Ultimul concert

Îmi amintesc scene disparate din anii de liceu – cumva, la mine, totul pare să pornească din acei ani. O casetă nouă, poloneză. Fără versuri. Şi ploaia de la începutul albumului. Au fost multe altele de atunci, dar ţin minte, nu foarte clar la nivel vizual, ce simţeam uneori în burtă când ascultam unele trupe, printre care şi Black Sabbath. E o legătură astăzi confuză între naşterea unei zile în apartamentul nostru din Piaţa Romană, becul din camera mea în dimineţile de iarnă, gândul la şcoală; o iubire de pe atunci, sentimentul că ascult ceva vechi, consacrat, mai respectabil într-un fel decât Slayer, Metallica sau Iron Maiden – peisajul meu muzical cotidian – şi totuşi la fel de familiar, la fel de al meu. Trei note, apoi trei acorduri construite pe ele... „oh, no, no, please, God help me!” DOOOONG.... DAAAANG..... DOOOONG.... Trec chiar acum în revistă discografia şi, cumva, tot primul album e cel mai prezent în memoria emoţională. Şi „tributul”, „Nativity In Black”, cu „After Forever” cântat hardcore şi atât de bine de Biohazard, şi iar crâmpeie de amintire, baticul pe care o rugasem pe mama să mi-l cumpere ca să i-l dau Ralucăi şi pe care, dezamăgit, l-am dăruit altcuiva. Clasa a XII-a. Revistele „Hard Rock” şi „Hard’n’Heavy” pe care le primeam din Franţa îmi aduceau interviuri cu membrii răspândiţi care-ncotro. Geezer Butler cânta cu Ozzy pe „Ozzmosis”, dar spunea că i se pare că albumul e foarte soft, „un fel de tribut Beatles”, aşa că venea cu proiectul lui, G//Z/R, cu Burton C. Bell de la Fear Factory la voce şi piesa pe care am ascultat-o probabil de cel mult două ori, dar din care îmi amintesc şi acum un crâmpei de refren, „time to give up the ghost”. Şi m-am uitat o vreme la „Perry Mason” doar pentru că îmi plăcea cântecul lui Ozzy. Şi iarăşi ascultam tributul. „Sabotage” e un album care parcă a curs în mine la vremea lui, cred că eram la Bacău când l-am ascultat prima dată. Ce şuvoi de imagini sonore şi vizuale. Oarecum previzibil, când a murit tatăl meu am ascultat de mai multe ori „Junior Eyes”. Şi în vara lui 2016 i-am văzut, în sfârşit. Sau la sfârşit. Ceva din ei va rămâne mereu în fibra mea. Ceva de dincolo de suişuri şi coborâşuri, ceva pe care nu l-am asociat niciodată cu discurile de aur sau cu excesele. Poate o parte din puterea dată de sus de a nu te teme nici de întunericul din afară, nici de cel dinăuntru. Ceva pierdut sau risipit într-o poezie scrisă în drum spre Muntele Athos, când, în microbuz, în tăcerea nopţii, m-am trezit speriat de premierul lui Bill Ward care se auzea în surdină din casetofon. Sper că până la urmă mergem toţi în aceeaşi direcţie. Aici nu suntem decât trecători. Acum o săptămână, Black Sabbath a dat ultimul concert.

Comisia Europeană a validat o iniţiativă pentru familia tradiţională

Referendumul pentru familie din România, departe de a fi o iniţiativă extremistă sau homofobă, are corespondenţe la nivelul Uniunii Europene. Mai exact, „Mum, Dad and Kids” este o iniţiativă cetăţenească ce aşteaptă încă până la data limită, 3 aprilie, strângerea numărului necesar de semnături pentru a putea intra în discuţia forurilor superioare europene. Iniţiativa cetăţenească europeană este, conform paginii oficiale a Comisiei Europene, un fel de referendum: o propunere semnată de cel puţin UN MILION de cetăţeni poate deveni parte a politicii europene, prin apelul adresat Comisiei de a face o propunere legislativă. Cu alte cuvinte, dacă un milion de oameni – nu trei milioane, ca în România – semnează o asemenea petiţie, măsurile propuse în ea pot deveni lege comunitară. „Mud, Dad and Kids” este o iniţiativă cetăţenească validată de Comisia Europeană, care propune adoptarea de către Europa a următoarei definiţii a familiei: „căsătoria este uniunea durabilă între un bărbat şi o femeie, iar familia se bazează pe căsătorie şi / sau pe urmaşi”. Toate detaliile despre această iniţiativă pot fi găsite la adresa http://www.mumdadandkids.eu/ , unde puteţi de asemenea să semnaţi electronic în favoarea ei.

După cum se vede, iniţiativa Coaliţiei pentru Familie nu este o manifestare izolată şi retrogradă, cum încearcă să o prezinte oponenţii, ci o poziţie recunoscută şi acceptată la nivel european. Mai mult decât atât, pentru forurile superioare ale UE este nevoie de un număr de trei ori mai mic de semnături decât cele adunate în România pentru ca o asemenea iniţiativă să poată deveni propunere legislativă.

Proteste, antene şi ştiri fierbinţi: cine suntem şi cine profită

Îmi amintesc până astăzi o scenă care mi-a provocat o repulsie violentă din timpul manifestaţiilor din 2012. Mircea Badea, unul dintre cei mai slugarnici, mai vulgari şi mai netalentaţi angajaţi ai unui trust de propagandă, ajunsese în Piaţa Universităţii şi cânta: „Mai bine haimana decât trădător / Mai bine ciumpalac decât dictator”. Lăsând la o parte mica modificare de text, provocată de un apelativ lansat în acele zile de unul dintre adversarii pieţei, revolta şi tristeţea mi-au fost pricinuite de faptul în sine: un cântec, naiv în felul lui, dar purtător de speranţă, care fusese cândva imn al uneia dintre cele mai curate mişcări de protest anticomuniste din secolul trecut, ajunsese acum în gura unuia dintre cei mai virulenţi apărători ai celor împotriva cărora se ridicase, în 1990, Piaţa Universităţii. Mircea Badea nu ştia şi următoarele versuri – de unde le-ar fi ştiut?! – aşa că le repeta pe primele două, sub privirile mute şi consternate ale fotografiei de pe crucea lui Cristian Paţurcă.

Nu discutăm aici de ce ieşiseră oamenii atunci în stradă. Cert este că multe dintre nemulţumirile lor erau legitime. În acelaşi timp, câştigătorul politic al acestor mişcări era PSD. Plus asociaţii, adică Voiculescu şi tot restul reţelei. Pentru că PSD nu mai este demult un partid, ci o reţea naţională de interese şi de presiune, care are şi o aripă politică. În politică, ba sunt unii în prim-plan, ba alţii. Cândva la butoane a fost Hrebenciuc, iar lider-purtător de cuvânt Năstase, mai târziu locul celui din urmă a fost luat de Ponta, acum amândouă poziţiile sunt ocupate de Liviu Dragnea. La vârf şi la vedere, în aripa politică, au uneori loc lupte, unii oameni sunt înlăturaţi, se schimbă figurile publice. Dar în reţea rămân cu toţii, pentru că, dincolo de orgolii şi ambiţii politice, stau interesele care îi leagă ca pe numeroasele iţe ale pânzei de păianjen. Iar Antena 3 a fost permanent instrumentul odios de propagandă al reţelei. Minciuni făţişe, exagerări, linşaje publice şi, mai presus de toate, osanalele înălţate permanent propriilor ocrotitori şi finanţatori. Aşa s-a transformat un securist-profitor în „dom’ profesor”, martir suprem al noii persecuţii politice. Aşa a devenit Victor Ponta „salvatore della patria”, singurul apărător împotriva liftelor păgâne reprezentate de Klaus Iohannis. Şi tot aşa, atunci când strada nu a mai strigat ce voia stăpânirea, „oamenii cinstiţi”, „cetăţenii care muncesc”, „poporul” s-au transformat în „putori”, „pierde-vară”, „haimanale”... iar Mircea Badea a uitat partea cu „mai bine haimana”. Nu vorbesc despre mişcările de stradă de astăzi. Amintiţi-vă de reacţiile lui Gâdea and co. în momentul demonstraţiilor „Uniţi salvăm Roşia Montană”.

Şi acum vă rog pe voi, dragi cititori, să faceţi un efort de memorie. În 1989, oamenii s-au revoltat. Pe bună dreptate, împotriva uneia dintre cele mai sinistre figuri ale istoriei României, dar şi împotriva foamei, a sărăciei, a frigului, a fricii. Ceauşescu trebuia să cadă. Bine informaţi, câţiva oameni, unii dintre ei cândva apropiaţi de cel ce stătea să se prăbuşească, au încurajat mişcările de stradă – născute, repet, din cea mai firească şi mai legitimă revoltă – au creat diversiuni, au lansat zvonuri false care au dus la morţi reali şi, în cele din urmă, au confiscat revolta. Cine sunt? O ştiţi la fel de bine ca mine – cei despre care am vorbit mai sus, atunci FSN, azi PSD. Înseamnă acest lucru că revolta populară nu ar fi trebuit să aibă loc, că ar fi fost mai bine dacă Ceauşescu rămânea la putere? Nicidecum. Dar cineva a profitat de ignoranţa noastră şi ne-a confiscat revoluţia, a transformat-o în lovitură de stat. Nu întâmplător am făcut acest exerciţiu de memorie. Astăzi, cu ajutorul lui, putem fi mai puţin ignoranţi.

Ordonanţele nou-instalatului guvern sunt un abuz făţiş. Atât de brutal, încât îţi vine să te întrebi dacă oamenii ăştia sunt proşti sau chiar se cred invincibili. De pe vremea lui Năstase, care se băga nestingherit, cu picioarele, în conţinutul jurnalelor radio, n-am avut parte de atâta aroganţă. Însă, pe atunci, Năstase era cu adevărat cvasi-invincibil. Acum situaţia s-a schimbat, dar majoritatea din alegeri pare să-l fi orbit pe noul artizan al manevrelor reţelei, Liviu Dragnea. Nici măcar nu contează litera acestor hotărâri – decisiv e principiul, acela al unei domnii samavolnice. Şi de aceea reacţia străzii este justificată. Revolta este legitimă. Dar, ca şi în 1989, există cineva care aşteaptă la cotitură.

Ion Iliescu spunea, în febra lui decembrie 1989, că mişcarea era îndreptată doar împotriva unei familii dictatoriale, cea care, vă amintiţi, ar fi „întinat nobilele idealuri ale socialismului”. În timp a încercat să-şi atenueze vorbele, dar continuarea a demonstrat că a continuat să creadă nelimitat în ele. Acesta a fost şi mecanismul care a declanşat Piaţa Universităţii: nu pentru schimbarea regimului Ceauşescu cu o „democraţie originală” au murit tinerii din decembrie 1989, ci pentru o libertate care avea printre condiţiile sine quibus non „jos comunismul!”

De o asemenea conştiinţă au nevoie astăzi cei care ies în stradă. Instituţiile justiţiei transformate în instrumente de presiune politică, imixtiunea serviciilor secrete şi, ulterior, compromiterea lor, au fost fie promovate, fie sprijinite, fie pur şi simplu acceptate de „ceilalţi”. De cei care se prezintă astăzi ca alternativă, dar care nu sunt decât o altă reţea. Dincolo de ce se vede, se dă astăzi o luptă internă între instituţii şi reprezentanţi ai statului care îşi dispută controlul. Niciuna dintre cele două părţi nu are în vizor interesul naţional. Măsurile abuzive se ciocnesc şi una dintre părţi încearcă să dirijeze şi să confişte revolta legitimă a oamenilor. Nici anticorupţia ridicată la rang de unică prioritate şi pusă în practică prin călcarea în picioare a vieţii private, nici amestecul între puterile statului nu sunt alternativa la samavolnicia PSD.

Şi nici Hotnews nu este alternativa la Antena 3. Singura diferenţă între cele două este tonul civilizat, venit din partea unor ziarişti profesionişti, al site-ului de ştiri. Altfel, avem aici parte de aceleaşi relatări tendenţioase, doar cu semn opus. Şi asta nu de ieri, de azi. Tendinţa jurnaliştilor de la Hotnews este evidentă de ani de zile, chiar dacă, în mod şiret, articolele nu susţin până în pânzele albe oameni (deşi Traian Băsescu până la un punct sau Monica Macovei au fost descrişi timp de ani de zile ca apostoli ai purităţii), ci doar direcţia politică ce slujeşte perfect celei de-a doua reţele, la fel de străină de interesele româneşti ca cea dintâi. Un exemplu concret ne-a fost servit chiar zilele trecute, când Cristian Pantazi anunţa într-un editorial că măsurile guvernului Dragnea ne pun în pericol apartenenţa la UE şi NATO. Exagerarea nu este cu nimic mai prejos decât istericalele lui Badea şi Gâdea despre „dictatura” lui Băsescu. Judecaţi singuri: Uniunea Europeană încearcă să depăşească şocul provocat de Brexit şi negocierile care, dacă planurile Theresei May decurg normal, vor începe pe 9 martie. Negocieri în care partea britanică promite un Brexit dur. În acelaşi timp, noul preşedinte american, Donald Trump, lansează periodic acuzaţii la adresa liderilor europeni şi ameninţă cu schimbări majore în sistemul de cooperare politică, economică şi militară. Anul acesta urmează alegeri în mai multe state UE, cu posibilitatea ca unele dintre ele să fie câştigate de partide eurosceptice de dreapta, asimilate chiar extremei drepte. E la mintea cocoşului că, în acest context, a spune că cineva din structurile de conducere ale Uniunii se gândeşte în acest moment la excluderea României – una dintre puţinele ţări fără partide anti-europene – e pur şi simplu o minciună sfruntată. O încercare de manipulare. Sigur că există şi vor exista în continuare semne dinspre Bruxelles care atrag atenţia asupra problemei statului de drept şi a încălcării ce riscă să se nască din abuzurile actualului guvern. Dar de aici până la excludere, distanţa este imensă – cât de la o ştire obiectivă la un articol de propagandă. Asta trebuie să înţelegem: că în presă, în lumina reflectoarelor şi în clasa politică există oameni care încurajează aceste manifestaţii de stradă doar pentru a orienta lucrurile înspre reţeaua lor.

Până la urmă, omul fără interese politice, cel care nu-şi doreşte decât stropul de libertate promis, este victima unui suprem dispreţ. Dispreţul afişat de pseudo-elita urbană, susţinătoare a tehnocraţilor şi a DNA sau a partidului hipsteresc USR faţă de oamenii simpli, „ţărani”, „needucaţi”, „cocalari”. Şi dispreţul actualilor guvernanţi pentru noile generaţii, „putori”, „răgălii”, „drogaţi” şi, ei da, doar n-aţi uitat de Colectiv, „satanişti”. Din păcate, acelaşi dispreţ vine mai nou şi din partea unor platforme zise conservatoare, care au căzut în cumplita capcană a vorbelor patriotice mincinoase ale PSD şi acuză de orbire diaspora, tineretul din corporaţii – tratat ‚ la grămadă ca dispreţuitor al tradiţiilor – şi, în cele din urmă, pe protestatari. Da, este adevărat că între timp s-au săvârşit şi multe alte abuzuri, unele poate mai mari, multe de către „ceilalţi”, dar a spune că fiindcă atunci nu s-a protestat nu trebuie să se protesteze nici acum este ca şi cum ai susţine că ar trebui să lăsăm zăpada să blocheze străzile pentru că în trecut n-am strâns gunoaiele care au provocat epidemii.

În tot acest tumult, poziţia cea mai echilibrată a venit din partea Patriarhiei. Este amuzant cum, în funcţie de orientări, diferitele organe de presă au accentuat o parte sau alta a mesajului venit de la reprezentanţii Bisericii. Dar valoarea lui constă tocmai în echilibru: lupta împotriva corupţiei „trebuie continuată”, dar „nu trebuie folosită în scopuri politice partinice”. O condamnare elegantă a ambelor reţele. Şi care ar putea şi ar trebui să devină manifestul asumat al mişcărilor de stradă: împotriva abuzurilor PSD-ului şi în acelaşi timp împotriva folosirii statului de drept ca pretext pentru presiunile exercitate de o politică antinaţională care, în cele din urmă, încalcă nonşalant, când propriile interese o cer, acelaşi stat de drept în numele căruia susţine că luptă. Trebuie să ieşim în stradă cu conştiinţa curată, dar ştiind că cineva din spate ne încurajează acum pentru a profita mai târziu. Dar nu suntem, aşa cum a spus-o un lider PSD, arogant şi dispreţuitor după cum le e firea celor ca el, „poporul lui Iohannis”. Şi bine ar fi să nu uităm niciodată acest lucru şi să-l înţeleagă şi guvernanţii noştri abuzivi, şi preşedintele Klaus Iohannis însuşi.

Coloana sonoră a vieţilor noastre - Whitesnake, "Give Me All Your Love" (live)

Sigur că îmi plăcea Whitesnake şi înainte. Dar târziu, când cariera trupei era spre apus, am ascultat – subliniez, adică nu am văzut – acest concert. Se cheamă „Live... in the Still of the Night” şi este un apogeu. Mai mult, pentru mine este concertul perfect de rock’n’roll. Rar a avut David Coverdale parte de o asemenea componenţă şi mai rar de un asemenea public. Cântecul e clasic, un hard-blues ca la carte, cu melodia refrenului memorabila, versurile jucăuşe („I’m running ’round in circles like a dog without a bone”) şi un echilibru perfect între vocea din prim-plan, riff-urile care o susţin, vocile din armonie şi ritmul de marş. Ascultaţi tot albumul şi, chiar dacă detestaţi Whitesnake, cred că vă veţi lăsa cuceriţi. La un nivel elementar, dar cu toate ingredientele puse cap la cap, ăsta e rock-ul şi (aproape) nimic mai mult. Cât despre public... aş da orice pentru un minut de aşa ceva...

"Live... in the Still of the Night": 

David Coverdale - voce

Doug Aldrich - chitară, voce

Reb Beach - chitară, voce

Marco Mendoza - bas, voce

Tommy Aldridge - baterie
Timothy Drury - clape, voce

Călin Torsan, "Ulcele pe uluci. Miniaturi cu smalţul la vedere"

E destul de uşor să pătrunzi, curios, cu nasul gata să adulmece orice aromă literară, în lumea miniaturală pe care ne-o propune de data aceasta Călin Torsan. La început rămâi nedumerit. E acolo un strop de absurd, minimalist dar dintru început (auto)ironic. Şi tocmai pentru că pasajele de la un titlu la altul sunt scurte, te trezeşti repede în miezul problemei. Scrisul e foarte modern, de-a dreptul postmodern pe alocuri, dar canoanele postmodernismului şi estetica nimicului dintr-o secţiune semnificativă a artei contemporane sunt batjocorite sarcastic („Din ţânţar armăsar”, „Încercarea lui Bob”). Avem în faţă un discernământ literar remarcabil, care face uz cu măsură de găselniţele literaturii contemporane – colaj, deconstructivism, calambururi –, fără a transforma însă tehnica în scop în sine şi revenind mereu la... literatură („Thomas Mann care?”). Însă absurdul artei e oglindă a absurdului auto-cultivat al unei vieţi care capătă repede accente kafkiene sau cvasi-gotice, care mie unuia mi-au amintit de „Les contes du whisky” a belgianului Jean Ray, un autor de proză fantastică despre care se spune că l-ar fi influenţat mult pe Dickens. De altfel fantasticul îşi are locul lui în acest potpuriu: fie integrat într-un context cât se poate de realist, chiar mic-burghez („Blestemul unui pictor mărunt”), ca în nuvela neterminată a lui Dostoievski, „Crocodilul”, dar într-un tablou mai crud, cu felii de viaţă prezentate într-o lumină necruţătoare şi pe un ton incisiv; fie în stilul cu tuşe aproape suprarealiste pe care îl întâlnim uneori în „Nostalgia” lui Cărtărescu („En passant”).

Şi din lumi imaginare şi nestatornice ne întoarcem la ciorba cotidiană, la fragmente cu cât mai amuzante cu cât sunt descrise cu mai mare aparentă seriozitate despre „poliţia gândirii” corecte politic şi modul în care afectează limbajul („Un schimbar de mare importanţ”, totuşi un pic prea caricaturală) sau consecinţele extreme ale unor „drepturi” care tocmai l-au scos de curând – la câţiva ani după apariţia cărţii – din Parlament pe cel care, intrat acolo ca remorcă a unora mai mari decât el, tocmai şi-a luat un spectaculos şut în dos de la electorat („Bestiar”).

„Ulcele pe uluci” e o succesiune uneori descumpănitoare, dar niciodată monotonă de miniaturi, caricaturi şi crochiuri. Deşi folosit doar ca instrument expresiv, comicul e omniprezent, de la cel de situaţie – ca în „Ecvestră”, la care am râs cu lacrimi, tulburându-i pe cei din locul altfel foarte respectabil în care mă aflam – până la cel de limbaj, trecând prin comicul de nume: personaje (dintre care unele apar în mai multe „miniaturi”) ca Ceremónia Futunpic, Silvian Magot, Alumela Părpepiept, Arhimede Ştiucă sau Pamfil Mătură (fost Pătură) sunt urmaşele contemporane ale lui Agamiţă Dandanache, deşi nu mai au nimic nici măcar din aparenţa de onorabilitate a aceluia, la fel cum timpurile nu mai seamănă nici măcar în ceea ce priveşte vanitatea (fals) stilată cu cele ale lui Caragiale. Iar tonul voit sfătos, contrastant cu frivolitatea celor descrise din „Turandot vs Magot” mi-a amintit de procedeul similar folosit uneori de Paul Grigoriu (senior, evident!).

Există şi două momente mai puţin inspirate. Pe de o parte foarte politic corecta „Ruptă din iad”, care ar putea figura oricând pe broşurile agenţiei orwelliene (fără voia şi / sau ştiinţa ei) Barnevernet şi ironia gratuită şi prea puţin subtilă la adresa lui Dan Puric din „One-man-chou”. Dincolo de acestea însă, „Ulcele pe uluci” este o colecţie de miniaturi de mare preţ, tablouri iscusite dintr-o galerie a micimilor noastre de zi cu zi, a cărei principală piesă este, fără niciun dubiu pentru mine, „En passant”, o meditaţie amară, o metaforă a insignifianţei în care viaţa se zbate cot la cot cu moartea a cărei veche măreţie se rezumă astăzi, în cel mai bun caz, la cele câteva rânduri dintr-un ferpar miniatural, fie el şi cu smalţul la vedere.

Coloana sonoră a vieţilor noastre - Warlock, "Fight for Rock"

Pe asta sigur aţi uitat-o... dacă aţi ştiut-o vreodată. Dar în anii 1990 era una dintre porţile (secundare, ce-i drept) de intrare în heavy-metal. Toată lumea o ştie pe Doro Pesch, dar nu mulţi îşi amintesc că a început cu Warlock. Evident – şi acum voi fi plin de prejudecăţi – o trupă germană nu poate dura mult. Cu câteva excepţii, notabile, ce-i drept (Helloween, Scorpions, Kreator), nemţii se repetă la nesfârşit şi îşi epuizează potenţialul creator în cel mult două albume. Dar vocea lui Doro, definitorie pentru metal, a început aici. Şi „Fight for Rock” e o piesă atât de exemplară şi atât de clişeu în acelaşi timp, încât nu poate fi trecută cu vederea. Pe atunci o ştiam cu toţii, acum trebuie să şi-o reamintească toată lumea.

Călin Torsan, "Ospăţul"

Sever Voinescu scria într-un editorial recent că la târgurile de carte îl interesează mai degrabă editurile mici, invizibile în marile librării şi în comerţul cotidian de carte, edituri la care nu o dată găseşti adevărate bijuterii despre care altfel nu ai afla niciodată. „Gând la gând cu bucurie”, mi-am spus, pentru că, printre altele, de la ultima ediţie Gaudeamus mi-am achiziţionat – pentru un preţ foarte „interesant”, ce-i drept, 3.76 lei – romanul lui Călin Torsan, „Ospăţul” (apărut anul acesta la Casa de Pariuri Literare). De Călin Torsan ştiu dintr-un alt context, non-literar, şi nu vă voi plictisi cu detalii pe care le puteţi găsi oricum pe net.

De la primele rânduri am simţit că am în mână o carte care mă va prinde iremediabil în plasa ei. Scriitura este solidă de la bun început, cu fraze fără niciun balast, echilibrate, şi care te bagă direct în miezul problemei. Nici vorbă de abuz de metafore, dar nici de stil „reportericesc”. Stilul este atât de firesc încât frazele par organice. Fără introducere ne trezim direct în miezul dramei, dar intensitatea este contrabalansată de câte un scurt pasaj contemplativ sau meditativ, de unde poate apoi să izbucnească cu forţe noi. Tendinţa naturalistă a descrierii se sprijină pe o paralelă permanentă între lumea omenească şi cea animală, care devine încet-încet leitmotivul naraţiunii. „O libarcă lătăreaţă, minunat colorată cu un amestec nedesluşit de albastru şi verde, se înfundase până la jumătate într-un rost din caldarâm, unde găsise ceva bun de mâncat. Prin preajmă amuşinau şi alte vietăţi minuscule, robite de dulceaţa fărâmei de fruct putrezit. Nici una nu izbutise să se apropie îndeajuns de mult şi să-şi vâre fălcile microscopice în mustul atrăgător, pentru că gândacul ieşea nervos din gaură şi alunga concurenţii prin mişcări bruşte, războinice, sau scoţându-şi în evidenţă platoşa chitinoasă, argument impenetrabil împotriva insectelor mai mici.” Imaginea în mic a universului îşi găseşte corespondentul în lumea „mare”, căci „fiecare gură de gânganie, de animal sau de om trebuia să-şi mestece îmbucătura zilnică, chiar dacă asta însemna tot o gânganie şi tot un dobitoc. Sau chiar un om.”

Alături de paralela aceasta, care ne însoţeşte, în forme ce merg de la simbioză la sfâşiere, pe tot parcursul cărţii, este enunţată aici şi a doua mare temă, cea care dă titlul romanului. În lumea descrisă de Călin Torsan – lumea noastră, a Bucureştiului anilor 2010, dar, în fond, a oricărei metropole contemporane, cu un accent pe cele din Estul Europei – transformă ospăţul din model al comuniunii în simplu reflex de supravieţuire, într-o primă fază, pentru ca în cele din urmă să ajungă la punctul culminant al unei dezbinări radicale, o anti-Euharistie. Dar toate acestea nu sunt ilustrate prin imagini infernale flamboiante, de tipul picturilor lui Bosch, ci îşi cresc seva dintr-un realism sobru, din viaţa de după colţ sau, dacă vreţi, din ştirile televiziunilor care-i ţin lipiţi de ele pe protagonişti, pe vecinii noştri, pe noi înşine. Aşa că impulsul care declanşează succesiunea de întâmplări descrise în roman este cum nu se poate mai prozaic: „Cu trei luni în urmă, când abia începuse toamna, mai mulţi pensionari din cartier primiseră din partea candidatului la primăria de sector invitaţia neaşteptată pentru o excursie de o zi şi o noapte în Turcia. Totul absolut gratuit. Acest fel de generozitate electorală ascundea, ca întotdeauna, inginerii financiare greu de înţeles. Până la urmă tot ceea ce politicienii oferiseră gratis de-a lungul ultimilor ani se făcuse numai cu bani publici. Cocoaşele diferitelor impozitări – cea a salariaţilor bugetari, acelea ale particularilor, micilor întreprinzători sau deţinătorilor de automobile şi apartamente – îndoiseră hidos spatele electoratului nemulţumit şi strâns cu uşa, transformându-l într-un mare semn de întrebare, cu care guvernanţii erau întâmpinaţi din ce în ce mai des în preajma alegerilor. Aşa că era tocmai potrivit câte un cal troian ca acesta, să-i mai facă pe oameni să uite de necazuri. Să le dea impresia că lumea nu-i chiar atât de urâtă şi că guvernanţii nu-s nişte sperietori de ciori, aşa cum erau prezentaţi de o parte a presei.” Personajele lui Călin Torsan sunt oamenii dezabuzaţi şi captivi în cenuşiul unui sfârşit de existenţă ale cărei singure repere – o casă, o maşină, un pic de căpătuială – reprezintă visul iluzoriu al intersecţiei dintre clasa muncitoare pe care şi-a clădit vechiul regim toate minciunile şi cea de mijloc pe care nu a lăsat-o niciodată să ia naştere. Scenariul vieţii acestor oameni, repetitiv şi cvasi-identic, este ţinut în chingile strânse ale propriilor neputinţe, întâi doar spirituale şi intelectuale, cu timpul şi trupeşti, speculate abil de ticăloşi în fond la fel de nefericiţi. O viaţă copleşită până la urmă de „duhorile acre de pişat şi borâtură”, „putoarea bătrâneţii, pe care n-o poţi alunga cu bătătorul şi cârpa de praf” şi care „anunţă sfârşitul”. Şi în toate acestea, tovarăş de nedespărţit şi parşiv, televizorul, cu veşnicele emisiuni de dezbateri, care înghit orice urmă de glas interior şi cărora privitorii hipnotizaţi de bunăvoie i se predau cu totul. Absenţa zgomotului ecranului este pentru Visarion, unul dintre protagonişti, prilej de „zile lungi, nesfârşite şi triste, ore fără cuvinte de ascultat, făcându-l să-şi simtă singurătatea ca pe o povară greu de purtat”. Lipsa graiului, ca dimensiune omenească esenţială, evoluează de la vulgarizarea lui în conversaţii triviale care nu spun nimic până la absenţa cuvintelor. Este drumul descendent prin care „Visarion ajunsese un om fără grai. Era dimensiunea singurătăţii, de care nu-şi dăduse seama pe atunci. I se păruse suficient să audă vorbele la televizor, iar asta îi stârnise impresiile false, că avea păreri şi că ştia cum stau lucrurile”.

La fiecare nou capitol al naraţiunii, autorul îşi construieşte migălos decorul şi aruncă astfel o privire panoramică asupra unei Românii post-comuniste izgonite deopotrivă din visele idealiştilor şi din dispreţul îngâmfat al pseudo-elitelor din cercurile a ceea ce am ajuns să numim, cu un termen generic, hipsterii contemporani. Iţele politicii şi afacerilor folosesc abil contextul regional, patul procustian ce îngăduie „atâta libertate cât dictau puterile ce-şi găsiseră în zonă pieţe noi de desfacere, dar scârţâind încă sub povara comunismului care lăsase atâtea urme de neşters”. Produs al unor vremuri în care „oamenii muncii” se refugiau în discuţii despre fotbal şi femei, în beţii ocazionale şi partide promiscue de sex, Visarion se trezeşte aruncat la vârsta la care puterile încep inevitabil să slăbească în vâltoarea unei lumi pe care nu o înţelege. Dar şacalii noii orânduiri stau la pândă, gata să lămurească omul care atât aşteaptă. „Nu întâmplător fiecare ţară din lagărul comunist avusese câte un tătuc veghind la căpătâiul poporului. Fără el, nimeni n-ar fi ştiut ce era de făcut. Ierarhia se păstra şi la dimensiuni mai mici ale existenţei, astfel că tutela putea fi asumată, pe rând, de secretarii pe judeţ, pe uzină sau din unităţile de învăţământ. Chiar şi viaţa privată fusese configurată cândva de responsabilii scărilor de bloc sau de membrii organizaţiilor săteşti de partid, tot timpul grijulii cu igiena vieţii de familie. Sau de activiştii culturali, înlesnind accesul tuturor la valorile tonice ale vieţii artistice. Nu era deci nimic întâmplător că oameni ca Visarion – cetăţeni, după cum îşi spuneau ei – nu-şi doreau să facă alegeri ori să-şi bată capetele cu prea multe decizii. Ei preferau să li se spună cât mai clar ce era de făcut, iar atunci acţionau cu plăcere. Mass-media preluase sarcinile vechiului partid, ajungând să le dicteze românilor ce să mănânce, cum să se îmbrace, când să-şi ia umbrela, unde să-şi petreacă vacanţele şi concediile sau pe cine să voteze. Lipsa responsabilităţilor îi transformase pe iubitorii micului ecran şi pe cititorii informaţi ai ziarelor într-o uriaşă masă de manevră, foarte utilă în anii electorali. Şi numai atunci. Infantilismul indus după acest algoritm istoric se regăsea chiar în limbajul acelor naivi, robit definitiv construcţiilor verbale impersonale sau categoriilor ţinând de neutralitatea indiferenţei. Argumentele lor erau cele ale emisiunilor şi gazetelor preferate: ‚a zis la televizor că nu e bine să’; ‚a arătat ăştia ieri ce s-a întâmplat’; ‚în presă a anunţat foarte clar cum va fi’.” Descrierea în amănunt a corupţiei şi a matrapazlâcurilor politice şi financiare îl apropie într-o anumită măsură pe Călin Torsan de Bogdan Teodorescu, dar în timp ce acesta din urmă face referire în romanul „Băieţi aproape buni” la contexte politice doar vag mascate şi la personaje reale cu nume schimbate, autorul „Ospăţului” creează figuri noi în baza unor tipologii cvasi-ubicue. Paradoxal, această privire ascuţită ajunge să fie şi unicul punct slab al cărţii. Încercând să explice pe larg cauzele decăderii propriilor personaje, Călin Torsan se îndepărtează de demersul strict literar şi începe o interpretare parţială, în cheie mai degrabă jurnalistică, a propriei creaţii. E aproape ca în acele comentarii din şcoala generală, din care nu lipsea formula „în fraza / versul cutare, autorul vrea să spună că...”. Doar că aici autorul şi „comentatorul” sunt una şi aceeaşi persoană. Nicu Steinhardt scria că un scriitor nu trebuie să predice, nu trebuie să-şi scoată în evidenţă sus şi tare propria părere despre cele descrise în operă. Or, la un moment dat, autorul nostru se lansează într-o critică socială şi politică – altfel vie şi „cu verb”, deşi uneori cu accente vagi superficiale – care riscă să-i transforme opera într-un demers tezist, într-un reportaj-manifest pentru un punct de vedere foarte clar enunţat în lungi pasaje teoretice. Ar fi fost suficiente intervenţiile personajelor bine conturate şi cu păreri trâmbiţate, ca cel numit Profesorul, un intelectual mediu nu lipsit de inteligenţă, cultură şi intuiţie, dar prea copleşit de propria importanţă. Pentru că altfel riscăm să pierdem din vedere miza profundă a romanului, care este, în ciuda cadrului migălos pus la punct, personală.

Un mare merit al lui Călin Torsan este limba română mânuită cu abilitatea scriitorului rasat, cu ironii mai mult sugerate, schimbări subtile de registru, în funcţie de personaje şi contexte, dar şi cu o bogăţie străină minimalismului de care noua literatură face atâta paradă. Câţi dintre grăbiţii cititori contemporani mai ştiu ce este o libarcă? (Mărturisesc că singurul loc unde am întâlnit acest soi de gândaci este poezia „Iisus în celulă” a lui Radu Gyr.) Câţi dintre noi reuşesc, fără să se arunce la DEX, să surprindă comicul din imaginea bărbatului înalt cu „ludaia înconjurată cu o potcoavă argintie de păr alb”, corespondent hazliu al femeii „cu bucile obrajilor rotunjite de ceea ce tocmai mesteca cu mare poftă”. Un maximum de expresivitate este atins în descrierea vizitei în bazarul din Istanbul. Explozia de senzaţii – culori, sunete şi mai ales mirosuri – din orice târg oriental este redată literar printr-o revărsare voită şi sugestivă de expresii colorate şi turcisme, ca melismele nesfârşite ale melodiilor tânguitoare din această parte de lume, într-o succesiune ale cărei repetiţii şi succesiuni de sunete vădesc intenţii muzicale. „Îşi făcură apoi loc pe şart, spre şandramaua muzicantului, ca nişte bidivii ascultători, avându-l pe Conex în fruntea lor, ca o adevărată bimbaşă de beşlii. Se făcuse târziu şi nu mai puteau pierde prea multă vreme în târg. Trebuiau să încheie petrecerea de becheri singuratici. Başca ar mai fi vrut să se-aşeze şi la aldămaş. (...) Hagealâcul îi purtă iarăşi în dreptul sârmelor unde atârnau, ca nişte hălci tăcute, mai multe tătarce lăcuite şi ghiftuite de cântecele frumoase, şoptite la strunele din maţ. Techer-mecher, lăutarul se ridică din jilţul cu perne, unde se afundase picotind sub un macat liliachiu. Lăsă baltă şi nacafaua de-a răsuci mărgelele lui Allah. Îşi întâmpină voios muşteriii pe care îi recunoscuse. De data aceasta nu-i mai întrebă de unde veneau, pentru că Sorin Conex intră de-a dreptul în el, arătându-se tergiman priceput şi explicându-i, ca un mehenghi ce era, că sunt prieteni români, că nu prea au bani, dar că vor musai să-şi cumpere una dintre cobze. Smuls din huzureală, turcul se mişca lent. Lepădă într-un clinchet hurmuzul din lacrimi de sticlă, chiar pe cutia jocului de table cu care mai omora vremea alături de alţi tejghetari, apoi, băgându-şi o scobitoare între dinţi, se avântă printre burţile strălucitoare ale instrumentelor şi le cântări din ochi. Se reîntoarse la Visarion iavaş-iavaş, punându-i în mână o scripcă uşoară şi îndemnându-l peltic s-o încerce.”

În cele din urmă, „Ospăţul” este o meditaţie amară despre abdicarea spiritului. Şi de aceea, în ciuda contextului pur local – un cartier oarecare al Bucureştiului, nişte blocuri aflate, probabil, undeva înspre Ştirbei Vodă, în tot cazul nu departe de locul unde a fost împuşcat Armand Călinescu – are valenţele universale ale oricărei opere artistice importante. Cum observă Nina, celălalt personaj principal, femeia cultivată şi rafinată căzută victima unor idealuri erotice ce distonează cu acelaşi cenuşiu cotidian, „de-aici (...) izvorau toate râurile de fiere care învolburaseră lumea, criza ce-i înspăimântase pe toţi şi care nu avea cum să apară din capricii economice, ci numai din frică şi din moleşeala spiritului, din amănuntul că prea puţini mai vorbeau despre ceea ce simţeau cu adevărat. Discursul oficial fusese preluat de fiecare în parte, astfel că mărturiile deveniseră trâmbiţări neruşinate, iar dialogul se împotmolise în monologurile sterile şi în caterinca ieftină.” Lumea lui Călin Torsan este închisă în ea însăşi. Privirea către Dumnezeu e obturată de îndoieli, necredinţă, confuzie, prejudecăţi. Şi atunci drama câinilor vagabonzi, aceşti veşnici protagonişti a nenumărate campanii şi discursuri sforăitoare şi goale de conţinut, deopotrivă tovarăşi şi duşmani ai locuitorilor oraşelor noastre, devine propria noastră tragedie fără ieşire. („Degeaba lătra Zimbru. Ce urechi să-l fi ascultat?”)

„Ospăţul”, dincolo de hiba tezistă – singura, cred, care îl opreşte din calea spre culmile definitive ale literaturii – este un roman care ar putea deveni cu timpul fundamental, semn al reîntoarcerii prozei literare, după tot felul de experimente mai mult sau mai puţin reuşite, la drumul pe care i l-a prezis încă de acum mai bine de jumătate de secol Mircea Eliade. Semn al revenirii la naraţiune.