Cronică de Mondial (II)

Cum v-am ameninţat, încep prin publicarea comentariilor specialistului găştii noastre în fotbal, Şerban Staicu. Apoi revin cu impresiile mele.

CRONICA LUI ŞERBAN

Coreea de Sud - Grecia, 2-0

Cred că acest scor poate fi tradus prin duelul celor doi golgheteri: Park Ji-Sung, jucător în sezonul trecut la Manchester United, locul 2 in Anglia, şi Gekas, jucător la Hertha Berlin, echipă retrogradată în divizia a doua germană.
Grecia a fost bătută cu propriile arme, echipa organizată care încasa foarte greu gol a fost învinsă de o formaţie super-organizată, rapidă şi care a jucat foarte bine pe contraatac.
Atunci când a câştigat titlul european, Grecia avea în Karagounis un mare lider. Acum nici unul dintre greci nu şi-a asumat această răspundere. A trebuit să intre în teren Kapetanos pentru a fi create două ocazii mai importante, una ratată chiar de stelist.
Cred că acest rezultat ar putea fi pus pe seama diferenţei de valoare între echipele de club ale jucătorilor, având în vedere faptul că mulţi dintre greci joacă în propria ţară, pe când sud-coreenii s-au răspândit prin Europa la echipe importante. De asemenea, foarte importantă este rapiditatea mult superioară a asiaticilor.
Am văzut un jucător cu adevărat special, Park-ji-Sung, care a devastat apărarea grecilor şi, în rest, 10 asiatici harnici, alergători, care au câştigat de această dată într-un mod corect şi nu cum au câştigat cu Italia la campionatul mondial găzduit de Coreea de Sud împreună cu Japonia. Din păcate aici a intervenit şi răutatea mea, fan al Italiei.
Echipa Greciei a părut fără orizont, nu erau în stare să găsească nici coechipieri pentru aruncările de la margine şi, in ciuda unei ocazii mari, chiar nu meritau un rezultat mai bun. Au fost depăşiţi la toate capitolele, iar fundaşii greci şi-au arătat limitele, Vyntra fiind depăşit mult prea uşor de Park-ji-Sung la cel de-al doilea gol. Apărării Greciei i-a lipsit Sotirios Kyrgiakos, cel supranumit “Highlander” fiind singurul jucător grec care evoluează la un club foarte mare, Liverpool.
Altădată cu o linie de mijloc beton, grecii au fost depăşiţi chiar pe axul central, Karagounis şi Tsolis nefăcându-le faţă rapizilor Ki- Sung-Yueng şi Park-Ji-Sung. Otto Rehhagel trebuie să schimbe ceva, dacă nu chiar tot, în cazul în care nu vrea să plece acasă fără nici un punct. De remarcat la greci este însă schimbarea portarului, prin pensionarea, în sfârşit, a lui Nikopolidis, Tzorvas evitând primirea mai multor goluri prin intervenţiile sale.
Ca dezamăgiri ale acestui joc pot să îl remarc pe portarul sud-coreean, care a avut mai multe intervenţii nesigure şi pe Vyntra, jucător, totuşi, al lui Panathinaikos Atena, campioana Greciei.
Un lucru bun pentru stelişti, Kapetanos se poate întoarce la termen pentru reunirea Stelei.
Cam atât despre un meci destul de slăbuţ.



Argentina - Nigeria, 1-0

Este clar cel mai frumos meci de până acum de la această Cupă Mondială.
Un meci deschis, cu o echipă a Nigeriei care nu a fost mai prejos decât Argentina cu superstarurile ei. De reţinut că Diego Milito, eroul lui Inter, a fost rezervă. Scorul arată că echipa “Vulturilor nigerieni” a învăţat şi ceva tactică, poate de la Lars Lagerback, un antrenor care a introdus o disciplina atipică pentru această echipă.
Benzile laterale nigeriene au funcţionat foarte bine mai ales după intrarea lui Peter Odemwingie care, alături de Taye Taiwoo, a cam deranjat partea dreapta a apărării argentiniene. În centrul terenului s-a văzut din plin lipsa lui John Obi Mikel, Haruna şi Kaita fiind depăşiţi cam uşor.
Apărarea nigeriană a funcţionat şi ea suprinzător de bine, deşi Joseph Yobo îşi arată uneori limitele de viteză, ca şi Danny Shittu.
Partea întotdeauna pozitivă a vulturilor, forţa ofensivă, s-a menţinut şi în acest meci, Yakubu şi, după intrarea în teren, Oba Oba Martins, făcându-şi foarte bine treaba.
Nigerienii puteau egala dacă Uche Kalu nu rata singur cu poarta în faţă din 10 metri în minutul 70.
Oricum, ceea ce spuneau specialiştii din America de Sud, că ambele echipe mari ale acestui continent devin din ce în ce mai pragmatice, s-a confirmat astăzi. După ce au înscris un gol rapid prin Gabriel Heinze, la un corner excelent bătut de Veron şi la care “Zidul” Samuel a blocat doi fundaşi nigerieni, argentinienii au încercat să se menajeze cât mai mult, încercând să aibă o posesie cât mai îndelungată a balonului. Introducerea lui Veron, deşi criticată de toată lumea, a oferit foarte multă siguranţă mijlocului argentinian, după ieşirea sa, normală la 35 ani, rapizii nigerieni creându-şi mai multe ocazii. Alături de căpitanul Mascherano, Veron a închis perfect mijlocul terenului în partea centrală, nigerienilor rămânându-le numai benzile.
Pe benzi Maradona a forţat un pic prea mult şi asta era să îl coste, utilizându-l pe Jonas Gutierez, jucător ofensiv, polivalent, ca fundaş dreapta. În prima repriza acesta a comis-o o dată, la ocazia lui Obasi. Odată cu introducerea lui Maxi Rodriguez partea dreaptă a apărării argentiniene a fost acoperită mult mai bine. Personal, consider că dezamăgirile meciului de ambele părţi au fost: Angel di Maria, campionul Portugaliei cu Benfica şi jucător care mai mult se gândeşte la transferul la Real Madrid, părând la antrenament şi nu pe teren, iar de partea nigeriană Obasi, jucător rapid, ce s-a dovedit “deranjat” de vuvuzele şi nu a fost în meci.
Pentru a nu respecta clişeul verbal al “super comentatorilor români” – “echipa mai bună a învins astăzi” - cred că ambele echipe se luptă în continuare pentru calificare, Nigeria având puterea să învingă Coreea de Sud, în timp Argentina posedă un lot extrem de valoros, care omogenizat se poate bate la titlul mondial. Un lucru demn de luat în seamă este susţinerea de care s-a bucurat echipa Argentinei, aclamată de mare parte din stadion. Lucrul acesta poate deveni important atunci când echipa va juca mai slab şi când susţinerea publicului va cântări mult.

ŞERBAN STAICU

OPINIILE LUI PAUL S.

După o primă seară cu câţiva prieteni şi multă bere, mă trezesc totuşi destul de devreme. Nu pot dormi de căldură, dar gândul că azi avem trei meciuri o face deja mai suportabilă. Ieri încă am fost îndoit: i-am pierdut pe Eric Clapton şi Steve Winwood – din lipsă de bilet, altfel muzica e totuşi, chiar şi în aceste zile, înaintea fotbalului – iar meciurile nu au fost grozave. Azi nu mai am nimic de pierdut. Dimineaţa, în înghesuiala şi mirosul îmbietor de legume şi fructe din Piaţa Obor, mă gândesc deja la Argentina.
Nu prind decât mici bucăţi din Grecia – Coreea de Sud. Ţin un pic cu Grecia din două motive: îi compătimesc pe oamenii de acolo pentru criza profundă prin care trec şi îmi place Kapetanos. Kapetanos e probabil singurul fotbalist care, în ciuda imixtiunilor unui patron trufaş şi mărginit şi a situaţiei grele de la echipă, şi-a făcut treaba corect, eficient şi uneori entuziasmant pentru Steaua. La greci intră tot pe final, dar se pare că nu mai poate face mare lucru. Campionii europeni din 2004 sunt în cădere liberă şi, deşi s-au calificat din nou la un turneu final – spre deosebire de alţii – nici bagheta lui Rehhagel nu mai face minuni. Coreenii le dau două goluri, şi din frânturile de comentariu şi de imagine prinse în timpul unei mese de peşte, îmi dau seama că mai au şi câteva ocazii mari.
Ceva aşteptare, apoi meciul zilei: Argentina – Nigeria. Nu e senzaţional, dar e frumos, mai frumos decât tot ce am văzut până acum. Eu, recunosc, ţin cu Argentina nu atât pentru Messi, cât pentru Maradona. Da, ştiţi, am o slăbiciune pentru personajele de genul ăsta: plin de talent, pe care şi l-a irosit fără milă, cu tot felul de greşeli şi paradoxuri – un om foarte religios, din propriile spuse, dar care îl admiră pe Che Guevara, cam ca Max Cavalera – arţăgos, arogant cu presa, fost drogat, prieten cu dictatori, dar în acelaşi timp unul dintre cei care ne-au încântat cu măiestrii inegalabile. Adică, dacă o parte din talent şi-a irosit-o în excese, alta ne-a pus-o nouă la dispoziţie. Şi e uşor, după ce am rămas cu gurile căscate în faţa unei faze, după ce ne-a făcut o zi frumoasă, să uităm şi să zicem: „drogat, beţiv, adulter, dezaxat”. Cel mai mult îmi place când se ridică un om ca ăsta, când îşi revine din derivă. Maradona e pariul meu sentimental. Nu ştiu dacă e antrenor, dar tare aş vrea să fie. Şi îmi place foarte mult cum îşi sărută jucătorii la schimbări.
Messi îmi place şi mie, ca tuturor celorlalţi. Şi uite-l că joacă. Adică joacă şi la naţională. Aleargă, driblează, se zbate, ratează, dar e om de bază. Azi cel puţin, Maradona – pe care îl văd prima oară la costum pe marginea terenului – a jucat cartea câştigătoare. Veron cel contestat a centrat la golul lui Heinze, echipa a combinat, a ţesut pase timp de mai multe minute, a câştigat. Iar nigerienii... Deloc slabi! Dar deloc. N-au ajuns prea des la poartă, deşi au avut ocazii mari, când le-au avut, dar au pasat şi ei, au luptat şi au dovedit o condiţie fizică excelentă. Şi portarul lor Enyeama, e chiar bun. Bănuiesc că nici nu costă prea mult, deci ar putea trezi interesul patronilor şi antrenorilor de la noi. Pe de altă parte, ce să facă aici? Să înveţe meserie de la Gigi? Sunt principalii favoriţi la locul 2 din grupă (dacă Argentina iese pe 1). Şi chiar aş mai vrea să-i văd în alte meciuri. Bănuiesc că sunt echipa africană a momentului, dar le mai trebuie un personaj simpatic, cum era Roger Milla pentru Camerun, ca să intre în istorie. Oricum, după meciul de azi ştiu un lucru: ţineam cu mai multe echipe înainte de începerea Mondialului, acum una tinde să devină, încet dar sigur, preferata mea absolută. Cum ar zice maestrul Ioan Chirilă, AR-GEN-TI-NA!
În schimb Anglia – SUA, ce dezamăgire! Începutul a fost spectaculos, Gerrard care pare nemuritor a dat gol imediat, părea să urmeze un festin fotbalistic. În loc de asta, Green scapă mingea printre mâini şi se face 1-1. Meciul în sine n-a fost slab, dar mă aşteptam la un scor mai mare. Vorbim totuşi despre Anglia. Rooney s-a agitat, au fost ocazii la ambele porţi, dar jocul n-a reuşit să evadeze din mediocritatea acestor începuturi. Prietenul Bitch îmi spusese de la pauză că pronosticul lui era 1-1. Un meci ca oricare altul. Dar eu le aştept pe cele cu scoruri mari.

PAUL SLAYER GRIGORIU

Cronică de Mondial (I)

Un filosof francez contemporan cu o viziune vădit de stânga, Fabien Ollier, tună şi fulgeră într-un recent articol împotriva Cupei Mondiale, pe care o numeşte „o formă de alienare planetară” şi manifestarea celui mai rapace tip de capitalism. Sigur că într-o anumită măsură este adevărat că asemenea fenomene în care sunt implicate mulţimi de oameni sunt adesea manipulate pentru a distrage atenţia de la problemele reale, sigur că se învârt mulţi bani şi că din multe puncte de vedere fotbalul îşi pierde calitatea de sport în favoarea industriei. Dar Ollier e marcat de vechea obsesie utilitaristă a oamenilor de stânga, unde totul se reduce la economie, exploatare, probleme sociale şi mişcări de protest. Cum, îndemnat de prietenul Alex Rădescu, m-am apucat şi eu, pentru a intra în atmosfera Mondialului, să citesc pagini de Ioan Chirilă, am găsit la marele gazetar esenţa bucuriei la sosirea unui astfel de eveniment: sute de mii de oameni fac ocolul pământului – sau măcar renunţă pentru o vreme la rutina cotidiană – de dragul unui joc. Pasiunea pentru fotbal este unul dintre rarele semne care ne spun că încă suntem umani. E foarte puţin şi superficial, dar într-o lume în care funcţionalitatea şi eficienţa au devenit zei, e mai mult decât nimic.
Aşteptam Cupa Mondială din Africa de Sud cu o nerăbdare neobişnuită. Şi, din cărţile lui Ioan Chirilă, am ales „Frumoasele noastre duminici”, pentru că este povestea lui Mexico ’86, prima competiţie de acest fel de care îmi aduc aminte. A fost anul lui Maradona, dar eu, ca de obicei, ţineam cu Les Bleus. În ziua semifinalei cu Germania fusesem cu tata pe stadion, la un Steaua – Dinamo, finala Cupei României, dacă nu mă înşel. Steaua pierduse, Majearu ratase o lovitură de la unsprezece metri, iar la sfârşit tata a încercat să-mi aline tristeţea spunând: „Steaua a pierdut, dar Franţa va câştiga diseară”. M-am uitat la meciul respectiv cu o asemenea încordare, încât nici la toaletă n-am catadicsit să mă mişc, aşa că a reintrat în dotare oliţa de noapte, pe care stăteam aşezat şi plângeam cu lacrimi mari din cauza victoriei RFG-ului împotriva Franţei. „Dacă reacţionezi aşa, poate n-ar mai trebui să te uiţi la fotbal, nu-ţi face bine”, mi-a spus atunci mama. În unele momente ulterioare, mi-am dat seama că poate avea dreptate. Iar pe carneţelul meu cu programul competiţiei – pentru care mă invidiau deopotrivă prieteni, colegi şi învăţătorul meu (eram în clasa a doua) – am scris în franceza pe care o ştiam deja foarte bine, dar o ortografiam cu greşeli: „Une finale? Non! Domage. On ne verra plus des joueurs comme Platini ou Tigana.” E drept că mai încolo a fost Zizou, dar asta e altă poveste.
...să ne întoarcem însă în 2010. Fotbalul e mult mai poluat. Se joacă în Africa de Sud din motive care nu au nicio legătură cu sportul, ci ţin de prăfuita, imbecila şi oprimanta corectitudine politică. Naţionalele parcă nu mai sunt ce erau acum câţiva ani şi totuşi, Gică Popescu, care a cunoscut culmile gloriei şi împlinirea financiară la echipele de club pe unde a fost, mărturisea recent că un turneu final e superior oricărei competiţii europene a echipelor de club. Aşa îl simt şi eu, fără să ştiu exact de ce.
Am citit recent un articol superficial dar drăguţ scris despre Rio de Janeiro, unde se spunea că locuitorii marelui oraş îşi împart viaţa între cele trei mari pasiuni ale lor, dincolo de care nu există mai nimic: fotbalul, distracţia (a se citi, în multe cazuri, berea) şi dragostea pentru Iisus. Într-un fel, zilele astea suntem toţi locuitori din Rio. Şi dacă alăturarea vi se pare blasfemiatoare, amintiţi-vă că Domnul Însuşi ne învaţă că pentru a intra în Împărăţia Cerurilor trebuie să redevenim copii.
Jocurile de deschidere sunt, cam ca întotdeauna, destul de plictisitoare. Cică antrenorul Mexicului, Aguire, e foarte iubit în ţara lui, deşi mie, la televizor mi se pare destul de antipatic. Dar ar fi spus că pentru momente ca astea – ca turneul final – trăieşte un antrenor. Mda. Parcă mi-e şi mie mai drag. Africa de Sud – Mexic e un meci bun pentru ca ţara gazdă să debuteze şi pentru date statistice: primul cartonaş galben al Mondialului, mexicanul Juarez, în minutul 18, pentru un henţ pe care un arbitru mai blând nu l-ar fi taxat. Altfel, Mexicul presează şi joacă mai tot meciul în jumătatea de teren adversă, are trei ocazii importante şi două rarissime. Dă chiar şi un gol, dar din ofsaid. Africanii aşteaptă şi din când în când contraatacă.
Primul gol oficial le aparţine însă gazdelor, Tshebala (nume care nu vă spune nimic – nici mie, dar măcar am învăţat să-l pronunţ) înscriind în minutul 55. Rafael Marquez egalează în minutul 79. Ne bucurăm mai mult că a început Campionatul, că se joacă fotbal – şi tot o să se joace timp de o lună – şi că am văzut două goluri. Meciurile mari abia urmează... sper.
Franţa – Uruguay e chiar mai palid decât jocul de deschidere. Dar e bun şi el pentru statistică. Lodeiro de la Uruguay ia primul cartonaş roşu al Mondialului, ceea ce nu schimbă soarta meciului, un 0-0 previzibil. E prima dată când, la o competiţie internaţională unde nu participă România, nu ţin cu Franţa. M-a enervat prea tare henţul lui Henry în meciul de baraj cu reprezentativa muzicalilor băutori de bere aflaţi sub ocrotirea Sfântului Patriciu (Patrick la ei) şi, în plus, lipsa de orizont a lui Domenech îmi aminteşte prea tare de Piţurcă.
Apropo de asta, mă aşteptam ca Franţa să joace la fel de prost ca România. Dar nu e chiar aşa. Les Bleus sunt limitaţi şi sterili, dar parcă mişcă ceva. Chiar şi Henry e mai viu decât în ultima vreme. Meciul cu Uruguay e cenuşiu şi irelevant, dar îndrăznesc să spun că după el se poate trage concluzia că Franţa trăieşte. Eu îndrăznesc să pronostichez chiar că e o candidată serioasă la fazele superioare. Dar nu mă pricep la fotbal. Doar îmi place la nebunie. Şi de aceea, în zilele următoare voi apela la ajutorul prietenului meu Şerban Staicu – zis Jean – care deşi are o cu totul altă profesie, mănâncă fotbal pe pâine. Credeţi-mă pe cuvânt. Ne revedem curând.

AC/DC la Bucureşti sau de ce trebuie să dispară Talisman, Voltaj şi altele asemenea

Nici nu e nevoie să descriu concertul ăsta. Pentru că AC/DC cântă exact ce şi cum se aşteaptă oricine îi cunoaşte pe Angus and co. Mereu şi mereu, de zeci de ani, acelaşi tip de spectacol, fără nimic schimbat, doar cu câteva artificii scenice în plus. Am văzut AC/DC de două ori în Black Ice Tour, cu camioanele de instalaţii după ei, dar sunt convins că, în esenţă, la fel ar fi un show în vreun club subteran. Şi cu toate astea, parcă l-ai revedea de fiecare dată când apuci. S-au câştigat bani, unul dintre tovarăşii de drum a murit, alţii au plecat în alte direcţii, dar AC/DC rămâne aceeaşi poveste despre a cânta cu pasiune ceea ce-ţi place. Şi de aceea supravieţuieşte după zeci de ani o muzică nepretenţioasă, ce nu se ia prea tare în serios, cu texte de un umor mai mult sau mai puţin îndoielnic, totul bazat pe aceleaşi două-trei acorduri – sau uneori două-trei note – care nu se schimbă niciodată şi de care nu te plictiseşti niciodată. AC/DC ridică o stare de bine superficială la rang de artă. Şi de aceea îşi depăşeşte condiţia. Câţi dintre noi reuşesc să râdă cu hohote după douăzeci de ani la acelaşi banc?

Puhoaiele de oameni de toate vârstele şi categoriile se revarsă spre Piaţa Constituţiei, alte mici pâlcuri apar pe la geamurile ministerelor sau în balconul Palatului Parlamentului, peste tot e iz de sărbătoare şi de bere. Down intră pe scenă cu câteva minute înainte de ora anunţată, de aceea primele două piese le aud în timp ce mă grăbesc să mă înghesui pe la punctele de intrare în zona concertului. Sunetul nu este extraordinar, vocea se aude cam încet, dar cu toate acestea Phil Anselmo e într-o formă de zile mari. Nu pot spune că se simte a fi un concert Down, o parte din lume nu prea ştie ce să creadă despre openerii de ultimă oră, dar cei care ciulesc urechea au ce auzi. Sper ca acest concert să fie doar preludiul unuia mai consistent, iar pentru moment mă mulţumesc cu câteva piese de încălzire, bune pentru a pregăti AC/DC, ideale pentru cei veniţi (şi) să vadă Down. Eu sunt unul dintre ei.

Îmi place Iris. Îmi place pentru că oamenii ăştia îşi văd de treaba lor şi se bucură de aprecierea publicului, a celui nou şi a celor care ştiu ce greu era să faci rock în anii dinainte de 1989, când frustraţii care azi îşi varsă dejecţiile de genul „boşorogi, uzaţi, obosiţi, penali” pe internet (cât curaj, domnule!) se culcau imediat după desenele animate. Concertul din seara asta e onorabil. Se cântă cu publicul „Pe ape”, se zăboveşte un pic pe „Strada ta”, urmează inevitabilul „iar când noi nu vom mai fi...”, avem parte şi de un strop de „Somn bizar”. Lumea cântă sau bea bere, îşi cumpără tricouri sau îşi aşează corniţele marca AC/DC, îşi caută locuri mai bune şi prieteni mai vechi. Şi de aici începe din nou povestea...

La AC/DC mă întâlnesc cu oameni pe care nu i-am mai văzut de ani de zile şi cu prietenii cu care îmi fac veacul din liceu până acum. La AC/DC merg colegii mei de facultate, de liceu, colaboratori din domeniile în care lucrez sau am lucrat. La AC/DC merg cu soţia, alţii, familişti mai vechi, vin şi cu copiii. La AC/DC vine şi tata. Cam asta se întâmplă când cânţi cu convingere şi suflet.
O parte a poveştii cred că o ştiţi: lumini, locomotivă, animaţie, Angus Young, Brian Johnson şi... „Rock’n’Roll Train”! Solistul vocal e în formă fizică bună, vag răguşit, dar ţipă din toţi plămânii. „Bună seara, Bucureşti” şi rock’n’roll, cam asta e de spus, în rest se cântă. Angus Young e transpirat după prima piesă, iar publicul nu mai poate de bucurie când aude riff-ul de pe „Back in Black”. Cam asta e treaba cu trupa asta. Bucurie, prietenie, simplu şi direct. La „Dirty Deeds Done Dirty Cheap” cântă aproape toată lumea, în frunte cu Malcolm Young şi Cliff Williams, pe post de backing vocals. Rar am văzut o trupă în care membri să se completeze mai bine. Angus e vedeta, Brian Johnson e maestrul de ceremonii, Malcolm musteşte de pasiune, Williams e echilibrul. Iar Phil Rudd, păi... el e metronomul.
Revin la cele două-trei note. Angus le chinuie la nesfârşit, amestecă power chords cu progresii blues, abuzează de bend-uri şi o face cu atâta pasiune încât trebuie să-l iei măcar un pic în serios. Care e scopul? Să ne simţim bine împreună. Pentru că omul crede în ceea ce face. E doar un mic fragment de viaţă şi artă, dar dacă tot există, de ce să nu fie bun, de ce să nu fie făcut cu suflet?
La „The Jack” umorul îndoielnic e îmbinat cu autoironia. Angus face numărul clasic de striptease, dar în loc de fundul gol din trecut, ne dezvăluie o pereche de boxeri pe care scrie... AC/DC, ce credeaţi? La „Hells Bells” Brian Johnson se agaţă, ca de obicei, de clopot, la un moment dat apare şi celebra Rosie, umflată, decoltată şi caraghioasă, iar „Let There Be Rock” ne arată din nou despre ce e vorba în această muzică. Angus îşi începe alergătura pe limba de scenă întinsă până în public, torturează chitara, scoate sunete plângăcioase sau agresive, mai dă şi pe lângă, se strâmbă, zâmbeşte, se joacă. Şi la sfârşit pare să facă un semn din ochi: nu mă luaţi prea în serios, nici eu nu mă iau. Ne distrăm, dar suntem în acelaşi timp foarte conştiincioşi: să fie rock!
Bis-ul înseamnă „Highway To Hell” şi „For Those About To Rock (We Salute You)”, cu salve de tun şi artificii. Asta e tot? Da. Şi nu trebuie nimic în plus.

...sau poate totuşi trebuie înţeleasă şi lecţia. Bineînţeles, azi AC/DC e o trupă cunoscută la nivel mondial, aşa că orice concert devine şi eveniment monden. Apar tot felul de celebrităţi, care în anii ’90 ar fi strâmbat din nas la auzul unui riff, dar acum sunt fani din fragedă copilărie. Şi apar şi mulţi muzicanţi locali de tipul celor pentru care valoarea se numără în bani şi apariţii TV. Pentru ei lecţia ar trebui să fie cea mai dură. Pentru că, dacă ar avea un strop de luciditate, şi-ar da seama că e vremea să spună „la revedere”. Au văzut cum se face muzica fără compromis, cu simplitate şi umor. E timpul să ne lase cu ipocrizia lor. Şi nu e vorba despre nivelul calitativ sau de promovare, despre diferenţele între România şi Occident. Unii dintre cei despre care vorbesc sunt poate, din punct de vedere tehnic, peste Angus Young. Dar nu spun adevărul. Se ascund în spatele unui ambalaj şi joacă prost un rol pe care oricum nu-l cred decât nişte cocalari care cochetează cu rock-ul sau femeile abrutizate de telenovele. Mint, iar publicul simte asta. Un prieten – muzician şi el – îmi spune că, atunci când l-a văzut la câţiva metri de el pe Angus Young, i-au dat lacrimile. Cam câţi oameni credeţi că sunt cuprinşi de plâns când îl văd pe Paur de la Antract? Deşi are în spate zeci de ani de cântat şi o avere care i-ar asigura un trai fără griji, chitaristul de la AC/DC cântă până la epuizare şi după două piese transpiraţia îi curge prin părul rar ce acoperă cu greu o chelie în avansare. Uitaţi-vă la Oprea de la Talisman pe la emisiunile unde cântă: cu zâmbetul stas, îmbrăcat trendy, curat şi uscat, aproape că aştepţi să simţi prin ecran parfumul D&G. Dacă AC/DC e cu adevărat „high voltage rock’n’roll”, nu e clar că scălămbăielile celor de la Voltaj n-ar fi în stare să aprindă nici măcar un bec chior? Am văzut zilele trecute site-ul unei trupe de cover-uri de pe la noi: băieţi talentaţi, unii chiar cu un simţ muzical rafinat. Dar se vede din poze că nu cântă fiindcă simt furnicătura în degete, ci de dragul umflăturii din portofel. Poza de grup arată ca o reclamă la „intellectual gay parade”. Şi ăştia se apucă să cânte „sweet home Alabama” sau „I’ve been down since my baby left me”? Poate you’ve been down fiindcă n-aţi mai avut bani de Mamaia, băieţi, că în rest nu vă crede nimeni. De-aia de Voltaj şi Talisman n-o să mai ştie nimeni peste câţiva ani – cu excepţia bieţilor oameni de prin orăşelele unde primarii mimează activitatea culturală prin vreun concert cu CD-ul în spate – în timp ce de „TNT” o să se audă şi mult după ce AC/DC nu va mai cânta. Pentru că unii nu cred ce spun, nu cred decât în bani şi imagine, în timp ce alţii, aşa simpluţi cum sunt ei, o fac sincer. Ce ar mai fi de spus? Mulţumim AC/DC şi „for those about to rock, we salute you!”

Scrisoare adresată Primarului General al Bucureştilor - Opriţi parada gay!

Domnule Primar General Sorin Oprescu,

În aceste zile tulburi pentru întreaga ţară, capitala este la rândul ei confruntată cu nenumărate probleme care se cer gestionate. Nu vă scriu despre aspectele administrative sau de organizare, despre trafic şi străzi înfundate. Toate acestea au fost discutate de nenumărate ori, iar soluţiile se cuvine să fie căutate şi găsite de alţii mai pricepuţi decât mine.
Vă atrag însă atenţia în legătură cu o problemă de bun simţ, de minimă educaţie civică şi morală. Domnule primar, în calitatea dumneavoastră de reprezentant al tuturor bucureştenilor, aveţi datoria să ţineţi cont de voinţa locuitorilor urbei pe care o conduceţi. Aţi ajuns în fruntea primăriei în urma unui proces democratic, a unor alegeri libere, de aceea este necesar să rămâneţi ataşat valorilor democratice.
În acest sens vă rog, cum au făcut-o deja mulţi alţi locuitori ai Bucureştilor, să interziceţi desfăşurarea „paradei gay” programate pentru ziua de 22 mai.
Cei mai mulţi dintre bucureşteni sunt deranjaţi în mod vădit de această desfăşurare de forţe şi resurse puse în slujba afişării în public a depravării şi decăderii morale. Trăim într-o ţară liberă, ni se spune, şi fiecare este liber să facă ce doreşte cu viaţa lui privată. Este corect. Dar manifestarea pe stradă intră deja în sfera domeniului public şi, după cum au spus atâţia gânditori, libertatea ta încetează în momentul în care o încalci pe cea a omului de lângă tine. Respectivii oameni sunt liberi să facă propriile alegeri în privinţa vieţii lor intime, dar şi cetăţenii acestui oraş sunt liberi să refuze manifestările lor în centrul capitalei. Pentru că lucrul e incontestabil: o mână de oameni sfidează cea mai mare parte a populaţiei, o minoritate sfidează majoritatea.
Aspectul imoral al relaţiilor homosexuale poate fi discutat ore în şir, dar nu despre acest lucru este vorba aici. Nu vă cer să intraţi în casele oamenilor şi să le interziceţi anumite practici, ci doar să-i opriţi să intre cu picioarele în viaţa celorlalţi cetăţeni ai oraşului. De altfel nici heterosexualii nu-şi afişează – sau nu ar trebui să-şi afişeze - sexualitatea în locuri publice.
Capitala geme de probleme din lipsă de bani, bugetul este atacat din toate părţile, dar avem bani pentru a plăti o imensă desfăşurare de forţe care să-i păzească pe homosexualii care ţin neapărat să devină libidinoşi în spaţiul public? Banii din care sunt plătiţi jandarmii şi poliţiştii care păzesc coloana gay parade sunt BANI PUBLICI. Sunt bani luaţi din buzunarul nostru, pentru a susţine o manifestare pe care cei mai mulţi dintre noi o respingem. Un grupuleţ mic îşi bate joc de tot oraşul şi calcă în picioare credinţa unora în Hristos sau ataşamentul altora pentru bunul simţ elementar.
Vă rog insistent să nu mai acceptaţi – aşa cum în mod nedemn şi ruşinos au făcut predecesorii dumneavoastră – batjocorirea celor al căror primar sunteţi.

Cu stimă,

Paul-Radu S. Grigoriu

Dio nu mai cântă

Mai ţineţi minte casetele poloneze „Takt”, de vânzare la tarabe de pe la mijlocul anilor ’90? Cel mai apropiat lucru de o casetă originală, la care pe atunci în România doar visam. Erau mai multe firme poloneze – şi nu numai – care făceau asemenea copii, dar Takt-urile chiar se auzeau bine. Fiecare album pe care mi-l cumpăram era o bijuterie muzicală şi beneficia de atenţia cuvenită. Anii şi succesiunea evenimentelor au făcut ca unul dintre ele să fie astăzi o amintire nepreţuită. Este Black Sabbath, „Heaven and Hell”.
La puţin timp după decembrie 1989, l-am văzut într-o emisiune a lui Petre Magdin pe Dio cântând „The Last in Line”. Nu i-am acordat prea multă atenţie, dar cântecul mi s-a întipărit în minte şi auz. Îl recunoşteam de fiecare dată când îl auzeam şi astfel îmi confirmam renumele de cunoscător rock, deşi în rest nu ascultasem nicio piesă a micuţului american de origine italiană, care mi se părea, încă de atunci, ceva cam bătrâior.
A urmat o vară frumoasă, deşi cam agitată. Mă pregăteam de examenul de admitere la liceu, căruia mă încăpăţânez să-i spun până astăzi treaptă, cum se obişnuia înainte de generaţia mea. Mă ucidea matematica şi meditatoarea mea se găsise tocmai atunci să-şi ia concediu. Aşa că părinţii au descoperit-o pe soţia unui coleg de-al lor, o profesoară tânără, care avea misiunea aproape imposibilă să mă facă, în două săptămâni, să iau un cinci. A reuşit. Însă mult mai interesante decât ecuaţiile mi s-au părut casetele pe care le-am văzut împrăştiate prin camera unde studiam. Profesoara asta asculta rock. Aşa că i-am cerut şi eu cu împrumut ce am găsit. Printre altele, Dio, „Dream Evil”. Deja trecusem de perioada „ăsta e prea vechi ca să-l ascult” şi albumul s-a tocit în casetofonul meu de atunci, un Sharp masiv şi zgomotos.
A urmat Black Sabbath, caseta despre care vorbeam mai sus, apoi „Dehumanizer”. „Waiting for a revolution...” O muzică despre care vorbeam în gaşcă, dar pe care nu o ascultam foarte des. Pentru că pe vocea lui Dio e mai greu să faci pogo, piesele nu sunt chiar genul de pus la petreceri, dar nici nu au acea doză de suferinţă – uneori închipuită, alteori cât se poate de reală – pe care o caută în artă adolescenţii. Cu toate acestea, „Children of the Sea” sau „Die Young” au făcut parte, de neînlocuit, din coloana sonoră a adolescenţei. Şi nu odată am scris pe spatele câte unui caiet sau pe vreo bancă: „Sing me a song, you’re a singer/ Do me a wrong, you’re a bringer of evil/ The devil is never a maker/ The less that you give, you’re a taker”. Şi m-am întrebat mereu cine e „the dancer”, pentru care nu sângerează nimeni. Nici azi nu ştiu. Poate e Dio.
În 1998, Ronnie James Dio a ajuns în România. Vremurile se schimbaseră, ne mai maturizasem, omul venea la momentul potrivit. Am ajuns la conferinţa de presă, împreună cu unul dintre cei mai buni prieteni, Tudor Dăescu, zis Ţache. Îl sorbeam din ochi pe Dio, pentru că îmi dădeam seama, după mulţi ani, că în tot acest timp îmi plăcuse mai mult decât ştiam. Unii mi-au spus să nu mă duc la el cu o casetă pirat, că se va supăra. Dar acel Takt cu „Heaven and Hell” era primul meu contact profund şi autentic cu muzica lui. Ronnie James Dio nu s-a supărat deloc: mi-a zâmbit, mi-a semnat caseta şi mi-a mulţumit. După câteva minute un fan s-a dus şi i-a strâns mâna, în timp ce pleca spre hotel. Am vrut să fac acelaşi lucru, dar, neobservat de Dio, un bodyguard român m-a împiedicat. Ţache a sărit pentru mine şi era să ia bătaie.
Concertul a fost magnific. Uneori, când atingea registrele acute, se vedea că pe cântăreţ îl doare, dar interpretarea era ireproşabilă.
Şi totuşi, recunosc, „Dream Evil” şi, mult mai târziu, „Master of the Moon” sunt singurele albume solo Dio pe care le-am ascultat de la un capăt la altul. Alături de ele, evident, tot ce a scos cu Black Sabbath. Nu ştiu de ce. Totdeauna m-a interesat personalitatea lui, versurile stranii, atingând adesea părţile întunecate ale vieţii şi conştiinţei. Lucrurile prindeau uneori, sub peniţa şi vocea lui Dio, o nuanţă situată la limita blasfemiei – dar mereu, de undeva, se strecura o rază de speranţă. Ca la ultimul album înregistrat, care are pe copertă un diavol, dar pe al cărui spate se roagă un înger... Poate pentru că pe diavolul pe care îl cunoşti îţi e mai uşor să-l alungi.
Aveam mereu în playlisturile mele „Don’t Talk to Strangers”. După un timp am descoperit şi „Temple of the King”. Dio avea capacitatea de a lăsa o amprentă inconfundabilă peste tot ce făcea. Gândiţi-vă ce diferenţă este între Rainbow cu Ronnie James şi varianta cu Joe Lynn Turner. Sau între „Mob Rules” şi „Sabbath, Bloody Sabbath”. Fără să-l studiez niciodată temeinic, mi-am dat seama că Dio devenise solistul meu vocal preferat. „Cea mai frumoasă voce din muzica rock”, cum a scris recent un prieten.
Nu m-a interesat niciodată lupta pentru supremaţia în Black Sabbath între el şi Ozzy. Iubesc albumele din prima perioadă – inclusiv excelentele „Sabotage” şi „Never Say Die” – dar punctul culminant este pentru mine „Heaven and Hell”. Nume pe care, pentru a evita şicanele din partea unor manageri, şi l-a luat în ultima perioadă Black Sabbath-ul cu Dio, care a scos un album – „The Devil You Know” – şi a plecat în turneu. Anul trecut am văzut Heaven and Hell în Franţa, la Clisson. Ştiam toate piesele, albumul era ascultat şi răs-ascultat. Iar Ronnie James Dio, Li’l Ron, cum îl alinta Geezer Butler, părea că va mai cânta o veşnicie.
Pe 16 mai 2010, Ronnie James Dio a murit de cancer la stomac. Cu câteva zile înainte se aflase că nu va mai veni în România cu Heaven and Hell, pentru a-şi urma tratamentul. Ceea ce înseamnă că l-am văzut în ultimul său mare turneu. Mi-am propus să nu scriu o biografie a lui Dio, pentru că o puteţi găsi oricând pe net. Şi am ajuns să vă povestesc amintirile mele. Să vă spun cum a ajuns o casetă poloneză cu autograf să fie unul dintre lucrurile mele cele mai preţioase. Poate pentru că e singurul mod de a vă explica de ce îmi pare atât de rău. Sau pentru că sunt sigur că mă voi întâlni cu mulţi dintre voi în învăluirea vocii şi muzicii lui Ronnie James Dio. Şi dacă îl vom întreba din când în când unde s-a dus, ne va răspunde cântând: „If you want to know where I’ve been hiding all these years, follow the tears.” Dumnezeu să-l ierte!

Hristos S-a înălţat!

Cardinalul Richelieu, strategul în purpură (II)

de Ulrike Moser, 37 de ani, istorică şi ziaristă din Berlin
(Traducere şi cuvânt înainte de Paul Slayer Grigoriu)

Cum poate însă Franţa să ducă războiul? Flota este încă prea slabă şi armata e compusă din doar câteva regimente.
Richelieu trebuie să câştige timp. Armele sale sunt pentru început diplomaţia şi banii. Pentru că nu poate încă să îndrăznească să pornească la marele război, plănuieşte politica marii căi ocolite: pentru a învinge Spania, vrea să-i slăbească pe habsburgi în imperiu printr-un război al reprezentanţilor. Richelieu încearcă să clădească o coaliţie a tuturor rivalilor împăratului.
Dar aceştia sunt tocmai puterile protestante: Uniunea Ţărilor de Jos, principii germani luterani şi calvinişti, regii Danemarcei şi Suediei.
Franţa îl susţine cu bani pe regele danez Christian al IV-lea în lupta sa împotriva împăratului german; iar Uniunea Ţărilor de Jos e ajutată de Paris în lupta împotriva Spaniei. Richelieu îşi sudează alianţele, fără să ţină seama de confesiuni. Pactul cu „ereticii” este pentru el un rău mai mic decât ameninţarea din partea Spaniei.
Peste tot diplomaţii lui Richelieu duc negocieri. Peste tot fac propagandă pentru politica lui şi strâng informaţii. Când împăratul Ferdinand al II-lea convoacă, în vara anului 1630, consiliul principilor electori la Regensburg – probabil pentru a-i convinge pe mai-marii imperiului să-l numească pe fiul său urmaş la tron – Richelieu îl trimite la faţa locului pe Père Joseph, omul său de încredere, duhovnicul său. Şi spionul său.
Capucinul este cel mai important diplomat al cardinalului. Se află în fruntea unui mic grup de funcţionari ai statului, care duc negocierile oficiale, semi-oficiale şi secrete ale lui Richelieu. Părintele cu sandale roase şi haina ruptă este cunoscut la curţile Europei, fiind numit „eminenţa cenuşie a lui Richelieu”.
Misiunea lui este acum să-i despartă pe principii electori de împărat şi să-i garanteze protecţie din partea Franţei fiecăruia dintre cei care se opune puterii imperiale. Şi înainte de toate: să împiedice alegerea fiului împăratului.
Încă pe drum către Regensburg, Père Joseph se întâlneşte pe 23 iulie 1630 la Memmingen cu Albrecht de Wallenstein. În cortul împodobit al generalissimului imperial cei doi au o discuţie nocturnă. Aici se pare că generalul de oaste i-ar fi dezvăluit capucinului planul său de a ajunge rege al Boemiei în patria sa, care totuşi aparţine domeniilor coroanei habsburgilor.
Şase zile mai târziu Joseph ajunge la Regensburg. Pe 2 şi 3 august, împăratul îi acordă audienţa. Aici călugărul insistă asupra aparentelor interese comune ale Franţei şi Germaniei pentru un suveran puternic: intenţiile Franţei ar fi paşnice. Ţara sa nu s-ar afla în nicio alianţă cu vreo putere duşmană a împăratului. El neagă că Richelieu tocmai desfăşoară negocieri cu suedezii.
În acelaşi timp Joseph încearcă să câştige încrederea principilor electori. El le arată ce plan periculos urzeşte Wallenstein. Despre intenţiile generalissimului imperial i-a spus şi lui Ferdinand al II-lea. Dar împăratul cedează abia la presiunile principilor electori: renunţă la Wallenstein. Astfel Ferdinand îşi pierde cel mai capabil conducător de oşti.
În cele din urmă, după cum sperau Joseph şi Richelieu, principii electori nu-l aleg pe fiul împăratului. O înfrângere grea pentru reprezentantul casei de Habsburg.
Şi în timp ce Père Joseph negociază la Regensburg, viitorul aliat al lui Richelieu mărşăluieşte deja prin nordul Sfântului Imperiu Roman: încă din iulie 1630 regele suedez Gustav al II-lea Adolf a ajuns în Germania – conducătorul se vede ca un salvator al protestanţilor germani şi oponent al monarhiei universale habsburgice.
Oferta lui Richelieu: armatele suedeze să atace Viena pentru francezi; pentru acest lucru, monarhul de la Stockholm va primi bani din Franţa.
La şapte luni după invazia suedeză, planul lui Richelieu pare să dea roade: printr-un contract, cardinalul îi garantează suedezului o contribuţie anuală de un milion de lire. Acum Gustav Adolf poate conduce o armată cu 30 000 de pedestraşi şi 6000 de călăreţi împotriva împăratului. În schimbul acestui lucru îi promite noului său aliat să obţină libertatea religioasă pentru catolicii din Germania.
Astfel cardinalul îşi implică definitiv ţara în „războiul german”.
El reuşeşte să întărească şi rezistenţa împotriva „jugului imperial” a mai multor principi pe care îi convinge să-şi păstreze neutralitatea în război – însă cu bani francezi. Diplomatul lui Richelieu din Germania, marchizul de Feuquières, are un fel de bancă, ce le dă bani principilor electori, conţilor şi oraşelor libere din imperiu.
Pentru înaltul cler din Franţa, această politică de alianţe e scandaloasă. Este ateism şi făţărnicie. Au voie regele preacreştin, roi très chrétien şi un cardinal să facă alianţe cu ereticii pentru a lupta împotriva unei puteri catolice? Tocmai Richelieu, care a distrus puterea hughenoţilor!
În schimb acesta îşi anunţă nestăvilit scopul „de a salva lumea de exploatarea spaniolă, de a elibera ţara de îmbrăţişarea ucigaşă”. Pentru că în realitate conducătorul de la Madrid ar urmări monarhia habsburgică universală. Prin aceasta nu ar fi ameninţată doar Franţa, ci pacea din întregul Apus. Deci, pentru binele creştinătăţii, orice apărare este dreaptă, chiar şi alianţa cu protestanţii.
Însă suedezul obţine victorii care devin neliniştitoare chiar şi pentru cardinal.
Richelieu nu văzuse în Gustav Adolf decât un fel de conducător de oşti mai bun. Dar la sfârşitul lui 1631 monarhul suedez este stăpân peste aproape toată Germania. Poate fi în interesul Franţei să-l înlocuiască pe împăratul habsburgic cu un rege suedez îmbătat de izbândă?
Doar Wallenstein, generalissimul rechemat la arme de împărat, îl scapă în sfârşit pe Richelieu de acest necaz: pe 16 noiembrie 1632 îl învinge pe Gustav Adolf în bătălia de la Lützen; suedezul moare pe câmpul de luptă.
Richelieu îşi menţine alianţa cu scandinavii şi după moartea preaputernicului rege suedez. În acelaşi timp caută noi aliaţi. Acum cel mai important conducător de oşti al protestanţilor germani, Bernhard de Sachsen-Weimar, va trece în slujba Franţei. Pentru acest lucru cardinalul e dispus să plătească orice preţ. Negociatorul său îi face ducelui o primă ofertă în 1633. Dar va mai dura câteva luni până când contractul va fi semnat. (El îi asigură ducelui o plată anuală de 4 milioane de lire şi după victorie proprietatea alsaciană a habsburgilor).
În iulie 1634 habsburgii pornesc ofensiva. O armată spaniolă mărşăluieşte spre Germania, pentru a se alia cu armatele imperiale împotriva suedezilor. Ca de obicei, în faţa veştilor proaste Richelieu reacţionează îmbolnăvindu-se. Problemelor permanente li se adaugă acum dureri intestinale, furunculi, hemoroizi, fistule. „Fundul putrezit”, îl numeşte dispreţuitoare regina Ana. La 48 de ani, este îmbătrânit prematur, albit, slăbit.
Acum primeşte vestea că suedezii au suferit o înfrângere nimicitoare pe 6 septembrie 1634, în apropierea oraşului şvab Nördlingen. Toată Germania de sud e în mâinile habsburgilor.
Graniţele teritoriale ale Franţei sunt astfel ameninţate aproape de la un capăt la altul de duşmani, politica prin reprezentanţi a lui Richelieu împotriva casei Habsburg a eşuat şi a sosit vremea războiului deschis.
Pretextul binevenit apare atunci când spaniolii îl iau prizonier, pe 26 martie 1635, pe arhiepiscopul de Trier, aliat al Franţei: pe 19 mai 1635, Spaniei i se înmânează declaraţia de război. Franţa este acum în stare de război de facto şi cu împăratul. Războiul este o îndrăzneală: armata franceză e încă mică.
Franţa va trebui să lupte în acelaşi timp pe toate fronturile: în Flandra, în Provence, pe Rin, în Alpi şi Pirinei, pe mare. Prima ţintă a lui Richelieu este cucerirea Ţărilor de Jos spaniole. După câteva victorii incipiente înaintarea se blochează, ofensiva cade.
Cardinalul se îmbolnăveşte din nou. Tumoare, febră, blocaj urinar.
Lucrurile se înrăutăţesc. În 1636 guvernatorii de provincii le cedează spaniolilor fortăreţe importante de graniţă în nord-estul Franţei. Una dintre ele este doar la vreo 180 de kilometri de Paris. Însă în capitală nu se recunoaşte pericolul. Pe 2 august Richelieu organizează la Chaillot o sărbătoare strălucită pentru regină.
Cu două zile mai târziu însă, la Paris se află că o armată spaniolă şi imperială se apropie din mai multe direcţii de capitală, incediind în cale.
În Paris cetăţenii încearcă să asigure întăriturile oraşului, căci prin extinderea metropolei au apărut breşe mari în ziduri. În oraşele limitrofe se sapă şanţuri. Pe 15 august cade Corbie, ultima mare fortăreaţă în drumul spre capitală dinspre nord. Urmează cea mai sumbră zi din viaţa cardinalului.
Abia s-a încheiat întrunirea consiliului de coroană, iar regele tocmai a respins propunerea lui Richelieu de a renunţa la Paris. Acum cardinalul se întoarce la palatul său. Încă disperat de nenorocirea Franţei, paralizat.

Doar duhovnicul său, Père Joseph, îl pune din nou pe picioare. Duce muncă de convingere, îl ameninţă cu flăcările iadului, îl somează: „Nu vă purtaţi ca un câine ud.” Îl îndeamnă pe Richelieu să iasă pe străzile Parisului pentru a le insufla curaj cetăţenilor înfricoşaţi. Şi cardinalul îl ascultă.
Fără protecţia gărzii sale, cardinalul iese pe străzi în trăsură. Aplecat pe fereastră strigă la oamenii nedumeriţi, le mustră lipsa de credinţă în Dumnezeu şi vesteşte că Dumnezeu a scăpat mereu Franţa de toţi duşmanii.
Faptul că cel mai detestat bărbat din Franţa merge singur în mijlocul poporului, riscându-şi astfel viaţa, îi impresionează pe mulţi. Richelieu este aclamat cu urale.
În timp ce cardinalul umblă pe străzi, regele îşi strânge trupele. Voluntarii vin şuvoi către primărie. Breslaşii, meşteşugarii şi ţăranii se pun necondiţionat la dispoziţia regelui, ba chiar participă la costurile înarmării. „Gazette” relatează că pe străzi s-a strigat atât de mult „Vive le roi!”, „cum nu s-a mai auzit de multă vreme”.
Ludovic se pune în fruntea unei noi forţe de luptă, în mijlocul căreia domneşte un duh patriotic neobişnuit. În răstimpul a câteva zile reuşeşte să strângă o armată de 20 000 de soldaţi.
La est de Paris Bernhard de Sachsen-Weimar ţine în loc avangarda armatei imperiale. Din octombrie anul trecut conducătorul german de oşti luptă în slujba Franţei.
Înainte de toate însă, francezii au noroc. Avangarda dinspre nord a duşmanilor are o întârziere hotărâtoare de câteva zile, pentru că spaniolii nu pot aduce la timp rezerve pentru soldaţi. Exact cât este nevoie pentru a pune pe picioare o nouă forţă de luptă franceză pentru apărarea capitalei.
Regele se află de multe zile pe câmpul de luptă – acum i se alătură şi Richelieu. Francezii avansează spre nord şi cuceresc în doar trei zile un cap de pod pe râul Somme, unde spaniolii au depozitat rezerve mari de cereale.
Apoi Richelieu ordonă atacul fulgerător asupra oraşului întărit Corbie, care cade pe 14 noiembrie. În Burgundia atacatorii sunt respinşi. Iar în Champagne, trupele lui Bernhard de Sachsen-Weimar îi împing înapoi pe imperiali. Până la căderea iernii spaniolii se retrag.
S-a trecut peste invazie.

După un an şi jumătate francezii lovesc în Germania. În iunie 1638 Bernhard de Sachsen-Weimar începe să asedieze fortăreaţa habsburgică Breisach dinspre vest, pentru a întrerupe liniile de aprovizionare ale duşmanului.
Bastionul cade la jumătatea lui decembrie. Astfel supra-puterea habsburgilor este slăbită, iar ameninţarea pentru Franţa mai mică.
Tocmai acum însă, în interiorul graniţelor franceze izbucnesc din nou violenţa şi rebeliunea. Pentru că politica lui Richelieu a adus ţara la marginea ruinei. În 1639 arde Normandia. Această provincie, cândva bogată, a produs multă vreme un sfert din impozitele regatului, dar a sărăcit din cauza epidemiilor de ciumă. Fără a ţine seama de acest lucru, dările au fost mărite odată cu izbucnirea războiului.
În plus provincia a servit de cartier de iarnă pentru multe regimente. Soldaţii plătiţi în mod neregulat au prădat şi i-au împins pe mulţi oameni către ruină şi în cele din urmă către rebeliune.
Răsculaţii se numesc pe ei înşişi „picioare goale”, după lucrătorii din minele de sare, care nu poartă încălţări. Aceşti „nu-pieds” formează armate de până la 4000 de oameni. Ţăranilor li se alătură funcţionari, jurişti, preoţi şi membrii ai micii nobilimi. „Picioarele goale” alungă şi asasinează funcţionari financiari şi colectori de impozite şi cer moartea lui Richelieu.
Acesta porunceşte acţiuni fără milă împotriva celor răsculaţi. „Vă conjur”, îi scrie Richelieu comandantului expediţiei de pedeapsă, „să vă amintiţi mereu că exemplul care trebuie dat nu poate fi suficient de sever.”
Astfel 4000 de mercenari intră cu furie în Normandia ca într-o ţară inamică. Fără judecată aceştia execută cetăţeni, torturează, trag pe roată, distrug case. Iar la sfârşit cardinalul îl felicită personal pe comandor pentru cruzimea sa.
În permanentă teamă de atentate şi pentru a se asigura mereu de loialitatea domnitorului său, Richelieu îl înconjoară şi pe rege de spioni şi supraveghează persoanele importante de la curte prin medici, confesori şi servitori. Adesea îi alege el însuşi pe curtenii şi favoriţii monarhului său.
Odată însă, Richelieu face alegerea greşită. I-l prezintă regelui în 1639 pe Henri d’Effiat, marchiz de Cinq-Mars, un tânăr de 17 ani, de care Ludovic este fermecat. O pasiune chinuitoare. Pentru cardinal deja o iubire periculoasă. Cinq Mars este cumplit. Îl tratează pe rege fără respect şi îşi bate joc de castitatea pioasă a regentului cu indiscreţii despre propriile aventuri. Scene violente, împăcări furtunoase, tratate de pace copilăreşti.
Tânărul marchiz e sigur de afecţiunea regelui şi crede că îl poate distruge pe Richelieu. Apoi socoteşte că îl va stăpâni pe Ludovic şi astfel întreaga Franţă.
Cinq Mars urzeşte un complot al nobililor nemulţumiţi, printre care se află şi ducele de Orléans, fratele regelui.
Un contract secret, încheiat de complotişti cu Spania, le promite soldaţi şi bani, iar în schimb ducele de Orléans trebuie să provoace un război civil, în confuzia căruia o armată spaniolă să poată pătrunde în Franţa. Aceasta este înaltă trădare.
Datorită spionilor săi Richelieu este informat în legătură cu fiecare pas. Aceştia îi furnizează detalii în legătură cu negocierile dintre complotişti şi reprezentanţii Spaniei. Deghizat în postilion, un agent secret al lui Richelieu îl urmăreşte pe un om de contact francez la curtea de la Madrid, ba chiar îl ajută să treacă munţii. Oamenii de încredere îi raportează lui Richelieu despre discuţiile auzite din întâmplare.
Dar încă se teme de influenţa favoritului asupra lui Ludovic. Nu îndrăzneşte să intervină fără dovezi.

Cardinalul îşi începe ultima luptă. Încă odată trebuie să se măsoare pe viaţă şi pe moarte cu duşmani dinăuntru şi dinafară. Un convoi fantomatic vine în urma armatei în primăvara lui 1642: regele, grav bolnav, şi ministrul său la fel de fragil merg spre trupele lor din sud.
Richelieu vrea să-i distrugă pe trădătorii de la curtea regală. Şi plănuieşte să slăbească în mod decisiv şi Spania – împotriva căreia trupele finanţate de el tocmai au dobândit o victorie în Germania – la sud, printr-o campanie puternică în Pirinei.
Trupele sale urmează să atace fortăreaţa spaniolă Perpignan, de la graniţa Pirineilor, ultimul punct slab din linia de apărare spaniolă. În acest moment Spania nu mai este demult adversarul aparent invincibil. Nu în ultimul rând războaiele lui Richelieu şi intrigile sale din interiorul imperiului iberic uzează marea ei putere: Catalunia şi Portugalia stăpânită de Madrid se răscoală împotriva regelui spaniol, iar Richelieu încurajează cu mare bucurie dorul lor de independenţă.
Le trimite portughezilor şi catalanilor bani şi arme; soldaţii francezi luptă alături de răsculaţii catalani. Tulburările zguduie Spania atât de tare, încât nu mai poate trimite armate puternice către duşmanii ei externi.
Richelieu călătoreşte într-o trăsură de voiaj în sud. Corpul său devenit scheletic este plin de ulceraţii purulente, braţul său drept e paralizat, Pe drum complotiştii încearcă să-l asasineze pe cardinal. Dar Cinq Mars ezită să dea semnul convenit cu atentatorii, când Richelieu nu apare singur la o întâlnire cu regele, ci în compania căpitanului gărzii sale.
Cardinalul se simte jalnic. Pe patul de boală strânge rapoarte şi documente ale spionilor săi, pentru a-i putea înfăţişa regelui dovezi pentru vinovăţia lui Cinq Mars.
Pe 10 iunie obţine în sfârşit copia acelui acord secret încheiat de conspiratori cu Spania. Cinq Mars este arestat şi complotul eşuează.
La jumătatea lui august cardinalul îşi începe călătoria de întoarcere din sud. În vârstă de 56 de ani, el navighează cu un vas pe râul Rhone. Richelieu se odihneşte pe un pat îmbrăcat în tafta purpurie într-o cabină căptuşită cu catifea. După vas vin vapoare cu episcopi, abaţi, nobili; în sfârşit, bărci pe care se află argintăria şi o parte din tezaurul Eminenţei Sale.
Pe 5 septembrie servitorii poartă imensul pat de purpură la Lyon, unde are loc procesul împotriva lui Cinq Mars şi a celorlalţi conspiratori. Pe 12 septembrie un tribunal alcătuit de Richelieu îl condamnă pe fostul favorit al regelui la moarte.
Marchizul moare în aceeaşi zi pe eşafod. Şi tot atunci curierii aduc vestea de pe front: Perpignan a fost cucerit.
Complotistul e mort, Spania învinsă pentru moment. (Chiar dacă războiul e încă departe de a fi sfârşit.) Cardinalul triumfă ultima oară.

În toamna lui 1642 suferindul este adus la Paris pe patul său de călătorie. Pentru a face loc lecticii cărată de 24 de oameni, Richelieu face breşe în zidurile oraşelor şi dărâmă case – fără să ţină seama de ura renăscândă a mulţimilor. La începutul lui noiembrie ajunge în capitală.
Richelieu lucra demult la o reglementare de pace europeană – şi din 1935 existau mereu, uneori în secret, alteori oficial, tatonări pentru încheierea păcii între puterile europene şi de asemenea între Spania şi Franţa. Dar în acelaşi timp cardinalul a făcut tot ce-i stătea în putere pentru a împiedica încetarea războiului într-un moment nefavorabil pentru Franţa.
În ciuda stării sale mizerabile lucrează acum zilnic la instrucţiunile pentru cei care reprezintă Franţa la negocierile pentru încheierea păcii.
Ţelul lui Richelieu este noua ordine politică a Europei. În locul monarhiei habsburgice universale, el îşi doreşte un echilibru de putere între state egal îndreptăţite. Şi Franţei trebuie să îi revină rolul principal ca mediator, arbitru, garant al echilibrului european.
Pe 29 noiembrie medicii îi pun lui Richelieu diagnosticul de infecţie a peritoneului. În câteva ore cardinalul îşi pierde cunoştinţa. Regele Ludovic al XIII-lea, atins la rândul său de o boală mortală la intestine, vine să-l viziteze, îl ţine pe Richelieu de mână, îi dă să mănânce gălbenuş de ou cu linguriţa. O despărţire după 18 ani împreună.
Cardinalul moare pe 4 decembrie 1642, cu cinci luni înaintea lui Ludovic al XIII-lea, în numele căruia şi-a pus amprenta pe politica europeană.
De atunci Armand-Jean du Plessis se odihneşte în marea biserică a Sorbonei, ctitorită de el şi pe care şi-o hotărâse ca loc de veci. Acel om al lui Dumnezeu care, în aproape două decenii, cât a fost Prim Ministru al Franţei, a unit regatul şi a consolidat monarhia. Acel politician puternic care prin diplomaţie, bani şi soldaţi a prelungit războiul de pe teritoriul german cu mai mulţi ani şi totuşi a gândit dinainte pacea din Westfalia.
Deschizătorul de drum al monarhiei absolutiste din Franţa, personalitatea dominantă a epocii sale, cardinalul şi ducele de Richelieu.