An vechi, an nou (Bucureşti - Cracovia şi retur, 6)

În Cracovia 2010 se scurge încet pe fundalul unui peisaj cu zăpadă şi vreme închisă, însemnând trecerea încă unui an din cronica veacurilor pe care le-a văzut frumosul oraş polon. Pe străzile deja cunoscute, trecem pe lângă biserici vizitate şi intrăm într-un lăcaş de cult al dominicanilor. Mare şi somptuoasă, biserica Sfintei Treimi e fără îndoială un obiect de studiu fascinant pentru arhitecţi. Mie îmi rămâne întipărită însă o icoană a Întrupării din care Maica Domnului şi Pruncul Sfânt zâmbesc către trecători şi închinători, către cei evlavioşi şi către vreun nepăsător prea grăbit.
Azi mă pierd deja în contemplarea unui oraş care mi-a devenit pentru scurt timp casă şi, înainte de orice privelişte istorică sau arhitectonică, încerc să reţin detalii, mici bucăţi de stradă, poliţişti înfofoliţi care ne spun să schimbăm trotuarul sau turişti entuziasmaţi de statuia balaurului legendar de la poalele Wawelului, scuipând foc pentru cei uşor impresionabili sau visători. În această dispoziţie renunţ să cumpăr o pizza poloneză de la geamul unui chioşc unde nu se arată nimeni şi intru alături de Diana în biserica Sfântul Bernard. Aici e o iesle miniaturală realizată cu multă migală şi candoare pe care mi-ar plăcea să o am şi eu acasă, o transpunere a istoriei sfinte într-un peisaj rural familiar oricărui polonez. Pe o suprafaţă foarte mare, Pruncul Iisus, Preacurata Fecioară şi Dreptul Iosif sunt înconjuraţi de gospodării ţărăneşti, peisaje montane, câini, pisici, găini şi alte orătănii, de o moară de apă şi chiar de o clopotniţă din care un călugăr gras şi rumen în obraji face să sune din când în când clopotul, într-o anacronie voită, uşor naivă şi totuşi adevărată în sensurile ei copilăreşti şi atemporale.
Mergem pe străzi mai înguste, vizităm curtea unei biserici mari, unde, printre alte personalităţi, regăsim statuia aceluiaşi omniprezent papă polonez, apoi o luăm agale spre Kazimierz, cartierul evreiesc unde se păstrează cele mai multe semne ale trecerii unei populaţii cândva foarte active în viaţa oraşului. Pe drum ne mai oprim în cea mai fastuoasă biserică din Cracovia, Corpus Christi, unde în lumina filtrată de vitralii odihnesc osemintele unui sfânt catolic însemnat pentru locuitorii oraşului, Stanislaw. De la cele sufleteşti la cele ale trupului şi înapoi, găsim şi un magazin benedictin cu tot felul de mâncăruri şi băuturi mânăstireşti, din care ne alegem cu două beri, dar mai ales, spre bucuria mea, cu o sticlă de cvas.
Cartierul evreiesc Kazimierz este unul dintre locurile cele mai pitoreşti ale Cracoviei. Intrarea simbolică în el se produce printr-o librărie cu tot felul de cărţi legate de istoria veche sau mai recentă a închinătorilor Legii Vechi, unde din păcate nu am timp să scotocesc destul după niscai scrieri de filosofie şi mistică.
La Sinagoga Veche ne întâmpină un afiş care ne anunţă că locaşul, transformat în muzeu, e închis. Însă intrăm în micuţa sinagogă Remuh, a evreilor tradiţionalişti, unde prima mea mirare vine din aceea că cel care ne întâmpină la intrare, asigurându-se că nu intră bărbaţi cu capul descoperit – în cazul celor care nu au altceva, există destule chipe – pufăie dintr-o ţigară, iar fumul se strecoară discret şi dincolo de uşa din corpul principal al clădirii. Apoi, bineînţeles, sentimentul straniu pe care îl am stând într-un loc al rugăciunii cu căciula în cap. Clădirea e veche şi parţial deteriorată, dar patina timpului are farmecul ei, dându-i un aer nobil şi încăpăţânat, ca al acelor bătrâne doamne care ţin cu stricteţe la manierele şi obiceiurile lor, în ciuda unei lumi tot mai grăbite şi mai vulgare. Ochii îmi cad din nou pe cărţi, rânduite în mici rafturi cu geamuri de sticlă pe marginile pereţilor. Scrutăm locul unde este ţinută Tora – aflu că se numeşte Aron Kodesh – apoi aruncăm o privire în cimitirul vechi şi ros de vreme, cu pietre funerare pe care nu mai are cine să le întreţină.
Printre magazine şi mici localuri sau cafenele ajungem la sinagoga Tempel, aceasta a evreilor progresişti, unde intrăm după ce plătim o taxă modică, şi privim pentru câteva clipe clădirea asemănătoare unei biserici protestante, aşezaţi pe băncile de lemn de unde zăbovim o clipă cu privirea pe picturile decorative ce împodobesc tavanul şi pereţii.
Încet-încet, la fel ca anul care trece, nu mai am răbdare. Găsim un local argentinian unde ne facem o rezervare pentru cina festivă de diseară, apoi ne întoarcem la un locşor pe care pusesem ochii ceva mai devreme, un local din vremuri vechi, vremuri când evrei şi polonezi îşi desfăşurau aici împreună micile lor activităţi comerciale. „Once Upon a Time in Kazimierz” e un restaurant construit pe locul unde s-au aflat cândva, perete în perete, un mic magazin universal, o croitorie, o tâmplărie şi o băcănie. Nu foarte luminat, locul păstrează unelte de lucru, tejghele, rochii vechi sau o sobă cu steaua lui David. Chelneriţele sunt îmbrăcate şi ele ca pe vremuri, în timp ce mâncarea este o delicioasă îmbinare a tradiţiilor culinare evreieşti şi poloneze. Ne bucurăm de un prânz tihnit cu vin şi bere fiartă – nu, nu e o greşeală, are chiar şi cuişoare şi e în continuare acidulată – o supă de usturoi, miel în sos de miere şi raţă în sos de coacăze, iar la sfârşit o felie de tort cu nucă şi miere şi o plăcintă cu brânză. O experienţă cu adevărat memorabilă.
Vremea e din ce în ce mai mohorâtă. Traversăm un pod lung şi aproape pustiu peste Vistula, în timp ce geamurile locuinţelor încep să se lumineze. Printre şine de tramvai şi zloată, mă gândesc la cei care stau în aceste clădiri, şi îmi amintesc cum, nu de prea multă vreme, în locuri aproape mereu întunecate de mizeria atotcuprinzătoare, nişte copii deschideau ochii spre viaţă şi, în ciuda a tot ce-i înconjura, erau fericiţi.
Mai aruncăm ochii în bisericile din drum şi ajungem în Podgorze, locul transformat în ghetoul de unde evreii erau adesea trimişi spre lagăre. Prin locuri deja pustii, pe sub calea ferată, mergem să aruncăm o privire pe dinafară fabricii lui Oskar Schindler, destul de discretă în ciuda plăcuţelor comemorative. Încerc să-mi închipui cum, în seri mohorâte precum aceasta, oamenii care încă nu ajunseseră să fie mânaţi la moarte, îşi trăiau în cercul acesta închis al ghetoului suferinţele, dar şi micile bucurii. Bucurii ca de pildă aceea că aveau în jurul lor oameni curajoşi, ca acest Tadeusz Pankiewicz, farmacist care a refuzat ordinul prin care toţi polonezii trebuiau să părăsească zona şi a rămas pe loc, ajutându-i după puteri pe semenii lui oropsiţi. Farmacia sa, „Farmacia de sub vultur”, dăinuieşte până astăzi.
Pregătiri, telefoane, felicitări timpurii. Din apartamentul nostru polonez mergem să luăm cina festivă într-o atmosferă destul de intimă, în restaurantul argentinian aflat în cartierul evreiesc. Ce mai potpuriu! Mai străbatem odată o parte a oraşului, luăm câte un colac de la vânzătorii ce îngheaţă la colţ de stradă şi, bine încotoşmănaţi, o pornim cu votca sub haină către Piaţa Mare. Aici e ca peste tot, cu bucuria inexplicabilă a oamenilor în faţa trecerii timpului, o celebrare a faptului că deşi moartea e cu siguranţă mai aproape, suntem încă vii. Aşteptăm focul de artificii şi bem votcă poloneză, ne îmbrăţişăm şi ne bucurăm şi noi cu toată lumea. Printre chiote şi muzică zgomotoasă, sticle goale şi oameni căzuţi de atâta băutură şi oboseală, printre speranţe pentru viitor şi clădiri din trecut, intrăm în 2011.

Iar Diana vede lucrurile aşa: http://mad.ablog.ro/2010-12-31/cracovia-ziua-6.html

Wieliczka şi Auschwitz (Bucureşti - Cracovia şi retur, 5)

Recunosc, la început am fost reticent. Ce puteam vedea la nişte mine de sare? Că sunt mari, bine întreţinute şi impresionante prin munca depusă în ele? Cinste celor care le-au făcut, dar ce am eu cu asta? Şi cu toate acestea, insistenţele Dianei şi câteva rânduri dintr-o broşură m-au convins, aşa că, a doua zi după vizita la Tarnow, am luat iar un tren foarte matinal şi am coborât după mai puţin de o oră în gara Wieliczka, de unde numeroase indicatoare ne-au dus către intrarea în mine. O ghidă vorbitoare de limba engleză a preluat grupul căruia ne-am alăturat şi noi şi, după câteva instrucţiuni sumare, am început coborârea spre adâncuri. Scările din lemn destul de solide par să nu se mai sfârşească până ajungem la începutul rutei noastre de aproximativ doi kilometri, reprezentând mai puţin de unu la sută din suprafaţa minei. Culoarele luminate de becuri slabe îţi poartă paşii într-o altă lume, ale cărei resorturi poţi doar să le intuieşti. Este o viaţă aici, diferită de cea pe care o trăim la suprafaţă, fascinantă şi înspăimântătoare în acelaşi timp: oamenii au trăit aici ore, zile, luni, ani, departe de lumina zilei, dar ţinuţi în viaţă şi în comuniune de o căldură tainică, de sentimentul de a fi pururea legaţi între ei întru explorarea măruntaielor unui pământ darnic şi nemilos. Pornim la drum prin încăperile în care totul este din sare: pereţii, tavanul, sculpturile. Chiar dacă uneori ai impresia că păşeşti pe marmură, doar stâlpii de susţinere sunt din lemn, singurul material care nu se degradează din cauza sării, devenind, dimpotrivă, mai solid odată cu trecerea anilor. Aşa se face că, de pildă, Puţul Antonia, se sprijină pe aceiaşi piloni din secolul XIII şi stă în picioare până astăzi. La începuturi, pentru a realiza o încăpere era nevoie de treizeci până la patruzeci de ani în care se săpa şi se săpa... Sala Copernic, din secolul XVIII este prima în care ne oprim mai mult pentru a admira construcţia zveltă din sare stâncoasă şi statuia făcută în 1973 a omului de ştiinţă care-i face să se zburlească pe cei ce măsoară fidelitatea faţă de Ortodoxie în funcţie de poziţia soarelui.
Minerii din zonă au fost mereu – lucru destul de firesc pentru Polonia – foarte credincioşi, iar salutul lor tradiţional este un fel de „Doamne ajută”. Mărturie stau numeroasele capele, dintre care prima, imagine a scurgerii timpului, este închinată Sfântului Antonie. Aici vedem primele statui din sare, însă din pricina aerului acestea sunt destul de deteriorate, ca nişte edificii de zăpadă ce au început să se topească, stând totuşi mărturie a veacurilor trecute printre stalactitele de sare, ca nişte eremiţi din care au rămas trupurile ce aşteaptă în tăcere învierea cea de obşte.
La una dintre opriri, din difuzoare se aude o mică scenetă ce reproduce legenda minei. Spune-se că prinţesa maghiară Kinga a primit ca zestre o mină de sare în Maramureş, în care şi-a aruncat inelul de logodnă, care a călătorit în chip minunat până aici, apărând în florile de sare pe care proaspăta soaţă a regelui polonez Boleslaw le-a primit de la oamenii locurilor. Sigur este că minele de aici au fost unul dintre bunurile cele mai de preţ ale Poloniei, deşi uneori şi-au cerut sacrificiile. Pe măsură ce păşim prin încăperi şi culoare, vedem reproduse scene din viaţa de mină, cu oameni şi instrumente în dimensiuni naturale. La o oarecare înălţime sunt reproduşi unii dintre minerii cu cea mai riscantă îndeletnicire: pentru a stăvili infiltraţiile de metan, aceştia ardeau cu foc gazul prin zonele unde se strecura. Desigur, dacă dădeau peste o cantitate prea mare, plăteau cu viaţa tributul adus minei. Acest lucru nu se mai întâmplă de ceva vreme, de când au fost introduse metodele moderne de ventilaţie. De altfel, prezentul minei e neclar. Ghida noastră ne spune că nu mai funcţionează de ceva ani, în timp ce una dintre sursele de pe internet susţine că sarea se extrage din ea până astăzi. În tot cazul, zonele pe care le străbatem noi sunt doar pentru vizite şi pentru aducere aminte. Trecem pe lângă vagonete trase cândva de câini ungureşti şi prin mai multor unelte de exploatare a bogăţiilor minei. Roţile mari de sare ajungeau pe vremuri la o valoare incredibilă, fiind utilizate ca monedă, precum aurul şi argintul. Cu o asemenea roată proprietarul cumpăra, în acele timpuri, un sat. Astăzi, după cum ne spune ghida, nu i-ar mai ajunge nici pentru un apartament de bloc. Unele dintre mecanisme erau acţionate de caii reproduşi astăzi aici, ce îşi trăiau toată viaţa în mină şi dintre care ultimul a ieşit acum opt ani, vieţuind până astăzi la lumina pe care strămoşii lui cabalini o uitaseră. Pe toate acestea le vedem într-o încăpere în care tronează bustul lui Cazimir cel Mare, apoi purcedem la drum.
Coborând până la următorul nivel pe trepte întortocheate de-a lungul cărora veghează o „roată Pater noster”, pitici din sare şi mici izvoare de mină despre care se spune că au fost descoperite încă din neolitic, intrăm mai adânc în lumea basmului, învăluiţi – dincolo de ceea ce vorbim între noi – de o tăcere fără ecouri, dată de acustica deosebită a minei. Trecem prin capela Sfintei Cruci, una dintre cele 40 existente în acest subteran, sprijinită pe piloni de lemn din secolul XIV, şi ajungem la cel mai important lăcaş de cult, închinat reginei Kinga, stăpâna din vechime a minei, canonizată în catolicism. Este cea mai mare capelă subterană din lume, lungă de 54 de metri, întinsă ca o sală de bal şi cu un rând de scaune la balcon. Aici, în fiecare duminică, are loc slujba de la ora opt dimineaţa, dar se organizează adesea şi nunţi sau concerte. Luminată de candelabre imense, a căror strălucire gălbuie pune în evidenţă culoarea ceva mai închisă a sării, biserica este cu adevărat maiestuoasă, cu pereţii ei sculptaţi şi altarul măreţ. Aflată la 100 metri adâncime, capela aceasta a fost sculptată de trei mineri, timp de 67 de ani, începând cu 1896. Numele lor se cer menţionate, pentru că odată ce ai văzut crucifixele, ieslea, reproducerea după Cina cea de Taină a lui Da Vinci sau alte scene nou-testamentare, un pios respect la adresa celor ce le-au făurit te cuprinde. Jozef Markowski, Tomasz Markowski şi Antoni Wyrodek sunt cei ce şi-au trecut de la unul la altul împodobirea acestui edificiu, însă doar ultimul a studiat la un moment dat artele plastice, ceilalţi fiind simpli mineri. La intrarea în sală tronează o statuie a lui Ioan Paul al II-lea, care a vizitat mina în calitate de arhiepiscop al Cracoviei, nu şi de papă. Pe peretele din dreapta, Dumnezeu-Tatăl este sculptat din aşa-numita sare-gheaţă, cel mai pur soi, care însă nu se găseşte la Wieliczka, ci a fost adus din altă ocnă. Un pic mai încolo, Mântuitorul în iesle este sculptat din sare roz.
Ieşim din capelă, trecem pe lângă un lac subteran artificial pentru a ajunge într-o încăpere înaltă de 35 de metri care a fost redeschisă abia în 2010, realizată într-un singur bloc vertical de sare. De aici în jos, preţiosul minereu este aşezat în straturi. Parchetul a fost realizat de tâmplari şi dă încăperii un aer solemn, amintind de rugăciunile rostite de mineri înainte de a porni la lucrul care le aducea pâinea de toate zilele şi, uneori, moartea. Într-unul dintre coridoare ne întâmpină o statuie a lui Johann Wolfgang von Goethe, care a vizitat mina pe când era ministru al minelor în Weimar. De aici ajungem în cea mai nouă încăpere, realizată cu ajutorul unor explozii controlate, deasupra unui lac. În acustica excelentă răsună fragmente de Chopin, dar şi zgomote de explozii, iar undeva, la înălţime, se arată o imagine a duhului minei, despre care unii credeau că li se arată lucrătorilor pentru a-i preveni înaintea unor calamităţi.
Însă tragediile nu se limitează la mineri. De-a lungul unei întinderi de apă pe care o privim de pe un pod, asemănător într-o oarecare măsură cu cele de piatră din Cişmigiu, o statuie a Sfântului Ioan Nepomuk străjuieşte locul ultimei plimbări a unor soldaţi austrieci din Primul Război Mondial. Veniţi aici în permisie, în 1915, aceştia s-au urcat într-o barcă, mult mai mulţi decât ar fi trebuit, cântând şi chefuind, până când au răsturnat-o. Şapte dintre ei au rămas prinşi dedesubt şi s-au asfixiat, neputând nici să se scufunde pentru a ieşi la suprafaţă, din cauza salinităţii apei, bieţi ostaşi, pe care o clipă de veselie nesăbuită i-a răpit acestei vieţi pe care o salvaseră din calea gloanţelor şi obuzelor...
Ultima sală de interes turistic, înaltă de 36 de metri – pe care o admirăm şi de sus, urcând cu un ascensor - este cea a existat până în 1944 o fabrică de arme la care munceau mai ales evrei, dar şi locul unde au avut loc primul zbor cu balonul şi prima săritură de tip bungee-jumping dintr-o mină, consemnate de Cartea Recordurilor. De jur împrejur se află mici tarabe cu suveniruri, cele mai multe din sare, dintre care luăm câteva pentru a ne aminti o vizită şi aşa memorabilă. Trecem pe lângă încăperea de bal şi prin capela Sfântului Ioan pentru a ajunge la liftul care ne duce la suprafaţă. Şi ieşim la lumină...

*

Afară lucrurile se schimbă în mai multe privinţe, iar cea care ne apasă cel mai mult este că, exceptându-l pe un bătrân librar, nimeni nu vorbeşte altceva decât poloneză. Aşa că ţine-te şi întreabă de gară în diferite limbi, fă semne, scoate onomatopee, doar-doar om ajunge la tren. Într-un târziu un bărbat la vreo patruzeci de ani căruia îi arătăm biletul ne indică drumul, iar de pe panoul de sosiri şi plecări aflăm că avem tren direct spre Oswiecim, numele polonez pentru Auschwitz. Ne trecem timpul moţăind, iar eu alternez lectura din Alexander Schmemann cu trasul cu urechea la convorbirea în engleză a trei tineri, care trec rapid de la amintiri la Narnia şi la alte amintiri.
După o vreme, trenul încetineşte şi intră în gară. Privesc pe geam peisajul alb şi destul de pustiu şi încerc să îmi închipui ce simţeau cei care, prin crăpătura vreunui vagon de marfă, vedeau aceste locuri care aveau să fie destinaţia lor finală pe acest pământ. Este ora două şi jumătate, iar un taximetrist care dă târcoale staţiei de autobuz ne anunţă că „in winter Auschwitz closes at three”. „Lasă-ne, prietene”, gândesc, „şmecheri de-ăştia avem şi noi la Bucureşti.” Două staţii de autobuz, un pic de bâjbâială – pe lângă noi mai e cel puţin un grup – şi apoi informaţia că... taximetristul avea dreptate. Sprintăm cu aerul rece biciuindu-ne plămânii până la intrare şi păşim pe uşa lagărului la trei fără câteva minute. Mai puţin de cinci.
Mulţimea de turişti nu poate umple golul de care este cuprins totul, de la copacii singuratici şi golaşi până la bariera de sub inscripţia „Arbeit macht frei”. Locul e mort, într-un sens înfricoşător. Inscripţiile – foarte numeroase – ne indică de la început locurile unde cădeau adesea cei internaţi în lagăr: fie că încercau să fugă, fie că erau condamnaţi la moarte pentru diferite infracţiuni închipuite. Barăcile se întind de-a dreapta şi de-a stânga, sumbre, ameninţătoare. Citim că foarte mulţi dintre cei „internaţi” aici erau patrioţi polonezi, prizonieri de război ruşi, evrei – mulţi dintre aceştia ajungeau direct la Birkenau (Auschwitz II), unde erau exterminaţi – germani, ţigani, cehi... Un frig apăsător pătrunde în oase şi, deşi am bocanci şi ciorapi groşi, îmi simt picioarele îngheţate. Pe locurile acestea, cândva sute de oameni erau scoşi aproape dezbrăcaţi la prezenţă, ţinuţi ore în şir în picioare pe ger şi uneori udaţi cu găleţi de apă. Frigul din oase se insinuează uşor şi în suflet.
Totul e foarte bine păstrat sau reconstituit. Inscripţiile „Halt!” cu capete de mort sunt la locul lor, la fel şi cele care indică funcţia diferitelor barăci de cărămidă roşie. Mai multe dintre ele, infirmeria şi sala de operaţii, erau folosite şi de Joseph Mengele pentru experienţele sale pe oameni, menite să aducă beneficii ideii păgâne nebuneşti de puritate rasială. Fotografii cu ţigănci scheletice şi aproape desfigurate de suferinţă amintesc despre studiile lui Mengele legate de sterilitate, fertilitate şi posibilitatea de a le influenţa. O amintire peste care trecem uşor astăzi, când lumea rămâne indiferentă sau priveşte chiar cu simpatie propunerile de măsuri pentru controlul populaţiei. „Angel of death, monarch to the kingdom of the dead”...
Intrăm pe uşa barăcii 11, carcera, unde erau aruncaţi cei condamnaţi la moarte prin înfometare. Bărbaţi şi femei îngrămădiţi în beciuri întunecoase aşteptau ore, zile, poate săptămâni, moartea care întârzia să vină, pradă disperării. Orice descriere e o bagatelă faţă de realitate. Pentru că locul păstrează până astăzi ceva din ecourile unei suferinţe în care limitele umanului sunt sfâşiate cu ură diabolică. Muzeul înfăţişează celulele aşa cum erau, cu priciuri pe care se înghesuiau deţinuţii, cu celule reci pe podeaua cărora stau câteva mâini de fân, cu spânzurători mobile sau fotocopii după scrisori deznădăjduite ale creştinilor şi evreilor care sufereau împreună moartea din partea semenilor lor cu chipul lui Dumnezeu desfigurat în ei.
Una dintre celule, destinată aşteptării celor condamnaţi la moarte, păstrează semnele trecerii acestora. O cruce scrijelită în perete, cu Hristos zugrăvit în detaliu, mici fragmente de versuri, nume. Pe un afiş e copia unei partituri, un cântec de închisoare, pe care, cum nu am voie să-l fotografiez, îl solfegiez şi-l înregistrez. Aflăm din muzeu că Auschwitz era singurul lagăr unde deţinuţilor li se tatua numărul, însă de la o vreme evreii nu au mai foşti ţinuţi în evidenţă. Vedem note ale unor ofiţeri în care sunt descrise „faptele de indisciplină” ale deţinuţilor şi propuse pedepsele. Fotografii mari îi înfăţişează pe cei găsiţi aici când aliaţii au eliberat lagărul: schelete pe două picioare, oameni cu chipuri alienate şi priviri mate de suferinţă. În drumul spre ultima oprire, crematoriul, trecem pe lângă un zid reconstituit unde erau executaţi prin împuşcare condamnaţii. Cred că erau cei mai norocoşi. Mă întreb cât de mult rău se poate afla în om, apoi mă gândesc la celelalte lagăre, la cele din Germania, apoi la cele duse la un soi de perfecţiune malefică din Uniunea Sovietică. Unii dintre cei care au scăpat din lagărele naziştilor au murit în gulagul sovietic. Peste Auschwitz s-a lăsat de-acum înserarea. Întunericul a fost aici de la început. Şi e tot mai frig.

*

Străbatem pe jos drumul de întoarcere spre gară, pe strada principală pustie, cu blocuri rare şi lumini puţine. Ajunşi la Cracovia adormim repede, copleşiţi de amintirile unei zile în care am văzut cât pentru un sejur întreg.

Perspectiva Dianei: http://mad.ablog.ro/2010-12-30/cracovia-ziua-5.html

Tarnow (Bucureşti - Cracovia şi retur, 4)

Dimineaţa devreme, străzile înzăpezite ale Cracoviei sunt aproape pustii, dar în gară este deja ceva mişcare. Trenul, din fericire bine încălzit, merge impasibil pe întinsurile de alb. Destinaţia noastră este Tarnow, un orăşel aflat la optzeci de kilometri depărtare de locuinţa noastră temporară şi care făgăduieşte să fie reprezentativ pentru această parte de ţară. După ce suntem la un pas de a încurca staţiile, coborâm în cele din urmă unde trebuie şi traversăm un teren cu câţiva copăcei răzleţi, de unde ieşim la o stradă străjuită de o biserică mare de cărămidă roşie, despre care presupun că trebuie să fie catedrala. Uşor luminată, clădirea te conduce pe culoare largi în care istoria respiră discret şi tainic. Într-un colţ e ieslea, tablouri şi candelabre mari împodobesc pereţii şi tavanul, totul este învăluit de tăcere. De altfel, nici străzile orăşelului nu sunt prea animate. Urcăm o pantă uşoară şi trecem pe lângă o intersecţie mai mare, pentru a ajunge în cele din urmă în piaţa centrală, dominată de impunătorul turn al primăriei. Imaginea înzăpezită este feerică şi nostalgică, ca într-o poveste din care au plecat însă toate personajele. Locurile îmi amintesc de o suburbie a oraşului francez Lille, unde am stat odată să aştept autobuzul în faţa unei biserici, într-un colţ pe unde nu trecea aproape nimeni, iar rarii pietoni te priveau ca pe o nălucă, având ei înşişi pentru tine un aer aproape fantomatic. Aici lucrurile se mişcă într-un alt ritm, iar intruziunea unor vizitatori din lumea aglomerată şi prea grăbită apare ca un accident sau ca un vis trecător.
După ce facem rost de un ghid tipărit şi aflăm că prima biserică în care intrasem nu era catedrala, ci „missionary church”, după cum spune angajata de la oficiul de turism sau Biserica Sfintei Familii, după cum aveam să citim mai târziu, ne îndreptăm spre adevărata catedrală, închinată Adormirii Maicii Domnului. Lăcaşul este cufundat în semi-obscuritate, cu sculpturi, basoreliefuri şi alte podoabe ce creează acea impresie de spaţiu consacrat, iar pe la colţuri se află mormintele unor membri ai familiei Tarnówski, proprietarii de odinioară ai oraşului. Monumentele funerare nu îi înfăţişează, aşa cum m-am obişnuit în alte locuri, culcaţi pe spate, ci întinşi însă încă în mişcare, făcând ultimele gesturi ale unui om care se pregăteşte de somn. Nu departe de intrare este mormântul unei oarecare doamne, Barbara Teczynska, străjuit de statuia ei, despre care se spune că ar fi cea mai frumoasă reprezentare renascentistă a unei femei. Expresia feţei şi supleţea liniilor sunt fără îndoială evidente, însă pentru o apreciere rafinată mă tem că sculptorul italian Giovanni Maria Padovano va avea nevoie de un cronicar mai iscusit.
Ne îndepărtăm de centru, pe străzi pe care casele se fac din ce în ce mai rare, traversăm un râu şi ajungem la una dintre cele două biserici de lemn menţionate în ghidul nostru. Am fost mereu curios cum poate arăta un lăcaş de cult catolic de lemn, fiind obişnuit cu o exaltare a formelor ce părea a nu se preta decât pietrei. Însă bisericuţa Sfintei Maria nu are nimic din toate acestea: este un loc mic şi intim, ca o casă ţărănească decorată cu dragoste de frumos şi frică de Dumnezeu. O rugăciune aici va fi prinzând ceva din intimitatea bisericilor ortodoxe, dar şi un crâmpei din sărbătorile făcute în familie, la căldura sobei şi a dragostei celor apropiaţi. Decoraţiile florale sau cu motive abstracte se îmbină cu icoanele, iar lângă altar este o frumoasă reprezentare populară a arborelui lui Iesei.
Mai departe prin iarnă, trecând pe drumul pustiu pe lângă un mare cimitir, ajungem la a doua biserică de lemn, aceasta mai apropiată de edificiile de piatră cunoscute. În curte zăpada a aşternut covor gros şi pufos, dar uşa ne rămâne închisă. Nu avem decât să admirăm din afară silueta cu cruce în vârf şi să facem cale întoarsă, de data aceasta prin cimitir, pentru a scurta drumul.
Şi iată-ne din nou în centru. O luăm la pas pe una dintre cele mai largi străzi, care de acum e populată de o mulţime destul de vie, pe care nu pare să o deranjeze câtuşi de puţin zăpada ce cade din cer. La dreapta şi la stânga se întind case frumoase, fiecare cu propria înfăţişare şi personalitate, undeva la intersecţia între un mic oraş german şi localităţile săseşti de la noi. Pe lângă o librărie stau impasibile statuile de bronz ale unor ziarişti şi scriitori, surprinşi de sculptor în timpul unei zile obişnuite. Librăria în sine este doar prilej de a ne încălzi, pentru că lipsesc aproape cu desăvârşire cărţile în alte limbi decât a locului. Plimbarea însăşi e o cazie bună de a ne clăti ochii şi de a respira aerul rece şi proaspăt, trecând pe lângă piaţete, statui şi intersecţii. La un moment dat, paşii şi planul ne duc către Baia Publică Mauro-Evreiască, o construcţie orientală care astăzi şi-a schimbat funcţia şi de unde a pornit cândva primul transport către Auschwitz: 728 de oameni, dintre care cinci evrei. Cartierul evreiesc este de altfel următorul nostru reper şi, rătăcind pe străzi care o iau când în sus, când în jos, privind printre clădiri renovate şi case cu curţi interioare mizere, ca în filmele italiene vechi, ajungem la un teren viran pe care se află „bimah”. Aceasta este ultima rămăşiţă a unei vechi sinagogi, un fel de strană de unde se făceau citiri în cadrul întrunirilor comunităţii mozaice. Astăzi pare stingheră între două străzi, iar oamenii locului îşi plimbă pe aici câinii. Suntem pe strada Židowska, unde ghidul din România spune că s-ar afla un punct de atracţie aparţinând altei minorităţi: restaurantul ţigănesc Ke Maro, unde pe lângă mâncare citisem că ai parte şi de prezenţa veselă a familiei de muzicanţi care deţine localul. Ei bine, după ce îmi folosesc tot arsenalul lingvistic, reuşesc să aflu de la vânzătorul dintr-un atelier învecinat că ghidul nostru trebuie actualizat. Restaurantul s-a desfiinţat. Ce dezamăgire!
Tot punctul de informaţie pentru turişti de lângă primărie ne este refugiu, iar de aici aflăm de un restaurant aflat în drum spre gară, unde se pot mânca bucate tradiţionale. Borşul de porc cu smântână e excelent, ca şi celelalte bunătăţi, însă aici descopăr Žubrówka, o votcă de care auzisem, dar pe care abia acum încep să o apreciez: gălbuie şi uleioasă, cu o aromă plăcută, mult mai gustoasă decât votcile obişnuite. Rămâne să mă interesez mai îndeaproape de ea...
...odată întors la Cracovia, în supermarket, de unde îmi fac o mică provizie, fără să mă lămuresc încă exact ce e cu ea. Sticla transparentă din care se vede licoarea gălbuie are în ea un fir de iarbă şi este doar una dintre versiuni – există şi cea „clasică”, incoloră. Însă lângă noi este unul dintre nenumăratele magazine „Alkohole 24 h” din Cracovia, astfel încât intrăm acolo şi legăm o conversaţie cu vânzătorii, care ne asigură că îi vom găsi la faţa locului chiar şi pe 1 ianuarie, non-stop. După părerea unuia dintre ei, „Chopin”, despre care auzisem şi noi, este cea mai bună votcă poloneză. În plus, încearcă să ne lămurească deosebirea între Žubrówka incoloră şi cea gălbuie vorbind despre vechimea lor, dar nu sunt încă lămurit dacă ce am luat noi e „starka”, votcă veche. Oricum, e excelentă şi o recomand oricui cu căldura care îţi umple trupul după o duşcă zdravănă. De la noii noştri prieteni cumpărăm două beri nu foarte cunoscute, dar bune... ca aproape orice bere nefiltrată. Am umblat, am mâncat şi am băut destul pentru o singură zi. Mai rămâne timp pentru un pic de lectură, un pic de planificare şi nu prea mult somn. Ziua de mâine va începe tot devreme, devreme...

Şi viziunea Dianei: http://mad.ablog.ro/2010-12-29/cracovia-ziua-4.html

Mitropolitul şi aspidele

Încă stând între noi mitropolitul
Cu trupul în odăjdii-nveşmântat,
Vegheat de Cel ce Crucea a purtat,
Oameni mărunţi îi sfâşie sfârşitul.

Pierduţi în valuri de nefericire,
Scribi ne'nsemnaţi cu tocul otrăvit
Vrând să furaţi un strop de infinit
Strigaţi măscări la ceas de pomenire.

Scrisul vostru, beţie de cuvinte,
Grai folosit în chip preadesfrânat,
Străin de-nţelepciune şi de sfat
Pe când scuipaţi amar pe cele sfinte.

Mitropolitul nu o să vă certe,
Vă ceartă limba siluită iar.
El însă, blând, la marele altar
S-o ruga Domnului ca să vă ierte.

Cracovia, zi-lumină (Bucureşti - Cracovia şi retur, 3)

E o dimineaţă de iarnă un pic întunecoasă când coborâm treptele blocului nostru polonez şi ieşim la descoperirea Cracoviei. Mergând la pas pe Florianska dăm de câteva agenţii de turism ce organizează excursii la minele de sare şi Auschwitz – două dintre obiectivele noastre pentru următoarele zile – dar preţurile par cam ridicate. Rămâne de văzut. Fortul Barbican, închis vizitatorilor, e punctul nostru de pornire către piaţa mare. Meterezele solide străjuiesc călătoria către un univers în care trecutul şi prezentul se află într-o minunată continuitate.
Biserica Sfânta Barbara, în care aruncasem şi ieri o privire, este acum pustie şi tăcută. Arhitectura vădeşte rigoare, iar zidurile reci par să trimită frigul în oase. Statuile şi decorurile par uitate de vreme, ca într-o catedrală scufundată din gândul lui Debussy. O Pietá domină o parte a spaţiului, iar sculptorul a închipuit rana din coasta Mântuitorului mare, mărturie a durerii omenirii ce plânge prin Maica Sa. Nelipsita iesle e decorată cu păpuşi, ceea ce o face de un gust îndoielnic. Impresia creştinismului deznădăjduit şi încremenit pe care mi-o lasă de obicei bisericile catolice nu e la fel de prezentă ca la Stephansdom, în Viena, însă rămâne întipărită şi după această vizită.
După încă o scurtă trecere prin bisericuţa Sfântul Adalbert, unde câţiva credincioşi se roagă în faţa unei icoane mari a Întrupării, în care Maica Domnului şi Pruncul au chipurile întunecate, aproape creole, trecem prin piaţă spre Hala de Ţesături. O arhitectură complexă şi armonioasă, cu multe mici turnuri şi un pasaj de trecere cu arcade, împodobit cu ornamente de Crăciun, mărturiseşte despre istoria oraşului. Pe câte un perete, mici legende şi planuri ale Cracoviei din cele mai vechi timpuri, când nu depăşea ca dimensiuni cu mult piaţa şi împrejurimile ei, până astăzi. Prin pasajul central sunt înşiraţi vânzători cu obiecte de tot felul, de la cărţi poştale până la icoane ortodoxe. Şi peste tot, mici obiecte de chihlimbar, una dintre mândriile oraşului. Pe laturile exterioare, străjuite la rândul lor de coloane, se întind mici magazine, cu obiecte moderne amestecate cu creaţii tradiţionale ale artiştilor populari.
Pe străzi ninge uşor, iar în locurile mai adăpostite vezi urme de paşi lăsate de câte un trecător pe stratul delicat de zăpadă. La colţuri vânzătorii te îmbie cu covrigi mari tradiţionali, precel (variantă a germanului Brezel). Trotuarele sunt pline de trecători şi de grupuri de turişti, totul e viu, în mişcare şi dansând parcă prin zăpadă. Biserica Sfântul Francisc de Assisi este impunătoare prin măreţie şi inedită prin decoraţiuni. Aici sunt vitralii pictate de cel mai cunoscut artist al urbei, Stanislaw Wyspianski. Despre acesta, arhitect, pictor, compozitor, poet şi dramaturg, aud abia înainte de a veni la Cracovia, însă se pare că localnicii au pentru el cea mai profundă veneraţie. Vitraliul din fundul bisericii Sfântul Francisc este unul dintre cele mai cunoscute: intitulat „Creaţia”, Îl înfăţişează pe Dumnezeu-Tatăl într-o viziune cvasi-expresionistă, cu forme fluide şi culori vii, iar înfăţişarea impunătoare aminteşte fie de portretele Sfântului Prooroc Moise, fie de măreţia sugerată de cuvintele „Eu sunt Cel Ce este”. Artă creştină modernă de mare forţă şi sensibilitate, care cu siguranţă l-ar fi încântat pe părintele monah-cărturar Nicolae Steinhardt. În general biserica îmbină decoraţiile moderne cu elemente tradiţionale. O icoană ortodoxă a Întrupării cheamă la rugăciune. Tavanul şi o parte din pereţi sunt decorate tradiţional, peste tot apărând motivul florii soarelui, întoarsă către astrul ceresc precum sufletele oamenilor tânjesc după Hristos, Soarele Dreptăţii.
Mergând mai departe spre Wawel ajungem şi la Biserica Sfinţilor Petru şi Pavel, aflată la marginea unei piaţete şi având la intrarea în curte, ridicate pe nişte socluri, statuile măreţe ale celor Doisprezece Apostoli. Aici e mormântul lui Piotr Skarga, vestit predicator polonez, foarte iubit de credincioşii catolici din oraş. Ieslea ne înfăţişează un leagăn mobil, din care Pruncul, cu braţele desfăcute, pare să îmbrăţişeze lumea, anticipând răstignirea.
Rătăcind pe străzi şi oprindu-ne prin biserici, paşii – şi planul întocmit de cu seara şi adaptat la primele ore ale dimineţii – ne duc la dealul pe care urcăm către Wawel, complex domnesc unde pare să se afle epicentrul întregii istorii a Poloniei. O mulţime de oameni se adună aici pentru a vizita diferitele clădiri adăpostite în complex, şi după ceva ezitări, ajungem, pentru început la mormintele preşedintelui polonez Lech Kacyznski şi soţiei sale. Deşi, din câte spune presa, au existat voci care s-au împotrivit vecinătăţii cu marii regi polonezi, astăzi locul de odihnă veşnică este vizitat de mulţi conaţionali şi turişti, într-o tăcere respectuoasă. Însă catedrala Wawel este unul dintre locurile cele mai măreţe prin care ajungem.
Catedrala Wawel este centrul vieţii, istoriei şi amintirilor acestui loc. Atâtea sunt de văzut aici şi aşa mare forfota turiştilor, încât o privire de ansamblu este imposibilă. Mergând spre altarul central aurit, dai imediat de mormântul Sfântului Stanislaw, patron foarte popular al locului, despre care se spune că ar fi fost ucis de un domnitor. Destul de aproape de el, Vladislav al II-lea Iagello, întemeietorul dinastiei Iagelonilor. Acesta a fost iniţial mare duce al Lituaniei şi este socotit cel care a creştinat-o, deşi mica formaţiune statală avusese şi înainte destule contacte cu credinţa în Hristos, oscilând destul de mult timp între păgânism, Ortodoxie şi supunere faţă de papă. Însă odată cu Vladislav, religia de stat devine catolicismul. Ducele a devenit rege al Poloniei după ce s-a însurat cu Hedwiga (sau Jadwiga, în poloneză), punând bazele uniunii între cele două state. Multe dintre aceste lucruri le aflăm din inscripţiile ce se găsesc aici la tot pasul, iar odată ce trecem de mormintele din centrul bisericii, totul pare să se afle sub patronajul tăcut şi discret al Hedwigăi. Osemintele ei se găsesc într-o raclă sub un crucifix negru, simplu şi solemn. La acesta se ruga tânăra regină, şi tradiţia locală foarte răspândită spune că Cel Răstignit pe el i-ar fi vorbit. În tot cazul, Hedwiga a fost canonizată recent de cel pe care, de-a lungul întregii excursii la Cracovia, îl vom numi, în limba locului, „Jan Pawel”, papa Ioan Paul al II-lea. Tot acest procedeu de beatificare de către un singur om este străin înţelegerii noastre despre creştinism, însă ce rămâne este iubirea de semeni şi activitatea neobosită a domniţei din vremuri vechi. Milostenii faţă de săraci, sprijin acordat culturii, înfiinţarea Academiei din Cracovia – acestea sunt faptele unei femei al cărei sceptru se păstrează la rândul său aici şi despre care ne dăm seama, ajunşi în dreptul primului ei mormânt, că a trăit... douăzeci şi cinci de ani. Prilej de amară reflecţie legată de mizeriile cu care ne ocupăm noi astăzi viaţa.
Pe cât de mare este catedrala, pe atât de mică este ieslea de aici, de fapt o miniatură şi una dintre puţinele reprezentări de acest gen care nu alunecă în artificial şi gust îndoielnic. Nişte trepte duc în jos spre cenotaful lui Chopin – cu o sculptură ce o reproduce fidel pe cea de pe mormântul parizian – şi mormântul poetului naţional Adam Mickiewicz. Ne facem timp şi pentru o incursiune rapidă în muzeul catedralei, dedicat aproape în întregime fostului arhiepiscop catolic al Cracoviei, Karol Wojtyła, devenit ulterior papă sub numele de Ioan Paul al II-lea. O privire istorică interesantă şi semnele trecerii pe aici – straie preoţeşti sau alte obiecte asemănătoare – ale suveranului pontif mort în 2005, pe care cândva l-am văzut de la câţiva metri.
Pe nişte scări întortocheate ajungem în încăperea din turn unde se află masivul clopot Zygmunt (sau Sigismund), de 12 tone, despre care inscripţia ne spune că sună în fa diez. Nu am posibilitatea să verific, limba este blocată, probabil pentru glumeţi de teapa mea, iar după dimensiunile clopotului, cred că o singură lovitură mi-ar zdruncina creierul şi calitatea – departe de a fi „absolută” – a auzului.
În drumul spre cripte apuc să intru într-una dintre capelele catedralei, a Sfintei Cruci, unde pereţii pictaţi de ruteni mă surprind plăcut prin fidelitatea faţă de iconografia ortodoxă. Plimbarea pe lângă criptele regale – printre ele, ca de obicei, şi una sau mai multe ale unor copii de os domnesc şi constituţie fragilă – este un prilej de meditaţie dar şi de a vedea locul unde se odihneşte vechea noastră cunoştinţă de la orele de literatură română, Jan Sobieski. De aici ne îndreptăm spre galeria armelor şi saloanele oficiale, impunătoare şi frumoase, deja prea multe pentru a mai reţine detalii. Sala Camerei Deputaţilor are un tavan ieşit din comun, din care te privesc sculpturile a numeroase capete.
Promiţându-ne să revenim, pornim pe strada Kanonicza, de pe care lipsesc orice semne ale modernităţii. Casele sunt frumoase şi cu o anumită nobleţe, fără a străluci de bogăţie, pe un colţ se află cea în care a locuit cândva papa şi, la câţiva metri mai încolo, un restaurant discret şi care pare, văzut din afară, cald şi intim.
Dar nu avem încă timp de restaurant şi ne întoarcem în Piaţa Mare pentru a intra în sfârşit în biserica Mariacki (Sfânta Maria), cea mai cunoscută din oraş. Clădirea impunătoare din cărămidă roşie, cu cele două turnuri, adăposteşte o atmosferă ceva mai intimă decât catedralele catolice corespondente din alte capitale. Poate datorită materialului de construcţie, poate pentru că peste interiorul întunecat lumina din candelabrele electrice cade blând, dezvăluind culorile vitraliilor şi pereţilor. Principalul punct de atracţie este un altar-triptic al sculptorului german Veit Stoss, având ca temă Vieţile Maicii Domnului şi Fiului ei, Mântuitorul Hristos. Sculptura este impresionantă prin dimensiuni, dar atât de aglomerată şi încărcată, încât ai nevoie de un plan pentru a distinge scenele şi imaginile înfăţişate. Este o artă de mare rafinament, dar departe de sentimentul religios pe care ar trebui să-l inspire. După cum am spus şi în alte rânduri, unui ortodox îi va fi aproape imposibil să se roage în faţa acestor imagini. Omul iubitor de frumos rămâne însă cu ochii la expresivitatea chipurilor, la mişcările surprinse cu exactitate şi la trăirile transmise prin fiecare detaliu.
Întunericul începe să se lase peste oraş când mergem pe străzile îngheţate către Collegium Maius, cea mai veche universitate din Polonia şi una dintre cele mai vechi de pe continent, unde se spune că ar fi studiat pentru o vreme şi Copernic – nume sortit să aducă încruntarea pe chipurile celor care cred că Ortodoxia se măsoară în funcţie de locul central sau marginal al vreunui astru. Clădirea, cu curtea înconjurată de un culoar cu arcade, vorbeşte de la sine despre tradiţia universitară europeană, iar mie îmi aminteşte despre întâlnirile din „Cercul poeţilor dispăruţi”. Ne uităm pe geam chiar şi într-o sală de clasă, căci e deja prea târziu pentru a intra.
Plimbarea nu se termină nici acum. Admirăm un vechi teatru, altă biserică sau restaurantele luminate care te îmbie la fiecare pas cu mâncăruri tradiţionale. Luăm o gustare rapidă – aş fi spus frugală, dar mi-e teamă că nu poţi numi astfel o masă ce include cârnaţi – la târgul de Crăciun, cumpărăm câteva CD-uri, mergem şi pe la gară, căci mâine vrem să ajungem la Tarnow, iar apoi... Vine ora cinei.
Încă de ieri am văzut pe geamul unui mic restaurant o ofertă de „pierogi” mixte. Nici nu mai contează că localul e unul tip fast-food. Suntem singurii clienţi la această oră. Aşezaţi la una dintre măsuţe ne încălzim cu o supă de sfeclă roşie, specialitate locală gustoasă şi simplu de pregătit. Pentru mine urmează o „golubka”, sarmaua poloneză, cu o foaie mare de varză ce înveleşte carnea tocată şi ceva mai grasă decât cea de la noi. Dar ceea ce aştept eu sunt „pierogi”: mă gândisem să comand platoul mic, de 21, dar cum Diana a spus fără să ezite „the big one, 36”, m-am gândit că o fi ştiind ea ceva. Cred că vânzătoarea şi bucătăreasa îşi dădeau coate pe la bucătărie. Când apare în faţa noastră platoul imens, expresiile noastre de uimire consternată sunt cu siguranţă de râs. Pierogi sunt nişte colţunaşi consistenţi cu diferite umpluturi. În cazul de faţă carne tocată, brânză sau varză şi ciuperci. Deasupra au sosul în care au fost fierte, cu felii subţiri de ceapă. Pe scurt, sunt delicioase ( Dianei nu îi place coca) şi foarte săţioase. Mă lupt cu vreo cinci, dar apoi trebuie să le cer la pachet şi astfel Polonia culinară se instalează şi ea în căminul nostru de împrumut. Am adoptat oraşul. Şi el pe noi.

Cracovia, tot pe seară (Bucureşti - Cracovia şi retur, 2)

Trenul ce merge de la aeroport către oraş ne duce pe întinderi aproape pustii, acoperite de zăpadă neatinsă, pe care răsar, când şi când, o casă, un depozit, un şopron. Peisajul, cu copaci răzleţi şi câte un om grăbit, îmi aminteşte de întinderile de alb străbătute de la un sat la altul de „Doctor Zhivago”, în ecranizarea cu Omar Shariff.
Oare cât din plăcerea unei călătorii a fost acaparat de dorinţa de a cumpăra diferite lucruri din locurile pe care le vizitezi? Drumul prin galeriile comerciale din Cracovia – legate de gară – îmi trezeşte această întrebare din momentul în care văd magazinul multimedia Saturn care devine imediat o prioritate. Peste tot pe unde merg, simt nevoia să iau cu mine acasă ceva, fie că este un lucru care să-mi amintească de acel loc, fie – ca în cazul de faţă – doar unul pe care nu îl găsesc în România. Goana după tot felul de amintiri ucide însă uneori capacitatea de a percepe şi a te bucura de locul în sine. Tema de reflecţie rămâne, la fel şi gândul la Saturn, unde vom reveni mai târziu.
La doar câteva minute de gară şi de centru se întinde strada Florianska, largă, străjuită de monumentul Bătăliei de la Grünwald, când alianţă polono-lituaniană i-a înfrânt pe teutoni, şi având la un capăt biserica ce-i dă numele. În dreptul ei, intersecţia cu Sw. Filipa, unde este şi domiciliul nostru temporar. Strada, una obişnuită din oraşul vechi, alătură clădiri din alte vremuri, păstrate destul de bine şi încă o biserică. Blocul nostru arată ca într-un film vechi: cu o scară de lemn prost luminată de becuri murdare şi chioare, dând spre apartamente care odinioară vor fi fost elegante. Cel în care ne cazăm noi, de trei camere, cu uşă mare de lemn şi parchet vechi, nu este prea mare, dar creează imediat impresia de intimitate pentru că mobila nu e de hotel şi – din fericire – nici de la Ikea. Un şifonier impunător şi cam şubred stă la un capăt al sufrageriei-bucătărie, lângă masa cu câteva scaune cândva frumoase dar acum foarte deteriorate, în timp ce chiuveta, frigiderul şi plita electrică – pe care nu am reuşit să o folosim – sunt semnele modernităţii. Lângă acestea, o servantă din acelaşi set de mobilă veche şi elegantă, cu o oglindă şi multe sertare. Camera pe care ne-o alegem are ferestre mari către stradă, un pat dublu şi două noptiere, toate din vremea când aspectul estetic nu fusese distrus de preaputernicul funcţionalism. Lumina pare sinistră la început, pentru că e la fel de chioară ca pe scări şi aminteşte de casa părăsită a unor bunici uitaţi. Dar camera se luminează progresiv: becuri eco...
Când ieşim, peste frumosul oraş s-a lăsat deja seara. Trecem pe lângă o zonă de parc şi intrăm pe una dintre străzile largi care dau spre centru. Restaurantele se succed, unul după altul, mici, cu decoraţii de Crăciun luminoase şi coborâte dintr-o poveste veche. Primul are pictate pe exterior, deasupra geamului, imagini cu servitoare şi servitori cărând tăvi cu porc, găină şi peşte, slujitorii având figurile uşor caricaturale din vechile cărţi ilustrate cu Max şi Moritz. Merg în zig-zag şi citesc meniurile, salivând: peste tot sunt felurite „pierogi”, colţunaşi cu umplutură sărată, sau dulce, după preferinţă, fripturi de raţă, bere, vin şi mied. Totul e înfăţişat îmbietor şi nu pare prea scump, ca pentru punga unui târgoveţ nu foarte sărac, dar nici peste măsură de înstărit.
Piaţa mare a Cracoviei: despărţită în mijloc de Hala de Ţesături, o clădire renascentistă, are de o parte a acesteia o construcţie nouă de schele, probabil scena pentru Revelionul ce se apropie, iar de cealaltă două dintre clădirile însemnate ale oraşului. Biserica Sfânta Maria, din cărămidă roşie, domină oraşul cu turnurile ei gemene şi cu zidurile impunătoare, cu un aer uşor german, dând stilul şi atmosfera întregii regiuni. În seara aceasta e deschisă doar pentru rugăciune, ca şi vecina ei, Sfânta Barbara, în care apucăm să aruncăm o privire fugară printre numeroşii credincioşi catolici. Pe un colţ format de cele două se află un restaurant gruzin – din câte vom vedea, o prezenţă destul de familiară în oraş. Dăm un ocol pieţei mari şi îngheţate şi intrăm în bisericuţa Sweti Wojciecha (Sfântul Adalbert, mai pe înţelesul nostru), cea mai veche din oraş, cu geamuri întunecate şi o atmosferă mai intimă decât marile edificii din jurul ei. Iar pentru a întregi peisajul de sărbătoare ce revine an de an cu aceeaşi prospeţime, între Sfânta Maria şi Hala de Ţesături se întinde târgul de Crăciun. Papucii sau micile obiecte artizanale sunt ca la noi, aspectul specific vine de la un fierar ce scoate de sub ciocan şi nicovală diferite obiecte decorative de diferite dimensiuni, de la potcoave până la sculpturi abstracte, de la picturile ce ilustrează viaţa dintotdeauna a oraşului, cu pieţe, biserici, târgoveţi, evrei bătrâni şi călători de toate felurile şi de la micile bucăţi de caşcaval afumat, de forma unui ban mai mare, servite pe grătar şi, după pofta inimii, simple sau cu dulceţuri. Dar nu vă închipuiţi că doar acestea îl îmbie pe vizitatorul înfometat! Din două căsuţe de lemn de acoperişul cărora atârnă cârnaţii iese fumul grătarelor pe care se perpelesc bucăţi de carne şi legume. Dintre acestea din urmă ia Diana o porţie, în timp ce eu îmi potolesc foamea care a început să mă roadă cu un ciolan zdravăn de porc şi o porţie de varză călită – la rândul ei cu bucăţi de carne în ea – şi amândoi bem vin fiert cumpărat de la căsuţele de lemn în formă de butoi din care iese o aromă dulce şi îmbietoare.
Drumul spre casă ne duce pe strada Szpitalna, unde dăm de un magazin de armuri şi arme medievale, care stau în rafturi amestecate cu obiecte de valoare mai mică sau mai mare. Îmi cad ochii pe nişte suporturi de fier pentru lumânări, Diana se gândeşte la papucii de prinţesă, iar eu la bucăţile mari de piele cu şiret pentru antebraţe. Primul anticariat polonez, aflat un pic mai încolo, nu pare să aibă nimic în vreo limbă cunoscută, astfel încât biografia lui Richelieu pe care o privesc îndelung îmi va rămâne închisă. Găsesc şi biserica ortodoxă pe care o căutam, amenajată la etajul 1 al unei case, dar nu reuşesc să mă dumiresc dacă e pe stil vechi sau nou. Voi vedea pe 1 ianuarie. Trecem pe lângă poarta Floriańska, pe care o vom vedea mai bine a doua zi pe lumină, şi paşii ne duc din nou la galerii.
Şi iată-ne întorşi la partea comercială a vizitei: trecerea la Saturn ne îmbogăţeşte cu câteva CD-uri şi un DVD, de-ale gurii ne luăm de la un hypermarket, apoi ne grăbim să ajungem la ceea ce va fi pentru o săptămână acasă. Călcăm apăsat pe parchet şi facem planuri. Patul mare se dovedeşte călduros şi primitor. Bine te-am găsit, Cracovia!

Seară de iarnă în Praga (Bucureşti - Cracovia şi retur, 1)

A doua zi de Crăciun. Soborul Maicii Domnului şi Sfântul Cuvios Nicodim de la Tismana. După Sfânta Liturghie, rugăciunea de drum şi câteva sarmale mâncate în grabă, pornim spre aeroport. Prima parte a drumului ne va duce la Praga – oraş pe care îl notăm pe lista viitoarelor călătorii – de unde urmează să luăm legătura spre Cracovia.
Nu ştiu dacă ar trebui să trec Czech Airlines pe lista neagră a companiilor de zbor ce trebuie evitate, sau pe o „listă albă” a celor care-şi repară, pe cât pot, greşelile. „There is no flight to Krakow tonight, it was cancelled some months ago”, ne anunţă blonda de la biroul de transferuri. Apoi ne spune că, până la avionul de a doua zi, avem casă şi masă la Marriott-ul de peste drum de aeroport.
Odată rezolvate problemele administrative – cazare, masă, telefon la Cracovia că întârziem – luăm un autobuz care ne duce la gară şi de aici o pornim agale pe străzile Pragăi. Noaptea s-a lăsat deja peste oraşul învăluit de iarnă. Din felinare lumina cade pe clădirile somptuoase. E clar, suntem în străinătate, simt acel parfum imaginar care mă face să iubesc atât de mult călătoriile într-un anumit spaţiu şi, în acelaşi timp, să îmi simt propria ţară ca pe singurul „acasă” permanent. Bulevardul larg ne duce către unul dintre târgurile de Crăciun cărora insist să le spun „Weihnachtsmarkt”, pentru că le-am întâlnit cel mai des şi în forma lor cea mai frumoasă în spaţiul de influenţă germană, de la Berlin până la Budapesta şi de la Praga până la Cracovia. Dar să nu anticipăm.
Trecem printre căsuţele de lemn luminate şi din care ies aburii de la cârnaţi şi vin fiert, aruncăm un ochi pe suvenirurile de la tarabe şi mergem mai departe.
Hălăduim pe străzi şi respirăm atmosfera de sărbătoare. Clădirile sunt elegante şi uneori grandioase, totul respiră echilibru arhitectonic, vitrinele luminoase te îmbie cu mâncăruri alese sau cărţi de toate felurile. Pe la un colţ străjuieşte o biserică mare şi întunecată, parcă venită din timpuri străvechi şi poate rătăcită, dar care nu contrastează cu clădirile mai noi. Pe drumul destul de pustiu de pe malul Vltavei şi trecând printr-o minusculă galerie cu suveniruri – dintre care multe contaminate de noul „simbol” al oraşului, frunza de cannabis – ajungem la podul lui Carol. Străjuită de sculpturi şi plin de oameni, cu doi cerşetori care stau, cum pare să fie aici obiceiul, în genunchi şi cu capul plecat până la pământ, puntea ce leagă cartierele Malá Strana şi Staré Město se întinde peste o apă parţial îngheţată şi populată de cârduri de raţe şi de câteva lebede care nu se sinchisesc de frigul care nouă ne-a pătruns în oase. Priveliştea nocturnă e de poveste, iar pe câte un stâlp citesc mici fragmente din istoria locurilor. Mi-i amintesc pe Jan Hus, pentru care am simţit totdeauna o undă de simpatie, şi pe protagoniştii celebrei „defenestrări” de la Praga, când boemii protestanţi i-au aruncat pe geam pe reprezentanţii împăratului catolic, oferind pretextul pentru începutul Războiului de Treizeci de Ani.
Traversăm podul şi mergem în sus, spre o cetate la care nu ajungem, pentru că timpul fuge şi trebuie să prindem ultimul autobuz către hotel. În schimb avem timp să ne oprim preţ de o bere într-o tavernă deschisă aici în... 1375. „U krále Brabantského”, cu o plăcuţă în cehă şi germană, este locul unde se spune că ar fi băut, printre alţii, Mozart şi Jaroslav Hašek, autorul aventurilor bravului soldat Švejk. Atmosfera e superbă: semi-obscuritate, încăperi din piatră cu decoruri rustice, roţi de car, legume uscate atârnate de pereţi, lumânări, o scară ce duce la un fel de pivniţă şi chelneri îmbrăcaţi în costume vechi. Meniul te avertizează că, precum în vremurile de demult, ar putea fi mai grosolani, dar au inimi bune. În ceea ce mă priveşte, nimic mai plăcut decât halbele trântite „bărbăteşte” pe masă. Muzica – de pe la un post de radio local – e singura care tulbură atmosfera medievală, însă din fericire e în surdină. Locul acesta trebuie reţinut, iar dacă Dumnezeu va voi să mai ajungem prin Praga, nădăjduiesc să putem zăbovi aici câteva ceasuri. Şi, în afară de noi doi, sunt sigur că şi prietenul nostru Larry ar şti să aprecieze asemenea tavernă.
După o noapte în camerele confortabile şi impersonale de la hotel, ajungem la avionul amânat şi, cu el, în capitala culturală a Poloniei.