Cum un mare muzician vorbeşte prost, sau avatarurile lui Johnny Răducanu

Acum vreo două zile Guns N’Roses a avut concert la Dublin, în Irlanda. Dintr-un motiv sau altul, trupa a apărut pe scenă cu o oră întârziere, în huiduielile publicului. Nici nu începuse bine piesa de deschidere şi dinspre spectatori au început să zboare sticle, lucru ce l-a făcut pe Axl Rose să ameninţe că va pleca acasă dacă acest lucru continuă. A continuat şi trupa şi-a încheiat concertul după doar câteva piese.
Îmi place foarte mult Guns N’Roses, sunt un mare admirator al lui Axl şi consider că cel mai nou album, „Chinese Democracy” este una dintre cele mai valoroase realizări ale scenei rock din ultimul deceniu. Dar în acelaşi timp sunt de părere că talentul, devotamentul faţă de propria artă şi bucuria pe care o răspândeşti prin ea nu te transformă în statuie intangibilă. Cu alte cuvinte, bunul simţ rămâne obligatoriu chiar şi atunci când eşti genial. Iar când dai dovadă de lipsă de respect faţă de alţii, e bine ca aceia să te readucă cu picioarele pe pământ. De aceea, la o primă vedere – pentru că nu ştiu totuşi exact care au fost motivele întârzierii care i-a înfuriat pe fanii irlandezi – sunt de acord cu publicul din Dublin. Axl Rose a primit ce merita.
Am evocat această întâmplare dintr-un domeniu cu care sunt familiar – muzica rock – pentru a vorbi despre o atitudine detestabilă a unuia dintre muzicienii de jazz de la noi.
Talentul lui Johnny Răducanu este incontestabil şi oricine se poate convinge de valoarea lui mergând la un concert, ascultând un album mai nou sau mai vechi. Dintr-o meteahnă a lumii muzicale de la noi, dar poate şi din alte părţi şi dintr-un orgoliu nemăsurat manifest mai ales în cercurile jazzistice, uneori lauda de sine o ia înaintea calităţii artistice. Aşa se face că maestrul Johnny Răducanu, fără îndoială o valoare, ajunge să fie considerat – şi în urma publicităţii pe care şi-o face singur – cel mai mare interpret român de jazz. Dacă e să mă întrebaţi pe mine, Harry Tavitian, ca să dau doar un exemplu, este cu cel puţin o clasă mai sus. Dar nu sunt specialist în domeniu, aşa că accept să fiu contrazis şi chiar înjurat. Dincolo de valoarea sa muzicală – incontestabilă, repet – maestrului Johnny Răducanu i s-a dus vorba şi că ar fi foarte bun de gură, mucalit şi în acelaşi timp direct, fără menajamente, un om care-ţi spune verde în faţă ce crede, fără să se teamă de interdicţii, tabu-uri şi convenţii artificiale. Toate bune şi frumoase până aici, aşa se şi cuvine să fie un spirit liber, iar unui mare artist, dacă nu i se permite totul, i se pot totuşi accepta o atitudine mai extravagantă şi un limbaj aşijderea.
Numai că într-un interviu recent din „Formula As”, Johnny Răducanu trece dincolo de barierele îngăduite şi cade în mitocănie, ireverenţă şi, dacă ar fi să judecăm prin comparaţie, prostie. Pentru că aceasta din urmă este, după cum bine spune vorba românească, rezultatul fuduliei. Concret, Johnny Răducanu spune că Gheorghe Zamfir ar fi „un bocciu”. Da, aţi citit bine, este vorba despre acel Gheorghe Zamfir pe care îl ştiţi cu toţii, naistul fabulos ale cărui CD-uri se găsesc peste tot în lume, de la magazinele din New York-ul mult-iubit de Johnny Răducanu până la oaze uitate de lume din Egipt, unde nu sunt decât câţiva beduini. Este vorba despre acel Gheorghe Zamfir care are albume de folclor armonizat de el alături de orchestra populară a lui Nicolae Botgros, una dintre cele mai valoroase din lume. Albume care, dincolo de virtuozitatea instrumentistului Zamfir beneficiază şi de talentul armonistului Zamfir, putând fi privite ca lecţii de compoziţie. Este vorba despre acelaşi om care în Canada avea la un moment dat mai multe discuri vândute decât Michael Jackson.
Sigur că notorietatea şi vânzările nu sunt indicatori infailibili ai valorii. Există o mulţime de impostori celebri, de la Dan Brown la Milli Vanilli. Spre deosebire de aceştia, Gheorghe Zamfir este apreciat atât de public cât şi de cele mai mari autorităţi în domeniul folcloristicii şi al muzicii în general. Etno-muzicologi, instrumentişti, compozitori, profesori, artişti din alte domenii decât muzica, iubitori de muzică populară sau rockeri sunt aproape unanimi în a recunoaşte aportul imens pe care Zamfir l-a avut în arta interpretativă a naiului – de altfel el a contribuit mult şi la dezvoltarea instrumentului în sine – a folclorului românesc şi a muzicii în general. Cu toate acestea, lui Johnny Răducanu nu-i place. E corect, e dreptul fiecăruia să aibă gusturile libere de orice constrângeri exterioare, şi, mai ales în calitate de muzician, poţi vedea lucruri care privirii şi auzului superficial al celorlalţi le scapă. Pot să nu-ţi placă Gheorghe Zamfir, Brahms, The Beatles sau Guns N’Roses – că tot veni vorba – şi poţi să o spui în gura mare. Nimeni nu ar trebui să te blameze. Dar de aici până la a-l face bocciu pe unul care, cel puţin în privinţa erudiţiei muzicale, îţi este superior, e o distanţă a cărei unică unitate de măsură e megalomania. E ca şi cum Dan Grigore s-ar apuca acum să spună că „oameni buni, Mozart a fost un afon”. Pentru că ceea ce surprinde e şi lipsa de argumente a lui Johnny Răducanu. Dacă ar fi explicat de ce după părerea dumnealui Gheorghe Zamfir e un interpret lipsit de valoare – cu argumente concrete, demne de ştiinţa muzicală cu care se laudă, nu printr-o simplă comparaţie cu Fănică Luca – poate, chiar fără să fim de acord, l-am fi ascultat şi am fi încercat să-i înţelegem punctul de vedere. Altfel însă, ne-am convins doar încă odată cât de repede un mare talent poate îmbrăca haina de „văcar”, pentru a folosi un termen depreciativ obişnuit în mediile muzicale.
Voi asculta şi de acum cu aceeaşi mare plăcere muzica lui Johnny Răducanu şi nu mă voi sfii să-i laud talentul şi harul. Dar maestrul ar trebui să-şi aducă aminte că nu are nimic ce să nu fi primit şi că marea artă nu trebuie să excludă o doză mică de ponderaţie. Altfel, vrând-nevrând, o să se nască în conştiinţa publicului o comparaţie nedreaptă şi, ascultându-l pe Gheorghe Zamfir, mulţi îşi vor aminti de vorbele lui Johnny Răducanu şi se vor gândi la el nu ca la un instrumentist valoros de jazz ci ca la un simplu... bocciu.

Marele roman al eliberării: Petru Dumitriu, "Incognito" (II)

Meditaţia filosofică pe care o propune romanul merge până la apropierea de misterul ultim al existenţei, acela de care ne ascundem în micile noastre preocupări. Deşi a fost publicat în 1962, „Incognito” este poate mai actual astăzi, când grijile mărunte determinate de un egoism atât de superficial încât transformă chiar şi căderea din tragedie universală în moarte de struţ cu capul ascuns în nisip. Toate preocupările noastre vane sau utile doar în planul imediatului sunt ridicate – de noi şi de lumea în care trăim – la rang de probleme existenţiale, ascunzându-ne astfel mereu de privirea către Dumnezeu, care este în cele din urmă şi privire către noi înşine, căci suntem chip al Celui Veşnic. Teama cronică de singurătate a omului modern e teamă de sine însuşi şi de propriul abis interior. De aceea, aproape toate eforturile noastre sunt îndreptate spre exterior, iar din plenitudinea noastră umană nu atingem decât epiderma. „Cine nu se simte în stare să se transforme pe sine încearcă să transforme lumea; cine se cunoaşte pe sine cel mai puţin este primul gata să creadă că el cunoaşte lumea. Iar această lume, care oricum s-ar fi schimbat, pare că se lasă modificată; această lume mereu alta dă senzaţia că se lasă prinsă în plasa unei imagini definitive. Dar, deodată, de sub degetele sculptorului, în locul imaginii surâzătoare, senine şi încremenite pe care voia s-o plămădească, apare chipul viu, enigmatic şi năprasnic al lui Dumnezeu, imposibil de recunoscut altfel decât prin simpla sa însuşire statornică: independenţa faţă de voinţa noastră. Mereu diferit de Mine, el ne priveşte în faţă aşa cum Duhul Pământului îl priveşte pe Faust: insuportabilă vedenie. Şi atunci ne construim în grabă o nouă imagine închipuită şi limitată, şi prin ea contemplăm chipul Domnului aşa cum fac copiii când se uită printre degete la ceva ce-i sperie. Dar iată că vine din nou clipa când Dumnezeu smulge mâna cu care ne apărăm faţa şi ne obligă să-l privim, să ne aducem aminte de el. Şi ne pironeşte cu privirea, viu enigmatic, năprasnic, insuportabil, prin orificiile măştii sale. Nenumărate sunt măştile pe care le poartă mânia Domnului, din toate ştiu câteva: războiul, revoluţia, mişcările sociale, neprevăzutul, nenorocirea, trufia omenească şi inevitabilele sale umilinţe, urâtul, neastâmpărul şi prostia omului, răutatea şi nebunia semenilor, moartea. Dar viziunea este de neîndurat şi atunci întoarcem capul aşa cum fac animalele când omul se uită fix la ele, şi ne vedem de micile noastre treburi, de micile noastre combinaţii care ni se par uneori îndrăzneţe sau nemăsurate şi definitive(...)” În această viziune, toate explicaţiile mărunte pe care căutăm să le dăm unor fenomene politice şi sociale devin doar lămuriri parţiale legate de efecte, fără să atingă niciodată cauza. A devenit o obsesie să păstrăm starea de lucruri într-un status quo căldicel, dar uităm mereu că, după cum îi spune Sebastian fratelui său, „nu poţi să stai pe loc, nu există decât ascensiuni sau căderi foarte lente şi ascunse ce par nemişcare”. Sau, în cuvintele Apostolului, „cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă”(I Corinteni 10, 12).
Realismul lui Petru Dumitriu din „Incognito” se depărtează de cel de influenţă socialistă din „Cronică de familie”, dar şi de cel cu accente naturaliste sau ancorat strict în faptele văzute ale vieţii cotidiene ce se găseşte la mai mulţi autori occidentali ai perioadei. Din acest punct de vedere se poate spune că scriitorul român este precursorul unei direcţii ce va reda literaturii posibilitatea miraculosului şi a revelaţiei întâlnite la fiecare pas. Dar demersul lui este departe de amalgamul postmodernist ce duce la confuzii sau sincretism axiologic, apropiindu-se mai degrabă, într-un chip modern şi unic, de o sinteză între manifestările sacrului sub „stratul” profan, evocate de Mircea Eliade în studiile sale de istorie a religiilor şi elementul creştin care subliniază interdependenţa între trăire şi cunoaştere. „Dar răsplata – nemeritată, gratuită ca orice răsplată – pentru strădaniile mele nu s-a oprit aici. Reuşisem să ajung pe o altă treaptă a destinului, acolo unde începeau să mi se întâmple acele lucruri banale, perfect raţionale şi explicabile, anume miracolele. Pe această treaptă miraculoasă a lumii, deodată, anumite gesturi ce par obişnuite, mici evenimente prosteşti şi fără importanţă dacă le analizezi din alte unghiuri, dobândesc o aură miraculoasă: o vede însă doar cel care are ochi să vadă, cel care a înţeles că miracolul se învecinează şi se întâlneşte cu lucrul raţional, că el este de fapt raţionalul şi încă ceva pe deasupra, tot aşa cum obiectele aşezate în faţa noastră au toate şi o altă faţă pe care nu o zărim decât dacă ne învârtim în jurul lor. Miracolul nu poate fi surprins dacă ne lăsăm pradă pasivităţii critice a spiritului care aşteaptă ca lumea să i se reveleze: anumite feluri de viaţă, de gândire şi simţire ne dezobişnuiesc să mai vedem miracolul, ne îndepărtează de el şi ne determină să considerăm drept miracole vulgare gesticulaţii profanatoare. Dacă am avea la îndemână tot soiul de maşini şi aparate care ne-ar permite să nu ne mai deplasăm şi am ajunge astfel să nu mai vorbim cu prietenii noştri decât printr-un fel de televiziune, fără să ne mai ridicăm din fotoliul nostru, am sfârşi prin a-l acuza de animism sau de superstiţie pe cel care ar veni într-o zi să ne spună că prietenii noştri, al căror chip îl vedem pe ecranul luminos, au şi ceafă. Miracolul este obrazul drept al unei lumi pe care noi o vedem mereu din stânga; doar rugăciunea ne ajută să o putem privi în faţă.” Ce poate fi mai actual astăzi, într-o vreme în care comunicarea virtuală îi ia din ce în ce mai mult locul celei reale, banalizând, desacralizând întâlnirea între doi oameni ca expresie supremă a comuniunii personale?
Ca şi pentru Soljeniţân, pentru Petru Dumitriu Occidentul nu reprezintă răspunsul, ieşirea din falsitatea existenţială a comunismului. Şi nici viaţa veche, dinainte de război, nu mai e o alternativă, din momentul în care eşti confruntat cu un război interior atât de dur. În cartea sa despre suferinţa îndurată în vremurile comuniste, Ioan Ianolide critică decadenţa la care se ajunsese în preajma războiului, confortul care dusese la o profundă alterare a moralităţii şi a vitalităţii celor pe care îi numeşte „societatea burgheză”. „Incognito” merge pe aceeaşi linie, însă aici autenticitatea care lipsea din „Cronică de familie”, din pricina maniheismului agresiv impus de gândirea socialistă, este prezentă, iar imaginea devine credibilă. „Mă revedeam la noi, la ţară, cu acea stare de ignoranţă radioasă a adolescenţei şi cu nemulţumirea radicală pe care am trăit-o în vremea aceea. Mobilele de rafie, căldura uscată, soarele care se strecura printre jaluzele, cretonul înflorat, voluptatea tihnei, cărţile frumoase, partidele de înot şi de pescuit, goliciunea, mesele îndestulate, sufletele bolnave din jurul meu, plictiseala, acea uşoară adiere de incest şi masturbare vlăguită pe care o simţeam în preajmă, acea lume unsuroasă şi cu sclipiri întunecate – mi se pare că am auzit că plăgile leproşilor sunt vag fosforescente – şi până şi revolta mea, tulbure şi dementă, ce făcea parte din acelaşi univers fericit în josnicia lui, asemeni unei plante carnivore ce prinde în mrejele ei alte fiinţe spre a le digera în deplină tihnă, în miresme şi seve – oh, da, iată-mă acasă, îmi spuneam.” Schimbarea spirituală presupune ruperea de tot ce e vechi, de tot ce a cauzat, fie chiar şi într-o mică măsură, căderea, pentru ca apoi, în lumina noii cunoştinţe, elementele pozitive să fie recuperate. De partea cealaltă, lumea aşa-zis liberă se descompune şi ea uşor, copleşită de „răsturnarea tuturor valorilor” şi de relativismul coroziv. Cuvintele lui Erasmus către Sebastian scot la iveală un vizionarism dureros, pentru că descriu lumea pe care o vedem noi astăzi, lumea spre care tindem şi care, în inerţia ei, este gata să fie din nou subjugată în mod mai subtil de un comunism ce ia astăzi tot felul de alte forme, fără a-şi schimba însă esenţa. Dacă următoarele cuvinte, scrise în anii 1960, ar fi apărut pe un blog din 2010, nimeni nu s-ar fi mirat: „...am făcut parte din delegaţiile noastre oficiale la ONU şi alte drăcovenii cu iniţiale de-astea, am văzut Parisul, Londra, Roma – şi am făcut o descoperire extraordinară: Occidentul nu mai există! În Occidentul pustiu, tristeţea m-a cuprins! Sunt devastaţi interior, secătuiţi, dezumanizaţi, nu mai există decât infrastructură tehnologică, economică şi biologică, restul a fost erodat de propria lor critică ştiinţifică, de bunăstare, de uzura valorilor muribunde. Sunt goliţi şi complet întorşi spre exterior. Ar vrea să alcătuiască Statele Unite ale Occidentului, cu ideologia lor deschisă ca picioarele unei târfe bătrâne, şi asta numesc ei pluralism, tot aşa cum o femeie care nu are bărbat ci mai mulţi amanţi îşi zice liberă: le-aş propune o constituţie pe măsură; Articolul unu: nu există nimic. Articolul doi: nimic nu merită nimic. Articolul trei: nimeni nu are nici o autoritate în nimic. Articolul patru: nimic nu e adevărat sau totul e adevărat. Articolul cinci: nimic nu e serios. Ultimul articol: cineva din afară e rugat să vină să ne salveze. E foarte plăcut să trăieşti acolo şi în acelaşi timp complet insuportabil. Ca la noi la ţară, pe vremuri, îţi aminteşti?”
Concluzia filosofică şi teologică a romanului „Incognito” este, trebuie spus, ratată. În ciuda intuiţiei, viziunea de ansamblu a lui Sebastian – sau a lui Petru Dumitriu – eşuează tocmai la final în ceea ce priveşte coerenţa. Atunci când totul duce spre o privire personală a relaţiei între om şi Dumnezeu şi spre o manifestare personalizată a universului, Sebastian nu face ultimul pas, nu urcă ultima treaptă a scării, ci cade într-un fel de panteism care, prin însăşi confuzia între esenţa divină şi creaţie, nu poate duce decât la determinism. Iubirea nu se poate manifesta decât în mod personal. De aici ne putem crea propriile scenarii, de vreme ce sfârşitul lui Sebastian rămâne învăluit în mister, la fel cum stăruie regretul că o evoluţie ideatică admirabil zugrăvită îşi pierde punctul central tocmai la final. O relaţie de tipul eu-Tu între Dumnezeu şi om este singurul mod de a depăşi solitudinea, necunoaşterea sau determinismul. Însă dacă din acest punct de vedere finalul este o neîmplinire – am putea spune, judecând foarte strict din punct de vedere teologic, o erezie – pe plan literar „Incognito” este o capodoperă. Scriitorul a cărui irosire o deplângeam citind „Cronica de familie” se regăseşte în toată măreţia lui în acest roman al exilului, cel datorită căruia l-a cunoscut Franţa şi apoi Occidentul. Personajele şi imaginile, arta naraţiunii şi planurile suprapuse l-au consacrat definitiv, făcându-l pe criticul şi istoricul literar francez Pierre-Henri Simon să noteze că „domnul Petru Dumitriu are geniu epic”. Dincolo de acestea, socotesc că „Incognito” rămâne, în mare parte, un roman neînţeles în profunzimea sa de publicul occidental şi din ce în ce mai greu accesibil cititorilor autohtoni care se hrănesc cu tiparele de gândire a noii intelectualităţi de stânga ce se inspiră din curentele venite din „lumea civilizată”.
I s-a reproşat lui Petru Dumitriu faptul că, după ce a dus-o bine aici, sub comunişti, s-a apucat să-i lovească odată ce a trecut Cortina de Fier. Cred că este foarte riscant să pronunţăm judecăţi fără cunoaşterea resorturilor intime ale unui om, însă, mai mult, socotesc reproşul nejustificat şi din alt motiv. Asumându-şi lipsa de curaj, absenţa dimensiunii eroice – chiar şi personajul autobiografic din roman este temător, incapabil de revolta lui Sebastian, pe care poate doar să-l admire – măcar Petru Dumitriu a vorbit atunci când a avut posibilitatea. Şi marele lui merit, încă nerecunoscut, este că, departe de a lovi doar în inechităţile politice şi sociale ale sistemului de care profitase şi din care evadase, el pune în evidenţă substratul spiritual al comunismului. Este o dimensiune pe care mulţi dintre noi nu o văd nici astăzi şi de aceea sunt deschişi în a face anumite concesii „vremurilor vechi”. Răul intrinsec al comunismului, natura sa nefastă din punct de vedere duhovnicesc, este latura sa cea mai puţin studiată. Iar Petru Dumitriu a desluşit-o cum puţini alţii au reuşit să o facă, contribuind astfel, pentru cine are urechi de auzit, la o exorcizare necesară a Europei şi a lumii. Altfel, istoria se va repeta. În ceea ce priveşte latura artistică, putem răsufla uşuraţi spunând: şi totuşi, un mare scriitor!

(Îi mulţumesc domnului Nicolae Arcan care, citind în "Rost" articolul meu despre "Cronică de familie", mi-a dat spre lectură "Incognito")

Marele roman al eliberării: Petru Dumitriu, "Incognito" (I)

În lumina celor scrise de mine acum o vreme despre „Cronică de familie”, care până astăzi este, în România, cel mai cunoscut roman al lui Petru Dumitriu, dar şi privind cariera sa literară în ansamblul ei, cred că putem spune că „Incognito” este cartea marii eliberări. Şi ne gândim aici la eliberarea de constrângerile unui regim dictatorial, căci, odată ajuns în Occident, Dumitriu vorbeşte şi scrie în sfârşit liber, dar şi despre eliberarea marelui talent al acestui scriitor, ce se manifestă acum pentru prima oară în plenitudinea sa, într-o operă autentică, vie şi puternică. Încadrat într-o mare măsură în tradiţia romanului psihologic, „Incognito” transmite şi angoasele modernităţii, printr-un existenţialism care plonjează în absurd pentru a căuta limanul în supra-raţional, iar vasta cultură a autorului – narator la persoana I a introducerii, a încheierii şi a câtorva intermezzi – îl ajută să sondeze răul încuibat în fiinţa lumii veacului al douăzecilea până la consecinţele lui ultime. „Incognito” nu este un roman social, nici măcar unul politic, ci descrierea traseului existenţial al unui singur personaj – Sebastian – care întruchipează însă o întreagă lume. Critica sistemului comunist, pe care personajul principal al cărţii l-a îmbrăţişat, într-o primă fază, se bazează mai puţin pe ororile prezente în cărţi precum „Arhipelagul Gulag”, cât pe reflecţia la profunda falsitate a învăţăturii căzute ca o hidră pe Europa răsăriteană. Dar această falsitate nu este demascată de la început, ci se revelează încetul cu încetul în conştiinţa autorului şi a personajului său, împinşi de o realitate mai profundă să descopere minciuna trăită zi de zi în România şi aiurea, într-un proces dureros ca durerile facerii, un drum spre naşterea din nou întru adevăr. În cele din urmă, rămâne de văzut dacă din punct de vedere teologic „Incognito” este istoria unei biruinţe, dar din punct de vedere literar şi ideatic romanul poate fi socotit o piatră de temelie a artei scrisului din a doua jumătate a veacului trecut.
Marele merit al lui Petru Dumitriu este că reuşeşte să sintetizeze în puţine cuvinte esenţa spirituală a comunismului, dincolo de elementele sociale, economice sau politice sau deasupra lor. Pretinzând a avea un fundament pur ştiinţific, ancorat în determinism şi o teorie economică pseudo-empirică, comunismul îşi arogă de fapt pretenţia infailibilităţii care este, după cum bine se ştie, un atribut religios, ce ţine de absolut. În relativismul predicat de mulţi gânditori ai secolului al XIX-lea, pe ale căror scrieri comunismul s-a sprijinit în ascensiunea sa, noua doctrină se pune pe ea însăşi în rolul de dreptar al adevărului. Când cineva se îndoieşte cu adevărat, argumentaţia devine inconsistentă.
„ -Dar e simplu, partidul nu vrea decât binele poporului.
-Şi dacă poporul are o altă părere despre binele său?
-Atunci i se va explica, va fi făcut să înţeleagă, să-şi schimbe părerea.
-Şi dacă nu vrea să-şi schimbe părerea?
-De ce să nu şi-o schimbe dacă adevărul ştiinţific e de partea noastră? întrebă Panait, surprins.
-Şi pe urmă va fi obligat să înţeleagă cu forţa, ca acum, pentru binele lui, am adăugat – dar dacă adevărul ştiinţific nu este de partea noastră?
-Imposibil. Noi suntem înarmaţi cu cea mai ştiinţifică şi înaintată metodă, spuse calm Panait.
-Dar dacă se descoperă undeva una şi mai înaintată şi mai ştiinţifică decât marxism-leninismul? Ce va face atunci partidul? Nu va prefera el să rămână forţa conducătoare? Nu va prefera să anihileze noua metodă?
-Nu văd cum ar putea exista o metodă mai înaintată decât marxism-leninismul, şi de ce ar trebui să ducă la abandonarea rolului conducător al partidului, zise Panait încruntându-se.”
Acest dialog între Sebastian şi Panait, cel care l-a recrutat în rândurile partidului comunist, este relevant pentru o gândire care amestecă planurile, atât de obişnuită în perioada 1945-1989, dar cu ecouri până în ziua de astăzi. Ştiinţa evoluează, se schimbă mereu, astfel încât descoperirile de astăzi vin adesea să le infirme pe cele de ieri. În acelaşi timp, scopul ei este de a vedea cum funcţionează lumea şi universul, de a desluşi acest minunat mecanism în mijlocul căruia trăim, fără însă a putea spune nimic despre sensul existenţei. Cu alte cuvinte, domeniul valorilor existenţiale iese din sfera ştiinţei. Luând ştiinţa ca reper absolut în definirea „binelui” – fie că este „binele poporului” sau „binele” la modul general – comunismul creează o gravă confuzie axiologică, în care ştiinţa dobândeşte un rol pe care nu are cum să îl aibă şi, în cele din urmă – sau, mai bine spus, de la bun început – anulează şi caracterul ştiinţei, transformând-o într-un idol care să-i justifice abuzurile şi pofta de hegemonie. Este lucrul care se întâmplă în mod frecvent şi astăzi, când se caută renunţarea la valori tradiţionale în numele ştiinţei. O dovadă în plus că romanul lui Petru Dumitriu rămâne actual, dar şi că urgia roşie e departe de fi dispărut din Europa odată cu evenimentele din preajma lui 1989.
Procesul mental şi axiologic pe care îl declanşează comunismul este zugrăvit în evoluţia treptată ce duce de la relativism la dumnezeul roşu al lui Marx şi Lenin. Întâi trebuie renunţat la vechile criterii valorice:
„Păcatul nu există, ştii foarte bine. Asta e o prejudecată depăşită şi reacţionară. Suntem puri, nevinovaţi, victime ale unei nedreptăţi şi avem toate drepturile”, spune un predicator al noii doctrine. Odată desfiinţate vechile criterii morale, comunismul trebuie, ca orice religie, să ofere răspuns la toate frământările omului. Şi trece de la cele mai înalte la cele de care omul de rând, oricât de spălat pe creier de propagandă ar fi, nu s-a dezbărat încă:
„-Socialismul, după Lenin, este puterea sovietelor plus electrificarea ţării.
-Şi melancolia? tristeţea? necazurile, bătrâneţea? Pierderea prietenilor, a celor dragi, decăderea treptată a propriei noastre fiinţe? Dar certitudinea morţii? zădărnicia, absurditatea evidentă a universului? jalnica mascaradă a vieţii colective? Şi insatisfacţia fundamentală a fiinţei omeneşti? (...) Electrificarea le va rezolva pe toate şi dacă nu ea, atunci industria atomică şi zborurile interplanetare. Iar Uniunea Sovietică ne deschide calea spre fericirea universală. Ai dreptate. Hai să vorbim de altceva.”
Apariţia atât de intensă a absurdului în literatura secolului trecut este semnul lipsei de sens, în condiţiile căreia viaţa e o şaradă fără rezolvare. Nicu Steinhardt remarca pe bună dreptate că autorii existenţialişti şi alţi moderni ce scriu despre absurdul vieţii au perfectă dreptate, atâta timp cât existenţa pe care o au ei în vedere este una fără Dumnezeu. Marele lor merit este că au sesizat acest aspect şi l-au transpus în chip onest, fără a încerca să substituie sensului oferit de credinţa pierdută idealuri false. Dar comunismul merge mai departe. Prima etapă, renunţarea la vechile valori şi sensuri, a fost străbătută. Urmează înlocuirea lor cu noul zeu, zeul-stat sau partid, sau, după cum am văzut în experienţa noastră istorică, partidul-stat. Confruntat cu un caz în care nu şi-a susţinut un prieten în faţa organizaţiei de partid, unul dintre personajele lui Petru Dumitriu rezumă această doctrină:
„-Eu? Ce puteam să fac? Am tăcut. Am votat prin ridicare de mână pentru excludere. Dacă n-aş şti că suntem rezultatul unui determinism istoric, produsele unei societăţi şi ale unei forme de organizare economică, aş spune că am fost laş şi josnic. Dar păcatul nu există, este o născocire a popilor, depăşită de gândirea ştiinţifică. Iar acţiunile noastre sunt juste în măsura în care corespund liniei partidului.” (sublinierea mea)
Transformarea personajului Sebastian – care de fapt constituie esenţa întregului roman – trece prin momentele finale ale oricărei lepădări, dureroase pentru că boala, fie ea trupească sau duhovnicească, mai are o ultimă zvâcnire, manifestată aici printr-un zel propagandistic, înainte de a se prăbuşi sub povara evidenţei mai degrabă decât în faţa oricărui argument filosofic. Lupta interioară este ilustrată printr-un dialog presărat cu umor negru între personaj şi mama lui.
„-Ştii ce se spune: nu poţi să fii în acelaşi timp şi comunist şi cinstit şi inteligent, nu poţi avea decât două din aceste calităţi în acelaşi timp; cinstit şi inteligent, dar nu comunist, inteligent şi comunist, dar nu cinstit, comunist şi cinstit, dar prost.
-Ba nu sunt inteligent, mamă.
-Şi când te gândeşti că e fiul meu! (Iar către tata:) Sângele tău vorbeşte în el. Ce amestecătură mai e şi ereditatea amărâţilor ăstora de copii!
Glumea, dar de formă. Mă întrebă:
-Şi ce vezi tu bun în teoriile astea? Noi, simpli muncitori, nu vedem decât hoţii, violuri, crime şi prizonieri îndoctrinaţi ca să-şi trădeze ţara.
Am făcut un efort ca să mă stăpânesc şi i-am explicat cu răbdare şi cât am putut eu de bine ceea ce consideram că poate să înţeleagă. Dar m-a întrerupt cu un zâmbet pătrunzător şi răutăcios:
-De ce încerci să mă convingi? Oare nu pentru că, de fapt, încerci să te convingi pe tine? Zelul tău e suspect, nu-ţi dai seama? Doar faptul că ai conştiinţa încărcată te face atât de ferm în aparenţă; dacă ai îndrăzni să te priveşti în faţă ai fi pierdut.”
Drumul lui Sebastian de la cădere spre înălţare este descris cu o excelentă tehnică narativă, ce alternează între cele două povestiri la persoana întâi – a alter-ego-ului autorului, ce descoperă misterul acestui concitadin al său şi a lui Sebastian însuşi – şi menţine astfel o tensiune crescândă. Ideile filosofice îmbracă haina unei aventuri pe marginea prăpastiei, în care criza sufletească este mereu dublată de pericolul mai vizibil al măsurilor represive venind din partea autorităţilor vremii. Cele două dimensiuni se întrepătrund într-un tablou al suferinţei realizat cu o mână de maestru. Petru Dumitriu profită de vasta sa cultură dar şi de o intuiţie rafinată şi pătrunde adâncurile conştiinţei într-un mod ce-l plasează cu un pas înaintea autorilor care fac uz de cele mai recente – şi pe atunci foarte în vogă – concluzii ale psihanalizei, rămânând adesea captivi ai unui dogmatism freudian. În „Incognito”, anumite momente ale introspecţiei psihologice par să ducă – intuitiv sau mai degrabă ca urmare a unor lecturi în domeniu – la primii care au vorbit pe larg despre realitatea vastă a inconştientului sau subconştientului, Părinţii Bisericii şi în special autorii filocalici. Descriind traseul spiritual al lui Sebastian după lepădarea de comunism, Cristian, fratele său, unul dintre cei care „ştiau dar erau prea leneşi pentru a face ceva” spune: „A intrat în nişte zone în care aproape că atinge unele limite ale condiţiei umane. Este ca şi cum ai urca pe Everest: cu cât urci, cu atât e mai greu, iar odată ajuns în vârf, fiecare pas te slăbeşte cât o săptămână de mers în câmpie. Acolo unde a ajuns el este atât de uşor să nu mai înţelegi şi prin urmare să cazi... iar în aceste condiţii, căderea nu mai este simpla coborâre în inconştienţa binecuvântată a omului de rând: este prăbuşirea într-o disperare absolută în care nu poţi trăi dar din care nu mai ai nici puterea nici dorinţa să ieşi – este ceea ce se înţelegea odinioară prin căderea îngerilor şi prin alegoria infernului.” Sunt cuvinte care trimit pe de o parte direct la „Scara” Sfântului Ioan Sinaitul, aşa cum este ea reflectată pe pereţii mânăstirilor noastre, cu ostenitori căzând de pe cea mai înaltă treaptă, dar care se înrudesc şi cu experienţa unei mari – şi prea puţin cunoscute – personalităţi a secolului XX, Sfântul Siluan Athonitul, cel ce, urmând tradiţiei Părinţilor dinaintea lui, dar păstrând caracterul unic al fiecărei trăiri personale, vorbeşte în termeni asemănători despre pierderea harului. Desigur, Petru Dumitriu este încă departe de acel „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui” pe care ascetul athonit l-a primit din partea lui Hristos Însuşi, dar este remarcabilă clarviziunea cu care un autor din contextul literar occidental al anilor 1960 surprinde anumite elemente de spiritualitate străine celor mai mulţi dintre confraţii săi de litere.
Ascensiunea lui Sebastian nu este lipsită de sinuozităţi, de grele ispite din partea propriilor lui slăbiciuni, dar şi din partea unui sistem ce recunoaşte în el un duşman, fără a putea indica însă în mod clar în ce constă acţiunea lui subversivă. Toate evenimentele trecute îi apar acum într-o lumină nouă, o lumină ce le redă tocmai acel sens pe care îl pierduse cândva în faţa ororilor războiului şi pe care îl căutase în zadar în comunism. Episodul în care un prizonier neamţ desculţ moare pentru că Sebastian nu avusese destul curaj să-i dea ghetele şi astfel să moară în locul lui îi arată acum, peste ani, cum virtutea ca scop în sine este aparentă, găsindu-şi motivul tainic ascuns în mrejele mândriei, ale slavei deşarte: „Nu-mi dădeam seama de năprasnica ironie a lui Dumnezeu care, acum, când îmi părăsisem vechea mea ambiţie, îmi dădea o asemenea ocazie să mi-o satisfac pentru a mă face să înţeleg ce nebun fusesem voind să sfidez moartea numai din dragoste pentru mine, din simplu orgoliu şi nu din singurul motiv legitim, care este iubirea.” Dar unul dintre învăţămintele cele mai profunde trase de personajul lui Petru Dumitriu este acela legat de milă. „De când s-a văzut ruinat, cu casa distrusă şi pământurile pe cale de a fi împărţite la ţărani, tata mânca, bea şi fuma lucruri mult mai proaste decât înainte. În propriii lui ochi, era terminat. Inima mi se strânse de milă, dar nu m-am lăsat prins în cursă; în ţara asta erau milioane de ţărani care nu ştiau ce înseamnă să mănânci pe săturate, poate doar la Paşti şi la Crăciun. Chiar în acest moment, prietenul meu Romeo Romanescu primise cu siguranţă o gamelă de supă ce semăna a borâtură, şi dormea pe scânduri goale unde mişunau păduchii şi ploşniţele; şi ca el erau zeci, sute de mii. ‚Mila trebuie să fie pe măsura suferinţei!’ mi-am spus. Nu ştiam că mila nu se măsoară şi nici nu se repartizează, că nu poate face obiectul niciunui plan sau raţionament; ea trebuie să fie indivizibilă şi nesfârşită. Căci, în timp, ni se poate întâmpla să vedem cum mila noastră, în aparenţă fără justificare la un moment dat, îşi găseşte într-un târziu o justificare neaşteptată şi teribilă; în clipa de faţă, tatăl meu stă întins pe scândurile goale, şi îi e tare frig, şi hârdăul miroase îngrozitor, iar el nu ştie nici când i se va da drumul, nici dacă i se va da vreodată, sau va muri în închisoare, de foame, de mizerie şi deznădejde. Greşeam atunci, împietrindu-mi inima cu argumente de etică socială, în camera mea de la Hotelul Camelia, şi acum, iată că sunt pedepsit.”

(Va urma)

Kerry King despre Twitter şi/sau Facebook

Scurt, direct, la obiect, fără ocolişuri. Ca muzica.

“I never did Facebook, I’ve never done anything like that. I don’t think people need to know what I’m doing for dinner. You can find out anything you need to know about me on Slayer.net and in countless interviews on their websites. I think some things are private. If I’m wiping my ass and picking my nose, I don’t need to tell the world about it."

Retrospectiva Sonisphere Romania 2010 - ziua a 3-a

Urgia a trecut, urechile încă vâjâie, dar e vremea să ne întoarcem la festival. Azi, cu siguranţă va fi mai relaxant. Ne ocupăm locul din faţa scenei, dăm o fugă pe la tricouri – ce rău îmi pare că nu mi-am luat ieri cu „Rust In Peace”, azi nu mai au – bem o bere şi suntem gata de drum.
De-a lungul timpului am avut multe de împărţit cu Luna Amară, iar ce am scris despre clujeni nu a fost niciodată elogios. Rebeliunea de cafenea ce prinde la eco-comunişti tip „Salvaţi Vama Veche” nu are nimic de oferit în contextul artistic al zilelor noastre. Cu toate acestea, observ, poate pentru prima dată, că ceva-ceva mişcă în versurile şi muzica Luna Amară. Trupa e mult mai integrată în context decât Viţa de Vie, are un spectacol închegat, bine articulat şi antrenant, în ciuda nesfârşitelor defecţiuni la una dintre chitare. Mihnea Blidaru vorbeşte puţin, dar se agită mult şi piesele alese, beneficiind şi de un sunet bun, îi ating pe cei din faţa scenei. Astăzi cred că media de vârstă este cu câţiva ani buni sub cea de ieri, iar tinerii rockeri gustă Luna Amară, ştiu pe de rost versurile, ovaţionează, bisează.
Bun... Deci am trecut peste deschidere, a fost ok, urmează un moment „pour les conaisseurs”. Şi chiar pentru puţinii cunoscători, pentru că un puşti mă întreabă dacă „ăştia care urmează, Anathema, sunt români”. Ei, nu chiar, deşi la câte îi leagă de ţara noastră, am putea spune că îi aparţin un pic. Dar cei care se înghesuie astăzi în faţa scenei au venit pentru Rammstein, aşa că apariţia lui Danny Cavanagh, proaspăt tuns, pentru a-şi regla sunetul de chitară, nu le suscită nicidecum interesul. Mă simt singur, dar în curând mă simt bine.
Liderul britanicilor, sus-amintitul Danny, are toate şansele să fie încadrat în categoria muzicienilor rock cu toane, imprevizibil, enervant, când foarte sensibil, când arogant. Dar de idei nu duce lipsă. Anathema tocmai a lansat un album nou. Cu toate acestea, îşi începe concertul cu „Kashmir”-ul zeppelinian, atât de bine cântat, cu un Vincent care preia tot patosul subtil al lui Plant, încât această piesă singură ar fi fost suficientă pentru ca recitalul să primească nota maximă. Publicul nou se lasă cucerit, cel vechi freamătă. Recitalul e foarte concentrat, nu conţine nicio piesă nouă, dar setlistul e atât de bine ales... „Lost Control” şi „Empty” sunt cântece cu care britanicii ne-au obişnuit, dar apariţia lui Lee Douglas pentru „A Natural Disaster” aduce cu sine unul dintre cele mai frumoase momente muzicale ale festivalului. În rest, se vorbeşte despre prietenii vechi şi despre meciul în care – de-ar fi ştiut Vincent! – Germania urma să spulbere Anglia. Ca un tribut adus fanilor încă ataşaţi de originile metalice ale grupului, recitalul se încheie cu „Fragile Dreams”. Probabil că mulţi dintre cei veniţi pentru Rammstein nici nu-şi mai amintesc acum că prin faţa lor a trecut Anathema, dar mărturisesc că, din punctul meu de vedere, au pierdut din vedere tocmai miezul ascuns de sensibilitate al serii. Superb.
Ratez două piese din recitalul Stone Sour, pentru că încerc să fac un interviu cu cei de la Anathema, retraşi însă undeva să urmărească meciul. Până la urmă renunţ şi dau fuga să văd ce face Corey Taylor în afară de Slipknot. Şi observ că face bine. Dincolo de utilizarea frecventă a lui „fuck” şi a derivatelor în scurtele discursuri dintre piese, trupa propune un metal deschis influenţelor diverse, cu o uşoară tentă de sludge, astăzi atât de răspândită peste Ocean. Piesele sunt agăţătoare şi în forţă, ritmate, heavy şi un pic „panteristice”. Taylor, Jim Root şi compania cântă fără cusur, aşa că, deşi este evident că trupa este cea mai necunoscută publicului, acesta o răsplăteşte printr-o reacţie caldă. Reţin „Digital Hell”, cu versuri care probabil îi priveau pe mulţi dintre cei prezenţi, şi „30/30-150”, la care mă bag şi eu într-un mic moshpit. Personajul principal e interesant, iar trupa lui sună bine. De urmărit cu mare atenţie.
Repet pentru a nu ştiu câta oară: cei mai mulţi dintre cei prezenţi în seara aceasta sunt aici pentru Rammstein. Ceilalţi probabil că au venit să vadă Alice In Chains. Şi aici se pare că se închide o buclă simbolică în timp: acum mulţi ani Alice In Chains a deschis festivalul Clash of the Titans, cu Slayer, Megadeth şi Testament, ajungând în scurt timp să-i surclaseze la vânzări pe principalii performeri. S-a vorbit despre acel moment ca despre începutul decăderii metal în favoarea noului curent din Seattle, grunge. Astăzi Alice In Chains revine, după o lungă absenţă, şi grupul e aşteptat cu mult interes şi entuziasm. Dar principala atracţie a festivalului e constituită de cei patru mari ai thrash-ului. Metal is back. Şi, culmea, astăzi diferenţele par mult mai mici decât odinioară. Pentru că metal-ul s-a întors, dar Alice In Chains e parte integrantă a fenomenului.
Mă rog, nu s-ar spune acest lucru după o primă privire aruncată lui William DuVall, noul solist vocal, cu look de Lenny Kravitz. Dar omul îşi face excelent treaba. Nu-l înlocuieşte pe regretatul Stayley, dar este vocea necesară pentru trupa sa. „Them Bones” e prima piesă care îmi trezeşte amintiri din vremurile Headbanger’s Ball, apoi toate privirile mi se concentrează pe Jerry Cantrell. El e omul care, cu renume de grunger şi atitudine de rocker influenţat de country, mult mai apropiat de Zakk Wylde decât de Kurt Cobain, a dus în spate trupa asta. Carisma lui face totul şi în concert, fie când doar îndoaie corzile chitarei, fie când preia şi partea vocală. „Dam That River” merge în aceeaşi direcţie heavy plus country, dar,după un timp, piesele încep să-mi sune stereotip, cu insistenţa pe bend-ul de la sfârşitul unei fraze în paralel cu o mişcare similară a vocii. E bluesy şi e excelent cântat, dar probabil că nu am dispoziţia să aprofundez. „Man In the Box” şi „Angry Chair” se alătură pieselor de pe noul „Black Gives Way To Blue”, totul omogen, cu un sunet gras şi o interpretare trăită.
Vă mărturisesc că încă dinainte de festival mă gândeam la momentul în care voi scrie această cronică şi voi critica vehement Rammstein. Din unele puncte de vedere părerea mea despre nemţi a rămas neschimbată, dar dacă la alte trupe sintagma „trebuie să îi vezi live” e un clişeu, participarea la un concert este absolut necesară pentru a înţelege conceptul artistic ce poartă numele Rammstein. „Stai şi te uiţi ca la teatru”, mi-a spus acum mulţi ani prietenul Horaţiu, în timp ce eu mă gândeam mai mult la circ. Şi totuşi Rammstein e mai mult decât credeam.
O cortină neagră se prăbuşeşte, în spatele ei apare steagul Germaniei, apoi scena şi artiştii. Este un mic musical ce ne duce cu gândul la arta proletară, dură şi lipsită de sentiment, a începutului de secol XX. Era industrială şi agitaţiile din mediile anticapitaliste sunt redate pe scenă, îmbrăcate într-o aură postmodernă care amestecă îngeri, curve, maşinării şi marşuri militare. Rammstein e cea mai politică trupă a festivalului, deşi, la nivel explicit, cu excepţia lui „Links 2, 3, 4”, nicio piesă nu face referire la politică. Est-germanii au un singur album semnificativ din punct de vedere muzical – fără să inoveze prea mult: „Mutter”. Altfel, ascultate separat, piesele sunt lineare şi cad repede în monotonie. Dar actul artistic nu foloseşte muzica decât ca pe un accesoriu. „Rammlied” este introducerea unui spectacol în care Bertolt Brecht se întâlneşte cu Maiakovski în varianta lor cea mai kitschoasă, dar probabil cea mai de impact, totul dublat de o atitudine în care se lovesc, aparent contradictorii, pledoaria pentru sex liber şi marşurile marţiale. Versurile absolut stupide de pe „Du riechst so gut” sau „Pussy” simbolizează ruptura cu tiparele estetice – şi morale – tradiţionale, o democratizare a artei care în cele din urmă duce la anarhie şi radicalism. Spectacolul – mult-lăudatul show – este departe de a fi o succesiune de numere de circ, ca la Kiss, de exemplu, ci merge în aceeaşi direcţie ideatică. Foc, machiaje stridente, „Benzin” pentru incendiul anarhiei finale, în care răspunsul la vechile întrebări răsună implacabil: „Nein!” Nu ştiu cum se pot încă înşela oamenii de la noi, confundând Rammstein cu o trupă de extremă dreapta, cu eventuale aluzii naziste. Extremismul nu e străin de Christoph „Doom” Schneider, „Ollie” Riedel, Paul Landers şi Richard Kruspe, armonizaţi de claviaturistul cu aer de comic nebun Christian „Flake” Lorenz şi conduşi în actul concertistic de vocea şi apariţia lui Till Lindemann. Dar el este orientat mai degrabă în direcţia opusă, în aspectul ei ideologic, aşa cum a început să fie formulat de avangarda secolului trecut şi trecând prin intertextualismul halucinant al zilelor noastre. Tot haosul scenic este foarte coerent şi bine coordonat, până la comunicarea laconică cu publicul, rezumată la câteva propoziţii scurte în română. Poate doar „Rammstein vă iubeşte” umanizează un pic această artă industrială, dar dacă dragostea e în sensul de pe „Liebe ist für alle da”, cuvintele suportă interpretări contradictorii. Nu are rost să povestesc prea multe despre sunetul absolut excelent, despre artificii şi spumă, costumaţii extravagante, influenţe mergând de la Kraftwerk până la Laibach, plimbarea cu barca pe mâinile publicului a clăparului. Un concert Rammstein trebuie văzut pentru a înţelege câte ceva din subtilitatea mesajului acestor oameni, mai mult performeri decât muzicieni, fără îndoială foarte interesanţi ca act artistic, foarte probabil nerecomandabili din punctul de vedere al mesajului implicit.
...şi se termină şi ziua a treia, şi festivalul, şi scurta noastră vacanţă pe diferite meridiane rock. Impresiile încep să se decanteze, cerneala curge deja, se polemizează, se reflectează. E cel mai important festival de rock de la noi, deşi atâtea laturi ale fenomenului sunt absente. Plecăm cu bucurie, îndoială şi cu un sac de amintiri. Se vehiculează simboluri care nu sunt mereu luate în serios, se vorbeşte în accese de teribilism despre lucruri care pot deveni periculoase, se sfidează o autoritate, se naşte bucurie, se pun întrebări. Ridicat la rang de idol, un festival ca acesta poate produce pagube mari. Privit în toate manifestările sale, artistice şi conceptuale, este o oglindă a societăţii şi un rezervor de speranţe exprimate şi intuite. Avem timp să ne gândim la ce e bun şi la ce e rău, la fel cum avem timp să ne bucurăm că am fost acolo. „O manifestare artistică este cu atât mai valoroasă cu cât oglindeşte mai bine lupta între Dumnezeu şi satana ce se dă în inima lumii din care a ieşit”, spune un eminent profesor de la Conservatorul bucureştean. Şi important este că, după un asemenea concert, nu te duci acasă ca şi cum ai fi băut trei beri pe care le vei uita mâine, când vei trece la următoarele. Sau, dacă vreţi, pe undeva, „it’s only rock’n’roll”.

Retrospectiva Sonisphere Romania 2010 - ziua a 2-a

Pentru cei mai mulţi dintre cei prezenţi – incluzându-l aici pe semnatarul acestor rânduri –, ziua a doua este cea mai aşteptată din tot festivalul. Este de fapt principalul motiv pentru care s-a vorbit atât de mult despre Sonisphere în vara aceasta: The Big Four of Thrash Metal, patru trupe despre care nimeni nu spera să le vadă împreună pe scenă, mai ales că, de-a lungul anilor, diferenţele au devenit mai pronunţate decât la începuturi, iar unele conflicte păreau ireconciliabile.
Lumea se înghesuie să prindă locuri cât mai aproape de scenă încă de la deschiderea porţilor, acesta fiind de fapt motivul pentru care prima trupă, Viţa de Vie, are parte de un număr de spectatori peste aşteptări. Dar ce caută, de fapt, Viţa de Vie aici? Probabil numai organizatorii au răspunsul la această întrebare. Se pune problema dacă Metallica, Slayer, Megadeth şi Anthrax – pentru a păstra ordinea de pe afiş – chiar aveau nevoie de cineva în deschidere. Şi dacă s-a vrut promovarea unei trupe locale, de ce nu una mai apropiată de spiritul acestei „întâlniri de clasă”, cum a numit-o, pare-mi-se, Kirk Hammett. Atitudinea cool şi versurile imbecile despre păr pe picioare, prezenţa prin cluburi şi pe la marşuri ale homosexualilor – că de, aşa dă bine azi, să fii corect politic şi „deschis la minte” şi să faci paradă de aceste lucruri – nu-i recomandă cu nimic pe Adrian Despot şi compania. În plus, după cum răsuflă din surse de încredere, toată pălăvrăgeala cu „cel mai greu concert al nostru, vă mulţumim că ne-aţi ajutat, deschidem seara cea mare” este vorbă în vânt, pentru că sus-numitul Despot pleacă în altă parte, că doar banu’ e mai important decât thrashu’. O fi, nu zic nu, dar atunci ce aţi căutat aici?
Dar trecem repede peste micile inconveniente, ne înghesuim lângă nişte bulgari foarte vocali, cu mai multe steaguri şi un simţ al proprietăţii acut legat de locurile de lângă gard şi aşteptăm...
Este nevoie de o singură piesă, „Caught In a Mosh”, pentru a înţelege că Anthrax nu e nicidecum trupa de umplutură la această întâlnire metal. Cei mai nonconformişti dintre thrasheri arată că dacă despre prospeţimea noilor lor albume se poate discuta, cândva au marcat evoluţia acestei muzici, iar piesele de atunci sună la fel de bine şi astăzi. Paradoxal, deşi muzica este mai sacadată decât a confraţilor, cu ruperi de ritm mai dese şi tipare neregulate, disecţia unei piese Anthrax scoate la iveală o structură thrash perfectă. Peste riff-urile furibunde şi bazice ale liderului Scott „Not” Ian, alcătuite aproape exclusiv din power chords, se suprapun structuri non-lineare, iar piesele capătă contur fie prin melodia originară, fie prin edificiul clădit de solouri şi de vocea lui Joey Belladonna. Ce meseriaş, Belladonna ăsta! Vocalul care cântă cel mai mult – în adevăratul sens al cuvântului – din „big four” şi-a păstrat excelent timbrul şi ambitusul. „Ce de metalişti, Dumnezeu să vă binecuvânteze!”, exclamă, apoi tună mai departe „Got the Time”. Anthrax e singura trupă a serii care cântă doar piese vechi, lucru parţial explicabil prin aceea că, oficial, solistul grupului este John Bush, iar reunirea cu Belladonna este ocazionată de această serie de concerte. Piesele sunt însă memorabile, sunetul este foarte bun, iar atitudinea scenică în ton cu restul ansamblului. Scott Ian nu are cum să nu-ţi fie simpatic, cu mutriţa lui ornată cu acel cioc, împânzit de acum cu fire albe, când aleargă, toacă la riff-uri şi strigă cu convingere părţile de backing vocals. „Be All, End All” ne aduce înapoi la „State of Euphoria”, albumul meu preferat, în timp ce „Indians” mă transpune în copilăria când vedeam primele filmări cu Joey Belladonna purtând podoaba de pene în cap. În afara câtorva riduri în plus, lucrurile nu s-au schimbat deloc. Cântăm şi noi „you’re anti, you’re antisocial”, ne agităm, ne bucurăm. Au trecut 29 de ani de când există Anthrax, dar în România este pentru prima oară, ocazie pentru Scott Ian să spună la rândul său că este o onoare pentru trupă să cânte în faţa noastră. Fanii nu se lasă mai prejos şi scandează numele unui grup care a încântat şi a fost încântat.
Se pare că pentru Megadeth această serie de concerte este axată pe conceptul de pe „Rust In Peace”, iar începutul setlistului, cu „Holy Wars” şi „Hangar 18”, te face să crezi că trupa va reedita spectacolul de la Varşovia, unde excelentul album lansat acum 20 de ani a fost cântat în întregime. Dar Dave Mustaine trece repede la „Skin o’My Teeth”, confirmând că, de la un concert la altul, toate cele patru trupe fac mici modificări în program. Hiba recitalului Megadeth este sunetul slab al vocii. Departe de a fi un mare performer vocal, Mustaine are o notă originală şi unică în modul de a-şi cânta versurile, dar ar avea nevoie de o atenţie specială la soundcheck. Pe de altă parte, din punct de vedere chitaristic, Megadeth este unul dintre cele mai strălucite momente ale serii. Chris Broderick se duelează cu liderul trupei, adaugă o notă personală solo-urilor celebre ale lui Marty Friedman şi se coordonează perfect cu reîntorsul Dave Ellefson, cel care pare a fi acelaşi partener nedespărţit dintotdeauna al lui Mustaine. „In My Darkest Hour” este o piesă inconturnabilă Megadeth, „Peace Sells” îmbină versuri politice cu solouri de chitară într-o succesiune de virtuozitate şi viteză, iar noul album este reprezentat de „Head Crusher”, prilej pentru vecinii noştri de peste Dunăre să afişeze un banner cu inscripţia „Bulgarian head crushers”. În public Mustaine e aclamat ca un adevărat simbol metal, ţipetele acoperind uneori zgomotul instrumentelor. Prezenţa lui scenică – îmbrăcat în cămaşă albă, cu părul blond cu nuanţe roşcate revărsându-se în valuri – îl plasează mereu în centrul actului artistic şi, cu toată aroganţa de care dă uneori dovadă, omul e simpatic când cântă. „Symphony of Destruction” e o piesă aşteptată, dar pentru mine o surpriză plăcută o reprezintă „She Wolf”. Totul se încheie în ritm de „Rust In Peace” cu „The Punishment Due”, aplauze prelungi, regretul că n-am putut auzi chiar totul la parametri maximi şi cu vorbele aceluiaşi Mustaine: „Voi aţi fost grozavi, iar noi am fost Megadeth”. Atât.
Se schimbă boxe, decoruri, lumea mai merge la un mic sau încearcă să ajungă la toaletele ecologice suprasolicitate, în mijlocul mulţimii se creează insuliţe de oameni aşezaţi ca la un picnic. Se discută, se schimbă impresii, se aşteaptă. Totul până când din boxe începe să răsune tema introductivă de pe „World Painted Blood”, cu cvarta mărită mascată subtil de o cvintă, ceea ce dă întregului ansamblu o sonoritate marţială, apocaliptică, iar apoi deodată riff-urile încep să vină spre noi în rafale, urmate de versurile scuipate cu forţă de Araya: „Disease spreading death/ Entire population dies/ Dead before you’re born/ Massive suicide”. Instantaneu în spatele nostru se formează trei moshpit-uri. Oamenii nu se lovesc, dar se împing şi sar unii peste alţii, speriindu-i pe cei mai mici şi neavizaţi. În faţa lor, Kerry King, cu tatuaje, lanţuri şi ciocul legat în trei, îşi maltratează chitara cu temele şi solo-urile atonale ce l-au făcut celebru. Pentru a înţelege rock-ul, cu bunele şi relele lui, e nevoie să vezi şi Slayer. Trupa e un fenomen pe scenă: Araya, cu o voce în suferinţă, dar pe care ştie să o stăpânească atât cât trebuie, vorbeşte foarte puţin, King şi Hanneman se mişcă rar, Lombardo abia se vede, dar muzica e ca un tăvălug. Bateria singură creează o ţesătură ritmică războinică, cu break-uri, ruperi de tempo şi marşuri în galop, riff-urile, tehnice sau nu, au un impact imediat, iar după două măsuri ştii deja ce piesă asculţi, chiar dacă adeseori schemele sunt asemănătoare. „Hate Worldwide” şi „Beauty Through Order” completează seria de cântece noi, devenite deja favorite ale fanilor, în timp ce „War Ensemble” reprezintă chintesenţa Slayer. Oamenii nefamiliarizaţi din public nu înţeleg nimic, ba chiar unul dintre ei, înghesuit uneori de cei din moshpit, face apel la bodyguarzi pentru a-i linişti pe „agitaţi”. Din fericire, îndemnul lui nu e luat în seamă. Între timp pe scenă răsună „Angel of Death” sau „Seasons in the Abyss”, iar înregistrarea pe bandă a intro-ului de la „South of Heaven” conferă o şi mai mare forţă piesei atunci când este continuată live. Lombardo este un tobar care bate cum respiră, cuplul de chitarişti îşi cunoaşte excelent piesele şi solourile – catalogate de mulţi ca absurde la marginea stupidităţii, dar atât de potrivite în contextul expresiv – iar Tom Araya se plimbă uneori pe scenă şi, în stilul caracteristic, le zâmbeşte celor din public. Sunt cântate multe dintre piesele clasice, nu lipsesc „Mandatory Suicide” sau „Chemical Warfare”, grupul integrează în spectacol şi câteva realizări mai noi, ca „Jihad” sau „Disciple” şi, ca de obicei, totul se termină cu „Raining Blood”. Un concert cât pentru o seară întreagă, socotit de mulţi punctul ei culminant şi cu siguranţă demonstraţia celui mai radical thrash din şcoala americană. Demersul conceptual e adesea dubios, uneori superficial, dar, per ansamblu, Slayer rămâne un mare semn de exclamare „in a world to shallow to defy”.
Metallica este una dintre primele trupe care m-au făcut să mă îndrăgostesc de genul de la care şi-a luat numele şi mi-a plăcut întotdeauna. Am trăit şi eu micile dezamăgiri ale fanilor vechi în momentul unor decizii care mi s-au părut mai neinspirate, am oftat când am văzut că prestaţiile live erau departe de perfecţiune, dar nu m-am lepădat niciodată de bucuria pe care o am ascultându-i pe Hetfield, Ulrich şi compania. Mă şi obişnuisem cu gherlele maestrului Hammett din concert, dar şi cu atitudinea simpatică a lui „Jaymz”. Dar ce am văzut la acest Sonisphere e cel mai bun concert Metallica dintre cele trei la care am fost şi încă câteva pe care le-am urmărit înregistrate.
„Creeping Death” şi „For Whom the Bell Tolls” deschid concertul, ca acum doi ani. Tempo-ul lui Lars e în valuri, dar asta nu pare să-i încurce prea mult pe colegii lui. Bateristul poate fi socotit veriga slabă a acestui spectacol, dar nu e atât de catastrofal cum zic unii. În plus, e membru de bază, compozitor şi om de spectacol. Marea surpriză vine de la Kirk Hammett, mult mai curat în execuţii decât de obicei, acurateţe căreia i se adaugă un feeling şi o poftă de cântat nebănuite. Când după „Fuel” urmează „Disposable Heroes”, devine clar că Metallica a luat în serios partea cu moştenirea thrash. Rob Trujillo e deja un membru solid, în ciuda celor care nu-l pot vedea integrat în ansamblu, cu tricourile lui sportive cu tot. Mişcările sunt ceva mai coordonate, iar de calităţile de instrumentist nu se poate îndoi nimeni. Într-un spectacol de sunet şi lumini excelent regizat, maestru de ceremonii e fără îndoială James Hetfield. Stilul vocal, definit de el însuşi ca marinăresc, are un mare plus de farmec de la influenţele country suprapuse peste metal-ul începuturilor. James cântă cu feeling şi forţă, iar atitudinea şi simţul umorului fac din el marele favorit al publicului. Compoziţiile de pe „Death Magnetic” sună stereotip şi monoton – singura pată de lumină este „Cyanide” –, dar sunt doar trei în tot setlistul, din care în schimb nu lipsesc „Fade To Black”, „Master of Puppets”, „Welcome Home (Sanitarium)” sau „Enter Sandman”, de pe albumul care a însemnat o nouă etapă în evoluţia Metallica. Cinci microfoane vintage îi aşteaptă în diferite puncte ale scenei pe chitaristul-vocal şi pe Hammett şi Trujillo pentru backing, intro-ul de la „One” e marcat de efecte pirotehnice, iar „Sad But True” este o dedicaţie pentru Anthrax, Megadeth, Slayer, Metallica şi pentru noi, cei din public.
Răspunsul mulţimii e pe măsură: flutură steagurile României şi Bulgariei – şi al Uniunii Europene, care nu prea văd ce caută aici –, un banner cu o cruce, alături de o inscripţie ce-l comemorează pe Cliff Burton, femei, bărbaţi şi copii aplaudă sau cântă cu trupa, bucuria este generală. Până şi bodyguarzii – a căror atitudine pe parcursul spectacolului este mult mai ok decât m-aş fi aşteptat – par mai relaxaţi, după ce rămăseseră perplecşi de ce văzuseră la Slayer. The big four sunt cu toţii nume importante ale scenei, fiecare are preferinţele lui, dar fără îndoială Metallica îşi împlineşte rolul de amfitrioană cu clasă. După o încercare mai degrabă simplistă, Kirk lasă deoparte virtuozităţile sterile pentru un solo drăguţ, concentrat pe armonie şi nu pe succesiuni rapide de note, din care trece în tema „Nothing Else Matters” Inutil să spun că toată lumea cântă. Aşa se va întâmpla şi pe piesa de încheiere, „Seek and Destroy”: „Pentru a cânta cu noi refrenul nu vă trebuie o voce bună, puteţi fi ca mine”, anunţă James. Şi totul se termină cu o ultimă explozie de sunet şi lumină, plus sesiunea obligatorie de pene aruncate, pentru care se luptă un mic nucleu de fani. Ar fi multe de povestit despre trupe şi despre mulţimea care părăseşte ostenită dar bucuroasă locul concertului the big four, cu patru trupe celebre împărţind pentru prima dată în istorie scena. Dar este de ajuns să spunem că pentru toată lumea a fost o seară memorabilă. Un veteran al scenei româneşti avea lacrimi în ochi după Slayer. Pe când rockerii plecau în pâlcuri spre case, sunt sigur că printre ei erau mulţi alţii la fel.

Retrospectiva Sonisphere Romania 2010 - ziua 1

S-a făcut exces de superlative în discuţiile despre acest Sonisphere, dar e oarecum firesc, pentru că România nu a văzut niciodată un asemenea festival. Trupe mari au mai fost, dar nu atâtea la un loc şi nici într-o asemenea concentraţie metalică, lipsită de orice combinaţie menită să mai scadă din cheful participanţilor.
Deci iată-ne la faţa locului, din prima zi, de la primele ore ale festivalului. Lume nu foarte multă, un spaţiu mare amenajat special pentru eveniment, stand de CD-uri, tarabă de tricouri cu trupele zilei plus Metallica. Case de jetoane, bere, whisky pentru cei mai pretenţioşi, apă, suc, mici, cârnaţi, castraveţi muraţi. O serbare câmpenească în toată regula, iar în centrul ei scena, ca principal punct de atracţie.
În mijlocul unui grup mic dar simpatic de fani Manowar, chiar în faţa scenei, văd prima apariţie a serii şi a festivalului: Orphaned Land. Costumaţia scenică a israelienilor este primul element care sare în ochi. Chitaristul Sassi pare venit direct dintr-un cartier evreiesc de prin Europa, în timp ce solistul vocal Kobi Farhi este îmbrăcat precum conaţionalii săi de la începutul erei creştine, ceea ce îl face să sublinieze, pentru a evita orice ambiguitate, orice bănuială de asumare a unei alte identităţi: „I am not Jesus of Nazareth, I’m Kobi and I come from Tel Aviv, ok?”
Pe albume Orphaned Land este o trupă de mare excepţie. Live lucrurile nu sunt la fel de impresionante, poate din lipsa unor mijloace tehnice mai complexe, dar micul nucleu în jurul căruia se construieşte în studio muzica este executat cu măiestrie şi tehnică bine puse la punct. Teme orientale, mici melodii din folclorul evreiesc, meditaţie şi dans. În jurul acestor coordonate se învârte scurtul playlist Orphaned Land, o trupă pe care merită să o vezi şi apoi să o reasculţi acasă în linişte. Publicul, deşi nu foarte numeros, reacţionează pe măsură, sare, ovaţionează şi din când în când flutură un steag al Israelului.
Cu Paradise Lost m-am obişnuit deja, aşa că, în ciuda faptului că unele dintre albumele britanicilor sunt în colecţia mea de suflet, nu aştept prea multe de la concert. Iar acesta e în nota obişnuită, adică mediocru. Sunetul are mult de suferit, mai ales la nivelul vocii, aşa că Nick Holmes, care şi aşa nu e un mare performer live, ajunge greu la noi. „Pity the Sadness” îmi aduce aminte cum am început să ascult Paradise Lost, odată cu albumul „Shades of God”, dar nu pot decât să intuiesc versurile. Altfel, lucrurile merg în nota obişnuită, Mackintosh e la post, cu temele lui melodioase, semn distinctiv al trupei la începuturi, iar acum un pic transformate în clişeu. Aaron Aedy pare că se bucură cel mai tare de acest concert, altfel foarte bine susţinut ritmic. „As I Die” îşi pierde din strălucire live, „One Second” aduce melodiile din perioada post-„Draconian Times”, „Faith Divides Us – Death Unites Us” marchează întoarcerea la rădăcini de pe noul album, iar „Say Just Words” încheie, ca de obicei, concertul. Aş spune dezamăgitor, dar nu aşteptam mai mult decât am auzit. Aşa că mă bucur că i-am mai văzut pe flegmaticii britanici care au compus la viaţa lor totuşi piese memorabile.
Urmează umplutura, adică Volbeat. Cel puţin aşa gândesc până când oamenii încep să cânte şi... o fac tare bine. N-o să-mi cumpăr prea curând un album al lor, dar în mijlocul unei seri de festival nimeresc cum nu se poate mai bine: antrenant, rock’n’roll, un pic din feelingul marca Hetfield la voce – adică o cântare marinărească – , un strop de metal. Oamenii ăştia sunt foarte tributari unor nume mari şi vechi, de la Elvis la Metallica, pentru a deveni o trupă importantă. Dar se simt bine cântând şi ne transmit şi nouă acelaşi lucru. Rock’n’roll, baby!
Şi vine Manowar. Aştept recitalul uşor îndoit. De mic îmi place trupa, dar trufia lui DeMaio şi diferitele aluzii sexuale, în fond atât de diferite de ideile de onoare din versuri, mă fac să am mari reţineri. Sunt chiar decis să-i dau replica basistului dacă se apucă iar să comenteze în stilul caracteristic la adresa vreunei doamne sau domnişoare din public. Dar iată că timpul scurt de concert filtrează reacţiile şi părţile vorbite, aşa că rezultă o oră de Manowar cam cum ar trebui să fie mereu. Concertul seamănă cu cel de anul trecut, cu câteva piese în minus – cea mai regretabilă e absenţa lui „Heart of Steel” – şi „Thunder In the Sky” în plus. Succesiunea „House of Death”-„Hand of Doom” oferă un moment de metal furibund prelungit, iar DeMaio vorbeşte şi de data aceasta în română, nu uită să precizeze că ştie că se află la Bucureşti şi nu la Budapesta şi, în loc de obişnuitele lăudăroşenii şi remarci fără perdea, şi-l aminteşte şi ni-l aminteşte pe Ronnie James Dio. Numele micului solist – de origine italiană, ca DeMaio – e scandat de tot publicul, iar reverenţa Manowar se concretizează printr-un cover „Heaven and Hell”. „Blackwind, Fire and Steel” încheie un show mai concentrat, dar parcă mai reuşit decât cel de anul trecut, cu promisiunea reînnoită: „we will be back”.
S-a discutat mult, pe forumuri şi aiurea, despre statutul de headliner al lui Accept. Cert este că şi în România Manowar are mai mulţi fani decât nemţii, iar mulţi dintre aceştia pleacă după show-ul favoriţilor. Din punctul meu de vedere alegerea lor e nefericită. Nu ştiu cine este Mark Tornillo, eu ştiu Accept-ul cu Udo şi un album străvechi pe care David Reece cânta „Generation Clash”. Dar când îl văd pe acest necunoscut pe scenă, nu-mi trebuie decât o piesă ca să fiu cucerit. Îmbinare de Udo şi Brian Johnson, Tornillo are tot ce-i trebuie pentru o trupă ca Accept: timbru, volum, atitudine. Prestaţia scenică e un pic pusă în umbră de Wolf Hoffmann, liderul incontestabil maltratându-şi chitara sub ochii unui public care se simte din ce în ce mai bine. Concertul începe fără ocolişuri, direct cu „Metal Heart”. Avem „Midnight Mover” şi „Son of a Bitch”, avem „Restless and Wild” şi, încet-încet se cântă cele mai multe piese care au făcut un nume important din Accept. „Teutonic Terror”, piesă ce anticipează noul album, „Blood of the Nations”, sună ca un imn al germanilor, practicanţi ai unui „entertainment asumat”, cum spune un prieten, direct, uneori feroce, mereu heavy şi cântat în mare vână. Nu ştiu dacă cineva a venit în mod expres pentru Accept – de fapt cunosc un singur om – , dar e clar că nemţii îi conving şi pe unii dintre sceptici, care bisează de două ori un concert ce se termină cu „Balls to the Wall”, cerută îndelung.
Ploaia îi murează de ceva vreme pe spectatorii care rămân îndărătnici pe loc, dar seara a fost o reuşită şi o deschidere cât se poate de potrivită a unui festival care nu face decât să înceapă.