipe a Spaniei, dar parcă cel mai mult Xavi şi Iniesta, care au creat faze superbe prin combinaţiile lor. În acest meci de la spanioli m-a dezamăgit David Villa şi de la olandezi Robin van Persie, cei doi atacanţi lipsind multe momente total din combinaţiile colegilor lor.
ŞERBAN STAICU
OPINIILE LUI PAUL S. (II)
Şi eu am ţinut tot cu Spania, deşi prima mea impresie a fost că dacă ar fi câştigat Olanda, nu ar fi fost nici ea cu totul lipsită de merite. Dar ibericii au jucat mai bine, spre bucuria mea, şi au hotărât soarta meciului înainte de loviturile de la 11 metri.
Se pot trage deja concluzii? Cred că doar putem schiţa o bază. Europa a fost puternic lovită prin eliminarea a trei favorite, dar a triumfat pentru prima dată pe teritoriu străin. Şi nu prin excelenţii nemţi, „the bosses of the European Union”, aşa cum spunea trufaş un suporter de-al lor pe o terasă din Bucureşti, acum doi ani, ci prin Spania. Nu Uniunea Europeană, ci Europa, reprezentată printr-o selecţionată de fotbalişti talentaţi şi uniţi, provenind în marea lor majoritate de la două cluburi care fac legea pe plan internaţional, Real Madrid şi FC Barcelona. Dacă la acest lucru adăugăm faptul că Joachim Löw a folosit la nemţi numai jucători din Bundesliga, vedem că rolul campionatelor interne pentru echipele naţionale este în creştere. În mod paradoxal, unul dintre fotbaliştii spanioli emblematici ai ultimilor ani, care a luptat pentru o naţională puternică, dar nu a ajuns niciodată atât de departe, Raul, nu a mai prins echipa la acest Mondial. Dar Spania campioană europeană şi mondială i se datorează şi lui. Într-un climat sufocat de interese politice şi financiare, de lipsă de chef din partea unor oameni prea bine plătiţi la cluburile lor sau de calcule extrasportive, fotbalul se ţine tare pe metereze. E puternic lovit, dar nu încă distrus, aşa cum nu este distrus spiritul naţional, pe care încă ar trebui să-l reprezinte aceste echipe care o fac din ce în ce mai puţin. Dar există speranţă. Citeam ieri o avancronică a finalei scrisă de Cristi Chivu. Reţineţi, vorbim despre un fotbalist care a câştigat trofeul suprem cu echipa sa de club, Inter Milano, în schimb cu naţionala României n-a ajuns niciodată prea departe. Şi mai vorbim despre un om cu bun simţ, dar fără pretenţii de mare ideolog, a cărui imagine a fost adesea folosită de sponsori în campanii pline de vorbe dar goale de conţinut, menite doar să poleiască imaginea FIFA, de tipul „Stop racism” şi altele asemenea. Chivu scrie: „Câştigarea unui trofeu ca Champions League te împlineşte ca jucător. Câştigarea Cupei Mondiale te împlineşte şi ca OM. Aici este diferenţa.” Aţi auzit, domnilor Sepp Blatter şi Michel Platini? Aţi auzit domnilor Baroso şi Mircea Toma, aţi auzit voi toţi, sumbri profeţi ai morţii naţiunilor şi ai globalizării, multiculturalismului şi „identităţii colective”, în fotbal şi aiurea? N-aţi auzit, sunt sigur, nu vă stă în fire simţul istoriei, aşa cum, sper, nici istoriei nu-i va sta în fire să vă reţină divagaţiile şi oportunismul altfel decât ca obiecte ciudate de studiu, precum insectele rare ale vreunui entomolog excentric.
Spania încheie frumos o filă de fotbal din ce în ce mai urât. Dar de aceea ne bucurăm că următorul campionat mondial va fi în Brazilia. Pentru că din praful maidanelor şi al plajelor ca cea de la Copacabana se naşte stropul de vis care ne dă voie să vedem viaţa ca pe un meci de fotbal care se decide doar pe teren şi mai sus de el, dar niciodată în culise.
Sper că v-am ţinut viu interesul pentru acest campionat Mondial, Africa de Sud 2010. Le mulţumesc celor care ne-au citit şi ne-au comentat. Dacă veţi mai dori să vă amintiţi de acest început de vară presărat de fotbal, reveniţi la aceste pagini. La secţiunea de comentarii, sub semnătura „Tharabostes” - prieten căruia îi mulţumesc pentru contribuţii - găsiţi şi link-uri către unele dintre cele mai frumoase faze. Şi pentru a prelua forma de adresare a comentatorilor sportivi, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, Şerban Staicu şi Paul Slayer Grigoriu vă mulţumesc pentru atenţie şi speră să ne revedem curând.
PAUL SLAYER GRIGORIU
CRONICA LUI ŞERBAN (I)
Germania – Argentina 4 – 0
Când am văzut golul lui Thomas Müller înscris în minutul trei am crezut că se va repeta meciul cu Anglia şi s-a întâmplat chiar mai rău pentru Argentina.
A fost un meci în care nu existat decât o echipă pe teren, Germania, argentinienii făcând cel mai slab joc de la acest mondial şi, sper eu, pentru binele echipei, ultimul cu Maradona pe banca.
Înfrângerea Argentinei este în primul rând înfrângerea lui Diego, care a fost prea sigur pe el. A început cu tridentul ofensiv Messi – Tevez – Higuain şi într-un sistem 4-3-3, când Germania a jucat toate meciurile sale cu cinci mijlocaşi, dintre care doi defensivi. Nu l-a schimbat pe Otamendi, deşi acesta a fost depăşit la fiecare duel direct cu jucătorii germani. Deşi Higuain nu a jucat nimic, nu a încercat la pauză soluţia Diego Milito. L-a schimbat pe Angel di Maria, jucătorul care a creat, prin şutul său, cea mai importantă ocazie a Argentinei. Toate încercările ofensive ale jucătorilor sud-americani s-au lovit de barajul nemţilor. Messi s-a pierdut la mijlocul terenului, iar Mascherano nu le-a putut face faţă singur celor doi mijlocaşi defensivi germani.
Germania nu a schimbat nimic din sistemul de joc cu care a început acest turneu final şi pare a juca din ce în ce mai bine cu formula 4-5-1. A făcut un joc perfect, pe contre, fără floricele, dar foarte direct şi pragmatic. A profitat de superioritatea clară la mijlocul terenului şi a deschis mereu pe laturi, unde Philip Lahm şi Jerome Boateng au arat terenul. Dintre germani mai poate fi menţionat ca jucând foarte bine Bastian Schweinsteiger, fotbalist care, în acest meci, a lăsat la o pate lamentările şi şi-a văzut de joc, urcând foarte bine pe culoarele create de Klose si Özil.
Personal îmi pare rău de Thomas Müller, care a încasat stupid acel cartonaş galben, din neatenţie, şi va lipsi în semifinale.
Această echipă a Germaniei arată foarte bine, dar trebuie recunoscut că este o echipă de moral, care are nevoie sa înscrie prima. Atunci când au fost conduşi, nemţii s-au pierdut la finalizare, aşa cum s-a întâmplat cu Serbia. Sper ca Germania să nu păţească ce a păţit Brazilia care, după ce a jucat singură cu Chile, a dezamăgit în menciul cu Olanda.
ŞERBAN STAICU
OPINIILE LUI PAUL S. (I)
Revenim mai aproape, la finala mică, acel palid premiu de consolare, care însă poate fi şi un indiciu pentru viitor.
După cum anticipam, a câştigat Germania, însă nu foarte uşor. Thomas Müller, fără îndoială descoperirea acestui Mondial, a deschis scorul în minutul 19. Neamţul are un viitor frumos în faţă. A sărit de pe la echipa a doua a lui Bayern direct la cârma noii generaţii de fotbalişti nemţi, ceea ce arată încă odată, printre altele, ochiul bun al lui Löw şi forţa crescândă a echipei bavareze. Prin minutul 51, după un meci pe contre – pentru a folosi un clişeu care aici se aplică însă foarte bine – Uruguay preluase conducerea, al doilea gol fiind o bijuterie a lui Forlan, un voleu cu pământul care l-a lăsat mut pe portarul Butt, rezerva lui Neuer. Deşi niciun jucător nu a strălucit mult peste ceilalţi – „mai mult a contat echipa”, spune un alt clişeu, pe care îl putem privi, în context fotbalistic, dar şi cotidian, ca pe un îndemn la smerenie – preferatul meu de la acest Mondial este acest Diego Forlan. Văd astăzi în presă că este şi opţiunea FIFA. Sud-americanul a avut un an bun şi la echipa de club. Cu musculatura sa impresionantă şi tehnica excelentă, Forlan trage echipa după el şi ştie să strălucească atunci când trebuie şi să coordoneze din umbră când este nevoie de el în acest rol. Problema Uruguayului este aceeaşi pe care o avea şi selecţionata României în vremurile ei bune: tot jocul este concentrat în jurul unui singur om. La noi era Hagi, la ei Forlan. Amândoi excepţionali, dar când sunt obosiţi sau ieşiţi din formă, echipa suferă. Până la urmă selecţionata Uruguayului a fost învinsă cu 3-2 (la fel ca în meciul cu Olanda), prin golurile lui Jansen – căruia până atunci nu-i văzusem rostul în teren – şi Khedira. Pentru Germania e doar un loc 3, dar această echipă e cea mai bună a nemţilor de mulţi ani încoace. Iar principalul merit îi revine, fără îndoială lui Joachim Löw. Lucrul acesta mă convinge că în fruntea federaţiei germane de fotbal se află cineva care se pricepe la acest sport şi căruia îi pasă de el. Löw a fost mediocru ca fotbalist şi cvasi-anonim ca antrenor, până să ajungă secundul lui Klinsmann. Dacă acesta a fost adus la cârma selecţionatei Germaniei şi datorită numelui, pe Löw nu-l recomanda nimic, în afară de... priceperea pe care se pare că au observat-o cei care l-au menţinut în funcţie. După ce au eşuat (parţial) cu foştii mari jucători, şefii fotbalului german s-au orientat către o muncă aplicată şi iată că nu s-au înşelat. La noi, dacă Răzvan Lucescu va eşua – ceea ce nu-i doresc, dar are multe şanse, dată fiind lipsa de valoare a jucătorilor şi sforile trase de diferiţi şefi şi/sau (pseudo)impresari – parcă văd că vom reveni iar la aceleaşi nume veşnice: Piţurcă, Iordănescu, Hagi... Lui Petre Grigoraş, de exemplu, nu i-ar da nimeni nicio şansă. Dar nu văd de ce vorbim despre naţionala României. Momentan, pe harta fotbalistică a lumii, e inexistentă.
Dacă ne îndoiam până acum că trăim în plin neo-păgânism – şi încă un păgânism dintre cele mai primitive – , cele vehiculate de media în preajma finalei acestei Cupe Mondiale vin să ne amintească acest lucru: ziare, suporteri şi jucători se dau de ceasul morţii în jurul unei caracatiţe-oracol, iar olandezii poartă brăţări care „echilibrează energetic corpul uman”. Asta fără să punem la socoteală idolatria din jurul anumitor fotbalişti sau transformarea unui loc de joacă în „templu”. Oamenii zilelor noastre – în care ştiinţa însăşi devine idol, deturnată astfel de la scopul ei iniţial şi dusă departe de intenţiile celor mai străluciţi reprezentanţi ai ei – sunt gata să îşi creeze dumnezei, viţei de aur, pe care îi devorează rapid a doua zi. Pare hilar, dar este cât se poate de îngrijorător, un tumult new age în care spiritualitatea şi confortul merg mână în mână, cu un singur scop – moliciunea spirituală cu numele fals de „linişte interioară” – şi un singur duşman: libertatea, dublată obligatoriu de responsabilitate.
Încercăm să filtrăm toate aceste manifestări şi să ne uităm cu ochiul şi sufletul doritoare de joc şi metaforă, de fotbal, la meci.
PAUL SLAYER GRIGORIU
Întâi, prin ochii specialistului:
CRONICA LUI ŞERBAN (II)
Din capul locului vă spun că nu sunt un fan al Spaniei, nu iubesc jocul lor prelungit de posesie. Sunt un fan al jocului direct al nemţilor sau al contraatacurilor italiene. Dar, mai mult ca niciodată, mi-am dorit ca trofeul să fie câştigat de Spania. Aceasta datorită jocului urât (ca să nu spun antijoc) al olandezilor, care au distrus în tot acest turneu jocul echipelor adverse, prin cei doi mijlocaşi defensivi, Van Bommel şi De Jong.
M-am bucurat pentru Vicente del Bosque, unul dintre antrenorii mei preferaţi, un om care a creat poate singura echipă a Realului, după cea a marilor Manolo Sanchis, Hierro, Michel, Hugo Sanchez şi Butragueno. El a fost cel dat afară de la Real după ce a câştigat finala Champions League.
Jocul în sine a fost unul de aşteptare, în care ambele echipe au încercat să pândească greşeala adversarului, astfel încât în prima repriză nu s-a jucat mai nimic.
Mie nu îmi place să vorbesc despre arbitraj, dar în acest meci, continuare a celui cu Uruguay, arbitrul a greşit de cel puţin două ori în favoarea olandezilor. Odată atunci când nu l-a eliminat pe Nigel de Jong pentru intrarea de karate din prima repriză şi a doua oară la faza în care Heitinga a comis un fault clar în careu la Villa şi când nu a acordat penalty. Heitinga nu a atins balonul, prin urmare faultul a fost evident, olandezul creându-şi avantaj. În categoria „micului ajutor” acordat Olandei poate intra şi neeliminarea lui Robben atunci când acesta a continuat faza mult după ce arbitrul fluierase. Aici trebuie menţionat faptul că unul dintre spanioli l-a avertizat pe Robben că arbitrul fluierase întreruperea meciului.
Un alt lucru care m-a enervat a fost lipsa de sportivitate a unuia dintre jucătorii olandezi care, în prima repriză, a intrat în posesia balonului în urma unei degajări a lui Casillas, generată de o accidentare a unui spaniol, şi în loc să de balonul înapoi în mod sportiv, a încercat să tragă pe poartă, obţinând un corner. (De menţionat faptul că Van Persie şi-a dat seama de tâmpenia colegului său şi le-a oferit balonul spaniolilor).
Antrenorul Olandei a început cu un 4-5-1 cu doi mijlocaşi defensivi, Van Bommel şi De Jong, cu Kuyt retras în stânga şi Van Persie în atac. Apoi l-a înlocuit pe Kuyt, fotbalist cu profil ofensiv, cu Elija, jucător mult mai defensiv. Modul de joc şi schimbările efectuate m-au făcut să cred că a încercat să ajungă la penaltyuri. Olandezii şi-au creat două ocazii mari de gol prin Robben, dar jocul lor mi-a displăcut total, având în vedere că la fiecare fază defensivă au faultat.
De partea cealaltă, Del Bosque a început tot în sistemul 4-5-1, dar a mutat ofensiv, prin schimbarea lui Xabi Alonso cu mai ofensivul Fabregas. Acesta a avut de altfel o ocazie foarte mare, dar nu şi-a folosit suficient tehnica.
Victoria Spaniei mi se pare meritată. Este victoria unei echipe care a încercat să joace ofensiv în toate meciurile, care şi-a folosit jocul de posesie mult superior şi a reuşit să treacă peste forma deplorabilă a lui Fernando Torres. Este o victorie a unei generaţii crescute de circa zece ani în spiritul acestui joc de posesie specific Barçei. Mi-a plăcut jocul întregii echipe a Spaniei, dar parcă cel mai mult Xavi şi Iniesta, care au creat faze superbe prin combinaţiile lor. În acest meci de la spanioli m-a dezamăgit David Villa şi de la olandezi Robin van Persie, cei doi atacanţi lipsind multe momente total din combinaţiile colegilor lor.
ŞERBAN STAICU
OPINIILE LUI PAUL S. (II)
Şi eu am ţinut tot cu Spania, deşi prima mea impresie a fost că dacă ar fi câştigat Olanda, nu ar fi fost nici ea cu totul lipsită de merite. Dar ibericii au jucat mai bine, spre bucuria mea, şi au hotărât soarta meciului înainte de loviturile de la 11 metri.
Se pot trage deja concluzii? Cred că doar putem schiţa o bază. Europa a fost puternic lovită prin eliminarea a trei favorite, dar a triumfat pentru prima dată pe teritoriu străin. Şi nu prin excelenţii nemţi, „the bosses of the European Union”, aşa cum spunea trufaş un suporter de-al lor pe o terasă din Bucureşti, acum doi ani, ci prin Spania. Nu Uniunea Europeană, ci Europa, reprezentată printr-o selecţionată de fotbalişti talentaţi şi uniţi, provenind în marea lor majoritate de la două cluburi care fac legea pe plan internaţional, Real Madrid şi FC Barcelona. Dacă la acest lucru adăugăm faptul că Joachim Löw a folosit la nemţi numai jucători din Bundesliga, vedem că rolul campionatelor interne pentru echipele naţionale este în creştere. În mod paradoxal, unul dintre fotbaliştii spanioli emblematici ai ultimilor ani, care a luptat pentru o naţională puternică, dar nu a ajuns niciodată atât de departe, Raul, nu a mai prins echipa la acest Mondial. Dar Spania campioană europeană şi mondială i se datorează şi lui. Într-un climat sufocat de interese politice şi financiare, de lipsă de chef din partea unor oameni prea bine plătiţi la cluburile lor sau de calcule extrasportive, fotbalul se ţine tare pe metereze. E puternic lovit, dar nu încă distrus, aşa cum nu este distrus spiritul naţional, pe care încă ar trebui să-l reprezinte aceste echipe care o fac din ce în ce mai puţin. Dar există speranţă. Citeam ieri o avancronică a finalei scrisă de Cristi Chivu. Reţineţi, vorbim despre un fotbalist care a câştigat trofeul suprem cu echipa sa de club, Inter Milano, în schimb cu naţionala României n-a ajuns niciodată prea departe. Şi mai vorbim despre un om cu bun simţ, dar fără pretenţii de mare ideolog, a cărui imagine a fost adesea folosită de sponsori în campanii pline de vorbe dar goale de conţinut, menite doar să poleiască imaginea FIFA, de tipul „Stop racism” şi altele asemenea. Chivu scrie: „Câştigarea unui trofeu ca Champions League te împlineşte ca jucător. Câştigarea Cupei Mondiale te împlineşte şi ca OM. Aici este diferenţa.” Aţi auzit, domnilor Sepp Blatter şi Michel Platini? Aţi auzit domnilor Baroso şi Mircea Toma, aţi auzit voi toţi, sumbri profeţi ai morţii naţiunilor şi ai globalizării, multiculturalismului şi „identităţii colective”, în fotbal şi aiurea? N-aţi auzit, sunt sigur, nu vă stă în fire simţul istoriei, aşa cum, sper, nici istoriei nu-i va sta în fire să vă reţină divagaţiile şi oportunismul altfel decât ca obiecte ciudate de studiu, precum insectele rare ale vreunui entomolog excentric.
Spania încheie frumos o filă de fotbal din ce în ce mai urât. Dar de aceea ne bucurăm că următorul campionat mondial va fi în Brazilia. Pentru că din praful maidanelor şi al plajelor ca cea de la Copacabana se naşte stropul de vis care ne dă voie să vedem viaţa ca pe un meci de fotbal care se decide doar pe teren şi mai sus de el, dar niciodată în culise.
Sper că v-am ţinut viu interesul pentru acest campionat Mondial, Africa de Sud 2010. Le mulţumesc celor care ne-au citit şi ne-au comentat. Dacă veţi mai dori să vă amintiţi de acest început de vară presărat de fotbal, reveniţi la aceste pagini. La secţiunea de comentarii, sub semnătura „Tharabostes” - prieten căruia îi mulţumesc pentru contribuţii - găsiţi şi link-uri către unele dintre cele mai frumoase faze. Şi pentru a prelua forma de adresare a comentatorilor sportivi, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, Şerban Staicu şi Paul Slayer Grigoriu vă mulţumesc pentru atenţie şi speră să ne revedem curând.
PAUL SLAYER GRIGORIU
Friday, July 9, 2010
Cronica de Mondial (XVI) - avancronica de final(e)
OPINIILE LUI PAUL S. (1)
Iată-ne înapoi cu cronica, după ce s-au jucat sferturile şi semifinalele, când ultimele două meciuri aşteaptă să încheie acest Campionat Mondial.
Începem cu sferturile. Angelo Niculescu, antrenorul naţionalei României de, că Olanda nu „are faţă” de lider mondial, câştigând toate la Mondialul din 1970, spunea într-un recent interviu din Gazeta Sporturilor meciurile pe greşelile adversarilor. Mi-e greu să spun dacă e aşa sau nu, nu mă pricep la subtilităţi tehnico-tactice, dar intuitiv cred că bătrânul selecţioner are dreptate. Brazilia începe sfertul en fanfare şi se pare că trebuie doar să ne uităm la spectacol timp de 90 de minute, pentru că învingătoarea e cunoscută după 10. Robinho deschide scorul destul de repede, Robben nu joacă mai nimic şi mai e şi faultat de sud-americani de câte ori mingea ajunge la el, aşa că numele de „brazilienii Europei” pare o glumă pentru Olanda. Şi totuşi, ceva din deznodământul final se întrevede din nervozitatea excesivă a câtorva brazilieni. E clar, odată rămaşi în zece şi după un autogol de toată frumuseţea –poate cel mai frumos de la Mondial – oamenii lui Dunga nu mai au nicio şansă. Unde pui că de la vestiare s-a întors alt Robben, un fotbalist absolut senzaţional: tehnic, disciplinat tactic, şiret, luptător. Da, portocaliii au profitat de slăbiciunea Braziliei, dar au ştiut s-o speculeze ca nimeni alţii, iar asaltul final la poarta lor nu le diminuează cu nimic meritul de a ajunge între primele patru echipe ale acestui campionat.
Între timp mai răsfoiesc presa. Pele, ca de obicei, n-are ce face şi turuie ca o moară stricată. Că Maradona nu-i antrenor, că nu-i place Brazilia, că ar trebui schimbat cutare şi cutare lucru sau jucător. Fostul mare fotbalist nu mai e de câţiva ani decât o mascotă a lui Sepp Blatter, care-şi dă cu părerea, de cele mai multe ori inept (ţineţi minte că vedea Columbia campioană mondială, atunci când ai noştri treceau în trombă de ea în grupe?), şi e plimbat de colo până colo, pentru că dă bine la imagine. Conflictul cu Maradona – care datează cel puţin din 1986 – e doar un exemplu minor. De la înălţimea fostului mare fotbalist, unul care astăzi nu face nimic, îşi dă cu părerea despre cei care se agită în iarbă sau pe bancă. Protejat de faptul că susţine – măcar prin imagine, dacă nu şi prin vorbe – toate aberaţiile globaliste ale lui Blatter, aruncă noroi în dreapta şi în stânga, cu aerul superior al celui care, spre deosebire de toţi ceilalţi, ştie. Da, Brazilia e departe de spectaculozitatea echipei din anii 70, ba chiar şi a celei de acum două decenii (fotbalul, însă, nu s-a schimbat şi el?), da, Maradona mai are de învăţat, dar toţi aceşti oameni şi-au asumat lupta, sunt încă acolo, în timp ce Pele trăieşte din amintiri şi se întreţine cu bârfe. Maestre, ai fost mare fotbalist, poate cel mai mare (eu sunt contemporan cu Maradona şi îl simpatizez mai mult, poate şi datorită seriei de 10 argumente oferite la sfârşitul cărţii „Frumoasele noastre duminici” de Ioan Chirilă, dar discuţia e deschisă). De ce ţii neapărat să te transformi în măscăriciul regelui Sepp?
Ghana-Uruguay e duelul outsiderilor, pe care sud-americanii îl duc mai cu cap, deşi în multe momente sunt dominaţi. Suarez îşi salvează echipa în ultimul minut de joc, atunci când, la 1-1, opreşte mingea cu preţul unui henţ în careu. Ghanezul Gyan ratează penalty-ul şi, deşi, cu un sânge rece de apreciat, va transforma lovitura de departajare de după epuizarea prelungirilor, în cele din urmă echipa sa va pleca acasă. Cam la aceste secvenţe se rezumă tot meciul, unul de calitate medie, dar în care încrâncenarea şi ambiţia fotbaliştilor ţin parţial loc de spectacol.
PAUL SLAYER GRIGORIU
CRONICA LUI SERBAN
Uruguay – Ghana 1 – 1 (5 – 3 dupa penaltiuri)
A fost cel mai dramatic meci de la aceasta Cupa Mondiala, o partida cu un final nebun.
Personal am tinut cu Uruguayul, favorita mea din acest moment, dar mi-a parut foarte rau de tanara echipa ghaneza care a jucat formidabil.
Uruguayenii au incercat in acest meci un sistem 4-4-2 cu Cavani retras ca mijlocas stanga, pentru a contracara cei cinci mijlocasi africani. Din pacate, Edison Cavani mi s-a parut cel mai slab jucator uruguayan din acest meci el nereusind nici sa contribuie bine la fazele ofensive, nici sa il acopere pe Fucile.
De partea cealalta, Milovan Rajevac a inceput cu 4-5-1, sistem care ofera multe recuperari, ghanezii aglomerand foarte bine mijlocul terenului. Sarbul a fost inspirat atunci cand nu l-a utilizat mult in grupe pe Muntari, jucator destul de obosit dupa parcursul lung al Interului. In meciul cu Uruguay a inceput cu Muntari titular si calitatea jucatorului a facut primul gol, cand l-a vazut pe Muslera prost plasat si a tras cu pamantul.
In primele 30 de minute uruguayenii au inceput tare, incercand sa inscrie, dar incet-incet s-au stins. Au avut 2 ocazii importante, la una dintre ele Suarez tragand pe portar in loc sa incerce un sut plasat. Africanii si-au revenit si, inainte de inscrierea golului, au avut doua ocazii mari, prima la un corner a lui Vorsah, balonul ocolind de putin vinclul, si a doua la incercarea frumoasa din foarfeca a lui Kevin Prince Boateng.
Imediat dupa pauza insa Forlan a incris poate cel mai frumos gol de la mondial cu un sut superb. Dupa primirea acestui gol africanii au cedat surprinzator mijlocul terenului, iar sud-americanii au avut o ocazie mare prin Luiz Suarez care din 10 metrii a sutat in bratele lui Kingson. Inspirata a fost introducerea lui Nicolas Lodeiro, jucator care a limpezit mult jocul uruguayenilor.
Apoi au venit prelungirile, in care echipa africana a profitat de tineretea jucatorilor sai si a dominat permanent.
Pentru ca meciul sa aiba si o eliminare, in minutul 121 Luiz Suarez face hent pe linia portii, scotand astfel golul Ghanei si oferindu-i lui Muslera sansa sa apere penaltiul creat. Ghanzeul Gyan rateaza insa sutand peste poarta si astfel se ajunge la loviturile de departajare.
Aici lipsa de experienta a ghanezilor s-a vazut din plin, doi jucatori ghanezi ratand. Nu am inteles de ce Milovan Rajevac i-a dat posibilitatea sa execute lui Mensah, capitanul Ghanei fiind foarte obosit. In locul lui Mensah ar fi putut fi lasat sa bata Boateng, jucator mult mai tehnic.
Scarita “nebunului” Abreu a fost de senzatie si a inchis seria penaltiurilor. Atunci cand era la River Plate, acest jucator a intrat in conflict cu Diego Simeone si Leonardo Astrada, antrenorii lui River din acea perioada, pentru astfel de tampenii pe care le incerca, fiind uneori ghicit de portar.
Din pacate pentru favoritii mei uruguayeni in semifinala cu Olanda vor avea doi jucatori absenti sigur, Luiz Suarez si Fucile, pentru cartonasele primite si doi posibili, Diego Lugano si Alvaro Perreira, din cauza accidentarilor. Avand in vedere banca de rezerve saraca a sud-americanilor, le va fi foarte greu sa treaca de olandezi.
SERBAN STAICU
OPINIILE LUI PAUL S. (2)
A doua zi a sferturilor. Sunt în Egipt şi urmăresc meciul cel mai aşteptat, Argentina-Germania, cu comentariul în arabă. Interesantă experienţă, mai ales că încerc să prind câteva cuvinte. „Hatâr” cred că înseamnă ocazie şi mi se pare un termen potrivit, pentru că atâtea hatâruri câte le apar sud-americanilor după rapida deschidere a scorului nemţească nu vezi prea des. Şi totuşi ceva nu merge. Angel DiMaria nu mai e atât de strălucitor ca până acum, Messi driblează în cascadă dar atacul se poticneşte înainte de gol, Neuer e în formă proastă, dar nu are ce apăra aşa că scapă basma curată.
Înainte de meci Maradona a dat spectacol, cum le place ziariştilor să spună. A vorbit despre voinţa lui Dumnezeu, dar i-a şi ironizat pe nemţi. Problema nu este, cum încearcă să sugereze Maria Andrieş în Gazeta Sporturilor, că Maradona se bazează pe Dumnezeu, iar nemţii pe tehnică şi disciplină. Asta pentru că argentinienii nu duc nici ei lipsă de calităţi tehnice – Messi e probabil cel mai bun, la acest capitol, dintre toţi fotbaliştii prezenţi la Mondial – iar de nemţi nu ştiu, însă nu a zis nimeni de la ei că ar fi străin de Dumnezeu. Maradona a amestecat însă planurile şi atitudinile. Căci atunci când vorbeşti despre lucruri sfinte, trebuie să păstrezi, măcar declarativ, dacă nu poţi mai mult, o anumită smerenie. Or invocarea ajutorului lui Dumnezeu nu merge îmbinată cu trufia de genul „o să stăm doar în jumătatea lor de teren”, nici cu dispreţul faţă de semeni afişat de Diego Armando, atunci când, văzându-l pe Thomas Müller lângă el, a întrebat: „Cine-i ăsta, un copil de mingi? Eu nu stau lângă un copil de mingi!”
Iar „copilul de mingi” i-a răspuns cu vârf şi îndesat: acţiuni în viteză, demarcări, pase. Excepţional. La fel cum excepţionali au fost Klose şi Schweinsteiger, atât de bine integraţi într-o echipă de fotbal unică. Germania nu mai joacă pragmatic, joacă entuziasmant. Gândiţi-vă: a pierdut un meci – cu Serbia – în condiţiile în care mai mult de jumătate a jucat în zece, şi a făcut doar 1-0 cu ghanezii, pentru că mare miză nu mai exista. În rest, tuturor pe care i-a prins, le-a dat câte patru. Patru Australiei, patru Angliei şi acum patru Argentinei. Nu-i sufăr pe germani, iar acum mă „oftic” şi mai tare, pentru că mi-au eliminat favorita. Dar trebuie să recunosc: până la această fază a Mondialului, sunt de departe cea mai bună echipă.
Spania-Paraguay e un meci mediocru, în care ibericii se impun la limită. Sud-americanii au realizat oricum un record personal ajungând în sferturi, iar Europa a ieşit din pasa neagră în care părea să fi intrat prin eliminările Franţei, Italiei sau Angliei: are trei semifinaliste.
Nu văd meciul Uruguay-Olanda, fiind plecat să vizitez Cairo şi zăcând în autobuz, chinuit de o toxiinfecţie alimentară. Dar Jean mă ţine la curent cu evoluţia scorului şi aflu că la pauză e 1-1. Sentimentul de apartenenţă la Europa e destul de slab la mine, probabil ca o contra-reacţie la dezrădăcinarea pe care o practică la scară largă Uniunea. Aş vrea să câştige Urugayul, pentru Diego Forlan, pentru tradiţie şi pentru surpriza pe care ar produce-o acest mic stat sud-american, care are deja în palmares Cupa Mondială. Apropo, ştiaţi că numai şapte ţări au câştigat-o de-a lungul timpului? Într-o ordine aleatorie: Italia, Franţa, Uruguay, Argentina, Brazilia, Germania (şi RFG şi după unificare, nu ştiu dacă şi înainte de război) şi Anglia. Dar în 2010 Olanda e mai puternică decât orice echipă sud-americană şi trece cu 3-2 de Uruguay, după un final ce pare, după evoluţia SMS-urilor de la Jean, destul de încins.
A doua zi, scăpat de durerile de burtă şi de starea de sfârşeală, mă îmbie o răceală cruntă de la aerul condiţionat din autocar. (Vă daţi seama, să răceşti când afară sunt 40 de grade?) Totuşi, mă aşez între ruşi şi egipteni şi mă întreb ce aş fi spus dacă acum câţiva ani mi-ar fi prezis cineva că voi urmări o semifinală de Mondial la televiziunea Al Jazeera sau la vreo surată de-a ei. Germania e de nerecunoscut, Spania a redevenit „la furia roja”. La pauză, televiziunea arabă cu pricina, care probabil are un studio amenajat în Africa de Sud, îi are invitaţi în studio pe Matthäus şi pe fostul selecţioner al Spaniei, cel care a câştigat ultimul Campionat European (îmi scapă pe moment numele lui). Cu ajutorul unei scheme ce apare pe ecrane, cei doi explică (bănuiesc acest lucru, deoarece nu-i aud, sunt dublaţi în arabă) cum atunci când un neamţ atingea mingea, deodată se forma un cerc de spanioli în jurul lui. Ca o paranteză, mă întreb de ce nicio televiziune de la noi nu realizează acest gen de emisiuni cu invitaţi de calibru, de ce îi vedem mereu pe aceiaşi „analişti”, dintre care 2-3 sunt competenţi, în timp ce restul produc concluzii agramate şi proaste din punct de vedere fotbalistic.
Ceea ce au discutat cei doi în pauză se vede pe teren şi în a doua repriză. Soţia mea, suporter al ambelor echipe la acest campionat, dar care trage parcă un pic mai mult spre nemţi, nu-şi mai recunoaşte favoriţii şi se întreabă dacă nu cumva sunt mai mulţi spanioli pe teren. Puyol, unul dintre cei mai buni oameni de pe teren, semnează victoria la limită a alor săi. Emoţiile persistă până în final, pentru că deşi Spania are ocazii imense, jucătorii săi sunt cam egoişti – asta e posibil să-i coste în finală – iar nemţii mai ciupesc din când în când câte o jumătate de oportunitate de a marca. Însă ştiţi cum sunt ei – uneori nu le trebuie mai mult de atât pentru a câştiga cu 3-0.
Urmează cele două finale. Cred că în cea mică va câştiga Germania, pentru că nu este o echipă de moral: nemţii – deşi nu ştiu câţi dintre cei care joacă pentru Germania mai pot fi numiţi aşa – nu şi-o iau în cap la victorii, nici nu joacă mai bine dacă au o serie de rezultate bune în spate, dar nici nu clachează la înfrângere. Redevin maşinăria nemţească ce funcţionează exact şi dă rar rateuri. Cu toate acestea... E prima competiţie internaţională mare din ultimii ani când Germania nu a jucat doar exact. A jucat frumos, a făcut risipă de energie, a plăcut. Asta a costat-o poate prezenţa în finală, dar fotbalul a avut de câştigat. De aceea sunt de părere că Joachim Löw trebuie păstrat, chiar dacă a pierdut cu Spania, chiar şi dacă va pierde cu Uruguay. Dar probabil va câştiga.
Cât despre actul care încheie competiţia, ştim că vom avea o campioană mondială în premieră şi că aceasta va fi din Europa. E pentru prima dată când o echipă de aici câştigă un campionat mondial desfăşurat pe alt continent. Mai e puţin şi vine vremea concluziilor. Ce ştiu deocamdată e că, în ciuda globalizării, a încercărilor de deznaţionalizare cărora le-a căzut victimă şi fotbalul, a corectitudinii politice care duce la desfăşurarea meciurilor în condiţii şi în locuri nepotrivite, selecţionatele oferă încă o paletă frumoasă de spectacol şi sentiment. Nu, domnilor, Champions League nu e noul campionat mondial. Nu sunt specialist, dar sunt un spectator vechi şi ştiu că emoţia meciurilor echipelor naţionale e, cel puţin deocamdată, mai puternică decât strălucirile marilor cluburi cu nume europene şi componenţe colorate. Numele Goga, Drimala, Tănase sau Gayraud nu le spun nimic celor care nu fac parte din cercul meu de prieteni foarte apropiaţi şi/sau foarte vechi. Dar vă dau un indiciu: sunt oameni cât se poate de diferiţi, care merg în viaţă pe drumuri cât se poate de îndepărtate unele de altele. Însă când Hagi dădea gol Columbiei, se îmbrăţişau şi se bucurau împreună ca nişte copii. Real Madrid sau Barcelona sau Chelsea sau Steaua sau Dinamo nu pot încă să ne apropie atât de mult. Şi probabil nu vor putea niciodată.
PAUL SLAYER GRIGORIU
Iată-ne înapoi cu cronica, după ce s-au jucat sferturile şi semifinalele, când ultimele două meciuri aşteaptă să încheie acest Campionat Mondial.
Începem cu sferturile. Angelo Niculescu, antrenorul naţionalei României de, că Olanda nu „are faţă” de lider mondial, câştigând toate la Mondialul din 1970, spunea într-un recent interviu din Gazeta Sporturilor meciurile pe greşelile adversarilor. Mi-e greu să spun dacă e aşa sau nu, nu mă pricep la subtilităţi tehnico-tactice, dar intuitiv cred că bătrânul selecţioner are dreptate. Brazilia începe sfertul en fanfare şi se pare că trebuie doar să ne uităm la spectacol timp de 90 de minute, pentru că învingătoarea e cunoscută după 10. Robinho deschide scorul destul de repede, Robben nu joacă mai nimic şi mai e şi faultat de sud-americani de câte ori mingea ajunge la el, aşa că numele de „brazilienii Europei” pare o glumă pentru Olanda. Şi totuşi, ceva din deznodământul final se întrevede din nervozitatea excesivă a câtorva brazilieni. E clar, odată rămaşi în zece şi după un autogol de toată frumuseţea –poate cel mai frumos de la Mondial – oamenii lui Dunga nu mai au nicio şansă. Unde pui că de la vestiare s-a întors alt Robben, un fotbalist absolut senzaţional: tehnic, disciplinat tactic, şiret, luptător. Da, portocaliii au profitat de slăbiciunea Braziliei, dar au ştiut s-o speculeze ca nimeni alţii, iar asaltul final la poarta lor nu le diminuează cu nimic meritul de a ajunge între primele patru echipe ale acestui campionat.
Între timp mai răsfoiesc presa. Pele, ca de obicei, n-are ce face şi turuie ca o moară stricată. Că Maradona nu-i antrenor, că nu-i place Brazilia, că ar trebui schimbat cutare şi cutare lucru sau jucător. Fostul mare fotbalist nu mai e de câţiva ani decât o mascotă a lui Sepp Blatter, care-şi dă cu părerea, de cele mai multe ori inept (ţineţi minte că vedea Columbia campioană mondială, atunci când ai noştri treceau în trombă de ea în grupe?), şi e plimbat de colo până colo, pentru că dă bine la imagine. Conflictul cu Maradona – care datează cel puţin din 1986 – e doar un exemplu minor. De la înălţimea fostului mare fotbalist, unul care astăzi nu face nimic, îşi dă cu părerea despre cei care se agită în iarbă sau pe bancă. Protejat de faptul că susţine – măcar prin imagine, dacă nu şi prin vorbe – toate aberaţiile globaliste ale lui Blatter, aruncă noroi în dreapta şi în stânga, cu aerul superior al celui care, spre deosebire de toţi ceilalţi, ştie. Da, Brazilia e departe de spectaculozitatea echipei din anii 70, ba chiar şi a celei de acum două decenii (fotbalul, însă, nu s-a schimbat şi el?), da, Maradona mai are de învăţat, dar toţi aceşti oameni şi-au asumat lupta, sunt încă acolo, în timp ce Pele trăieşte din amintiri şi se întreţine cu bârfe. Maestre, ai fost mare fotbalist, poate cel mai mare (eu sunt contemporan cu Maradona şi îl simpatizez mai mult, poate şi datorită seriei de 10 argumente oferite la sfârşitul cărţii „Frumoasele noastre duminici” de Ioan Chirilă, dar discuţia e deschisă). De ce ţii neapărat să te transformi în măscăriciul regelui Sepp?
Ghana-Uruguay e duelul outsiderilor, pe care sud-americanii îl duc mai cu cap, deşi în multe momente sunt dominaţi. Suarez îşi salvează echipa în ultimul minut de joc, atunci când, la 1-1, opreşte mingea cu preţul unui henţ în careu. Ghanezul Gyan ratează penalty-ul şi, deşi, cu un sânge rece de apreciat, va transforma lovitura de departajare de după epuizarea prelungirilor, în cele din urmă echipa sa va pleca acasă. Cam la aceste secvenţe se rezumă tot meciul, unul de calitate medie, dar în care încrâncenarea şi ambiţia fotbaliştilor ţin parţial loc de spectacol.
PAUL SLAYER GRIGORIU
CRONICA LUI SERBAN
Uruguay – Ghana 1 – 1 (5 – 3 dupa penaltiuri)
A fost cel mai dramatic meci de la aceasta Cupa Mondiala, o partida cu un final nebun.
Personal am tinut cu Uruguayul, favorita mea din acest moment, dar mi-a parut foarte rau de tanara echipa ghaneza care a jucat formidabil.
Uruguayenii au incercat in acest meci un sistem 4-4-2 cu Cavani retras ca mijlocas stanga, pentru a contracara cei cinci mijlocasi africani. Din pacate, Edison Cavani mi s-a parut cel mai slab jucator uruguayan din acest meci el nereusind nici sa contribuie bine la fazele ofensive, nici sa il acopere pe Fucile.
De partea cealalta, Milovan Rajevac a inceput cu 4-5-1, sistem care ofera multe recuperari, ghanezii aglomerand foarte bine mijlocul terenului. Sarbul a fost inspirat atunci cand nu l-a utilizat mult in grupe pe Muntari, jucator destul de obosit dupa parcursul lung al Interului. In meciul cu Uruguay a inceput cu Muntari titular si calitatea jucatorului a facut primul gol, cand l-a vazut pe Muslera prost plasat si a tras cu pamantul.
In primele 30 de minute uruguayenii au inceput tare, incercand sa inscrie, dar incet-incet s-au stins. Au avut 2 ocazii importante, la una dintre ele Suarez tragand pe portar in loc sa incerce un sut plasat. Africanii si-au revenit si, inainte de inscrierea golului, au avut doua ocazii mari, prima la un corner a lui Vorsah, balonul ocolind de putin vinclul, si a doua la incercarea frumoasa din foarfeca a lui Kevin Prince Boateng.
Imediat dupa pauza insa Forlan a incris poate cel mai frumos gol de la mondial cu un sut superb. Dupa primirea acestui gol africanii au cedat surprinzator mijlocul terenului, iar sud-americanii au avut o ocazie mare prin Luiz Suarez care din 10 metrii a sutat in bratele lui Kingson. Inspirata a fost introducerea lui Nicolas Lodeiro, jucator care a limpezit mult jocul uruguayenilor.
Apoi au venit prelungirile, in care echipa africana a profitat de tineretea jucatorilor sai si a dominat permanent.
Pentru ca meciul sa aiba si o eliminare, in minutul 121 Luiz Suarez face hent pe linia portii, scotand astfel golul Ghanei si oferindu-i lui Muslera sansa sa apere penaltiul creat. Ghanzeul Gyan rateaza insa sutand peste poarta si astfel se ajunge la loviturile de departajare.
Aici lipsa de experienta a ghanezilor s-a vazut din plin, doi jucatori ghanezi ratand. Nu am inteles de ce Milovan Rajevac i-a dat posibilitatea sa execute lui Mensah, capitanul Ghanei fiind foarte obosit. In locul lui Mensah ar fi putut fi lasat sa bata Boateng, jucator mult mai tehnic.
Scarita “nebunului” Abreu a fost de senzatie si a inchis seria penaltiurilor. Atunci cand era la River Plate, acest jucator a intrat in conflict cu Diego Simeone si Leonardo Astrada, antrenorii lui River din acea perioada, pentru astfel de tampenii pe care le incerca, fiind uneori ghicit de portar.
Din pacate pentru favoritii mei uruguayeni in semifinala cu Olanda vor avea doi jucatori absenti sigur, Luiz Suarez si Fucile, pentru cartonasele primite si doi posibili, Diego Lugano si Alvaro Perreira, din cauza accidentarilor. Avand in vedere banca de rezerve saraca a sud-americanilor, le va fi foarte greu sa treaca de olandezi.
SERBAN STAICU
OPINIILE LUI PAUL S. (2)
A doua zi a sferturilor. Sunt în Egipt şi urmăresc meciul cel mai aşteptat, Argentina-Germania, cu comentariul în arabă. Interesantă experienţă, mai ales că încerc să prind câteva cuvinte. „Hatâr” cred că înseamnă ocazie şi mi se pare un termen potrivit, pentru că atâtea hatâruri câte le apar sud-americanilor după rapida deschidere a scorului nemţească nu vezi prea des. Şi totuşi ceva nu merge. Angel DiMaria nu mai e atât de strălucitor ca până acum, Messi driblează în cascadă dar atacul se poticneşte înainte de gol, Neuer e în formă proastă, dar nu are ce apăra aşa că scapă basma curată.
Înainte de meci Maradona a dat spectacol, cum le place ziariştilor să spună. A vorbit despre voinţa lui Dumnezeu, dar i-a şi ironizat pe nemţi. Problema nu este, cum încearcă să sugereze Maria Andrieş în Gazeta Sporturilor, că Maradona se bazează pe Dumnezeu, iar nemţii pe tehnică şi disciplină. Asta pentru că argentinienii nu duc nici ei lipsă de calităţi tehnice – Messi e probabil cel mai bun, la acest capitol, dintre toţi fotbaliştii prezenţi la Mondial – iar de nemţi nu ştiu, însă nu a zis nimeni de la ei că ar fi străin de Dumnezeu. Maradona a amestecat însă planurile şi atitudinile. Căci atunci când vorbeşti despre lucruri sfinte, trebuie să păstrezi, măcar declarativ, dacă nu poţi mai mult, o anumită smerenie. Or invocarea ajutorului lui Dumnezeu nu merge îmbinată cu trufia de genul „o să stăm doar în jumătatea lor de teren”, nici cu dispreţul faţă de semeni afişat de Diego Armando, atunci când, văzându-l pe Thomas Müller lângă el, a întrebat: „Cine-i ăsta, un copil de mingi? Eu nu stau lângă un copil de mingi!”
Iar „copilul de mingi” i-a răspuns cu vârf şi îndesat: acţiuni în viteză, demarcări, pase. Excepţional. La fel cum excepţionali au fost Klose şi Schweinsteiger, atât de bine integraţi într-o echipă de fotbal unică. Germania nu mai joacă pragmatic, joacă entuziasmant. Gândiţi-vă: a pierdut un meci – cu Serbia – în condiţiile în care mai mult de jumătate a jucat în zece, şi a făcut doar 1-0 cu ghanezii, pentru că mare miză nu mai exista. În rest, tuturor pe care i-a prins, le-a dat câte patru. Patru Australiei, patru Angliei şi acum patru Argentinei. Nu-i sufăr pe germani, iar acum mă „oftic” şi mai tare, pentru că mi-au eliminat favorita. Dar trebuie să recunosc: până la această fază a Mondialului, sunt de departe cea mai bună echipă.
Spania-Paraguay e un meci mediocru, în care ibericii se impun la limită. Sud-americanii au realizat oricum un record personal ajungând în sferturi, iar Europa a ieşit din pasa neagră în care părea să fi intrat prin eliminările Franţei, Italiei sau Angliei: are trei semifinaliste.
Nu văd meciul Uruguay-Olanda, fiind plecat să vizitez Cairo şi zăcând în autobuz, chinuit de o toxiinfecţie alimentară. Dar Jean mă ţine la curent cu evoluţia scorului şi aflu că la pauză e 1-1. Sentimentul de apartenenţă la Europa e destul de slab la mine, probabil ca o contra-reacţie la dezrădăcinarea pe care o practică la scară largă Uniunea. Aş vrea să câştige Urugayul, pentru Diego Forlan, pentru tradiţie şi pentru surpriza pe care ar produce-o acest mic stat sud-american, care are deja în palmares Cupa Mondială. Apropo, ştiaţi că numai şapte ţări au câştigat-o de-a lungul timpului? Într-o ordine aleatorie: Italia, Franţa, Uruguay, Argentina, Brazilia, Germania (şi RFG şi după unificare, nu ştiu dacă şi înainte de război) şi Anglia. Dar în 2010 Olanda e mai puternică decât orice echipă sud-americană şi trece cu 3-2 de Uruguay, după un final ce pare, după evoluţia SMS-urilor de la Jean, destul de încins.
A doua zi, scăpat de durerile de burtă şi de starea de sfârşeală, mă îmbie o răceală cruntă de la aerul condiţionat din autocar. (Vă daţi seama, să răceşti când afară sunt 40 de grade?) Totuşi, mă aşez între ruşi şi egipteni şi mă întreb ce aş fi spus dacă acum câţiva ani mi-ar fi prezis cineva că voi urmări o semifinală de Mondial la televiziunea Al Jazeera sau la vreo surată de-a ei. Germania e de nerecunoscut, Spania a redevenit „la furia roja”. La pauză, televiziunea arabă cu pricina, care probabil are un studio amenajat în Africa de Sud, îi are invitaţi în studio pe Matthäus şi pe fostul selecţioner al Spaniei, cel care a câştigat ultimul Campionat European (îmi scapă pe moment numele lui). Cu ajutorul unei scheme ce apare pe ecrane, cei doi explică (bănuiesc acest lucru, deoarece nu-i aud, sunt dublaţi în arabă) cum atunci când un neamţ atingea mingea, deodată se forma un cerc de spanioli în jurul lui. Ca o paranteză, mă întreb de ce nicio televiziune de la noi nu realizează acest gen de emisiuni cu invitaţi de calibru, de ce îi vedem mereu pe aceiaşi „analişti”, dintre care 2-3 sunt competenţi, în timp ce restul produc concluzii agramate şi proaste din punct de vedere fotbalistic.
Ceea ce au discutat cei doi în pauză se vede pe teren şi în a doua repriză. Soţia mea, suporter al ambelor echipe la acest campionat, dar care trage parcă un pic mai mult spre nemţi, nu-şi mai recunoaşte favoriţii şi se întreabă dacă nu cumva sunt mai mulţi spanioli pe teren. Puyol, unul dintre cei mai buni oameni de pe teren, semnează victoria la limită a alor săi. Emoţiile persistă până în final, pentru că deşi Spania are ocazii imense, jucătorii săi sunt cam egoişti – asta e posibil să-i coste în finală – iar nemţii mai ciupesc din când în când câte o jumătate de oportunitate de a marca. Însă ştiţi cum sunt ei – uneori nu le trebuie mai mult de atât pentru a câştiga cu 3-0.
Urmează cele două finale. Cred că în cea mică va câştiga Germania, pentru că nu este o echipă de moral: nemţii – deşi nu ştiu câţi dintre cei care joacă pentru Germania mai pot fi numiţi aşa – nu şi-o iau în cap la victorii, nici nu joacă mai bine dacă au o serie de rezultate bune în spate, dar nici nu clachează la înfrângere. Redevin maşinăria nemţească ce funcţionează exact şi dă rar rateuri. Cu toate acestea... E prima competiţie internaţională mare din ultimii ani când Germania nu a jucat doar exact. A jucat frumos, a făcut risipă de energie, a plăcut. Asta a costat-o poate prezenţa în finală, dar fotbalul a avut de câştigat. De aceea sunt de părere că Joachim Löw trebuie păstrat, chiar dacă a pierdut cu Spania, chiar şi dacă va pierde cu Uruguay. Dar probabil va câştiga.
Cât despre actul care încheie competiţia, ştim că vom avea o campioană mondială în premieră şi că aceasta va fi din Europa. E pentru prima dată când o echipă de aici câştigă un campionat mondial desfăşurat pe alt continent. Mai e puţin şi vine vremea concluziilor. Ce ştiu deocamdată e că, în ciuda globalizării, a încercărilor de deznaţionalizare cărora le-a căzut victimă şi fotbalul, a corectitudinii politice care duce la desfăşurarea meciurilor în condiţii şi în locuri nepotrivite, selecţionatele oferă încă o paletă frumoasă de spectacol şi sentiment. Nu, domnilor, Champions League nu e noul campionat mondial. Nu sunt specialist, dar sunt un spectator vechi şi ştiu că emoţia meciurilor echipelor naţionale e, cel puţin deocamdată, mai puternică decât strălucirile marilor cluburi cu nume europene şi componenţe colorate. Numele Goga, Drimala, Tănase sau Gayraud nu le spun nimic celor care nu fac parte din cercul meu de prieteni foarte apropiaţi şi/sau foarte vechi. Dar vă dau un indiciu: sunt oameni cât se poate de diferiţi, care merg în viaţă pe drumuri cât se poate de îndepărtate unele de altele. Însă când Hagi dădea gol Columbiei, se îmbrăţişau şi se bucurau împreună ca nişte copii. Real Madrid sau Barcelona sau Chelsea sau Steaua sau Dinamo nu pot încă să ne apropie atât de mult. Şi probabil nu vor putea niciodată.
PAUL SLAYER GRIGORIU
Wednesday, June 30, 2010
Cronică de Mondial (XV)
OPINIILE LUI PAUL S.
Ziua de nume privind la meci, alături de cei apropiaţi, la un pahar de vin. După o absenţă a comentariilor determinată tocmai de sărbătoarea Sfinţilor Petru şi Pavel, iată cel mai bun mod de a reveni la fotbal. În treacăt fie spus, cu o zi înainte mi-a plăcut sentimentul smerit al datoriei împlinite, vizibil pe figurile slovacilor eliminaţi de Olanda, şi zâmbetul fermecător al lui Kaka, după ce Brazilia a jucat excelent cu Chile. Sunt curios dacă expresia copilăroasă a coordonatorului brazilian se păstrează şi la înfrângeri. Până una-alta, văd că participă la o campanie unde, evitând capcana moralismului facil, afişează un slogan cât se poate de puternic şi realist: „real men don’t buy girls!” Prostituatele din Africa de Sud sunt foc şi pară, dar orice bărbat cât de cât sincer cu el însuşi trebuie să recunoască adevărul acestor vorbe. Way to go, Kaka!
Să revin însă la ziua de ieri. Paraguay-Japonia este un meci cât se poate de plictisitor, în care nu am nicio favorită. Până când unul dintre prietenii cu care urmăresc confruntarea, absolvent de istorie, îmi spune câte ceva despre sud-americani. Şi astfel aflu că Paraguay este singurul stat cu populaţie majoritar amerindiană. Ţara a fost la bază o republică a misionarilor iezuiţi – de altfel numele capitalei, Asuncion, face referire la praznicul cunoscut în Ortodoxie sub numele Adormirea Maicii Domnului, iar în catolicism ca Înălţarea la Cer a Sfintei Maria – , dar în momentul când în Spania puterea a fost preluată de cercurile masonice, s-a dorit desfiinţarea statului şi exterminarea populaţiei. După cum se vede, nu s-a reuşit. La fel cum japonezii, cu toată măiestria lui Honda, nu reuşesc să-i doboare pe sud-americani nici la fotbal. Mă uit la penalty-uri şi la asiaticii îngenuncheaţi în aşteptarea deznodământului şi îmi amintesc de istorisirea unui călugăr athonit, care spunea cum un grup de japonezi, văzând pe peretele exterior al unei mânăstiri pictat un balaur – parte a unei scene apocaliptice –, s-au înclinat cu respect în faţa lui. De data aceasta însă, cu toţi dragonii lor, nici tenacitatea nu i-a ajutat, căci au ratat un penalty executat aproape foarte bine – în transversală –, trimiţându-i pe paraguayeni pentru prima dată în sferturile de finală ale unui campionat mondial.
Discuţiile se încing, prietenii se înmulţesc în camera cu televizorul, iese la păscut şi broasca mea ţestoasă, fotografiată cu zel de prietenul Alex Rădescu, care o socoteşte un suporter inedit.
Spania şi Portugalia nu oferă, după părerea mea, spectacolul aşteptat. Casillas e excelent, sunt câteva imagini frumoase, iar golul lui Villa vine dintr-o fază superbă, dar e suspect de ofsaid. Oricum, Spania e echipa care a jucat mai deschis, deci victoria e meritată şi încă o mare echipă europeană pleacă acasă. Cristiano Ronaldo i se alătură lui Rooney pe lista marilor dezamăgiri ale acestui mondial.
Între timp, în presa românească, citesc un reportaj despre căderea nervoasă suferită de Petre Grigoraş, un antrenor de la noi, cunoscut mai ales în urma perioadei petrecute la Oţelul Galaţi. Dacă aş fi fost preşedintele FRF, el ar fi reprezentat pariul meu pentru echipa naţională, la fel cum, dacă aş fi avut putere de decizie la Steaua, l-aş fi preferat oricând diferitelor soluţii reciclate din ultima vreme. Nu spun că ar fi rupt gura târgului. Poate ar fi eşuat lamentabil, dar cred că, prin atitudine şi rezultatele de la Oţelul, merita o şansă. Ar fi fost, cum se spune, sânge proaspăt. Numai că la noi şansele li se acordă mereu aceloraşi oameni, care ne lasă dezamăgiţi fără a uita să-şi umple conturile. Prin comparaţie, după eşecul lui Klinsmann, Germania a apelat la secundul lui, Löw, un cvasi-anonim. Dar un cvasi-anonim care nu s-a ascuns în spatele arbitrajelor şi care, atunci când presa l-a călcat în picioare, nu a venit cu eternul dicton conform căruia „la naţională e nevoie de linişte”. Consecinţele se văd cu ochiul liber: Germania face legea pe la mondiale, noi stăm acasă şi citim în ziar cum am fi putut fi în locul Hondurasului sau ce pitici mingicari a mai adus Piţurcă la Steaua.
PAUL SLAYER GRIGORIU
CRONICA LUI ŞERBAN
Argentina – Mexic 3 – 1
Ziua erorilor de arbitraj a continuat şi în acest meci, după imensa gafă din Germania – Anglia venind acordarea unui gol marcat dintr-un ofsaid care se vedea din avion.
Mexicanii au început bine şi toată lumea spera la un meci frumos. Cu un 4-5-1, aceştia au dominat mijlocul terenului în primele 20 de minute. Au avut două ocazii mari de a înscrie, la şuturile lui Salcido şi Guardado. Presingul făcut de mexicani a sufocat jocul de pase al argentinienilor, Messi fiind de fiecare dată blocat la mijlocul terenului. Din păcate, lipsa de experienţă a jucătorilor mexicani s-a văzut după primirea primului gol, când parcă nu se mai găseau pe teren, totul culminând cu faza celui de al doilea gol, când fundaşul mexican Osorio i-a pasat lui Higuain. Trezirea mexicanilor s-a produs târziu, prin minutul 60, când era deja 3-0 şi nu mai puteau face nimic.
A fost primul meci în care Diego Maradona a fost pus sub presiune şi s-a descurcat bine, în primele 20 de minute ţipând la jucătorii săi. Văzând că este dominat pe linia de mijloc în primele 20 de minute, Diego a aglomerat şi el zona, prin retragerea lui Messi şi Tevez aproape de mijlocaşi.
Cred că Argentina învingea oricum, datorită plusului de experienţă, dar primul gol mi-a lăsat un gust amar. Degeaba şi-a cerut scuze “marele” Blatter după meci pentru erorile de arbitraj, dar este normal ca şi fotbalul să evolueze.
După primul gol, marcat de Tevez, jocul Argentinei a funcţionat ireproşabil. Echipa a făcut un presing foarte avansat prin cei trei atacanţi, mijlocaşii au recuperat mult, iar execuţia aceluiaşi Tevez de după pauză a fost rezultatul presiunii continue.
Golul lui Hernandez, deşi foarte frumos, nu a mai schimbat nimic, mexicanii trebuind să mai aştepte patru ani pentru a ajunge în sferturi. Generaţia pe care o au acum are timp să creasca. Jucătorii, mulţi dintre ei promovaţi de la echipa de tineret, joacă în Europa la echipe bunicele şi pot căpăta experienţă.
De partea cealaltă, Argentina va avea un meci greu în sferturi cu Germania, echipă ce joacă asemenea Mexicului, cu un presing sufocant. Maradona trebuie sa îl trezească pe di Maria din beţia transferului la Real Madrid, acest jucător fiind departe de ceea ce a jucat la Benfica în acest sezon.
Brazilia – Chile 3 – 0
A fost un joc în care a existat o singură echipă pe teren, Brazilia.
Echipa lui Dunga, deşi nu foarte spectaculoasă, joacă pragmatic, cu un presing ucigător, cu faulturi la mijlocul terenului, unde specialist este Gilberto Silva, şi cu un joc dintr-o atingere la care brazilienii sunt superiori oricărei echipe.
Au forţat cam 10 minute, când au şi marcat primele doua goluri, după care au aşteptat greşeala adversarului. În ciuda combinaţiilor frumoase ale Braziliei, primul gol a fost marcat din corner de Juan, iar al doilea la un contraatac, de Luis Fabiano. Absenţa lui Felipe Melo din primul 11 nu s-a simţit, Ramires făcând cu succes faţă.
Ce mi-a plăcut în acest meci a fost că Brazilia nu s-a retras după ce a marcat cele două goluri, continuând să atace, lucru îmbucurător la acest turneu final, unde majoritatea echipelor, după marcarea unui gol, încearcă contraatacul. Golul lui Robinho a pus practic punct unui joc în care chilienii nu au mişcat până prin minutul 70.
Urmaşii lui Zamorano nu au creat nici o fază colectiva, au încercat numai şuturi de la distanţă, iar absenţa fundaşilor centrali titulari s-a văzut din plin la combinaţiile rapide ale brazilienilor. Doar David Suazo a încercat câte ceva la finalul meciului, dar cam atât.
Brazilia întâlneşte în sferturi echipa Olandei şi eu cred că are prima şansă, în primul rând datorită plusului de experienţă a jucătorilor utilizaţi de Dunga.
ŞERBAN STAICU
Ziua de nume privind la meci, alături de cei apropiaţi, la un pahar de vin. După o absenţă a comentariilor determinată tocmai de sărbătoarea Sfinţilor Petru şi Pavel, iată cel mai bun mod de a reveni la fotbal. În treacăt fie spus, cu o zi înainte mi-a plăcut sentimentul smerit al datoriei împlinite, vizibil pe figurile slovacilor eliminaţi de Olanda, şi zâmbetul fermecător al lui Kaka, după ce Brazilia a jucat excelent cu Chile. Sunt curios dacă expresia copilăroasă a coordonatorului brazilian se păstrează şi la înfrângeri. Până una-alta, văd că participă la o campanie unde, evitând capcana moralismului facil, afişează un slogan cât se poate de puternic şi realist: „real men don’t buy girls!” Prostituatele din Africa de Sud sunt foc şi pară, dar orice bărbat cât de cât sincer cu el însuşi trebuie să recunoască adevărul acestor vorbe. Way to go, Kaka!
Să revin însă la ziua de ieri. Paraguay-Japonia este un meci cât se poate de plictisitor, în care nu am nicio favorită. Până când unul dintre prietenii cu care urmăresc confruntarea, absolvent de istorie, îmi spune câte ceva despre sud-americani. Şi astfel aflu că Paraguay este singurul stat cu populaţie majoritar amerindiană. Ţara a fost la bază o republică a misionarilor iezuiţi – de altfel numele capitalei, Asuncion, face referire la praznicul cunoscut în Ortodoxie sub numele Adormirea Maicii Domnului, iar în catolicism ca Înălţarea la Cer a Sfintei Maria – , dar în momentul când în Spania puterea a fost preluată de cercurile masonice, s-a dorit desfiinţarea statului şi exterminarea populaţiei. După cum se vede, nu s-a reuşit. La fel cum japonezii, cu toată măiestria lui Honda, nu reuşesc să-i doboare pe sud-americani nici la fotbal. Mă uit la penalty-uri şi la asiaticii îngenuncheaţi în aşteptarea deznodământului şi îmi amintesc de istorisirea unui călugăr athonit, care spunea cum un grup de japonezi, văzând pe peretele exterior al unei mânăstiri pictat un balaur – parte a unei scene apocaliptice –, s-au înclinat cu respect în faţa lui. De data aceasta însă, cu toţi dragonii lor, nici tenacitatea nu i-a ajutat, căci au ratat un penalty executat aproape foarte bine – în transversală –, trimiţându-i pe paraguayeni pentru prima dată în sferturile de finală ale unui campionat mondial.
Discuţiile se încing, prietenii se înmulţesc în camera cu televizorul, iese la păscut şi broasca mea ţestoasă, fotografiată cu zel de prietenul Alex Rădescu, care o socoteşte un suporter inedit.
Spania şi Portugalia nu oferă, după părerea mea, spectacolul aşteptat. Casillas e excelent, sunt câteva imagini frumoase, iar golul lui Villa vine dintr-o fază superbă, dar e suspect de ofsaid. Oricum, Spania e echipa care a jucat mai deschis, deci victoria e meritată şi încă o mare echipă europeană pleacă acasă. Cristiano Ronaldo i se alătură lui Rooney pe lista marilor dezamăgiri ale acestui mondial.
Între timp, în presa românească, citesc un reportaj despre căderea nervoasă suferită de Petre Grigoraş, un antrenor de la noi, cunoscut mai ales în urma perioadei petrecute la Oţelul Galaţi. Dacă aş fi fost preşedintele FRF, el ar fi reprezentat pariul meu pentru echipa naţională, la fel cum, dacă aş fi avut putere de decizie la Steaua, l-aş fi preferat oricând diferitelor soluţii reciclate din ultima vreme. Nu spun că ar fi rupt gura târgului. Poate ar fi eşuat lamentabil, dar cred că, prin atitudine şi rezultatele de la Oţelul, merita o şansă. Ar fi fost, cum se spune, sânge proaspăt. Numai că la noi şansele li se acordă mereu aceloraşi oameni, care ne lasă dezamăgiţi fără a uita să-şi umple conturile. Prin comparaţie, după eşecul lui Klinsmann, Germania a apelat la secundul lui, Löw, un cvasi-anonim. Dar un cvasi-anonim care nu s-a ascuns în spatele arbitrajelor şi care, atunci când presa l-a călcat în picioare, nu a venit cu eternul dicton conform căruia „la naţională e nevoie de linişte”. Consecinţele se văd cu ochiul liber: Germania face legea pe la mondiale, noi stăm acasă şi citim în ziar cum am fi putut fi în locul Hondurasului sau ce pitici mingicari a mai adus Piţurcă la Steaua.
PAUL SLAYER GRIGORIU
CRONICA LUI ŞERBAN
Argentina – Mexic 3 – 1
Ziua erorilor de arbitraj a continuat şi în acest meci, după imensa gafă din Germania – Anglia venind acordarea unui gol marcat dintr-un ofsaid care se vedea din avion.
Mexicanii au început bine şi toată lumea spera la un meci frumos. Cu un 4-5-1, aceştia au dominat mijlocul terenului în primele 20 de minute. Au avut două ocazii mari de a înscrie, la şuturile lui Salcido şi Guardado. Presingul făcut de mexicani a sufocat jocul de pase al argentinienilor, Messi fiind de fiecare dată blocat la mijlocul terenului. Din păcate, lipsa de experienţă a jucătorilor mexicani s-a văzut după primirea primului gol, când parcă nu se mai găseau pe teren, totul culminând cu faza celui de al doilea gol, când fundaşul mexican Osorio i-a pasat lui Higuain. Trezirea mexicanilor s-a produs târziu, prin minutul 60, când era deja 3-0 şi nu mai puteau face nimic.
A fost primul meci în care Diego Maradona a fost pus sub presiune şi s-a descurcat bine, în primele 20 de minute ţipând la jucătorii săi. Văzând că este dominat pe linia de mijloc în primele 20 de minute, Diego a aglomerat şi el zona, prin retragerea lui Messi şi Tevez aproape de mijlocaşi.
Cred că Argentina învingea oricum, datorită plusului de experienţă, dar primul gol mi-a lăsat un gust amar. Degeaba şi-a cerut scuze “marele” Blatter după meci pentru erorile de arbitraj, dar este normal ca şi fotbalul să evolueze.
După primul gol, marcat de Tevez, jocul Argentinei a funcţionat ireproşabil. Echipa a făcut un presing foarte avansat prin cei trei atacanţi, mijlocaşii au recuperat mult, iar execuţia aceluiaşi Tevez de după pauză a fost rezultatul presiunii continue.
Golul lui Hernandez, deşi foarte frumos, nu a mai schimbat nimic, mexicanii trebuind să mai aştepte patru ani pentru a ajunge în sferturi. Generaţia pe care o au acum are timp să creasca. Jucătorii, mulţi dintre ei promovaţi de la echipa de tineret, joacă în Europa la echipe bunicele şi pot căpăta experienţă.
De partea cealaltă, Argentina va avea un meci greu în sferturi cu Germania, echipă ce joacă asemenea Mexicului, cu un presing sufocant. Maradona trebuie sa îl trezească pe di Maria din beţia transferului la Real Madrid, acest jucător fiind departe de ceea ce a jucat la Benfica în acest sezon.
Brazilia – Chile 3 – 0
A fost un joc în care a existat o singură echipă pe teren, Brazilia.
Echipa lui Dunga, deşi nu foarte spectaculoasă, joacă pragmatic, cu un presing ucigător, cu faulturi la mijlocul terenului, unde specialist este Gilberto Silva, şi cu un joc dintr-o atingere la care brazilienii sunt superiori oricărei echipe.
Au forţat cam 10 minute, când au şi marcat primele doua goluri, după care au aşteptat greşeala adversarului. În ciuda combinaţiilor frumoase ale Braziliei, primul gol a fost marcat din corner de Juan, iar al doilea la un contraatac, de Luis Fabiano. Absenţa lui Felipe Melo din primul 11 nu s-a simţit, Ramires făcând cu succes faţă.
Ce mi-a plăcut în acest meci a fost că Brazilia nu s-a retras după ce a marcat cele două goluri, continuând să atace, lucru îmbucurător la acest turneu final, unde majoritatea echipelor, după marcarea unui gol, încearcă contraatacul. Golul lui Robinho a pus practic punct unui joc în care chilienii nu au mişcat până prin minutul 70.
Urmaşii lui Zamorano nu au creat nici o fază colectiva, au încercat numai şuturi de la distanţă, iar absenţa fundaşilor centrali titulari s-a văzut din plin la combinaţiile rapide ale brazilienilor. Doar David Suazo a încercat câte ceva la finalul meciului, dar cam atât.
Brazilia întâlneşte în sferturi echipa Olandei şi eu cred că are prima şansă, în primul rând datorită plusului de experienţă a jucătorilor utilizaţi de Dunga.
ŞERBAN STAICU
Monday, June 28, 2010
Cronică de Mondial (XIV)
Zilele acestea nu m-am mai uitat la fotbal şi, sincer, nici nu prea mi-a fost gândul la meciuri. Când "the big four of thrash-metal" plus alte nume mari ale muzicii îşi defilează prin faţa ochilor, e greu să te mai concentrezi la altceva. În schimb Şerban s-a aflat la datorie. De aceea primele meciuri din optimi, culminând cu Germania-Anglia sunt comentate pe larg mai jos în...
CRONICA LUI ŞERBAN
Uruguay – Coreea de Sud 2 – 1
Acesta a fost un meci în stilul celor de la acest Campionat Mondial, în care echipele, după ce înscriu, încearcă să conserve avantajul luat.
Coreenii au încercat să folosească acelaşi sistem 4-4-2 ca în meciurile anterioare, foarte mobil. Au căutat în acest mod să recupereze multe baloane, pentru ca apoi să declanşeze contraatacuri, tactică ce a funcţionat bine în meciul cu Grecia. Planul le-a fost dat peste cap de golul lui Luiz Suarez din minutul 10, la o gafă a portarului asiatic.
De partea cealaltă, Oscar Washington Tabares a folosit sistemul de joc clasic al uruguayenilor, 4-3-3, transformat de această dată în faza defensivă într-un 4-4-2, cu Luiz Suarez şi Forlan sau Cavani avansaţi. De obicei în faza defensivă formula utilizată era 4-5-1.
Dupa înscrierea golului din minutul 10, uruguayenii au încercat şi contraatacul dar, până la introducerea lui Nicolas Lodeiro în locul lui Alvaro Pereira, nu au avut o minte limpede la mijlocul terenului, cei trei mijlocaşi utilizaţi având sarcini mai mult defensive.
Coreenii au avut o bară la o lovitură liberă excelent executată, dar până la faza golului egalizator, marcat pe o gafă a portarului uruguayan, nu au reuşit prea multe. Golul asiaticilor a fost o faza întâmplătoare, pe o greşeală a portarului sud-american şi a lui Diego Lugano, Chung-Yong egalând. După înscrierea golului egalizator asiaticii s-au închis în defensivă, lucru care s-a dovedit a fi un mare dezavantaj.
Imediat după primirea golului uruguayenii au atacat, marcând cel de-al doilea gol prin acelaşi Luiz Suarez, care a înscris cu o execuţie superbă.
Dezamăgitoare mi s-a părut în acest joc evoluţia celor doi portari, ambii greşind la câte un gol primit de echipele lor. De la sud-coreeni, în afară de Park-ji-Sung, care este un jucător vizibil mai bun decât coechipierii lui, mi-au plăcut Lee Yong Pyo şi Cha Duri, cei doi fundaşi laterali.
Omul meciului a fost Luiz Suarez, autor a două goluri. Alături de el mi-a plăcut de la sud-americani mijlocaşul Perez, care a reuşit să recupereze multe baloane. Mă aşteptam la mai mult de la Edison Cavani, atacantul uruguayan făcând un meci destul de slab.
Având în vedere faptu că in sferturi întâlneşte învingătoarea dintre Ghana şi Statele Unite ale Americii, Uruguayul are şanse să ajungă în semifinale.
Ghana – SUA 2 – 1
A fost unul dintre cele mai interesante meciuri de la acest turneu final, în care s-au întâlnit o echipă foarte tehnică, formată din tineri, cea a Ghanei, şi o echipă solidă, puternică, cu jucători maturi, cea a Statelor Unite ale Americii.
Au fost multe momente în care africanii au pasat în terenul americanilor, fără ca aceştia să atingă balonul. Pe total, mi se pare că victoria a fost a echipei mai ofensive. De fapt, cred că această selecţionată a Ghanei nu ştie să se apere, lucru dificil pentru ea, în condiţiile în care doi dintre fundaşi au aproximativ 20 de ani.
Antrenorul american a încercat o formulă 4-3-2-1, cu Donovan şi Dempsey ajutându-l pe Altidore. Tehnicitatea superioară a africanilor l-a făcut să introducă încă un mjlocaş defensiv şi să treacă la un 4-4-2, prin retragerea în partea dreaptă a lui Donovan. Din echipa americană numai Donovan şi Dempsey au făcut faţă din punct de vedere tehnic jucătorilor africani, restul fiind uşor depăşiţi de ghanezi în duelurile directe. Având în vedere diferenţa de tehnică dintre cele două echipe, americanii au trebuit să apeleze mult la baloane lungi, care apoi să fie deviate de Altidore sau Dempsey.
Ghana are o echipa tânără, foarte tehnică, cu jucători care se înţeleg bine pe teren, reuşind multe pase scurte la rand. Sistemul lor de joc, 4-5-1, le permite să aglomereze mult mijlocul terenului, să recupereze baloane. Primul gol, marcat de Kevin Prince Boateng, a fost înscris pe o recuperare la mijlocul terenului. Acest jucător s-a integrat perfect în stilul naţionalei Ghanei, în acest turneu crescând de la meci la meci. Structura echipei este una puternică, formata din Mensah – Boateng – Gyan, jucători căliţi în campionate puternice din Europa. Al doilea gol ghanez, marcat în prelungiri, a fost opera lui Asamoah Gyan, atacant puternic, care nu a putut fi oprit din pătrundere de către cei doi apărători centrali americani.
Avantajul Ghanei în tot acest turneu este că echipa pe care o are acum este omogenă, reconstrucţia ei începând de acum 3 ani, atunci când au fost promovaţi, printre alţii, Andre Ayew şi Asamoah Gyan. Milovan Rajevac a fost inspirat în acest meci la modul de face schimbările, păstrând pentru final jucători proaspeţi, care au făcut faţă forţei fizice a americanilor.
Mi-a plăcut în acest meci jocul deschis al ambelor echipe, lucru destul de rar la CM din Africa de Sud. Din echipa americană, dezamăgirea meciului şi a turneului pentru mine este Clint Dempsey, un jucător valoros, care a ajuns cu Fulham în finala Europa League, dar care în toate meciurile de până acum de la turneul final nu a arătat mai nimic.
Germania – Anglia 4 – 1
M-au enervat foarte tare comentatorii TVR care, în nota de prostie obişnuită, au repetat mereu că rezultatul putea fi altul dacă arbitrul acorda gol la şutul lui Lampard şi alte tâmpenii din astea, izvorâte din fotbalul nostru frustrat, în care arbitrul este în prim plan.
Chiar şi Steven Gerrard, căpitanul Angliei, a spus după meci că nu se poate da vina pe acea greşeală de arbitraj, deşi este clar că la 2-2 meciul putea fi altul.
După modul în care s-a jucat, cred că Germania se impunea chiar dacă arbitrul acorda acel gol. Echipa Germaniei a intrat foarte motivată, a dominat primele 30 de minute într-un mod categoric.
Capello a început cu obişnuitul 4-4-2, şi de această dată “oferindu-i” sarcina ingrată de mijlocaş stânga lui Steven Gerrard. Italianul a greşit într-un punct important, şi anume în alcătuirea liniei de fundaşi prin introducerea lui Mathew Upson, un apărător bun pentru Premier League, dar care nu face faţă în meciurile internaţionale din cauza jocului său lent şi a lipsei de tehnică. Cred că mult mai potrivit era un cuplu de fundaşi centrali Terry – Carragher. De asemenea, introducerea lui James Milner din primul minut şi păstrarea pe bancă a lui Shaun Wright–Philips nu au fost inspirate, jucătorul lui Aston Villa nefiind conectat la meci. Două dintre golurile germane au fost încasate pe partea dreaptă a defensivei engleze, unde Glen Johnson nu a fost deloc acoperit de mijlocaş. Pentru mine este de asemenea greu de înţeles de ce nu apare din primul minut în echipa Angliei Aaron Lennon, jucător de bandă stângă clasic, Capello insistând cu Gerrard pe această poziţie. Cred că în acest meci un 4-5-1 era mult mai inspirat pentru Anglia, cu Gerrard şi Lampard în centru, alături de Barry, şi două aripi, Lennon şi Wright-Philips. Acest sistem 4-5-1 ar fi contracarat mai uşor 4-2-3-1 german.
De fapt, jocul a fost decis de superioritatea liniei de mijloc germane, cei doi închizători ai nemţilor, Khedira şi Schweinsteiger, recuperând multe baloane pe care apoi le-au furnizat mijlocaşilor ofensivi, care au profitat de spaţiile libere din apărarea engleza. Sistemul de joc al nemţilor le-a oferit o mare libertate de mişcare lui Podolski şi lui Özil, jucători care au facut ravagii în defensiva destul de rarefiată a insularilor. Faza care mi-a placut cel mai mult a fost golul trei al germanilor, un contraatac-şcoala, asa cum practica Milanul antrenat de Capello, care îi avea pe Gullit şi van Basten, doar că acum în rolurile lor au fost Özil şi Klose. La un corner al englezilor, fază la care se bucură jumătate de stadion, un neamţ recuperează balonul şi apoi trimite o minge lungă către extrema stângă, ce pătrunde nestingherită pe lângă fundaşul englez şi îi pasează lui Klose, venit fără marcaj. Această faza a sintetizat întreg meciul, cu englezii încercând să atace şi cu nemţii, pragmatici cum îi ştim, contraatacând rapid şi marcând.
Îmi pare rău de englezi, dar au cam ceea ce au meritat. Lipsiţi de concentrare în faza grupelor, au continuat pe aceeaşi linie şi în meciul cu Germania. S-au bazat excesiv de mult pe Rooney şi nu au încercat aproape deloc jucătorii de pe banca de rezerve, deşi titularii au dat randament slab şi în meciurile din grupe. Singurii jucători care şi-au etalat valoarea şi în acest joc, ca de altfel în tot turneul, au fost Lampard şi Gerrard, fotbalişti care din păcate se cam calcă uneori pe picioare.
De partea cealaltă, Germania a fost pragmatică, s-a bazat pe jocul în forţă, pe care îl stăpâneşte bine, şi a încercat multe atacuri pe laturile terenului. A beneficiat de cele două goluri marcate rapid şi apoi şi-a făcut jocul propriu. De la nemţi mi-a plăcut Mesut Özil, fotbalist tehnic şi cu o bună viziune a jocului, dar m-a dezamăgit portarul Neuer, nesigur pe durata întregului meci.
ŞERBAN STAICU
UPDATE RETROSPECTIV
Iată, pentru Tharabostes, un stop-cadru în care se vede ofsaidul de la primul gol al Mexicului din partida cu Franţa din grupe.
http://cm2010.asport.ro/stiri,foto-si-video:-mexic-a-deschis-scorul-cu-franta-dupa-o-pozitie-suspecta-de-ofsaid,118295
CRONICA LUI ŞERBAN
Uruguay – Coreea de Sud 2 – 1
Acesta a fost un meci în stilul celor de la acest Campionat Mondial, în care echipele, după ce înscriu, încearcă să conserve avantajul luat.
Coreenii au încercat să folosească acelaşi sistem 4-4-2 ca în meciurile anterioare, foarte mobil. Au căutat în acest mod să recupereze multe baloane, pentru ca apoi să declanşeze contraatacuri, tactică ce a funcţionat bine în meciul cu Grecia. Planul le-a fost dat peste cap de golul lui Luiz Suarez din minutul 10, la o gafă a portarului asiatic.
De partea cealaltă, Oscar Washington Tabares a folosit sistemul de joc clasic al uruguayenilor, 4-3-3, transformat de această dată în faza defensivă într-un 4-4-2, cu Luiz Suarez şi Forlan sau Cavani avansaţi. De obicei în faza defensivă formula utilizată era 4-5-1.
Dupa înscrierea golului din minutul 10, uruguayenii au încercat şi contraatacul dar, până la introducerea lui Nicolas Lodeiro în locul lui Alvaro Pereira, nu au avut o minte limpede la mijlocul terenului, cei trei mijlocaşi utilizaţi având sarcini mai mult defensive.
Coreenii au avut o bară la o lovitură liberă excelent executată, dar până la faza golului egalizator, marcat pe o gafă a portarului uruguayan, nu au reuşit prea multe. Golul asiaticilor a fost o faza întâmplătoare, pe o greşeală a portarului sud-american şi a lui Diego Lugano, Chung-Yong egalând. După înscrierea golului egalizator asiaticii s-au închis în defensivă, lucru care s-a dovedit a fi un mare dezavantaj.
Imediat după primirea golului uruguayenii au atacat, marcând cel de-al doilea gol prin acelaşi Luiz Suarez, care a înscris cu o execuţie superbă.
Dezamăgitoare mi s-a părut în acest joc evoluţia celor doi portari, ambii greşind la câte un gol primit de echipele lor. De la sud-coreeni, în afară de Park-ji-Sung, care este un jucător vizibil mai bun decât coechipierii lui, mi-au plăcut Lee Yong Pyo şi Cha Duri, cei doi fundaşi laterali.
Omul meciului a fost Luiz Suarez, autor a două goluri. Alături de el mi-a plăcut de la sud-americani mijlocaşul Perez, care a reuşit să recupereze multe baloane. Mă aşteptam la mai mult de la Edison Cavani, atacantul uruguayan făcând un meci destul de slab.
Având în vedere faptu că in sferturi întâlneşte învingătoarea dintre Ghana şi Statele Unite ale Americii, Uruguayul are şanse să ajungă în semifinale.
Ghana – SUA 2 – 1
A fost unul dintre cele mai interesante meciuri de la acest turneu final, în care s-au întâlnit o echipă foarte tehnică, formată din tineri, cea a Ghanei, şi o echipă solidă, puternică, cu jucători maturi, cea a Statelor Unite ale Americii.
Au fost multe momente în care africanii au pasat în terenul americanilor, fără ca aceştia să atingă balonul. Pe total, mi se pare că victoria a fost a echipei mai ofensive. De fapt, cred că această selecţionată a Ghanei nu ştie să se apere, lucru dificil pentru ea, în condiţiile în care doi dintre fundaşi au aproximativ 20 de ani.
Antrenorul american a încercat o formulă 4-3-2-1, cu Donovan şi Dempsey ajutându-l pe Altidore. Tehnicitatea superioară a africanilor l-a făcut să introducă încă un mjlocaş defensiv şi să treacă la un 4-4-2, prin retragerea în partea dreaptă a lui Donovan. Din echipa americană numai Donovan şi Dempsey au făcut faţă din punct de vedere tehnic jucătorilor africani, restul fiind uşor depăşiţi de ghanezi în duelurile directe. Având în vedere diferenţa de tehnică dintre cele două echipe, americanii au trebuit să apeleze mult la baloane lungi, care apoi să fie deviate de Altidore sau Dempsey.
Ghana are o echipa tânără, foarte tehnică, cu jucători care se înţeleg bine pe teren, reuşind multe pase scurte la rand. Sistemul lor de joc, 4-5-1, le permite să aglomereze mult mijlocul terenului, să recupereze baloane. Primul gol, marcat de Kevin Prince Boateng, a fost înscris pe o recuperare la mijlocul terenului. Acest jucător s-a integrat perfect în stilul naţionalei Ghanei, în acest turneu crescând de la meci la meci. Structura echipei este una puternică, formata din Mensah – Boateng – Gyan, jucători căliţi în campionate puternice din Europa. Al doilea gol ghanez, marcat în prelungiri, a fost opera lui Asamoah Gyan, atacant puternic, care nu a putut fi oprit din pătrundere de către cei doi apărători centrali americani.
Avantajul Ghanei în tot acest turneu este că echipa pe care o are acum este omogenă, reconstrucţia ei începând de acum 3 ani, atunci când au fost promovaţi, printre alţii, Andre Ayew şi Asamoah Gyan. Milovan Rajevac a fost inspirat în acest meci la modul de face schimbările, păstrând pentru final jucători proaspeţi, care au făcut faţă forţei fizice a americanilor.
Mi-a plăcut în acest meci jocul deschis al ambelor echipe, lucru destul de rar la CM din Africa de Sud. Din echipa americană, dezamăgirea meciului şi a turneului pentru mine este Clint Dempsey, un jucător valoros, care a ajuns cu Fulham în finala Europa League, dar care în toate meciurile de până acum de la turneul final nu a arătat mai nimic.
Germania – Anglia 4 – 1
M-au enervat foarte tare comentatorii TVR care, în nota de prostie obişnuită, au repetat mereu că rezultatul putea fi altul dacă arbitrul acorda gol la şutul lui Lampard şi alte tâmpenii din astea, izvorâte din fotbalul nostru frustrat, în care arbitrul este în prim plan.
Chiar şi Steven Gerrard, căpitanul Angliei, a spus după meci că nu se poate da vina pe acea greşeală de arbitraj, deşi este clar că la 2-2 meciul putea fi altul.
După modul în care s-a jucat, cred că Germania se impunea chiar dacă arbitrul acorda acel gol. Echipa Germaniei a intrat foarte motivată, a dominat primele 30 de minute într-un mod categoric.
Capello a început cu obişnuitul 4-4-2, şi de această dată “oferindu-i” sarcina ingrată de mijlocaş stânga lui Steven Gerrard. Italianul a greşit într-un punct important, şi anume în alcătuirea liniei de fundaşi prin introducerea lui Mathew Upson, un apărător bun pentru Premier League, dar care nu face faţă în meciurile internaţionale din cauza jocului său lent şi a lipsei de tehnică. Cred că mult mai potrivit era un cuplu de fundaşi centrali Terry – Carragher. De asemenea, introducerea lui James Milner din primul minut şi păstrarea pe bancă a lui Shaun Wright–Philips nu au fost inspirate, jucătorul lui Aston Villa nefiind conectat la meci. Două dintre golurile germane au fost încasate pe partea dreaptă a defensivei engleze, unde Glen Johnson nu a fost deloc acoperit de mijlocaş. Pentru mine este de asemenea greu de înţeles de ce nu apare din primul minut în echipa Angliei Aaron Lennon, jucător de bandă stângă clasic, Capello insistând cu Gerrard pe această poziţie. Cred că în acest meci un 4-5-1 era mult mai inspirat pentru Anglia, cu Gerrard şi Lampard în centru, alături de Barry, şi două aripi, Lennon şi Wright-Philips. Acest sistem 4-5-1 ar fi contracarat mai uşor 4-2-3-1 german.
De fapt, jocul a fost decis de superioritatea liniei de mijloc germane, cei doi închizători ai nemţilor, Khedira şi Schweinsteiger, recuperând multe baloane pe care apoi le-au furnizat mijlocaşilor ofensivi, care au profitat de spaţiile libere din apărarea engleza. Sistemul de joc al nemţilor le-a oferit o mare libertate de mişcare lui Podolski şi lui Özil, jucători care au facut ravagii în defensiva destul de rarefiată a insularilor. Faza care mi-a placut cel mai mult a fost golul trei al germanilor, un contraatac-şcoala, asa cum practica Milanul antrenat de Capello, care îi avea pe Gullit şi van Basten, doar că acum în rolurile lor au fost Özil şi Klose. La un corner al englezilor, fază la care se bucură jumătate de stadion, un neamţ recuperează balonul şi apoi trimite o minge lungă către extrema stângă, ce pătrunde nestingherită pe lângă fundaşul englez şi îi pasează lui Klose, venit fără marcaj. Această faza a sintetizat întreg meciul, cu englezii încercând să atace şi cu nemţii, pragmatici cum îi ştim, contraatacând rapid şi marcând.
Îmi pare rău de englezi, dar au cam ceea ce au meritat. Lipsiţi de concentrare în faza grupelor, au continuat pe aceeaşi linie şi în meciul cu Germania. S-au bazat excesiv de mult pe Rooney şi nu au încercat aproape deloc jucătorii de pe banca de rezerve, deşi titularii au dat randament slab şi în meciurile din grupe. Singurii jucători care şi-au etalat valoarea şi în acest joc, ca de altfel în tot turneul, au fost Lampard şi Gerrard, fotbalişti care din păcate se cam calcă uneori pe picioare.
De partea cealaltă, Germania a fost pragmatică, s-a bazat pe jocul în forţă, pe care îl stăpâneşte bine, şi a încercat multe atacuri pe laturile terenului. A beneficiat de cele două goluri marcate rapid şi apoi şi-a făcut jocul propriu. De la nemţi mi-a plăcut Mesut Özil, fotbalist tehnic şi cu o bună viziune a jocului, dar m-a dezamăgit portarul Neuer, nesigur pe durata întregului meci.
ŞERBAN STAICU
UPDATE RETROSPECTIV
Iată, pentru Tharabostes, un stop-cadru în care se vede ofsaidul de la primul gol al Mexicului din partida cu Franţa din grupe.
http://cm2010.asport.ro/stiri,foto-si-video:-mexic-a-deschis-scorul-cu-franta-dupa-o-pozitie-suspecta-de-ofsaid,118295
Friday, June 25, 2010
Cronică de Mondial (XIII)
Scriam deunăzi despre „poetic justice” şi ce poate fi mai poetic justice decât asta? Acum patru ani Italia a luat titlul cam pe nedrept. Împotriva Franţei, care a jucat mai bine – nu mult mai bine, dar ceva mai bine – a inventat tertipul golănesc al lui Materazzi, în urma căruia Zidane a cedat, a luat cartonaş roşu şi ceva din echilibrul „cocoşilor” s-a rupt. Judecând din perspectiva strictă a regulamentului, Zizou a meritat eliminarea. O privire umană nu mă face decât să mă întreb de ce nu i-o fi dat direct un pumn în gură italianului. Dar acum s-a făcut dreptate. Îmi pare un pic rău, recunosc, pentru dăruirea naţionalei lui Lippi din ultima parte a meciului. Pe de altă parte, au fost câteva minute de fotbal frumos, după apatia Italiei şi oportunismul inteligent al slovacilor. Rezumând, prima repriză s-a terminat 1-0, după golul lui Vittek, care, în minutul 73, a majorat scorul. Aici s-au trezit italienii, dar pressingul lor a fost destul de haotic, contracarat de lovituri scurte ale adversarilor. Până la urmă Di Natale a redus din handicap, după ce portarul Mucha a respins şutul lui Quagliarella, intrat la pauză. Aici s-a lăsat şi cu niscai îmbrânceli şi, din ce s-a văzut la televizor, goalkeeperul i-a dat un pumn în faţă unui italian intrat să scoată cât mai repede mingea din plasă. Arbitrul n-a văzut nimic. Ar fi fost păcat, a văzut colegul lui în finala de acum patru ani destul. Slovacii fac o schimbare la trecerea timpului, dar noul intrat, Kopunek, trânteşte un gol absolut superb, după o pasă din aut urmată de lob peste Marchetti. Quagliarella dă un gol în minutul 92, iar Pepe luftează din câţiva metri şi... s-a terminat!
Eşecul mai multor reprezentative europene ar trebui să-i facă pe responsabilii fotbalului să se gândească la programul supraîncărcat al fotbaliştilor de pe Bătrânul Continent, unde Champions League îi stoarce de vlagă pe cei mai buni. Marius Lăcătuş spunea acum câţiva ani, pe bună dreptate, că ar fi normal ca Liga Campionilor să se dispute numai între campioni, fără participarea a mai multe echipe, în funcţie de coeficientul de ţară. Cam aşa ar trebui, ar fi şi mai mult suspans şi competiţii mai încinse şi mai echilibrate. Dar singurul campion din momentul de faţă e „the almighty dollar”. Sau euro, cum vreţi, şi aşa păgânii erau politeişti şi globalizanţii din fotbal şi de aiurea nu sunt deloc departe. O altă explicaţie foarte pertinentă a eşecului european o dă Mihnea Măruţă pe blogul lui, într-o analiză pe care v-o recomand cu căldură. (http://mihneamaruta.ro/2010/06/25/frica-de-sud-20-okada-mare/)
În cealaltă partidă din grupă Noua Zeelandă face încă un punct – nu cred că-şi dorea mai mult – iar Paraguayul merge mai departe. De la sud-americani a început coşmarul italian.
Ioan Chirilă scrie despre Margaret Thatcher, „doamna de fier” a Marii Britanii, că obişnuia să asiste la meciurile lui Arsenal şi, ca o susţinătoare înfocată, să cânte în picioare imnul echipei. O amintire care mă face să-mi doresc Anglia cât mai departe: suporterii ei cântă ca nimeni alţii. Pe de altă parte, ce distanţă între imaginea de mai sus şi preşedintele sud-african – cel cu multe soţii şi copii – moţăind în tribune la ultimul meci al „Bafana-Bafana”. Azi fotbalul e anexat politicului, pe vremuri până şi acesta se retrăgea în faţa lui.
Meciul Olanda-Camerun nu are, practic, nicio miză. Pe un ecran mare dintr-un subsol, în centrul vechi al Bucureştilor, urmăresc un meci cu execuţii tehnice frumoase, lipsit de încrâncenare. La golul lui Van Persie frumos e cum se retrage, în momentul pasei, alt olandez, simţind că e în ofsaid. Mişcarea coordonată: pasă în adâncime-jucător retrăgându-se-alt jucător şutând simplu în poartă aminteşte de o coregrafie, poate de unul dintre micile balete mecanice pe care le priveam fascinat în vreo casă veche unde ajunsesem nu ştiu cum în copilărie. Eto’o marchează singurul lui gol de la acest campionat, din penalty, în minutul 65, iar apoi... apoi intră Robben. Şi, la o fază în care tuturor ni se pare că a greşit şi a intrat într-un unghi imposibil, dă o bijuterie de şut din întoarcere, nimereşte bara, iar Huntelaar reia simplu în plasă. Olanda să fie candidatul-supriză despre care vorbea nea Imi?
Dincolo Japonia îşi continuă marşul disciplinat şi, până la pauză, le dă danezilor două goluri din lovitură liberă. Se termină 3-1, un meci fără istoric şi încă un eşec al unei selecţionate europene. În ritmul ăsta ne-ar putea aştepta o finală Japonia-Ghana. Dacă nu acum, peste patru sau opt ani.
Deocamdată fotbalul trece pe plan secund, pentru că începe festivalul Sonisphere. Azi ne încălzim cu Manowar, dar mâine, dacă dă Dumnezeu să fie totul în regulă, avem Anthrax, Metallica, Megadeth şi Slayerrrrrrrrrr!
Eşecul mai multor reprezentative europene ar trebui să-i facă pe responsabilii fotbalului să se gândească la programul supraîncărcat al fotbaliştilor de pe Bătrânul Continent, unde Champions League îi stoarce de vlagă pe cei mai buni. Marius Lăcătuş spunea acum câţiva ani, pe bună dreptate, că ar fi normal ca Liga Campionilor să se dispute numai între campioni, fără participarea a mai multe echipe, în funcţie de coeficientul de ţară. Cam aşa ar trebui, ar fi şi mai mult suspans şi competiţii mai încinse şi mai echilibrate. Dar singurul campion din momentul de faţă e „the almighty dollar”. Sau euro, cum vreţi, şi aşa păgânii erau politeişti şi globalizanţii din fotbal şi de aiurea nu sunt deloc departe. O altă explicaţie foarte pertinentă a eşecului european o dă Mihnea Măruţă pe blogul lui, într-o analiză pe care v-o recomand cu căldură. (http://mihneamaruta.ro/2010/06/25/frica-de-sud-20-okada-mare/)
În cealaltă partidă din grupă Noua Zeelandă face încă un punct – nu cred că-şi dorea mai mult – iar Paraguayul merge mai departe. De la sud-americani a început coşmarul italian.
Ioan Chirilă scrie despre Margaret Thatcher, „doamna de fier” a Marii Britanii, că obişnuia să asiste la meciurile lui Arsenal şi, ca o susţinătoare înfocată, să cânte în picioare imnul echipei. O amintire care mă face să-mi doresc Anglia cât mai departe: suporterii ei cântă ca nimeni alţii. Pe de altă parte, ce distanţă între imaginea de mai sus şi preşedintele sud-african – cel cu multe soţii şi copii – moţăind în tribune la ultimul meci al „Bafana-Bafana”. Azi fotbalul e anexat politicului, pe vremuri până şi acesta se retrăgea în faţa lui.
Meciul Olanda-Camerun nu are, practic, nicio miză. Pe un ecran mare dintr-un subsol, în centrul vechi al Bucureştilor, urmăresc un meci cu execuţii tehnice frumoase, lipsit de încrâncenare. La golul lui Van Persie frumos e cum se retrage, în momentul pasei, alt olandez, simţind că e în ofsaid. Mişcarea coordonată: pasă în adâncime-jucător retrăgându-se-alt jucător şutând simplu în poartă aminteşte de o coregrafie, poate de unul dintre micile balete mecanice pe care le priveam fascinat în vreo casă veche unde ajunsesem nu ştiu cum în copilărie. Eto’o marchează singurul lui gol de la acest campionat, din penalty, în minutul 65, iar apoi... apoi intră Robben. Şi, la o fază în care tuturor ni se pare că a greşit şi a intrat într-un unghi imposibil, dă o bijuterie de şut din întoarcere, nimereşte bara, iar Huntelaar reia simplu în plasă. Olanda să fie candidatul-supriză despre care vorbea nea Imi?
Dincolo Japonia îşi continuă marşul disciplinat şi, până la pauză, le dă danezilor două goluri din lovitură liberă. Se termină 3-1, un meci fără istoric şi încă un eşec al unei selecţionate europene. În ritmul ăsta ne-ar putea aştepta o finală Japonia-Ghana. Dacă nu acum, peste patru sau opt ani.
Deocamdată fotbalul trece pe plan secund, pentru că începe festivalul Sonisphere. Azi ne încălzim cu Manowar, dar mâine, dacă dă Dumnezeu să fie totul în regulă, avem Anthrax, Metallica, Megadeth şi Slayerrrrrrrrrr!
Wednesday, June 23, 2010
Cronică de Mondial (XII)
Era totuşi cazul să se califice Anglia! Nu a strălucit cu Slovenia, dar a jucat frumos. Meciul a avut loc la ora somnului meu şi am moţăit din când în când, dar fazele periculoase m-au trezit. Suferă insularii la finalizare, dar până acolo pasează frumos, se mişcă bine. Golul lui Defoe, tizul celebrului autor al rătăcirilor lui Robinson Crusoe, consfinţeşte o realitate mai mult decât clară. Chiar şi Rooney dă un gol – valabil, spun eu, la prima vedere – anulat pe motiv de ofsaid. Aici se impune o paralelă între Franţa şi Anglia. John Terry are probleme asemănătoare cu ale lui Ribery: aventură extraconjugală cu soţia unui coechipier şi prieten; comentarii împotriva antrenorului, nesusţinute de ceilalţi fotbalişti şi, în consecinţă, scandal cu Capello. Dar toate acestea devin scuzabile puse în faţa unei faze de pe final de meci. Slovenii ajung în careul englez, dar Terry intervine excelent şi blochează un prim şut. Al doilea urmează, iar fundaşul se aruncă în faţa bocancului adversarului. Terry curvarul, Terry adulterul, Terry turnătorul, devine deodată Terry englezul. Cum o fi el, e dedicat echipei şi naţiunii pe care o reprezintă. E o realizare pe care Ribery a ratat-o. Şi motivul pentru care Anglia merge mai departe şi Franţa... Franţa (?) se întoarce acasă.
La 1-0 pentru Anglia şi 0-0 în celălalt meci al grupei, SUA-Algeria, slovenii erau şi ei calificaţi. Aşa că s-au culcat pe o ureche şi s-au mulţumit să se închidă, pentru a nu-şi crea probleme în ceea ce priveşte golaverajul. Numai că în timp ce englezii se îmbrăţişau, în partea cealaltă americanii au dat un gol în prelungiri – minutul 92 – prin Landon Donovan (n-am auzit de el, îmi aminteşte însă de cântăreţul siropos al anilor ’90, australianul Jason Donovan, cu al său „too many broken hearts”). Yankeii câştigă o grupă din care face parte Anglia, ce mai surpriză. Sau nu. Altfel, americanii tot câştigă luptele politice în care insularii sunt numai o anexă... the 51st state.
Ghana-Germania e meciul cel mai aşteptat al zilei şi, până prin ultimele minute, chiar place. Pase legate, atacuri în forţă, ocazii uriaşe. Parcă aşa se joacă la un Mondial. Asamoah şi Gyan strălucesc la ghanezi, Podolski nu joacă mai nimic la nemţi, în schimb compensează Oezil şi Cacau, care, chiar dacă ratează enorm, e prezent în joc. Din grupa asta ţineam cu sârbii, dar se pare că n-au fost în stare să-şi depăşească propria condiţie balcanică. Dacă te bate Australia, chiar şi la limită, cu 2-1, nu ai ce pretenţii să emiţi. Rămâne bucuria că un sârb tot merge mai departe: Milovan Rajevac, antrenorul Ghanei. Şi se loveşte de SUA, pe care poate să o învingă. Germania în schimb joacă împotriva Angliei. Dacă jucătorii depăşesc un pic sfera scorului şi a banilor, poate deveni unul dintre cele mai frumoase meciuri ale acestui turneu final. Dacă nu, rămânem cu speranţele pentru Argentina.
La 1-0 pentru Anglia şi 0-0 în celălalt meci al grupei, SUA-Algeria, slovenii erau şi ei calificaţi. Aşa că s-au culcat pe o ureche şi s-au mulţumit să se închidă, pentru a nu-şi crea probleme în ceea ce priveşte golaverajul. Numai că în timp ce englezii se îmbrăţişau, în partea cealaltă americanii au dat un gol în prelungiri – minutul 92 – prin Landon Donovan (n-am auzit de el, îmi aminteşte însă de cântăreţul siropos al anilor ’90, australianul Jason Donovan, cu al său „too many broken hearts”). Yankeii câştigă o grupă din care face parte Anglia, ce mai surpriză. Sau nu. Altfel, americanii tot câştigă luptele politice în care insularii sunt numai o anexă... the 51st state.
Ghana-Germania e meciul cel mai aşteptat al zilei şi, până prin ultimele minute, chiar place. Pase legate, atacuri în forţă, ocazii uriaşe. Parcă aşa se joacă la un Mondial. Asamoah şi Gyan strălucesc la ghanezi, Podolski nu joacă mai nimic la nemţi, în schimb compensează Oezil şi Cacau, care, chiar dacă ratează enorm, e prezent în joc. Din grupa asta ţineam cu sârbii, dar se pare că n-au fost în stare să-şi depăşească propria condiţie balcanică. Dacă te bate Australia, chiar şi la limită, cu 2-1, nu ai ce pretenţii să emiţi. Rămâne bucuria că un sârb tot merge mai departe: Milovan Rajevac, antrenorul Ghanei. Şi se loveşte de SUA, pe care poate să o învingă. Germania în schimb joacă împotriva Angliei. Dacă jucătorii depăşesc un pic sfera scorului şi a banilor, poate deveni unul dintre cele mai frumoase meciuri ale acestui turneu final. Dacă nu, rămânem cu speranţele pentru Argentina.
Subscribe to:
Posts (Atom)