Dragi prieteni,
In 27 si 29 ianuarie sunt programate la vot in Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei (PACE) doua rapoarte foarte importante si periculoase pentru valorile noastre comune. Scopul acestui mesaj este sa ne indemne la actiune pentru respingerea lor.
Va rugam cititi cu atentie cele de mai jos. Daca mai cunoasteti persoane interesate, dati-le de stire.
CE ESTE PACE SI CE ROL ARE?
Consiliul Europei cuprinde reprezentanti din 47 de tari europene (inclusiv tarile UE) si are printre atributii armonizarea legislatiilor nationale cu Conventia Europeana a Drepturilor Omului (CEDO). Autoritatea suprema privind interpretarea Conventiei este Curtea Europeana a Drepturilor Omului.
In ultimii ani, PACE a fost parazitat de forte radicale de stanga, care fac presiuni crescande pentru adoptarea unor rezolutii in acord cu agenda lobby-ului international pro-avort si pro-homosexualitate, impotriva vietii, impotriva familiei si impotriva libertatilor religioase.
Rezolutiile PACE sunt folosite ca instrument de presiune asupra guvernelor si parlamentelor nationale pentru ca acestea sa modifice legislatia interna. Reamintim ca legislatia internationala are prioritate in fata celei nationale.
Totodata, rezolutiile sunt adesea luate in considerare de Curtea Europeana a Drepturilor Omului in emiterea deciziilor sale, care sunt obligatorii.
CE CUPRIND RAPOARTELE CONTESTATE?
Ambele rapoarte ameninta grav familia, dreptul la viata, moralitatea publica, interesul superior al copilului precum si dreptul si interesul suveran al statelor de a proteja aceste valori.
1. Raportul privind discriminarea in baza orientarii sexuale si a identitatii sexuale – 27 ianuarie
[Documentul 12087 - “Discrimination on the basis of sexual orientation and gender identity”, raportor Andreas Gross, Elvetia, Grupul Socialist]
Textul integral in limba engleza: http://assembly.coe.int/Main.asp?link=/Documents/WorkingDocs/Doc09/EDOC12087.htm
Raportul cere statelor membre:
Sa legalizeze casatoriile homosexuale precum si sa recunoasca reciproc casatoriile si uniunile civile intre persoane de acelasi sex;
Sa adopte legislatii interne prin care sa elimine orice fel de discriminare pe motiv de orientare sexuala, sa interzica orice referiri si manifestari publice negative la adresa asa-ziselor „minoritati sexuale”. Acest obiectiv submineaza libertatea de asociere, religioasa, de cuvint si drepturile parentale;
Sa-si ajusteze sistemul educativ in sensul promovarii in randul minorilor a homosexualitatii ca stare de normalitate si sa combata “homofobia” prin actiuni legislative si educative adresate tinerilor;
Sa faciliteze, chiar din fonduri publice, schimbarea sexului biologic al indivizilor cind acestia o cer.
2. Raportul „Cincisprezece ani de la Conferinta Internationala asupra Populatiei si Dezvoltarii” – 29 ianuarie
[Documentul 1192 - ’15 years since the International Conference on Population and Development Programme of Action’, raportor – Christine McCafferty, Grupul Socialist]
Textul integral in lb. engleza:
http://assembly.coe.int/Main.asp?link=/Documents/WorkingDocs/Doc09/EDOC11992.htm
Raportul promoveaza avortul ca mijloc de planificare familiala si control al nasterilor, fortand recunoasterea acestuia ca „drept al omului” si finantarea din fondurile publice.
CE PUTEM FACE?
Opozitia fata de aceste documente este o datorie crestina, pe care va invitam sa o indeplinim impreuna.
1. Contactati delegatii Romaniei in Consiliul Europei si exprimati-va pozitia.
Solicitati-le ferm sa voteze respingerea ambelor documente.
Datele de contact ale reprezentantilor delegatiei Romaniei la Consiliul Europei:
- Parlamentari: http://www.cdep.ro/pls/parlam/structura.dp?idg=19&leg=2008.
- Secretariatul delegatiei romane la PACE:
Doamna Nadia Valentina Ionescu, Camera Deputatilor, la Tel: +40 21 414 18 75, Fax: +40 21 414 18 77, pace@cdep.ro, dropi@cdep.ro;
Doamna Mihaela Draghici, Senat, la Tel: +40 21 414 25 84, Fax: +40 21 313 35 07, sau electronic la adresa mihaela.draghici@senat.ro .
Daca sunteti un ONG, trimiteti o adresa oficiala, scrisa, in acest sens.
Trimiteti un e-mail sau un fax; daca puteti, dati si un telefon – ar fi ideal.
Va rugam sa ne inaintati orice raspuns pe care l-ati primit.
Ne puteti contacta la urmatoarele adrese:
office@protejarea-familiei.com
provitabucuresti@yahoo.com
2. Rugaciunea este, se intelege, foarte utila si necesara. Fie ca Dumnezeu sa le deschida mintile si inimile reprezentantilor statelor europene la Consiliul Europei pentru a respinge aceste documente otravitoare.
Asociatia Alianta Familiilor din Romania
Asociatia Pro-vita – fil. Bucuresti
Monday, January 25, 2010
Monday, January 18, 2010
Reflecţie la Duminica lui Zaheu
Evanghelia de astăzi ne vorbeşte despre una dintre marile minuni săvârşite de Mântuitorul Hristos în drumul Său către Ierusalim, capitala Iudeii, ce se traduce “oraşul păcii”, pentru că acolo avea să-Şi desăvârşească Domnul opera, prin care a restabilit pacea între Dumnezeu şi lume. Iar semnele acestei împăcări se văd deja în cele citite astăzi din Evanghelia după Sfântul Luca, căci cu adevărat pocăinţa este calea spre comuniunea cu Dumnezeu. Iar întâlnirea lui Hristos cu vameşul Zaheu este pildă pentru noi toţi.
Citim că mai marele vameşilor, fiind mic de statură nu-L putea vedea pe Iisus din cauza mulţimii, aşa cum fiecare dintre noi, când este tulburat de mulţimea grijilor şi a diverselor preocupări lumeşti nu mai poate creşte duhovniceşte şi astfel nu-L poate vedea pe Dumnezeu. Dar chiar din cel mai mare adânc ne putem înălţa spre El, dacă dorinţa ne este arzătoare, cum a fost a lui Zaheu, care s-a suit într-un sicomor, aprins de căldura credinţei şi de dorinţa pocăinţei. Hristos, cunoscând sufletul lui, imediat l-a chemat, spunând: “Zaheu, grăbeşte-te şi te dă jos, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta.” Avem aici însăşi esenţa învăţăturii ortodoxe despre conlucrarea între voinţa omului şi harul lui Dumnezeu. Căci pentru a ne îndrepta spre Hristos este nevoie să facem un efort, să ne lepădăm cât putem de păcate şi să ne îndreptăm cugetul către cele duhovniceşti. Însă Dumnezeu, cum vede voinţa noastră îndreptată spre El, ne vine în ajutor cu harul Său, care o întăreşte, astfel încât omul să dorească mai mult pe Dumnezeu şi Dumnezeu să răspundă mai puternic dorinţei lui, aşa cum a făcut cu Zaheu, în casa căruia a poposit, umplându-l de bucurie.
Iudeii însă murmurau şi cârteau, văzând pe Hristos că a intrat în casa unui om păcătos. Şi ca ei facem şi noi, de fiecare dată când judecăm pe aproapele nostru. Şi niciodată nu se mânie Dumnezeu mai tare pe noi, decât atunci când ne vede cum îi vorbim de rău pe ceilalţi, cum gândim lucruri rele despre ei. Căci atunci când judecăm, ne socotim pe noi mai buni decât cei despre care vorbim, căci oricine judecă prin comparaţie cu sine. De aceea, oricât de păcătos ar fi un om, beţiv, desfrânat, hoţ, chiar ucigaş, nu trebuie sa-l osândim, căci nu ştim ce e în inima lui şi apoi avem şi noi păcatele noastre de care trebuie sa ne îngrijim şi nu ştim dacă acela nu se va pocăi înaintea noastră. Să nu uităm că primul care a intrat în Împărăţia lui Hristos, înainte de Avraam, înainte de profeţii Vechiului Testament, ba chiar înainte de Sfântul Ioan Botezătorul, a fost tâlharul de pe cruce, care prin pocăinţă a dobândit raiul.
Zaheu ne dă multă învăţătură prin pilda sa. Căci odată ce a fost luminat de poposirea Mântuitorului în casa sa, se hotărăşte să dea jumătate din averea sa săracilor şi dacă a năpăstuit pe cineva cu ceva să înapoieze împătrit. Iată deci că adevărata întoarcere la Dumnezeu se manifestă şi prin fapte de milostenie, de iubire de aproapele şi de îndreptare a greşelilor trecute.
“Iar Iisus a zis către el: astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi el este fiu al lui Avraam.” Niciodată nu este prea târziu pentru pocăinţă, prin care dobândim iertare de păcate şi mântuirea care este numai în Hristos, căci înainte de Întruparea Sa omul se înstrăinase de Dumnezeu prin păcat, şi oricât s-ar fi căit, ramânea despărţit de El. De aceea Iisus a unit în Persoana Sa divinul cu umanul, căci este Dumnezeu şi om, făcând astfel posibilă comuniunea noastră cu dumnezeirea. Zaheu s-a arătat ca adevărat fiu al lui Avraam nu prin descendenţă, ci prin aceea că a săvârşit faptele lui Avraam, adică dreptatea şi milostenia. Prin acestea şi mai presus de toate prin dragoste de Dumnezeu şi de oameni ne putem arăta şi noi ca fiind adevăraţi creştini. Şi astfel, ori de câte ori unul dintre noi se întoarce la Dumnezeu, putem spune cu adevărat că “şi acesta este chip al lui Hristos”.
Istorisirea de astăzi se încheie cu un cuvânt mereu reamintit de Domnul şi Mântuitorul nostru: “Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut.” De aceea sfânta noastră Biserică ne învaţă să ne socotim întâi pierduţi, pentru ca Hristos să vină, să ne caute şi să ne mântuiască. Puterea pocăinţei, numită de greci metanoia, adică schimbare a minţii, răzbate puternic din pilda de astăzi. Trebuie dar să înţelegem că este cu adevărat necesar să ne schimbăm mintea pentru a ne uni cu Dumnezeu, căci sălaşul păcatului este în mintea noastră. Nu sunt suficiente doar faptele exterioare, aşa cum le regăsim propovăduite la diverse secte, dintre care una se şi numeşte a pocăiţilor, fără a înţelege cu adevărat sensul pocăinţei. Este necesară o schimbare a dispoziţiei interioare. Nu ajunge numai să nu facem păcatul cu fapta, trebuie să ajungem să nu-l mai vrem, să nu-l mai gândim, şi doar astfel ne vom putea face sălaş curat al lui Dumnezeu şi Îl vom primi pe Hristos în sufletele noastre, precum Zaheu odinioară în casă. Întăriţi de rugăciunile sfinţilor, să învăţăm dar să ne pocăim precum Zaheu, ştiind că nu este păcat pe care dragostea nesfârşită de oameni a lui Dumnezeu să nu-l poată ierta. Şi să-L implorăm pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos să ne dăruiască mântuirea, pentru rugăciunile Preacuratei Sale Maici şi ale tuturor sfinţilor. Amin!
Citim că mai marele vameşilor, fiind mic de statură nu-L putea vedea pe Iisus din cauza mulţimii, aşa cum fiecare dintre noi, când este tulburat de mulţimea grijilor şi a diverselor preocupări lumeşti nu mai poate creşte duhovniceşte şi astfel nu-L poate vedea pe Dumnezeu. Dar chiar din cel mai mare adânc ne putem înălţa spre El, dacă dorinţa ne este arzătoare, cum a fost a lui Zaheu, care s-a suit într-un sicomor, aprins de căldura credinţei şi de dorinţa pocăinţei. Hristos, cunoscând sufletul lui, imediat l-a chemat, spunând: “Zaheu, grăbeşte-te şi te dă jos, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta.” Avem aici însăşi esenţa învăţăturii ortodoxe despre conlucrarea între voinţa omului şi harul lui Dumnezeu. Căci pentru a ne îndrepta spre Hristos este nevoie să facem un efort, să ne lepădăm cât putem de păcate şi să ne îndreptăm cugetul către cele duhovniceşti. Însă Dumnezeu, cum vede voinţa noastră îndreptată spre El, ne vine în ajutor cu harul Său, care o întăreşte, astfel încât omul să dorească mai mult pe Dumnezeu şi Dumnezeu să răspundă mai puternic dorinţei lui, aşa cum a făcut cu Zaheu, în casa căruia a poposit, umplându-l de bucurie.
Iudeii însă murmurau şi cârteau, văzând pe Hristos că a intrat în casa unui om păcătos. Şi ca ei facem şi noi, de fiecare dată când judecăm pe aproapele nostru. Şi niciodată nu se mânie Dumnezeu mai tare pe noi, decât atunci când ne vede cum îi vorbim de rău pe ceilalţi, cum gândim lucruri rele despre ei. Căci atunci când judecăm, ne socotim pe noi mai buni decât cei despre care vorbim, căci oricine judecă prin comparaţie cu sine. De aceea, oricât de păcătos ar fi un om, beţiv, desfrânat, hoţ, chiar ucigaş, nu trebuie sa-l osândim, căci nu ştim ce e în inima lui şi apoi avem şi noi păcatele noastre de care trebuie sa ne îngrijim şi nu ştim dacă acela nu se va pocăi înaintea noastră. Să nu uităm că primul care a intrat în Împărăţia lui Hristos, înainte de Avraam, înainte de profeţii Vechiului Testament, ba chiar înainte de Sfântul Ioan Botezătorul, a fost tâlharul de pe cruce, care prin pocăinţă a dobândit raiul.
Zaheu ne dă multă învăţătură prin pilda sa. Căci odată ce a fost luminat de poposirea Mântuitorului în casa sa, se hotărăşte să dea jumătate din averea sa săracilor şi dacă a năpăstuit pe cineva cu ceva să înapoieze împătrit. Iată deci că adevărata întoarcere la Dumnezeu se manifestă şi prin fapte de milostenie, de iubire de aproapele şi de îndreptare a greşelilor trecute.
“Iar Iisus a zis către el: astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi el este fiu al lui Avraam.” Niciodată nu este prea târziu pentru pocăinţă, prin care dobândim iertare de păcate şi mântuirea care este numai în Hristos, căci înainte de Întruparea Sa omul se înstrăinase de Dumnezeu prin păcat, şi oricât s-ar fi căit, ramânea despărţit de El. De aceea Iisus a unit în Persoana Sa divinul cu umanul, căci este Dumnezeu şi om, făcând astfel posibilă comuniunea noastră cu dumnezeirea. Zaheu s-a arătat ca adevărat fiu al lui Avraam nu prin descendenţă, ci prin aceea că a săvârşit faptele lui Avraam, adică dreptatea şi milostenia. Prin acestea şi mai presus de toate prin dragoste de Dumnezeu şi de oameni ne putem arăta şi noi ca fiind adevăraţi creştini. Şi astfel, ori de câte ori unul dintre noi se întoarce la Dumnezeu, putem spune cu adevărat că “şi acesta este chip al lui Hristos”.
Istorisirea de astăzi se încheie cu un cuvânt mereu reamintit de Domnul şi Mântuitorul nostru: “Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut.” De aceea sfânta noastră Biserică ne învaţă să ne socotim întâi pierduţi, pentru ca Hristos să vină, să ne caute şi să ne mântuiască. Puterea pocăinţei, numită de greci metanoia, adică schimbare a minţii, răzbate puternic din pilda de astăzi. Trebuie dar să înţelegem că este cu adevărat necesar să ne schimbăm mintea pentru a ne uni cu Dumnezeu, căci sălaşul păcatului este în mintea noastră. Nu sunt suficiente doar faptele exterioare, aşa cum le regăsim propovăduite la diverse secte, dintre care una se şi numeşte a pocăiţilor, fără a înţelege cu adevărat sensul pocăinţei. Este necesară o schimbare a dispoziţiei interioare. Nu ajunge numai să nu facem păcatul cu fapta, trebuie să ajungem să nu-l mai vrem, să nu-l mai gândim, şi doar astfel ne vom putea face sălaş curat al lui Dumnezeu şi Îl vom primi pe Hristos în sufletele noastre, precum Zaheu odinioară în casă. Întăriţi de rugăciunile sfinţilor, să învăţăm dar să ne pocăim precum Zaheu, ştiind că nu este păcat pe care dragostea nesfârşită de oameni a lui Dumnezeu să nu-l poată ierta. Şi să-L implorăm pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos să ne dăruiască mântuirea, pentru rugăciunile Preacuratei Sale Maici şi ale tuturor sfinţilor. Amin!
Friday, December 25, 2009
Tuesday, December 8, 2009
Sfântul din preajma noastră, Nicolae, Făcătorul de minuni
A vorbi despre Sfântul Nicolae este în acelaşi timp greu şi foarte uşor. Uşor, pentru că toată lumea a auzit de acest sfânt, care este unul dintre cei mai cunoscuţi din Ortodoxie şi pe care cei mai mulţi dintre noi îl recunoaştem imediat când vedem o icoană a lui. Greu, pentru că deşi toţi am auzit de el, de ar fi să ne întrebe cineva cine este cu adevărat Sfântul Nicolae, nu putem să răspundem prea concret. Să încercăm, dar, să aflăm împreună câte ceva despre viaţa acestui om cu adevărat minunat, dar şi despre relaţia lui cu noi.
Sfântul Nicolae s-a născut în jurul anului 270 în oraşul Patara din regiunea Licia, pe atunci parte a Imperiului Roman, astăzi în Turcia. A fost unicul copil al părinţilor lui, doi creştini bogaţi, Teofan şi Nona. Viaţa sfântului s-a arătat minunată încă din fragedă pruncie, căci la naştere a stat trei ore pe picioarele sale în baie, iar apoi a supt numai din sânul drept al mamei sale. Mai mult decât atât, miercurea şi vinerea nu se hrănea de la sân decât o singură dată, după rugăciunea de seară. De când a început să vorbească şi să fie dat la învăţătură, s-a dovedit în acelaşi timp foarte studios şi feciorelnic, mare iubitor de rugăciune şi foarte bun la carte, astfel încât, în ciuda vârstei mici, era socotit de mulţi un înţelept. După o vreme a fost hirotonit preot de unchiul său, care era episcop şi care a profeţit despre el, spunând că acesta va fi în acelaşi timp luminător poporului şi ajutător celor din nevoi, precum s-a şi arătat şi se arată până astăzi.
După moartea părinţilor, Sfântul Nicolae a împărţit săracilor averea care i-a rămas. În această perioadă a făcut una dintre milosteniile cele mai cunoscute ale sale. Un om bogat sărăcise şi rămăsese în mare nevoie, cu cele trei fiice ale sale, fecioare. Disperat din cauza lipsurilor, a hotărât să-şi trimită fetele să se prostitueze. Aflând de aceasta, Sfântul Nicolae a mers noaptea pe ascuns la casa acelui om şi i-a aruncat pe geam o pungă de galbeni, pe care acela, găsind-o, a putut să-şi mărite prima fiică, căci pe vremea aceea îi era greu unei fete să-şi găsească soţ de nu avea zestre. La fel a făcut Sfântul, aruncând o altă pungă de galbeni, şi pentru a doua soră. Şi această faptă o săvârşea pe ascuns, pe de o parte ca să nu ajungă să se mândrească, fiind lăudat, iar pe de alta, ca să nu-l ruşineze pe cel care primea. Iată însă că tatăl fetelor s-a rugat să i se arate binefăcătorul său, iar când Sfântul Nicolae a aruncat şi a treia pungă, pentru ultima dintre fete, tatăl l-a urmărit, a căzut în genunchi mulţumindu-i, şi a fost învăţat de el să nu spună nimic. Iată una dintre întâmplările care ne învaţă câte ceva despre cum se cuvine făcută milostenia şi poate fi exemplu şi pentru noi, astăzi. Gândiţi-vă un pic la cum avem noi obiceiul să-i judecăm pe cei din jur şi priviţi atitudinea contrastantă a Sfântului Nicolae. Cu ce avem de-a face în întâmplarea de faţă? Cu un om, năpăstuit, ce-i drept, dar care vrea să facă o mare fărădelege: să-şi pună propriile fete să-şi vândă trupul. Iar Sfântul Nicolae era preot al Bisericii. Putea deci, aflând despre acestea, să se ducă la tatăl respectiv şi să-l certe de faţă cu toţi. Putea să-i spună că mai bine e să rabzi decât să-ţi vinzi proprii copii şi să-i îndemni să păcătuiască pentru câştigul material. Sau putea, măcar după ce-i dăduse banii, să-i bată obrazul pentru că nu se gândise mai mult înainte de a lua o asemenea hotărâre. Dar Sfântul Nicolae nu face nimic din toate acestea. El îşi arată iubirea de oameni fără să judece, dăruieşte cu bună inimă şi în ascuns, şi astfel câştigă de două ori, pentru că fetele nu mai sunt date spre desfrânare, iar tatăl se întoarce mai vârtos spre Dumnezeu. Fapta bună făcută dezinteresat înmoaie uneori şi cele mai împietrite inimi. Să ne gândim la acestea atunci când aproapele nostru ne cere ajutorul, iar noi, dacă ne hotărâm să i-l dăm, ne facem înainte nenumărate calcule şi-l judecăm în fel şi chip. „De ce a ajuns aşa? Înseamnă că nu s-a organizat cum trebuie? Cu ce sunt eu de vină că e el în nevoie?” şi altele asemenea.
După un pelerinaj în Palestina, în timpul căruia a liniştit furtuna pe mare şi l-a alungat pe diavolul ce încerca să răstoarne corabia, iar apoi a intrat în biserică prin uşile închise, Sfântul Nicolae a vrut să se retragă în pustiu, să se facă sihastru. Dar Dumnezeu l-a oprit, şi chiar după ce s-a întors în patria sa, într-o mănăstire, i s-a arătat în vedenie şi i-a spus: „Nicolae, să intri în nevoinţa poporului, dacă doreşti să fii încununat de Mine!” „Nicolae, nu este aceasta holda pe care trebuie să Mi-o aduci roadă şi pe care o aştept de la tine; ci întoarce-te către oameni, ca să se preamărească prin tine Numele Meu!” Să reţinem aceste cuvinte. Cu adevărat, prin fiecare creştin, Numele lui Dumnezeu fie se preamăreşte, fie se huleşte. Dacă cei care nu au ajuns la credinţă îi vor vedea pe creştini trăind frumos, vor dobândi şi ei respect faţă de această credinţă a noastră. De aceea, fiind foarte blând, milos, ajutător tuturor, Sfântul Nicolae le-a atras tuturor respectul, şi până astăzi este pomenit şi de musulmani, ba chiar şi de necredincioşi, când se află în vreo nevoie mare. În schimb, când îi văd pe cei care astăzi se bat cu pumnul în piept pe canalele media rostind numele lui Hristos cum în acelaşi timp au o atitudine profund necreştină, oamenii se îndepărtează de Dumnezeu, îşi pierd respectul pentru creştinism. Când ne văd pe noi cum venim la biserică şi apoi ne arătăm egoişti, bârfitori, lacomi, mincinoşi, ceilalţi resping din cauza aceasta şi credinţa. E o mare responsabilitate pe care o avem şi de care trebuie să ţinem seama în fiecare gest, în fiecare atitudine, ba chiar în fiecare gând.
Deci fiind îndrumat de Dumnezeu, Sfântul Nicolae s-a dus în oraşul Mira, care astăzi se numeşte Demre şi se află tot în Turcia. Acolo a murit arhiepiscopul, iar celorlalţi episcopi li s-a arătat în vedenie că trebuie să-l hirotonească pe Sfântul Nicolae, pe care înainte nici nu-l cunoşteau. Şi ştim că, smerit fiind, Sfântul ar fi refuzat această demnitate, dar a avut şi el o viziune, în care Hristos îi dădea o Sfântă Evanghelie îmbrăcată în aur şi mărgăritare, iar Maica Domnului îi punea pe umeri un veşmânt arhieresc. De când a fost înscăunat arhiepiscop, Sfântul Nicolae a avut uşa deschisă pentru toată lumea, i-a miluit pe credincioşi şi pe necredincioşi. Sub împăraţii persecutori Diocleţian şi Maximian a fost închis, pentru ca apoi, când Constantin cel Mare a declarat libertatea creştinismului, să fie eliberat.
În acea vreme s-a făcut tulburare în Biserică, prin apariţia unei erezii. Arie, ereticul despre care vorbim, nega faptul că Hristos e Dumnezeu. În acest scop împăratul a convocat primul Sinod ecumenic, unde s-a mărturisit cu tărie dogma dumnezeirii Mântuitorului Hristos. Aici se spune că Sfântul Nicolae, participant în calitate de arhiepiscop al Mirei, l-a pălmuit pe eretic. Este o atitudine care la prima vedere pare contrastantă cu blândeţea lui binecunoscută. Dar dacă atunci când vedem oameni care suferă se cuvine să-i miluim cum putem, nu putem răbda când chiar un preot – căci Arie era preot – face dezbinare în Biserică şi astfel Îl batjocoreşte pe Dumnezeu. Aici se impune o anumită intransigenţă, pentru că toleranţa în acest sens poate fi confundată cu o lipsă de convingere în credinţă, care să-i facă pe credincioşii simpli să alunece de la adevăr. Nu înseamnă că trebuie ca noi acum să-i luăm la palme pe toţi cei care predică în adunările lor altceva decât ce ne-a învăţat pe noi Biserica Ortodoxă. Pentru că nici noi nu suntem arhiepiscopi, precum Sfântul Nicolae, nici aceia nu sunt în aceeaşi măsură responsabili ca Arie, pentru că ani de zile, uneori secole, în mediul lor au fost cultivate aceste învăţături greşite. Dar să nu ne amăgim spunând că peste tot unde se vorbeşte despre Dumnezeu este bine. Voi da un exemplu: unii sectanţi spun că ei sunt credincioşi, dar o hulesc pe Maica Domnului şi îi aruncă icoanele. Dar oare cum ai putea spune despre un om că îi eşti prieten şi în acelaşi timp să o înjuri pe mama lui, iar dacă vezi o fotografie cu ea, să o arunci scârbit la coş? Deci să fim atenţi, căci credinţa şi rugăciunea sunt în Ortodoxie, iar la ceilalţi au apărut în timp tot felul de deformări. Se cuvine să-i tratăm pe ei cu iubire, să ne rugăm ca Dumnezeu să-i întoarcă, dar să nu ne amestecăm în nici un fel credinţa cu rătăcirile lor.
Până la sfârşitul vieţii, Sfântul Nicolae a păstorit cu înţelepciune, a risipit idolii din cetate, i-a ajutat pe cei săraci sau osândiţi pe nedrept. Odată a luat el însuşi sabia din mâna călăului care se pregătea să le taie capetele unor tineri asupra cărora se pronunţase o sentinţă nedreaptă, iar altă dată i s-a arătat împăratului în vis, convingându-l să-i elibereze pe trei înalţi funcţionari militari, pe care îi condamnase la moarte în urma unor mărturii mincinoase. Nişte corăbieri care doar auziseră de el l-au chemat în ajutor în timpul unei furtuni, iar el i-a adus la mal cu rugăciunile, unde i-a aşteptat în persoană, dându-le şi îndrumări duhovniceşti şi întorcându-i de la anumite gânduri păcătoase pe care le aveau. În asemenea fapte a trăit, iar în anul 346 a murit şi a fost îngropat într-o zi de 6 decembrie. Trupul său a izvorât mir încă din timpul slujbei înmormântării şi de atunci a săvârşit multe minuni.
Până astăzi, Sfântul Nicolae este unul dintre cei mai iubiţi sfinţi ai creştinismului. Şi când ne întrebăm care este motivul acestei popularităţi, socotesc că, între altele, este atât de iubit tocmai pentru că, după criteriile rigide ce se aplică în vieţile noastre şi uneori şi în Biserică, Sfântul Nicolae pare foarte neserios. Să nu ne smintească acest cuvânt, ştiind că judecăţile lui Dumnezeu sunt altfel decât ale oamenilor. Să încercăm să ne imaginăm un pic cum stau lucrurile: Sfântul Nicolae a fost arhiepiscop. Gândiţi-vă la acest cuvânt şi vedeţi ce vă vine în minte. Un arhiepiscop este un om îmbrăcat în haine de cult strălucitoare, care sfinţeşte, învaţă şi peste tot se arată în mare cinste, căci aşa şi este, fiind pus în slujba sa de Însuşi Hristos. Mai mult, Sfântul Nicolae se află în ceata sfinţilor, în faţa Tronului lui Dumnezeu, alături de îngeri şi de Maica Domnului. Şi cu toate acestea, din marea lui slavă, în loc să-şi vadă de odihna binemeritată, el ascultă chemările cele mai simple ale credincioşilor şi le vine în ajutor. În Rusia, după războiul civil, a urmat o foamete mare. În timpul ei, o bătrână dintr-un sat a găzduit într-o noapte un drumeţ ostenit, un bătrân mic de statură. Dimineaţa, după ce s-au rugat împreună, l-a condus până la poartă, iar apoi a găsit pe masă două pâini mari. Privind la icoană, şi-a dat seama că-l găzduise chiar pe Sfântul Nicolae. Aşa se arată el de cele mai multe ori: un bătrân îmbrăcat în haine simple, în funcţie de locul unde apare. Oamenii îi spun, cu gingăşie, „bunicuţul”. Prin anii ’80, un musulman din Taşkent a fost înconjurat într-o noapte, în stepă, de o haită de lupi. Disperat, a strigat: „Dumnezeule rusesc şi Nikola, ajutaţi-mă.” Imediat s-a stârnit un viscol care i-a ridicat pe lupi, iar alături de om a apărut un bătrân care i-a spus „Caută-mă în biserica rusească” şi a dispărut. În Rusia, o femeie a intrat într-o sectă şi cei de acolo au învăţat-o să se lepede de icoane, iar ultima pe care a aruncat-o a fost a Sfântului Nicolae. Seara, întorcându-se a găsit un bătrân stând în frig, care i-a spus: „Stăpâna casei m-a alungat.” Atunci şi-a dat seama de greşeala ei şi a adus icoanele înapoi în casă. Tot în zilele noastre, un copil era lăsat în timpul zilei cu o bătrână, care avea pe geamantan o icoană a Sfântului Nicolae, la care se ruga. După un timp, fiind părinţii acasă, dar ocupaţi cu menajul, copilul s-a urcat pe un scăunel şi, văzându-i de la balcon pe cei care se jucau afară, a vrut să meargă la ei şi a sărit de la etajul patru. Părinţii au auzit jos zarvă, dar l-au găsit viu şi nevătămat, iar la mirarea lui, le-a spus: „Bunicuţul m-a prins. Bunicuţul din geamantan.” În alte cazuri, fiind chemat în ajutor, Sfântul Nicolae a vindecat oameni grav bolnavi, aflaţi în spital, astfel încât medicii s-au minunat atât de tare încât au scris şi articole ştiinţifice pe aceste teme. Sunt lucruri întâmplate în zilele noastre, iar cele pe care le-am spus acum reprezintă doar o mică parte a nenumăratelor minuni. Iată că cel pe care ni l-am putea imagina doar între mari rugători, în pustiu, îndrumându-i pe aceia pe calea rugăciunii, aşa cum a făcut, de pildă, cu Sfântul Stareţ Gheorghe de la Cernica, se ocupă adesea şi de micile noastre probleme, de ceea ce am fi tentaţi să numim mărunţişuri. Un credincios povesteşte chiar că, pe când era copil, Sfântul îi trimitea, de două ori pe lună, câte o bomboană. Sigur că minunile se fac după capacitatea de înţelegere a fiecăruia, dar şi după nevoile lui. Un alt Nicolae, Steinhardt, vorbind despre un sfânt catolic spune cuvinte ce i se potrivesc foarte bine şi Sfântului Nicolae, legate tocmai de aceste mărunţişuri: „Există dureri ne-măreţe, ne-tragice, există năpaste caraghioase, necazuri sâcâitoare şi boli care nu ucid însă otrăvesc viaţa pătimitorului. Oare nu şi acestea se cade a fi luate în seamă? (...)Pierderea cheilor casei, ce chin şi ce necaz pentru un bătrân sărac, pentru un neputincios, un neajutorat… Pierderea câinelui iubit pentru omul lipsit de orice prieten, ce nefericire!” Iată că, în mila sa, Sfântul Nicolae se apleacă şi către aceste mici dureri şi este gata oricând să ne vină în ajutor, de-l chemăm cu cât de puţină credinţă. Şi adesea învăţăm de aici că şi noi, neputincioşi şi păcătoşi, dacă nu putem să facem minunile mari ale Sfântului Nicolae, îi putem fi următori în cele mici. Căci în zilele noastre copleşite de egoism, o vorbă bună, un gând către Dumnezeu, un gest de politeţe, un sfat prietenesc, sacrificarea a câteva minute din timpul nostru propriu şi atât de preţios pentru a asculta necazurile mărunte, dar atât de apăsătoare ale celui de lângă noi sunt mici minuni la îndemâna oricui.
Pe acestea se cuvine să le facem şi să nu pregetăm, pentru toate, să cerem ajutorul lui Dumnezeu, al Maicii Domnului şi al Sfântului Nicolae. Căci noi rar îi chemăm pe sfinţi, deşi ei mereu ne văd, mereu ne sunt aproape şi mereu vor să ne ajute. Aşadar să devenim şi noi din nou precum copiii, căci Hristos spune că doar cei ce se fac precum ei vor moşteni Împărăţia Cerurilor. Şi să nu încetăm să-l chemăm pe blândul Moş Nicolae, care tuturor ne aduce darurile de trebuinţă, de suntem şi noi, măcar pentru o clipă... cuminţi.
Sfântul Nicolae s-a născut în jurul anului 270 în oraşul Patara din regiunea Licia, pe atunci parte a Imperiului Roman, astăzi în Turcia. A fost unicul copil al părinţilor lui, doi creştini bogaţi, Teofan şi Nona. Viaţa sfântului s-a arătat minunată încă din fragedă pruncie, căci la naştere a stat trei ore pe picioarele sale în baie, iar apoi a supt numai din sânul drept al mamei sale. Mai mult decât atât, miercurea şi vinerea nu se hrănea de la sân decât o singură dată, după rugăciunea de seară. De când a început să vorbească şi să fie dat la învăţătură, s-a dovedit în acelaşi timp foarte studios şi feciorelnic, mare iubitor de rugăciune şi foarte bun la carte, astfel încât, în ciuda vârstei mici, era socotit de mulţi un înţelept. După o vreme a fost hirotonit preot de unchiul său, care era episcop şi care a profeţit despre el, spunând că acesta va fi în acelaşi timp luminător poporului şi ajutător celor din nevoi, precum s-a şi arătat şi se arată până astăzi.
După moartea părinţilor, Sfântul Nicolae a împărţit săracilor averea care i-a rămas. În această perioadă a făcut una dintre milosteniile cele mai cunoscute ale sale. Un om bogat sărăcise şi rămăsese în mare nevoie, cu cele trei fiice ale sale, fecioare. Disperat din cauza lipsurilor, a hotărât să-şi trimită fetele să se prostitueze. Aflând de aceasta, Sfântul Nicolae a mers noaptea pe ascuns la casa acelui om şi i-a aruncat pe geam o pungă de galbeni, pe care acela, găsind-o, a putut să-şi mărite prima fiică, căci pe vremea aceea îi era greu unei fete să-şi găsească soţ de nu avea zestre. La fel a făcut Sfântul, aruncând o altă pungă de galbeni, şi pentru a doua soră. Şi această faptă o săvârşea pe ascuns, pe de o parte ca să nu ajungă să se mândrească, fiind lăudat, iar pe de alta, ca să nu-l ruşineze pe cel care primea. Iată însă că tatăl fetelor s-a rugat să i se arate binefăcătorul său, iar când Sfântul Nicolae a aruncat şi a treia pungă, pentru ultima dintre fete, tatăl l-a urmărit, a căzut în genunchi mulţumindu-i, şi a fost învăţat de el să nu spună nimic. Iată una dintre întâmplările care ne învaţă câte ceva despre cum se cuvine făcută milostenia şi poate fi exemplu şi pentru noi, astăzi. Gândiţi-vă un pic la cum avem noi obiceiul să-i judecăm pe cei din jur şi priviţi atitudinea contrastantă a Sfântului Nicolae. Cu ce avem de-a face în întâmplarea de faţă? Cu un om, năpăstuit, ce-i drept, dar care vrea să facă o mare fărădelege: să-şi pună propriile fete să-şi vândă trupul. Iar Sfântul Nicolae era preot al Bisericii. Putea deci, aflând despre acestea, să se ducă la tatăl respectiv şi să-l certe de faţă cu toţi. Putea să-i spună că mai bine e să rabzi decât să-ţi vinzi proprii copii şi să-i îndemni să păcătuiască pentru câştigul material. Sau putea, măcar după ce-i dăduse banii, să-i bată obrazul pentru că nu se gândise mai mult înainte de a lua o asemenea hotărâre. Dar Sfântul Nicolae nu face nimic din toate acestea. El îşi arată iubirea de oameni fără să judece, dăruieşte cu bună inimă şi în ascuns, şi astfel câştigă de două ori, pentru că fetele nu mai sunt date spre desfrânare, iar tatăl se întoarce mai vârtos spre Dumnezeu. Fapta bună făcută dezinteresat înmoaie uneori şi cele mai împietrite inimi. Să ne gândim la acestea atunci când aproapele nostru ne cere ajutorul, iar noi, dacă ne hotărâm să i-l dăm, ne facem înainte nenumărate calcule şi-l judecăm în fel şi chip. „De ce a ajuns aşa? Înseamnă că nu s-a organizat cum trebuie? Cu ce sunt eu de vină că e el în nevoie?” şi altele asemenea.
După un pelerinaj în Palestina, în timpul căruia a liniştit furtuna pe mare şi l-a alungat pe diavolul ce încerca să răstoarne corabia, iar apoi a intrat în biserică prin uşile închise, Sfântul Nicolae a vrut să se retragă în pustiu, să se facă sihastru. Dar Dumnezeu l-a oprit, şi chiar după ce s-a întors în patria sa, într-o mănăstire, i s-a arătat în vedenie şi i-a spus: „Nicolae, să intri în nevoinţa poporului, dacă doreşti să fii încununat de Mine!” „Nicolae, nu este aceasta holda pe care trebuie să Mi-o aduci roadă şi pe care o aştept de la tine; ci întoarce-te către oameni, ca să se preamărească prin tine Numele Meu!” Să reţinem aceste cuvinte. Cu adevărat, prin fiecare creştin, Numele lui Dumnezeu fie se preamăreşte, fie se huleşte. Dacă cei care nu au ajuns la credinţă îi vor vedea pe creştini trăind frumos, vor dobândi şi ei respect faţă de această credinţă a noastră. De aceea, fiind foarte blând, milos, ajutător tuturor, Sfântul Nicolae le-a atras tuturor respectul, şi până astăzi este pomenit şi de musulmani, ba chiar şi de necredincioşi, când se află în vreo nevoie mare. În schimb, când îi văd pe cei care astăzi se bat cu pumnul în piept pe canalele media rostind numele lui Hristos cum în acelaşi timp au o atitudine profund necreştină, oamenii se îndepărtează de Dumnezeu, îşi pierd respectul pentru creştinism. Când ne văd pe noi cum venim la biserică şi apoi ne arătăm egoişti, bârfitori, lacomi, mincinoşi, ceilalţi resping din cauza aceasta şi credinţa. E o mare responsabilitate pe care o avem şi de care trebuie să ţinem seama în fiecare gest, în fiecare atitudine, ba chiar în fiecare gând.
Deci fiind îndrumat de Dumnezeu, Sfântul Nicolae s-a dus în oraşul Mira, care astăzi se numeşte Demre şi se află tot în Turcia. Acolo a murit arhiepiscopul, iar celorlalţi episcopi li s-a arătat în vedenie că trebuie să-l hirotonească pe Sfântul Nicolae, pe care înainte nici nu-l cunoşteau. Şi ştim că, smerit fiind, Sfântul ar fi refuzat această demnitate, dar a avut şi el o viziune, în care Hristos îi dădea o Sfântă Evanghelie îmbrăcată în aur şi mărgăritare, iar Maica Domnului îi punea pe umeri un veşmânt arhieresc. De când a fost înscăunat arhiepiscop, Sfântul Nicolae a avut uşa deschisă pentru toată lumea, i-a miluit pe credincioşi şi pe necredincioşi. Sub împăraţii persecutori Diocleţian şi Maximian a fost închis, pentru ca apoi, când Constantin cel Mare a declarat libertatea creştinismului, să fie eliberat.
În acea vreme s-a făcut tulburare în Biserică, prin apariţia unei erezii. Arie, ereticul despre care vorbim, nega faptul că Hristos e Dumnezeu. În acest scop împăratul a convocat primul Sinod ecumenic, unde s-a mărturisit cu tărie dogma dumnezeirii Mântuitorului Hristos. Aici se spune că Sfântul Nicolae, participant în calitate de arhiepiscop al Mirei, l-a pălmuit pe eretic. Este o atitudine care la prima vedere pare contrastantă cu blândeţea lui binecunoscută. Dar dacă atunci când vedem oameni care suferă se cuvine să-i miluim cum putem, nu putem răbda când chiar un preot – căci Arie era preot – face dezbinare în Biserică şi astfel Îl batjocoreşte pe Dumnezeu. Aici se impune o anumită intransigenţă, pentru că toleranţa în acest sens poate fi confundată cu o lipsă de convingere în credinţă, care să-i facă pe credincioşii simpli să alunece de la adevăr. Nu înseamnă că trebuie ca noi acum să-i luăm la palme pe toţi cei care predică în adunările lor altceva decât ce ne-a învăţat pe noi Biserica Ortodoxă. Pentru că nici noi nu suntem arhiepiscopi, precum Sfântul Nicolae, nici aceia nu sunt în aceeaşi măsură responsabili ca Arie, pentru că ani de zile, uneori secole, în mediul lor au fost cultivate aceste învăţături greşite. Dar să nu ne amăgim spunând că peste tot unde se vorbeşte despre Dumnezeu este bine. Voi da un exemplu: unii sectanţi spun că ei sunt credincioşi, dar o hulesc pe Maica Domnului şi îi aruncă icoanele. Dar oare cum ai putea spune despre un om că îi eşti prieten şi în acelaşi timp să o înjuri pe mama lui, iar dacă vezi o fotografie cu ea, să o arunci scârbit la coş? Deci să fim atenţi, căci credinţa şi rugăciunea sunt în Ortodoxie, iar la ceilalţi au apărut în timp tot felul de deformări. Se cuvine să-i tratăm pe ei cu iubire, să ne rugăm ca Dumnezeu să-i întoarcă, dar să nu ne amestecăm în nici un fel credinţa cu rătăcirile lor.
Până la sfârşitul vieţii, Sfântul Nicolae a păstorit cu înţelepciune, a risipit idolii din cetate, i-a ajutat pe cei săraci sau osândiţi pe nedrept. Odată a luat el însuşi sabia din mâna călăului care se pregătea să le taie capetele unor tineri asupra cărora se pronunţase o sentinţă nedreaptă, iar altă dată i s-a arătat împăratului în vis, convingându-l să-i elibereze pe trei înalţi funcţionari militari, pe care îi condamnase la moarte în urma unor mărturii mincinoase. Nişte corăbieri care doar auziseră de el l-au chemat în ajutor în timpul unei furtuni, iar el i-a adus la mal cu rugăciunile, unde i-a aşteptat în persoană, dându-le şi îndrumări duhovniceşti şi întorcându-i de la anumite gânduri păcătoase pe care le aveau. În asemenea fapte a trăit, iar în anul 346 a murit şi a fost îngropat într-o zi de 6 decembrie. Trupul său a izvorât mir încă din timpul slujbei înmormântării şi de atunci a săvârşit multe minuni.
Până astăzi, Sfântul Nicolae este unul dintre cei mai iubiţi sfinţi ai creştinismului. Şi când ne întrebăm care este motivul acestei popularităţi, socotesc că, între altele, este atât de iubit tocmai pentru că, după criteriile rigide ce se aplică în vieţile noastre şi uneori şi în Biserică, Sfântul Nicolae pare foarte neserios. Să nu ne smintească acest cuvânt, ştiind că judecăţile lui Dumnezeu sunt altfel decât ale oamenilor. Să încercăm să ne imaginăm un pic cum stau lucrurile: Sfântul Nicolae a fost arhiepiscop. Gândiţi-vă la acest cuvânt şi vedeţi ce vă vine în minte. Un arhiepiscop este un om îmbrăcat în haine de cult strălucitoare, care sfinţeşte, învaţă şi peste tot se arată în mare cinste, căci aşa şi este, fiind pus în slujba sa de Însuşi Hristos. Mai mult, Sfântul Nicolae se află în ceata sfinţilor, în faţa Tronului lui Dumnezeu, alături de îngeri şi de Maica Domnului. Şi cu toate acestea, din marea lui slavă, în loc să-şi vadă de odihna binemeritată, el ascultă chemările cele mai simple ale credincioşilor şi le vine în ajutor. În Rusia, după războiul civil, a urmat o foamete mare. În timpul ei, o bătrână dintr-un sat a găzduit într-o noapte un drumeţ ostenit, un bătrân mic de statură. Dimineaţa, după ce s-au rugat împreună, l-a condus până la poartă, iar apoi a găsit pe masă două pâini mari. Privind la icoană, şi-a dat seama că-l găzduise chiar pe Sfântul Nicolae. Aşa se arată el de cele mai multe ori: un bătrân îmbrăcat în haine simple, în funcţie de locul unde apare. Oamenii îi spun, cu gingăşie, „bunicuţul”. Prin anii ’80, un musulman din Taşkent a fost înconjurat într-o noapte, în stepă, de o haită de lupi. Disperat, a strigat: „Dumnezeule rusesc şi Nikola, ajutaţi-mă.” Imediat s-a stârnit un viscol care i-a ridicat pe lupi, iar alături de om a apărut un bătrân care i-a spus „Caută-mă în biserica rusească” şi a dispărut. În Rusia, o femeie a intrat într-o sectă şi cei de acolo au învăţat-o să se lepede de icoane, iar ultima pe care a aruncat-o a fost a Sfântului Nicolae. Seara, întorcându-se a găsit un bătrân stând în frig, care i-a spus: „Stăpâna casei m-a alungat.” Atunci şi-a dat seama de greşeala ei şi a adus icoanele înapoi în casă. Tot în zilele noastre, un copil era lăsat în timpul zilei cu o bătrână, care avea pe geamantan o icoană a Sfântului Nicolae, la care se ruga. După un timp, fiind părinţii acasă, dar ocupaţi cu menajul, copilul s-a urcat pe un scăunel şi, văzându-i de la balcon pe cei care se jucau afară, a vrut să meargă la ei şi a sărit de la etajul patru. Părinţii au auzit jos zarvă, dar l-au găsit viu şi nevătămat, iar la mirarea lui, le-a spus: „Bunicuţul m-a prins. Bunicuţul din geamantan.” În alte cazuri, fiind chemat în ajutor, Sfântul Nicolae a vindecat oameni grav bolnavi, aflaţi în spital, astfel încât medicii s-au minunat atât de tare încât au scris şi articole ştiinţifice pe aceste teme. Sunt lucruri întâmplate în zilele noastre, iar cele pe care le-am spus acum reprezintă doar o mică parte a nenumăratelor minuni. Iată că cel pe care ni l-am putea imagina doar între mari rugători, în pustiu, îndrumându-i pe aceia pe calea rugăciunii, aşa cum a făcut, de pildă, cu Sfântul Stareţ Gheorghe de la Cernica, se ocupă adesea şi de micile noastre probleme, de ceea ce am fi tentaţi să numim mărunţişuri. Un credincios povesteşte chiar că, pe când era copil, Sfântul îi trimitea, de două ori pe lună, câte o bomboană. Sigur că minunile se fac după capacitatea de înţelegere a fiecăruia, dar şi după nevoile lui. Un alt Nicolae, Steinhardt, vorbind despre un sfânt catolic spune cuvinte ce i se potrivesc foarte bine şi Sfântului Nicolae, legate tocmai de aceste mărunţişuri: „Există dureri ne-măreţe, ne-tragice, există năpaste caraghioase, necazuri sâcâitoare şi boli care nu ucid însă otrăvesc viaţa pătimitorului. Oare nu şi acestea se cade a fi luate în seamă? (...)Pierderea cheilor casei, ce chin şi ce necaz pentru un bătrân sărac, pentru un neputincios, un neajutorat… Pierderea câinelui iubit pentru omul lipsit de orice prieten, ce nefericire!” Iată că, în mila sa, Sfântul Nicolae se apleacă şi către aceste mici dureri şi este gata oricând să ne vină în ajutor, de-l chemăm cu cât de puţină credinţă. Şi adesea învăţăm de aici că şi noi, neputincioşi şi păcătoşi, dacă nu putem să facem minunile mari ale Sfântului Nicolae, îi putem fi următori în cele mici. Căci în zilele noastre copleşite de egoism, o vorbă bună, un gând către Dumnezeu, un gest de politeţe, un sfat prietenesc, sacrificarea a câteva minute din timpul nostru propriu şi atât de preţios pentru a asculta necazurile mărunte, dar atât de apăsătoare ale celui de lângă noi sunt mici minuni la îndemâna oricui.
Pe acestea se cuvine să le facem şi să nu pregetăm, pentru toate, să cerem ajutorul lui Dumnezeu, al Maicii Domnului şi al Sfântului Nicolae. Căci noi rar îi chemăm pe sfinţi, deşi ei mereu ne văd, mereu ne sunt aproape şi mereu vor să ne ajute. Aşadar să devenim şi noi din nou precum copiii, căci Hristos spune că doar cei ce se fac precum ei vor moşteni Împărăţia Cerurilor. Şi să nu încetăm să-l chemăm pe blândul Moş Nicolae, care tuturor ne aduce darurile de trebuinţă, de suntem şi noi, măcar pentru o clipă... cuminţi.
Thursday, December 3, 2009
Poemul zilelor stranii - The Doors (Epilog)
Când Jim Morrison pleacă la Paris, ceilalţi trei membri lucrează deja la un nou album, care va apărea la 3 luni după moartea solistului vocal, ale cărui sarcini sunt preluate de Robby Krieger şi Ray Manzarek. Marele merit al lui „Other Voices” este că nu încearcă să recreeze o muzică şi o atmosferă cărora doar Morrison ştia să le dea strălucirea finală. Piesele sunt proaspete, deşi parcă mai conformiste faţă de tradiţia psihedelică a epocii hippie, marcată de visare, călătorie şi o bucurie de a trăi ce se vrea simplă şi colorată. Nu lipseşte nici blues-ul şi nici încorporarea unor elemente eterogene, ce merg până la jazz-ul îmbinat cu muzică de cabaret al anilor 30. Vocile suprapuse amintesc uneori de Simon and Garfunkel ceva mai bluesy, schimbările de atmosferă sunt surprinzătoare. „Ships With Sails”, piesa cea mai psihedelică, este în acelaşi timp şi cea mai Doors, ilustraţie a direcţiei în care ar fi evoluat probabil trupa dacă amprenta lui Morrison n-ar fi fost atât de puternică şi, în acelaşi timp, mostră a creativităţii lui Ray Manzarek. Peste toată veselia acestui album – poate cel mai jovial al trupei – pluteşte o undă de tristeţe şi neîmplinire. „Other Voices” este zâmbetul în spatele căruia se ascunde un dor nemărturisit. Al lor şi al celor care îi ascultă.
Tendinţa retro de pe „Other Voices” se accentuează pe „Full Circle” (1972), pe care rock’n’roll-ul este împins spre varianta sa cea mai jazzy, sau spre un potpuriu din care nu lipsesc rădăcinile folk, aceeaşi omniprezentă muzică de cabaret european şi o tentă de country, ca pe „Hardwood Floor”. „The Mosquito”, o glumă muzicală cu versuri de o simplitate absolută, încadrate de un joc muzical improvizatoric, a devenit chiar un hit cu oarecare succes. Blues-ul, care în perioada Morrison era expresia laturii rudimentare a trupei, devine acum cizelat, pe „Good Rockin’” se aud reminiscenţe din Elvis Presley, iar arta improvizatorică psihedelică îşi găseşte ilustraţia pe „The Piano Bird”, cu un pasaj instrumental prelung ce are în prim plan flautul, suprapus pe o armonie cvasi-obstinată, ce nu aduce însă decât vag aminte de „When the Music’s Over”, la fel cum riff-ul de pe „4 Billion Souls”, deşi asemănător cu cel de pe „Strange Days”, este integrat şi transfigurat în noul sound mult mai deschis şi jovial ce defineşte albumele acestei perioade. În cele din urmă, nici Robby Krieger, John Densmore şi Ray Manzarek nu au acordat mare atenţie creaţiei The Doors fără Jim Morrison, dovadă fiind faptul că „Other Voices” şi „Full Circle” au apărut pentru prima dată pe CD abia în 2006. O soartă poate nemeritată pentru două albume bune, dar greu de încadrat în continuitatea unei creaţii care, în toate aspectele ei, a fost marcată definitiv de vocea, versurile şi melodiile lui Morrison.
Din punct de vedere statistic, istoria The Doors mai înregistrează mişcări vagi. Sunt editate albume live şi filmări. În 1993, trupa se reuneşte, cu Eddie Vedder de la Pearl Jam la voce, şi cântă trei piese. Acelaşi lucru se întâmplă şi în 2001, de data aceasta cu mai mulţi solişti vocali, între care Ian Astbury (The Cult), socotit de mulţi cel mai potrivit înlocuitor al lui Jim. Părere împărtăşită se pare şi de Ray Manzarek şi Robby Krieger, care în 2003 formează The Doors of the 21st Century, cu acelaşi la voce, dar fără John Densmore, care fie nu este chemat, fie nu vrea să participe la această cvasi-reuniune. Bateristul este şi cel care îi dă în judecată pe ceilalţi, obţinând interdicţia de a folosi numele şi obligându-i să continue sub titulatura Riders On the Storm, activă până anul acesta (2007), când Ian Astbury a reformat The Cult. Tot John Densmore, cel care se pare că nu vrea să cânte într-un nou The Doors decât cu Eddie Vedder la voce, refuză cu încăpăţânare orice solicitare de a folosi muzica trupei pentru reclame. Ultima mărturie în acest sens este răspunsul negativ dat companiei Cadillac, care oferea 15 milioane de dolari pentru a folosi „Break On Through (To the Other Side)”. Astăzi Ray Manzarek spune că „sfârşitul e mereu aproape” şi de aceea el şi ceilalţi doi membri fondatori ar trebui să cânte piesele vechi, pentru că Jim Morrison, ca poet, ar dori ca versurile sale să fie auzite.
Am lăsat intenţionat la urmă „An American Prayer”, apărut în 1978. Versuri recitate de Jim Morrison peste care cei trei membri supravieţuitori au suprapus muzică. Mărturia finală şi definitivă The Doors. Muzica i-a atins pe oameni, dar uneori nu poţi gândi decât că a fost o interfaţă, un intermediar pentru versurile unui poet american ajuns cumva într-un grup rock’n’roll. Înregistrarea cuprinde fragmente din cele trei volume de poeme ale lui Morrison, „The New Creatures”, „The Lords (Notes On Vision)” şi „An American Prayer”, peisaj discontinuu şi cu o coerenţă internă ascunsă în spatele incoerenţei formale a unei personalităţi artistice încă nedesluşite. Venice Beach, ruperea de vechea existenţă, sărbătoarea nouă. Povestea accidentului cu indienii morţi pe autostradă, versificată dar şi brută. Cine va încerca un studiu serios al poeziei lui Morrison va trebui să pornească de la simbolismul acestui episod al sufletelor care au zburat prin aer şi „au intrat într-al meu”. Viaţa şi moartea ca un joc. „Îmi plac activităţile lipsite de scop”, spunea poetul pe când trăia. Peste tot, îmbinate şi asimilate, muzici noi sau fragmente din „Peace Frog”, „Blue Sunday”, „Unknown Soldier”, „The Wasp”. O poezie a jocului, aluzii sexuale, călătorie, scene în întuneric. Blues. „Pace pe pământ. Mori. Mănâncă-mă. Pe aici. Sfârşitul”. Viziunea cinematică a vieţii (exploatată genial de Oliver Stone). Onomatopeele de pe „Roadhouse Blues” (live) trimit la aceeaşi lipsă de scop în spatele căreia înţelesul ascuns rămâne inefabil, ca existenţa însăşi. „Riders On the Storm” suprapus peste versuri din „The Hitchhiker”, scenariul neterminat care a stat la baza piesei.
Şi după toate acestea... o rugăciune americană. Un rudiment de „Ghost Song” şi o uşoară influenţă orientală introduc Adagio-ul atribuit lui Tomasso Albinoni, genială ornamentare sonoră a ultimelor cuvinte care ne-au rămas de la James Douglas Morrison. Albumul „An American Prayer” este omagiul pe care ceilalţi membri The Doors i-l aduc celui care a trecut fulgerător prin viaţa lor şi prin epoca unui secol de coşmar, o reverenţă către cuvintele unui rătăcitor care încă aşteaptă răspuns, dar care a întrebat atât de frumos... „Ştiţi de înaintarea caldă de sub stele? Ştiţi că existăm? Aţi uitat Cheile Împărăţiei? V-aţi născut oare, şi sunteţi vii? Unde sunt serbările ce ni s-au făgăduit, unde e Vinul cel Nou? (moare în vie). O, mare Făcător al fiinţei, mai dăruieşte-ne un ceas să ne împlinim arta şi să ne desăvârşim vieţile”.
Stigmatizarea sau idolatria sunt deopotrivă rătăciri. Când îl admiri pe Jim Morrison, înţelegi că uneori nu poţi să-l scuzi. Şi nu-ţi rămâne decât să-l iubeşti şi să gândeşti cu speranţă că îl vei regăsi. „Nu voi pleca. Prefer o petrecere între prieteni familiei uriaşe”.
Tendinţa retro de pe „Other Voices” se accentuează pe „Full Circle” (1972), pe care rock’n’roll-ul este împins spre varianta sa cea mai jazzy, sau spre un potpuriu din care nu lipsesc rădăcinile folk, aceeaşi omniprezentă muzică de cabaret european şi o tentă de country, ca pe „Hardwood Floor”. „The Mosquito”, o glumă muzicală cu versuri de o simplitate absolută, încadrate de un joc muzical improvizatoric, a devenit chiar un hit cu oarecare succes. Blues-ul, care în perioada Morrison era expresia laturii rudimentare a trupei, devine acum cizelat, pe „Good Rockin’” se aud reminiscenţe din Elvis Presley, iar arta improvizatorică psihedelică îşi găseşte ilustraţia pe „The Piano Bird”, cu un pasaj instrumental prelung ce are în prim plan flautul, suprapus pe o armonie cvasi-obstinată, ce nu aduce însă decât vag aminte de „When the Music’s Over”, la fel cum riff-ul de pe „4 Billion Souls”, deşi asemănător cu cel de pe „Strange Days”, este integrat şi transfigurat în noul sound mult mai deschis şi jovial ce defineşte albumele acestei perioade. În cele din urmă, nici Robby Krieger, John Densmore şi Ray Manzarek nu au acordat mare atenţie creaţiei The Doors fără Jim Morrison, dovadă fiind faptul că „Other Voices” şi „Full Circle” au apărut pentru prima dată pe CD abia în 2006. O soartă poate nemeritată pentru două albume bune, dar greu de încadrat în continuitatea unei creaţii care, în toate aspectele ei, a fost marcată definitiv de vocea, versurile şi melodiile lui Morrison.
Din punct de vedere statistic, istoria The Doors mai înregistrează mişcări vagi. Sunt editate albume live şi filmări. În 1993, trupa se reuneşte, cu Eddie Vedder de la Pearl Jam la voce, şi cântă trei piese. Acelaşi lucru se întâmplă şi în 2001, de data aceasta cu mai mulţi solişti vocali, între care Ian Astbury (The Cult), socotit de mulţi cel mai potrivit înlocuitor al lui Jim. Părere împărtăşită se pare şi de Ray Manzarek şi Robby Krieger, care în 2003 formează The Doors of the 21st Century, cu acelaşi la voce, dar fără John Densmore, care fie nu este chemat, fie nu vrea să participe la această cvasi-reuniune. Bateristul este şi cel care îi dă în judecată pe ceilalţi, obţinând interdicţia de a folosi numele şi obligându-i să continue sub titulatura Riders On the Storm, activă până anul acesta (2007), când Ian Astbury a reformat The Cult. Tot John Densmore, cel care se pare că nu vrea să cânte într-un nou The Doors decât cu Eddie Vedder la voce, refuză cu încăpăţânare orice solicitare de a folosi muzica trupei pentru reclame. Ultima mărturie în acest sens este răspunsul negativ dat companiei Cadillac, care oferea 15 milioane de dolari pentru a folosi „Break On Through (To the Other Side)”. Astăzi Ray Manzarek spune că „sfârşitul e mereu aproape” şi de aceea el şi ceilalţi doi membri fondatori ar trebui să cânte piesele vechi, pentru că Jim Morrison, ca poet, ar dori ca versurile sale să fie auzite.
Am lăsat intenţionat la urmă „An American Prayer”, apărut în 1978. Versuri recitate de Jim Morrison peste care cei trei membri supravieţuitori au suprapus muzică. Mărturia finală şi definitivă The Doors. Muzica i-a atins pe oameni, dar uneori nu poţi gândi decât că a fost o interfaţă, un intermediar pentru versurile unui poet american ajuns cumva într-un grup rock’n’roll. Înregistrarea cuprinde fragmente din cele trei volume de poeme ale lui Morrison, „The New Creatures”, „The Lords (Notes On Vision)” şi „An American Prayer”, peisaj discontinuu şi cu o coerenţă internă ascunsă în spatele incoerenţei formale a unei personalităţi artistice încă nedesluşite. Venice Beach, ruperea de vechea existenţă, sărbătoarea nouă. Povestea accidentului cu indienii morţi pe autostradă, versificată dar şi brută. Cine va încerca un studiu serios al poeziei lui Morrison va trebui să pornească de la simbolismul acestui episod al sufletelor care au zburat prin aer şi „au intrat într-al meu”. Viaţa şi moartea ca un joc. „Îmi plac activităţile lipsite de scop”, spunea poetul pe când trăia. Peste tot, îmbinate şi asimilate, muzici noi sau fragmente din „Peace Frog”, „Blue Sunday”, „Unknown Soldier”, „The Wasp”. O poezie a jocului, aluzii sexuale, călătorie, scene în întuneric. Blues. „Pace pe pământ. Mori. Mănâncă-mă. Pe aici. Sfârşitul”. Viziunea cinematică a vieţii (exploatată genial de Oliver Stone). Onomatopeele de pe „Roadhouse Blues” (live) trimit la aceeaşi lipsă de scop în spatele căreia înţelesul ascuns rămâne inefabil, ca existenţa însăşi. „Riders On the Storm” suprapus peste versuri din „The Hitchhiker”, scenariul neterminat care a stat la baza piesei.
Şi după toate acestea... o rugăciune americană. Un rudiment de „Ghost Song” şi o uşoară influenţă orientală introduc Adagio-ul atribuit lui Tomasso Albinoni, genială ornamentare sonoră a ultimelor cuvinte care ne-au rămas de la James Douglas Morrison. Albumul „An American Prayer” este omagiul pe care ceilalţi membri The Doors i-l aduc celui care a trecut fulgerător prin viaţa lor şi prin epoca unui secol de coşmar, o reverenţă către cuvintele unui rătăcitor care încă aşteaptă răspuns, dar care a întrebat atât de frumos... „Ştiţi de înaintarea caldă de sub stele? Ştiţi că existăm? Aţi uitat Cheile Împărăţiei? V-aţi născut oare, şi sunteţi vii? Unde sunt serbările ce ni s-au făgăduit, unde e Vinul cel Nou? (moare în vie). O, mare Făcător al fiinţei, mai dăruieşte-ne un ceas să ne împlinim arta şi să ne desăvârşim vieţile”.
Stigmatizarea sau idolatria sunt deopotrivă rătăciri. Când îl admiri pe Jim Morrison, înţelegi că uneori nu poţi să-l scuzi. Şi nu-ţi rămâne decât să-l iubeşti şi să gândeşti cu speranţă că îl vei regăsi. „Nu voi pleca. Prefer o petrecere între prieteni familiei uriaşe”.
Monday, November 30, 2009
Poemul zilelor stranii - The Doors (IV)
12 decembrie 1970, New Orleans, Louisiana. Concert The Doors. Solistul Jim Morrison este la capătul puterilor. Aruncă de câteva ori cu microfonul în public, iar pe la jumătatea spectacolului se prăbuşeşte pe tobe, de unde nu se mai ridică. Toată lumea vorbeşte despre sfârşitul The Doors.
Producătorul Paul Rothchild refuzase deja să se ocupe de noile piese ale trupei, pe care le socoteşte „cocktail music” şi în locul lui, alături de membrii The Doors, se instalează inginerul de sunet Bruce Botnick. Cu toate premisele negative, rezultatul este un adevărat clasic, „LA Woman”, înregistrat în numai două săptămâni, live în cea mai mare parte, cu părţile vocale cântate în baia studioului, pentru a avea mai mult ecou. Cei patru, cu ajutorul chitaristului ritmic Marc Benno şi al basistului Jerry Scheff, prezent pe câteva piese, creează un album pe care muzica Doors este învăluită de blues, în cel mai tradiţional şi în acelaşi timp cel mai complet mod. The Doors îşi asumă blues-ul până la capăt, fără ca acesta să le altereze în vreun fel originalitatea. „Love Her Madly” este single-ul cel mai de succes înregistrat vreodată, riff-ul simplu de blues, melodia memorabilă, ca şi tema clapelor, solo-ul bazic, pornit dintr-o dezvoltare elementară a melodiei refrenului, ducându-l până pe locul 11 în top-ul Billboard. „Been Down So Long” este alt blues clasic, apăsător şi repetitiv, inspirat din romanul scriitorului folk Richard Farina, „Been Down So Long It Looks Like Up To Me”, în timp ce „Cars Hiss By My Window”, construit pe un standard, creează un fundal muzical pentru versurile lui Morrison, o panoramă a oraşului văzut pe fereastră, metaforă a vieţii ce anticipează mai complexa piesă-titlu. Muzicuţa de la sfârşit este de fapt o imitaţie făcută de solist cu vocea. „LA Woman” este singura piesă cu un tempo mai rapid, poate cea mai complexă a albumului şi, alături de „Riders On the Storm”, cea mai plină de semnificaţii. Strofele sunt aproape simetrice, cu o mică variaţie atmosferică, până la ruperea de tempo survenită odată cu repetarea obsesivă a anagramei numelui lui Jim Morrison, Mr. Mojo Risin’. Basul mângâietor înregistrează un decrescendo dinamic şi agogic, pentru ca totul să crească apoi până la climax, sugerând, după unii, un orgasm. Pianul de blues, cu armonia arpegiată pe alocuri, întregeşte imaginea muzicală a „oraşului nopţii”. Femeia LA poate fi oraşul însuşi („city of night”), sau chiar o femeie, jurnalista Diane Gardner, după cum spun unii dintre apropiaţii lui Morrison. Los Angeles-ul e descris ca un oraş întunecat, plin de tristeţe şi moarte, metaforă a aceloraşi zile stranii în care trăieşte şi se stinge epoca hippie. „LA Woman” este singura piesă de pe acest album care a fost cântată şi în concert, pe 11 decembrie 1970, în Dallas. „L’America” (cu trimitere la America Latină), piesa cu formă de arc înregistrată cu mult timp înaintea restului albumului şi „Hyacinth House” readuc tenta psihedelică caracteristică The Doors, dar şi rezonanţe de pe „The Soft Parade”. Versurile ermetice de pe „Hyacinth House”, sunt învăluite de o melodie ce exprimă o tristeţe caldă, totul suprapus pe o formă ciclică şi narativă în acelaşi timp. „Crawling King Snake” este o preluare după John Lee Hooker, accentuând încă o dată preferinţa pentru blues a trupei, iar „The Wasp (Texas Radio and the Big Beat)” este un fel de „Five To One” fără tensiune, pretext pentru Morrison să recite nişte versuri din 1968 care includ şi celebra frază „No eternal reward will forgive us now for wasting the dawn” („Nici o răsplată veşnică nu ne va ierta acum pentru irosirea zorilor”).
Piesa cea mai atmosferică, „Riders on the Storm”, încheie albumul. Versurile sunt inspirate din viaţa lui Billy Cook, asasin care, pozând în autostopist, a ucis o familie. Ea i-a sugerat lui Morrison scrierea unui scenariu neterminat, „The Hitchhiker (An American Pastoral)”, îmbinate cu experienţa care i-a marcat copilăria şi întreaga viaţă, momentul când tatăl său a trecut pe lângă convoiul accidentat în dreptul căruia mureau indieni Navajo. După cum avea să spună un regizor, piesa are un feeling foarte cinematic, muzica e foarte „vizuală”. Pianul cu sunet sticlos, Morrison şoptind versurile peste cele cântate creează o atmosferă ce sugerează singurătatea, comparabilă cu semi-obscuritatea. De la versuri până la evoluţia muzicală a piesei, drumul însângerat în furtună, iubirea între bărbat şi femeie, sunt simboluri ale vieţii-călătorie. Solo-ul de ghitară descrie drumul, în timp ce, strofele fiind identice, clapa aduce elemente prin care construieşte atmosfera şi peisajul, dezvoltând apoi improvizatoric melodia, pentru a reveni, în cele din urmă la atmosfera stranie de la început, care, în final, poate sugera şi pacea.
Turneul preconizat pentru promovarea „LA Woman” nu are loc, pentru că Jim Morrison decide să fugă de lumea agitată a Statelor Unite şi se retrage la Paris cu Pamela Courson. De aici începe perioada cea mai controversată a vieţii sale, în ciuda scurtimii ei. Dacă unele mărturii spun despre el că ar fi fost deprimat de Paris, deşi îi admira arhitectura şi făcea de aceea lungi plimbări pe jos, Alan Ronay, confident apropiat, spune că aproape se lăsase de băut, scria mult, şi nu lua în seamă coincidenţele ce îl legau de Oscar Wilde. Şi, amănunt anecdotic, renunţase la barbă.
Hervé Muller, unul dintre cei care l-au cunoscut la Paris şi l-au însoţit în periplurile sale, spune că decizia de a bea mai puţin şi de a scrie mai mult nu s-a materializat, căci, dimpotrivă, Jim se cufundase într-o izolare aproape totală şi adesea bea până la marginea inconştienţei. Cu toate acestea, în 1984 avea să apară o înregistrare recuperată din acea perioadă, „The Lost Paris Tapes”, pe care Morrison încearcă să creeze un jam session de muzică şi poezie cu doi muzicanţi ambulanţi de pe străzile Parisului. Lăsând la o parte prestaţia jalnică a acestora din urmă, care nu reuşesc să reproducă decât mereu şi mereu acelaşi fragmenţel de melodie, înregistrarea conţine versuri vechi şi noi din scrierile lui Morrison, unele de o mare frumuseţe poetică.
Pe 3 iulie 1971, poliţia descinde în apartamentul locuit de doi americani din Paris. Pamela Courson anunţă: iubitul ei, James Douglas Morrison, poet, a murit. Muller, dar şi Alan Ronay, încearcă să elucideze circumstanţele morţii, dar, dintr-un motiv sau altul, relatările Pamelei se contrazic şi, încercând să rezolve cât mai repede cele legate de înmormântare, ea şi câţiva apropiaţi dau naştere unui şir nesfârşit de controverse. Varianta oficială este deces în urma unui stop cardiac. Lui Jim i s-ar fi făcut rău în timpul nopţii, a început să tuşească scuipând sânge şi, în cele din urmă, s-a dus să facă o baie. Pamela a adormit la loc şi l-a găsit dimineaţa, mort. Dintre celelalte versiuni, cel mai mult credit i s-a acordat celei care vorbea despre moartea în urma unei supradoze de heroină, prizată în barul Rock’n’Roll Circus, versiune care a ieşit din nou la suprafaţă chiar anul acesta (2007). Muller povesteşte că Morrison era în primul rând alcoolic şi că, deşi încercase multe droguri la viaţa lui, detesta heroina, poate şi din cauză că Pamela era dependentă. Dar, deprimat şi dezorientat, se prea poate să o fi încercat în acea seară, mai ales că era omul cel mai deschis noului. În continuarea acestei variante, pe care Muller nu o poate confirma, dar o consideră plauzibilă, lui Morrison i s-ar fi făcut rău în toaletele acelui bar, de unde, pe o ieşire lăturalnică, a fost dus acasă, inconştient. Dacă a murit în apartamentul său sau dacă aici a intrat deja un cadavru, nu este clar.
De aici încep ciudăţeniile. Anunţul morţii se face mai târziu, singurii care văd trupul neînsufleţit sunt Pamela şi medicul Max Vasille (acesta din urmă a refuzat orice discuţie sau interviu, iar Pamela a murit şi ea după trei ani, ca urmare a unei supradoze), iar mormântul din cimitirul Pere Lachaise (pe care Morrison îl vizitase cu trei zile înainte de moarte), unde sunt îngropaţi mari artişti francezi şi străini, e obţinut uimitor de repede. Un alt amănunt, primul loc oferit lui Jim a fost lângă Oscar Wilde, însă Ronay, îngrozit de similitudinea destinelor celor doi, refuză.
În cartea sa, „Riders on the Storm”, John Densmore sugerează la un moment dat posibilitatea sinuciderii, însă aceasta e infirmată de alte mărturii, inclusiv una a bateristului, care spune că Jim l-a sunat pentru a afla cum se vinde albumul, iar apoi a spus. „Stai să vezi cum o să fie următorul, am deja multe idei în cap pentru el”. De asemenea solistul a afirmat că avea de gând să se împace cu tatăl său. Acesta din urmă s-a ocupat, de altfel, de amenajarea mormântului fiului rebel, mormânt care a suferit de-a lungul timpului multe schimbări, pentru că fanii au furat piatra sau bustul pus acolo ulterior, au adus suveniruri, au umplut totul de inscripţii.
După 3 iulie 1971, controversa a început să se dezvolte. John Densmore a afirmat că mormântul e prea scurt şi de atunci o mulţime de oameni au început să descopere „adevărul” despre Morrison. De la varianta că ar fi suferit de un cancer al organelor genitale, trecând prin ipotezele unor „ocultişti” care vorbesc despre o ucidere rituală, de la distanţă, sau despre faptul că artistul trăieşte şi astăzi, dar are puteri paranormale şi se poate dematerializa când vrea, sau prin insinuarea că ar fi fost asasinat de CIA, până la varianta că Jim Morrison ar fi fost de fapt mai mulţi oameni (vehiculată şi în cazul lui Elvis Presley), moartea, adevărată sau simulată a solistului The Doors este până astăzi subiect de discuţii nesfârşite.
Ray Manzarek spune că dacă un om şi-ar fi putut înscena moartea cu atâta meticulozitate, acela era fără îndoială Jim Morrison. Lucrul este cu atât mai speculat, cu cât se cunoaşte admiraţia pe care liderul The Doors i-o purta poetului simbolist Arthur Rimbaud, care şi-a simulat propria moarte şi a dispărut în adâncul Africii, unde devenise, la un moment dat, chiar traficant de arme.
Cu toate acestea, Muller, apropiat al lui Morrison în perioada pariziană, consideră că, printre toate controversele, rămâne o singură certitudine: Jim e mort, mort de-a binelea, propria sa victimă. Succesul, care l-a învăluit când era încă aproape un copil, i s-a părut fără îndoială o jucărie strălucitoare, care însă l-a înghiţit. În 1969, când a realizat că se înecase în propria sa imagine, care îi reflecta, în fond, doar în mică măsură personalitatea, părea să fie prea târziu. Morrison nu şi-a revenit cu totul niciodată. Dar, dincolo de „regele-şopârlă”, pentru cei, din ce în ce mai numeroşi, care încearcă să-l cunoască în profunzime, iese din ce în ce mai mult la iveală latura sa fragilă, sensibilă, inteligenţa şi cultura sa. Dacă fragilitatea nu a rezistat în faţa ispitei unei faime plătită cu preţ greu, dacă printre atitudinile şi afirmaţiile sale din acea perioadă regăsim deşertăciune şi violenţă, James Douglas Morrison a reuşit în acelaşi timp să ilustreze cu măiestrie sentimente, trăiri şi întrebări care au însoţit mereu viaţa şi căutarea oamenilor. În cele din urmă, s-a reîntors la o simplitate pe care o râvnea şi pe care, în viaţă, nu a regăsit-o niciodată. Astăzi, piatra sa de mormânt este neornamentată, cu doar o inscripţie în greacă şi una în engleză, adăugată alături de cineva care a înţeles ce se ascundea sub stratul de imagine: „an American poet”.
Producătorul Paul Rothchild refuzase deja să se ocupe de noile piese ale trupei, pe care le socoteşte „cocktail music” şi în locul lui, alături de membrii The Doors, se instalează inginerul de sunet Bruce Botnick. Cu toate premisele negative, rezultatul este un adevărat clasic, „LA Woman”, înregistrat în numai două săptămâni, live în cea mai mare parte, cu părţile vocale cântate în baia studioului, pentru a avea mai mult ecou. Cei patru, cu ajutorul chitaristului ritmic Marc Benno şi al basistului Jerry Scheff, prezent pe câteva piese, creează un album pe care muzica Doors este învăluită de blues, în cel mai tradiţional şi în acelaşi timp cel mai complet mod. The Doors îşi asumă blues-ul până la capăt, fără ca acesta să le altereze în vreun fel originalitatea. „Love Her Madly” este single-ul cel mai de succes înregistrat vreodată, riff-ul simplu de blues, melodia memorabilă, ca şi tema clapelor, solo-ul bazic, pornit dintr-o dezvoltare elementară a melodiei refrenului, ducându-l până pe locul 11 în top-ul Billboard. „Been Down So Long” este alt blues clasic, apăsător şi repetitiv, inspirat din romanul scriitorului folk Richard Farina, „Been Down So Long It Looks Like Up To Me”, în timp ce „Cars Hiss By My Window”, construit pe un standard, creează un fundal muzical pentru versurile lui Morrison, o panoramă a oraşului văzut pe fereastră, metaforă a vieţii ce anticipează mai complexa piesă-titlu. Muzicuţa de la sfârşit este de fapt o imitaţie făcută de solist cu vocea. „LA Woman” este singura piesă cu un tempo mai rapid, poate cea mai complexă a albumului şi, alături de „Riders On the Storm”, cea mai plină de semnificaţii. Strofele sunt aproape simetrice, cu o mică variaţie atmosferică, până la ruperea de tempo survenită odată cu repetarea obsesivă a anagramei numelui lui Jim Morrison, Mr. Mojo Risin’. Basul mângâietor înregistrează un decrescendo dinamic şi agogic, pentru ca totul să crească apoi până la climax, sugerând, după unii, un orgasm. Pianul de blues, cu armonia arpegiată pe alocuri, întregeşte imaginea muzicală a „oraşului nopţii”. Femeia LA poate fi oraşul însuşi („city of night”), sau chiar o femeie, jurnalista Diane Gardner, după cum spun unii dintre apropiaţii lui Morrison. Los Angeles-ul e descris ca un oraş întunecat, plin de tristeţe şi moarte, metaforă a aceloraşi zile stranii în care trăieşte şi se stinge epoca hippie. „LA Woman” este singura piesă de pe acest album care a fost cântată şi în concert, pe 11 decembrie 1970, în Dallas. „L’America” (cu trimitere la America Latină), piesa cu formă de arc înregistrată cu mult timp înaintea restului albumului şi „Hyacinth House” readuc tenta psihedelică caracteristică The Doors, dar şi rezonanţe de pe „The Soft Parade”. Versurile ermetice de pe „Hyacinth House”, sunt învăluite de o melodie ce exprimă o tristeţe caldă, totul suprapus pe o formă ciclică şi narativă în acelaşi timp. „Crawling King Snake” este o preluare după John Lee Hooker, accentuând încă o dată preferinţa pentru blues a trupei, iar „The Wasp (Texas Radio and the Big Beat)” este un fel de „Five To One” fără tensiune, pretext pentru Morrison să recite nişte versuri din 1968 care includ şi celebra frază „No eternal reward will forgive us now for wasting the dawn” („Nici o răsplată veşnică nu ne va ierta acum pentru irosirea zorilor”).
Piesa cea mai atmosferică, „Riders on the Storm”, încheie albumul. Versurile sunt inspirate din viaţa lui Billy Cook, asasin care, pozând în autostopist, a ucis o familie. Ea i-a sugerat lui Morrison scrierea unui scenariu neterminat, „The Hitchhiker (An American Pastoral)”, îmbinate cu experienţa care i-a marcat copilăria şi întreaga viaţă, momentul când tatăl său a trecut pe lângă convoiul accidentat în dreptul căruia mureau indieni Navajo. După cum avea să spună un regizor, piesa are un feeling foarte cinematic, muzica e foarte „vizuală”. Pianul cu sunet sticlos, Morrison şoptind versurile peste cele cântate creează o atmosferă ce sugerează singurătatea, comparabilă cu semi-obscuritatea. De la versuri până la evoluţia muzicală a piesei, drumul însângerat în furtună, iubirea între bărbat şi femeie, sunt simboluri ale vieţii-călătorie. Solo-ul de ghitară descrie drumul, în timp ce, strofele fiind identice, clapa aduce elemente prin care construieşte atmosfera şi peisajul, dezvoltând apoi improvizatoric melodia, pentru a reveni, în cele din urmă la atmosfera stranie de la început, care, în final, poate sugera şi pacea.
Turneul preconizat pentru promovarea „LA Woman” nu are loc, pentru că Jim Morrison decide să fugă de lumea agitată a Statelor Unite şi se retrage la Paris cu Pamela Courson. De aici începe perioada cea mai controversată a vieţii sale, în ciuda scurtimii ei. Dacă unele mărturii spun despre el că ar fi fost deprimat de Paris, deşi îi admira arhitectura şi făcea de aceea lungi plimbări pe jos, Alan Ronay, confident apropiat, spune că aproape se lăsase de băut, scria mult, şi nu lua în seamă coincidenţele ce îl legau de Oscar Wilde. Şi, amănunt anecdotic, renunţase la barbă.
Hervé Muller, unul dintre cei care l-au cunoscut la Paris şi l-au însoţit în periplurile sale, spune că decizia de a bea mai puţin şi de a scrie mai mult nu s-a materializat, căci, dimpotrivă, Jim se cufundase într-o izolare aproape totală şi adesea bea până la marginea inconştienţei. Cu toate acestea, în 1984 avea să apară o înregistrare recuperată din acea perioadă, „The Lost Paris Tapes”, pe care Morrison încearcă să creeze un jam session de muzică şi poezie cu doi muzicanţi ambulanţi de pe străzile Parisului. Lăsând la o parte prestaţia jalnică a acestora din urmă, care nu reuşesc să reproducă decât mereu şi mereu acelaşi fragmenţel de melodie, înregistrarea conţine versuri vechi şi noi din scrierile lui Morrison, unele de o mare frumuseţe poetică.
Pe 3 iulie 1971, poliţia descinde în apartamentul locuit de doi americani din Paris. Pamela Courson anunţă: iubitul ei, James Douglas Morrison, poet, a murit. Muller, dar şi Alan Ronay, încearcă să elucideze circumstanţele morţii, dar, dintr-un motiv sau altul, relatările Pamelei se contrazic şi, încercând să rezolve cât mai repede cele legate de înmormântare, ea şi câţiva apropiaţi dau naştere unui şir nesfârşit de controverse. Varianta oficială este deces în urma unui stop cardiac. Lui Jim i s-ar fi făcut rău în timpul nopţii, a început să tuşească scuipând sânge şi, în cele din urmă, s-a dus să facă o baie. Pamela a adormit la loc şi l-a găsit dimineaţa, mort. Dintre celelalte versiuni, cel mai mult credit i s-a acordat celei care vorbea despre moartea în urma unei supradoze de heroină, prizată în barul Rock’n’Roll Circus, versiune care a ieşit din nou la suprafaţă chiar anul acesta (2007). Muller povesteşte că Morrison era în primul rând alcoolic şi că, deşi încercase multe droguri la viaţa lui, detesta heroina, poate şi din cauză că Pamela era dependentă. Dar, deprimat şi dezorientat, se prea poate să o fi încercat în acea seară, mai ales că era omul cel mai deschis noului. În continuarea acestei variante, pe care Muller nu o poate confirma, dar o consideră plauzibilă, lui Morrison i s-ar fi făcut rău în toaletele acelui bar, de unde, pe o ieşire lăturalnică, a fost dus acasă, inconştient. Dacă a murit în apartamentul său sau dacă aici a intrat deja un cadavru, nu este clar.
De aici încep ciudăţeniile. Anunţul morţii se face mai târziu, singurii care văd trupul neînsufleţit sunt Pamela şi medicul Max Vasille (acesta din urmă a refuzat orice discuţie sau interviu, iar Pamela a murit şi ea după trei ani, ca urmare a unei supradoze), iar mormântul din cimitirul Pere Lachaise (pe care Morrison îl vizitase cu trei zile înainte de moarte), unde sunt îngropaţi mari artişti francezi şi străini, e obţinut uimitor de repede. Un alt amănunt, primul loc oferit lui Jim a fost lângă Oscar Wilde, însă Ronay, îngrozit de similitudinea destinelor celor doi, refuză.
În cartea sa, „Riders on the Storm”, John Densmore sugerează la un moment dat posibilitatea sinuciderii, însă aceasta e infirmată de alte mărturii, inclusiv una a bateristului, care spune că Jim l-a sunat pentru a afla cum se vinde albumul, iar apoi a spus. „Stai să vezi cum o să fie următorul, am deja multe idei în cap pentru el”. De asemenea solistul a afirmat că avea de gând să se împace cu tatăl său. Acesta din urmă s-a ocupat, de altfel, de amenajarea mormântului fiului rebel, mormânt care a suferit de-a lungul timpului multe schimbări, pentru că fanii au furat piatra sau bustul pus acolo ulterior, au adus suveniruri, au umplut totul de inscripţii.
După 3 iulie 1971, controversa a început să se dezvolte. John Densmore a afirmat că mormântul e prea scurt şi de atunci o mulţime de oameni au început să descopere „adevărul” despre Morrison. De la varianta că ar fi suferit de un cancer al organelor genitale, trecând prin ipotezele unor „ocultişti” care vorbesc despre o ucidere rituală, de la distanţă, sau despre faptul că artistul trăieşte şi astăzi, dar are puteri paranormale şi se poate dematerializa când vrea, sau prin insinuarea că ar fi fost asasinat de CIA, până la varianta că Jim Morrison ar fi fost de fapt mai mulţi oameni (vehiculată şi în cazul lui Elvis Presley), moartea, adevărată sau simulată a solistului The Doors este până astăzi subiect de discuţii nesfârşite.
Ray Manzarek spune că dacă un om şi-ar fi putut înscena moartea cu atâta meticulozitate, acela era fără îndoială Jim Morrison. Lucrul este cu atât mai speculat, cu cât se cunoaşte admiraţia pe care liderul The Doors i-o purta poetului simbolist Arthur Rimbaud, care şi-a simulat propria moarte şi a dispărut în adâncul Africii, unde devenise, la un moment dat, chiar traficant de arme.
Cu toate acestea, Muller, apropiat al lui Morrison în perioada pariziană, consideră că, printre toate controversele, rămâne o singură certitudine: Jim e mort, mort de-a binelea, propria sa victimă. Succesul, care l-a învăluit când era încă aproape un copil, i s-a părut fără îndoială o jucărie strălucitoare, care însă l-a înghiţit. În 1969, când a realizat că se înecase în propria sa imagine, care îi reflecta, în fond, doar în mică măsură personalitatea, părea să fie prea târziu. Morrison nu şi-a revenit cu totul niciodată. Dar, dincolo de „regele-şopârlă”, pentru cei, din ce în ce mai numeroşi, care încearcă să-l cunoască în profunzime, iese din ce în ce mai mult la iveală latura sa fragilă, sensibilă, inteligenţa şi cultura sa. Dacă fragilitatea nu a rezistat în faţa ispitei unei faime plătită cu preţ greu, dacă printre atitudinile şi afirmaţiile sale din acea perioadă regăsim deşertăciune şi violenţă, James Douglas Morrison a reuşit în acelaşi timp să ilustreze cu măiestrie sentimente, trăiri şi întrebări care au însoţit mereu viaţa şi căutarea oamenilor. În cele din urmă, s-a reîntors la o simplitate pe care o râvnea şi pe care, în viaţă, nu a regăsit-o niciodată. Astăzi, piatra sa de mormânt este neornamentată, cu doar o inscripţie în greacă şi una în engleză, adăugată alături de cineva care a înţeles ce se ascundea sub stratul de imagine: „an American poet”.
Thursday, November 26, 2009
Scrisoare deschisă către domnul Crin Antonescu
"De-acela vai,
Ce nu-şi dă seama
Spre care rai
Mai mică-i vama"
(Celelalte Cuvinte)
Domnule Crin Antonescu,
V-am votat. M-am frământat mult, întrebându-mă dacă să merg la alegeri, şi dacă m-am hotărât să vă votez, nu a fost pentru că aş crede în Dumneavoastra ca om politic. Ştiu că toţi cei care aţi participat cu şanse sunteţi, de fapt, o apă şi un pământ. Am simţit însă că nu pot răbda să-i las încă odată să câştige pe cei care ne sufocă de mai bine de cincizeci de ani. Niciun candidat dintre cei cu şanse nu mă reprezintă, dar v-am votat ca să nu intre Mircea Geoană în turul 2.
Cum faceţi cu toţii de obicei, de-a lungul campaniei electorale aţi început să vorbiţi despre Dumnezeu. S-a ajuns chiar la actul de schizofrenie politică prin care şeful unui partid socialist îl citează pe Sfântul Ioan Gură de Aur. Dumneavoastră, domnule Crin Antonescu, aţi spus că fără ajutorul Lui nu putem face nimic, şi bine aţi spus, căci acestea sunt înseşi cuvintele Mântuitorului (Ioan 15, 5). Însă m-am întrebat atunci şi mă întreb cu atât mai mult acum, după ce primul tur de scrutin a trecut, cărui Dumnezeu vă închinaţi Dumneavoastră şi ceilalţi politicieni ai noştri ? Dumnezeului liber-cugetătorului Iliescu ? Duşmani reali sau prefăcuţi în viaţa publică, mulţi dintre Dumneavoastră vă regăsiţi în cercul unor interese despre care nu vorbiţi niciodată publicului, grupaţi în jurul unor tovărăşii ilegitime, în numele cărora călcaţi peste credinţă, familie, patrie, oameni, folosindu-le pe toate acestea doar cu caracter declarativ, subordonate dorinţei nemăsurate de putere. Oare un dumnezeu al înrobirii celorlalţi are ceva în comun cu Dumnezeul lui Israel, cu Hristos, Vestitorul libertăţii, Care a spus : « Cunoaşteţi adevărul şi adevărul vă va face liberi » ? În numele cui ne-aţi cerut încrederea la urne şi încotro vreţi să mergem ?
Aţi spus că Băsescu a făcut rău României. Şi vă împărtăşesc părerea, căci şi el se regăseşte între cei despre care vorbeam mai sus. M-am întrebat în tot timpul campaniei electorale, cu ce e mai bun Patriciu, cu ce e mai bun Tăriceanu, cu ce sunteţi mai bun Dumneavoastră. Nu am găsit răspunsul şi de aceea, repet, votul acordat Dumneavoastră a fost un vot împotriva lui Geoană. Dar, recunosc, pentru o clipă am sperat. Am sperat că sunteţi într-adevăr altfel, aşa cum aţi spus. Pentru că drama prin care aţi trecut şi figura tinerească mă făceau să Vă simt mai aproape, deşi discursul politic era inconsistent. Când, a doua zi după alegeri, aţi spus că nu-l susţineţi în turul 2 pe Traian Băsescu, V-am respectat consecvenţa. Când aţi anunţat că-l susţineţi pe Geoană, respectul meu a murit. Spuneţi că aţi fost în Piaţa Universităţii, iar eu Vă spun că aţi fost degeaba, sau că mai bine n-aţi fi mers deloc, pentru că astăzi Vă faceţi trădător al celor care au luptat şi al celor care au murit acolo, bătuţi, umiliţi, ucişi şi cu trupurile azvârlite din ordinul lui Ion Iliescu. Aţi arătat acum că deşi nu aţi fost membru al partidului comunist, sunteţi un tovarăş de nădejde pentru perpetuarea lui în forme noi, dar la fel de toxice. Ne-aţi dovedit că ideologia e un pretext şi loialitatea o vorbă în vânt. Le-aţi dat dreptate tuturor celor care Vă acuzau că nu sunteţi decât un executant al lui Patriciu şi m-aţi făcut să înţeleg că nu sunteţi cu nimic mai bun decât Băsescu, cel pe care îl acuzaţi pe toate canalele media. Am sperat că prin Dumneavoastră vom scăpa de spectrul psd-ului, întrupat acum în candidatul Mircea Geoană, pentru ca acum să Vă văd cum îl susţineţi. Omeneşte Vă iert, dar nu cred că istoria Vă va ierta prea uşor. Persecutorii acestui neam şi ai credinţei lui se pregătesc să revină la putere cu sprijinul Domniei Voastre. Poate că un gest de frondă n-ar folosi la mare lucru. Dar V-ar păstra conştiinţa curată şi ne-ar convinge că mai presus de interesele de partid sau de grupare, credeţi în principiile despre care ne-aţi vorbit în campania electorală. Astfel însă, rămâneţi, în ciuda bunelor maniere şi a vorbei elevate şi plăcute, un instrument în mâna celor care ne înrobesc, în fiecare zi mai mult.
V-am votat, domnule Crin Antonescu, şi nu regret. Sper însă ca votul meu să Vă apese conştiinţa în fiecare zi când Vă veţi aminti că aţi hotărât să-l sprijiniţi pe Geoană. Şi dacă Vă veţi aminti că V-am votat, gândiţi-Vă pentru o clipă la morţii şi întemniţaţii comunismului şi la Ristea Priboi, colegul Dumneavoastră de alianţă. Poate că această alăturare Vă va sugera ce vreau să spun mai mult decât cuvintele mele neputincioase.
Traian Băsescu, în anii în care a fost preşedinte şi poate înainte, a dovedit că este şi el slujitor al unor cercuri ca cele despre care vorbeam mai sus. Nu mă simt reprezentat de el. Dar, deşi nu am fost în Piaţa Universităţii, am văzut pe geam cum minerii au omorât un om în bătaie. Şi din acel moment am ştiut că nu voi vota niciodată cu Iliescu. Nici măcar dacă se ascunde în spatele unui politruc mai tânăr. Cu strângere de inimă, dacă mă voi duce la turul al doilea de scrutin, îl voi vota pe contracandidatul lui Mircea Geoană. Pe Dumneavoastră, domnule Crin Antonescu, nu vă voi mai vota însă niciodată. Poate doar dacă, şi în ceasul al doisprezecelea, Vă veţi întoarce cu faţa către cei pe care aveţi pretenţia să-i reprezentaţi. Şi care Vă întreabă astăzi : în numele cărui Dumnezeu ne îndemnaţi să-l votăm pe Geoană ?
PAUL SLAYER GRIGORIU
Ce nu-şi dă seama
Spre care rai
Mai mică-i vama"
(Celelalte Cuvinte)
Domnule Crin Antonescu,
V-am votat. M-am frământat mult, întrebându-mă dacă să merg la alegeri, şi dacă m-am hotărât să vă votez, nu a fost pentru că aş crede în Dumneavoastra ca om politic. Ştiu că toţi cei care aţi participat cu şanse sunteţi, de fapt, o apă şi un pământ. Am simţit însă că nu pot răbda să-i las încă odată să câştige pe cei care ne sufocă de mai bine de cincizeci de ani. Niciun candidat dintre cei cu şanse nu mă reprezintă, dar v-am votat ca să nu intre Mircea Geoană în turul 2.
Cum faceţi cu toţii de obicei, de-a lungul campaniei electorale aţi început să vorbiţi despre Dumnezeu. S-a ajuns chiar la actul de schizofrenie politică prin care şeful unui partid socialist îl citează pe Sfântul Ioan Gură de Aur. Dumneavoastră, domnule Crin Antonescu, aţi spus că fără ajutorul Lui nu putem face nimic, şi bine aţi spus, căci acestea sunt înseşi cuvintele Mântuitorului (Ioan 15, 5). Însă m-am întrebat atunci şi mă întreb cu atât mai mult acum, după ce primul tur de scrutin a trecut, cărui Dumnezeu vă închinaţi Dumneavoastră şi ceilalţi politicieni ai noştri ? Dumnezeului liber-cugetătorului Iliescu ? Duşmani reali sau prefăcuţi în viaţa publică, mulţi dintre Dumneavoastră vă regăsiţi în cercul unor interese despre care nu vorbiţi niciodată publicului, grupaţi în jurul unor tovărăşii ilegitime, în numele cărora călcaţi peste credinţă, familie, patrie, oameni, folosindu-le pe toate acestea doar cu caracter declarativ, subordonate dorinţei nemăsurate de putere. Oare un dumnezeu al înrobirii celorlalţi are ceva în comun cu Dumnezeul lui Israel, cu Hristos, Vestitorul libertăţii, Care a spus : « Cunoaşteţi adevărul şi adevărul vă va face liberi » ? În numele cui ne-aţi cerut încrederea la urne şi încotro vreţi să mergem ?
Aţi spus că Băsescu a făcut rău României. Şi vă împărtăşesc părerea, căci şi el se regăseşte între cei despre care vorbeam mai sus. M-am întrebat în tot timpul campaniei electorale, cu ce e mai bun Patriciu, cu ce e mai bun Tăriceanu, cu ce sunteţi mai bun Dumneavoastră. Nu am găsit răspunsul şi de aceea, repet, votul acordat Dumneavoastră a fost un vot împotriva lui Geoană. Dar, recunosc, pentru o clipă am sperat. Am sperat că sunteţi într-adevăr altfel, aşa cum aţi spus. Pentru că drama prin care aţi trecut şi figura tinerească mă făceau să Vă simt mai aproape, deşi discursul politic era inconsistent. Când, a doua zi după alegeri, aţi spus că nu-l susţineţi în turul 2 pe Traian Băsescu, V-am respectat consecvenţa. Când aţi anunţat că-l susţineţi pe Geoană, respectul meu a murit. Spuneţi că aţi fost în Piaţa Universităţii, iar eu Vă spun că aţi fost degeaba, sau că mai bine n-aţi fi mers deloc, pentru că astăzi Vă faceţi trădător al celor care au luptat şi al celor care au murit acolo, bătuţi, umiliţi, ucişi şi cu trupurile azvârlite din ordinul lui Ion Iliescu. Aţi arătat acum că deşi nu aţi fost membru al partidului comunist, sunteţi un tovarăş de nădejde pentru perpetuarea lui în forme noi, dar la fel de toxice. Ne-aţi dovedit că ideologia e un pretext şi loialitatea o vorbă în vânt. Le-aţi dat dreptate tuturor celor care Vă acuzau că nu sunteţi decât un executant al lui Patriciu şi m-aţi făcut să înţeleg că nu sunteţi cu nimic mai bun decât Băsescu, cel pe care îl acuzaţi pe toate canalele media. Am sperat că prin Dumneavoastră vom scăpa de spectrul psd-ului, întrupat acum în candidatul Mircea Geoană, pentru ca acum să Vă văd cum îl susţineţi. Omeneşte Vă iert, dar nu cred că istoria Vă va ierta prea uşor. Persecutorii acestui neam şi ai credinţei lui se pregătesc să revină la putere cu sprijinul Domniei Voastre. Poate că un gest de frondă n-ar folosi la mare lucru. Dar V-ar păstra conştiinţa curată şi ne-ar convinge că mai presus de interesele de partid sau de grupare, credeţi în principiile despre care ne-aţi vorbit în campania electorală. Astfel însă, rămâneţi, în ciuda bunelor maniere şi a vorbei elevate şi plăcute, un instrument în mâna celor care ne înrobesc, în fiecare zi mai mult.
V-am votat, domnule Crin Antonescu, şi nu regret. Sper însă ca votul meu să Vă apese conştiinţa în fiecare zi când Vă veţi aminti că aţi hotărât să-l sprijiniţi pe Geoană. Şi dacă Vă veţi aminti că V-am votat, gândiţi-Vă pentru o clipă la morţii şi întemniţaţii comunismului şi la Ristea Priboi, colegul Dumneavoastră de alianţă. Poate că această alăturare Vă va sugera ce vreau să spun mai mult decât cuvintele mele neputincioase.
Traian Băsescu, în anii în care a fost preşedinte şi poate înainte, a dovedit că este şi el slujitor al unor cercuri ca cele despre care vorbeam mai sus. Nu mă simt reprezentat de el. Dar, deşi nu am fost în Piaţa Universităţii, am văzut pe geam cum minerii au omorât un om în bătaie. Şi din acel moment am ştiut că nu voi vota niciodată cu Iliescu. Nici măcar dacă se ascunde în spatele unui politruc mai tânăr. Cu strângere de inimă, dacă mă voi duce la turul al doilea de scrutin, îl voi vota pe contracandidatul lui Mircea Geoană. Pe Dumneavoastră, domnule Crin Antonescu, nu vă voi mai vota însă niciodată. Poate doar dacă, şi în ceasul al doisprezecelea, Vă veţi întoarce cu faţa către cei pe care aveţi pretenţia să-i reprezentaţi. Şi care Vă întreabă astăzi : în numele cărui Dumnezeu ne îndemnaţi să-l votăm pe Geoană ?
PAUL SLAYER GRIGORIU
Subscribe to:
Posts (Atom)