Cu o activitate ce a culminat cu apariţia cărţii scrise în colaborare cu Ovidiu Hurduzeu, „A treia forţă: România profundă”, Mircea Platon s-a dovedit a fi unul dintre cei mai bine pregătiţi intelectuali creştini ai noii generaţii. „Ancorat în tradiţie şi bun cunoscător al modernităţii”, aşa cum îl caracterizam acum câţiva ani chiar pe acest blog, domnul Platon a fost unul dintre primii care au denunţat falsul aşa-zisei drepte politice româneşti, care, după ani buni de coabitare cu Ion Iliescu, se transformase în adversara ireductibilă a acestuia. Astăzi este clar pentru orice om lucid că aşa-zisele partide de dreapta de la noi (în frunte cu PDL-ul care, să nu uităm, a stat, o vreme, cu alt nume, prin Internaţionala Socialistă) nu au nimic în comun cu această orientare tradiţională. Confuzia a fost creată şi întreţinută tocmai pentru a împiedica, după cum scria Mircea Platon în articolul preluat atunci de mine şi de Claudiu Târziu, apariţia unei autentice forţe politice de dreapta.
Astăzi vedem tot mai clar cum, consecinţă a unei gândiri marxizante, se proclamă ca gânditori sau politicieni de dreapta toţi cei care se opun colectivismului de tip comunist. De ce spun gândire marxizantă? Pentru că Marx stabilea ca unic criteriu economicul. Iar în această logică, colectivismul comunist fiind de stânga, rezultă automat că individualismul capitalist, atât de drag (neo)liberalismului contemporan, este de dreapta. De fapt, neoliberalii acceptă paradigma lui Marx şi, ca adversari ai centralizării, îşi fac un idol din piaţa care „se autoreglementează”, ducând, în cele din urmă, la rezultate asemănătoare: oligarhia, care de data aceasta nu este însă politică, ca în comunism, ci financiară. În acest sens, Ion Vianu a publicat recent un articol pertinent în revista „22”. Ideile exprimate în el şi alte puncte de vedere similare fuseseră schiţate cu ani buni înainte de Mircea Platon. Iar actualitatea lor este demonstrată de insistenţa membrilor PDL de a se declara partid de dreapta. (Acum câteva zile Raluca Turcan clama pe la un post de televiziune cum PDL-ul a reuşit să readucă dreapta în prim-planul politicii româneşti). Discuţia nu este specific românească. La nivel internaţional sunt reluate aceleaşi teme şi aceeaşi falsă dreaptă încearcă să o sufoce pe cea adevărată, tradiţionalistă şi personalistă (iar, prin a doua însuşire, opusă atât colectivismului cât şi individualismului). Dintre autorii români, distincţia cea mai clară este făcută de Răzvan Codrescu, în articolul publicat în cel mai recent număr al revistei „Rost”, dar care poate fi găsit şi pe blogul sus-numitului.
Cert este că unul dintre primii care au pus problema în aceşti termeni a fost Mircea Platon. În continuarea acestei viziuni, opţiunea politică a domnului Platon se apropie în foarte multe puncte de paleoconservatorism, pe care de altfel l-a popularizat în România, printre altele, îngrijind şi prefaţând cartea lui Paul Gottfried, „Mişcarea conservatoare”. Cartea este, fără îndoială, cu toate rezervele pe care le pot naşte unele idei, un punct de referinţă important pentru o gândire de dreapta consecventă cu ea însăşi. În context românesc, un reper în această direcţie este reprezentat şi de sus-amintita „A treia forţă”, care se poate constitui cel puţin în punct de pornire spre o gândire eliberată de clişeele politice „mainstream” şi spre o viziune politică tradiţionalistă sau, ca să folosim un cuvânt drag actorilor acestei dispute (şi nouă), conservatoare.
Din această perspectivă, atacul la care a fost supus recent Mircea Platon de către realizatorii site-ului În Linie Dreaptă (inliniedreapta.net) este nefondat. În articolul „Neoconii lui Mircea Platon”, site-ul, prin vocea lui Costin Andrieş, pare a se situa pe poziţia de apărător al liniei neoliberale propagate – cu tot adaosul ei de balcanism – de actuala putere, sau, dacă vreţi, de latura ei mai intelectuală. Adesea miza devine însă şi personală, învârtindu-se nu odată în jurul lui Vladimir Tismăneanu, intelectual oportunist, pentru care opoziţia „civică”, „albirea” lui Ion Iliescu într-un volum în dialog, anticomunismul vehement dar incomplet şi relativismul politic nu sunt decât faţete ale aceleiaşi realităţi. (În legătură cu dialogurile cu Iliescu şi inutilitatea raportului Tismăneanu, recomand cartea de articole a lui Demostene Andronescu, supravieţuitor al temniţelor comuniste, „De veghe la cumpăna vremii”, Editura Christiana, 2011). Lucrurile par, până în acest punct, destul de simple. Orice om de dreapta i-ar putea da uşor dreptate domnului Platon. Şi, în principiu, aşa va face. Din păcate însă, apar în context anumite distorsiuni şi nuanţări care fac sarcina observatorului obiectiv infinit mai dificilă.
De la atitudinea tranşantă şi bine argumentată de acum câţiva ani, Mircea Platon a trecut pe nesimţite la una ilustrată prin dispute sterile şi asocieri îndoielnice, vânătoare de vrăjitoare şi ton agresiv. Aici trebuie să deschid o paranteză şi să remarc sciziunea profundă pe care a făcut-o – intenţionat sau nu, dar mai degrabă intenţionat – Traian Băsescu în societatea românească. Îmbinarea de oportunism politic şi demagogie, şarm frust spre bădărănesc şi aroganţă a polarizat la extrem lumea de la noi, şi aşa divizată. Deodată, undeva în preajma alegerilor din 2009, dacă nu-l susţineai pe Mircea Geoană la prezidenţiale şi vedeai în actualul preşedinte „răul mai mic”, erai automat slugoi, vândut, agent, lingău etc. În contrapartidă, dacă te săturasei de Traian Băsescu, erai catalogat comunist, nostalgic iliescian, dacă nu cumva direct co-autor moral la mineriadele din 1990. Că de ambele părţi au fost şi oameni ce corespundeau descrierilor de mai sus e neîndoielnic. Problema a apărut când toţi cei care îndrăzneau să se îndoiască de una dintre dogmele politice (anti- respectiv pro-Băsescu) au fost stigmatizaţi de partea adversă. Şi aşa au rămas până astăzi, dovadă fiind chiar cei de la În Linie Dreaptă, care îl pun la stâlpul infamiei comuniste pe orice nemulţumit de modul în care este gestionată de actuala putere starea de fapt din România. Revenind însă la Mircea Platon, vom spune că de atunci au început la el să se arate anumite derapaje, măcar de limbaj, dacă nu de idei. Mircea Platon cel din prima perioadă ar fi rămas neatins de atacul celor de la În Linie Dreaptă. Cel de astăzi este însă şi victima propriilor luări de poziţie din ultima vreme. În cele din urmă, articolul sus-amintit nu e decât o consecinţă. Cel mai mare adversar al domnului Platon a devenit, din păcate, el însuşi.
Discursul articulat şi coerent din trecut al lui Mircea Platon s-a transformat, în ultima vreme, într-o serie nesfârşită de diatribe împotriva legionarilor pe care îi vede cam peste tot în afara de propria ogradă şi a politicii hegemonice a Germaniei. Chiar daca în unele locuri ar exista argumente (mai ales în cea de-a doua chestiune), luciditatea lasă loc vehemenţei şi jocurilor proaste de cuvinte, repetate obsesiv, în consonanţă cu noii dumisale prieteni de idei, cu care alcătuieşte un cerc de oameni ce-şi slujesc unii celorlalţi (cu nume reale sau sub pseudonim) de yesmeni desăvârşiţi. Înseşi răspunsurile la articolul de pe În Linie Dreaptă abundă în fraze violente şi acuze rupte parcă din manualele de propagandă, atunci când nu sunt inspirate direct (din păcate aici cei de la În Linie Dreaptă au... dreptate) din retorica vadimistă. În continuarea unei linii din ce în ce mai evidente în ultima vreme, Mircea Platon şi Alexandru Racu (unul dintre cei mai fervenţi susţinători) au făcut o pasiune din a-şi califica adversarii cu expresii de tipul „masturbare ideologică” sau „onanişti de vârstă fragedă”. Apăsaţi de nerecunoaşterea dreptăţii lor, cei doi se abţin cu greu să ne spună pe şleau ceea ce ar vrea: că toţi cei care nu le împărtăşesc părerea sunt nişte – scuzaţi expresia! – labagii. Dispreţuind orice pluralism real al opiniilor, dezicându-se şi de vechii prieteni (unul dintre ei este Ovidiu Hurduzeu, cu care Mircea Platon a scris totuşi cartea ce reprezintă cea mai importantă contribuţie a domniei sale la lumea ideilor), dispreţuind mărturiile unor oameni care, dincolo de opţiunea politică, au suferit pentru Hristos, Mircea Platon şi acoliţii săi nu fac niciun serviciu cauzei conservatoare. Pe În Linie Dreaptă se scrie că textele domnului Platon sunt „fără excepţie confuze şi aluzive”. Fireşte, e o minciună. Pentru cine şi-a dat osteneala să citească fie şi fragmente din cărţile celui în cauză este clară atât viziunea coerentă ce răzbate din ele, cât şi bogăţia argumentaţiei. Însă în faţa valului de izbucniri resentimentare din ultima vreme, chiar şi cel mai mare admirator tinde să oscileze. Cel cu o sensibilitate reală de dreapta va avea oricând de învăţat din „Cine ne scrie istoria?” sau „Ortodoxia pe litere”. Însă când va vedea că acuzaţiilor – inepte şi neadevărate – de „xenofobie şi antisemitism” dinspre În Linie Dreaptă cercul domnului Platon le răspunde cu acuzaţii de ...antisemitism şi rasism, se va întreba, pe bună dreptate, unde a dispărut cel care denunţa corectitudinea politică şi clişeele ei. (Aici e de altfel încă un loc vulnerabil speculat în articolul acuzator de pe În Linie Dreaptă.)
Să încercăm o sinteză. În pură tradiţie propagandistică, cei de la În Linie Dreaptă (site pe care, altfel, nu lipsesc şi câteva contribuţii valoroase) par a se afla într-un efort continuu de justificare a măsurilor actualei puteri, pe care ei o socotesc de dreapta, probabil amestecând, în spiritul confuziei contemporane, criteriile politice cu orice formă opusă colectivismului. În acest sens, de pildă, contestatarii primului ministru Mihai Răzvan Ungureanu sunt identificaţi între adepţii teoriei conspiraţiei, radicali de stânga, membrii ai Noii Drepte sau islamişti. Ca şi cum pentru a vedea lucruri de tipul cedării moştenirii Gojdu sau apartenenţei la structurile de vârf ale UTC ar trebui să fie cineva conspiraţionist. Pe de altă parte, „entuziasmul” domnului Platon pentru atitudinea indigestă a lui Crin Antonescu nu e nici el mult mai lucid. Pe În Linie Dreaptă, în lista de comentarii din urma articolului amintit, disputa ia tonuri mahalageşti, cu izbucniri de tipul „cine mai e şi Mircea Platon ăsta”, sau „rău au ajuns universităţile dacă ăsta e doctorand”. De cealaltă parte însă, răspunsurile sunt la fel. Iar asemănarea întru insultă a unor oameni ce ar trebui să fie purtători de idei îmi aminteşte în mod tragic de o scenă din „Ferma animalelor”. Ultima. Trag totuşi nădejdea ca, în combaterea „fundamentalismului de piaţă al neoliberalilor” – aşa cum bine spune, totuşi, Mircea Platon – să-l regăsim cândva pe autorul frumoaselor cugetări din „România profundă”. Iar până atunci, fiecare să ştie să aleagă ce e bun din scrierile deja existente, trecând peste slăbiciunile omeneşti. Căci toţi suntem, mai mult sau mai puţin, „sub vremi”. Şi, cum este Postul Paştelui, n-aş vrea ca nimeni să se simtă jignit de cuvintele mele stângace. Celor care totuşi se vor simţi ofensaţi le cer de pe acum iertare.
Thursday, March 1, 2012
Wednesday, February 29, 2012
O viziune coerentă de Dreapta - "Rost", numărul 106
În contextul politic şi cultural al României zilelor noastre, numărul 106 al revistei Rost este probabil cel mai însemnat demers al redacţiei de la înfiinţarea ei. Ataşată de la început de valorile dreptei creştine, revista propune în acest număr o clarificare a înţelesului orientării amintite – viziune politică, culturală, dar şi atitudine de viaţă –, delimitându-se în acelaşi timp de punctele de vedere ce se revendică de la dreapta, dar intră în contradicţie cu principiile fundamentale ale acesteia. Coloana vertebrală a acestui demers este articolul „Noţiunile politice de Dreapta şi Stânga: o încercare de redefinire critică din perspectivă creştină”, excelentă sinteză a domnului Răzvan Codrescu, care dă lămuriri privind conţinutul unor noţiuni folosite în mod haotic şi confuz pe „piaţa” românească. Chiar pentru cei care nu vor să admită adevărul istoric şi filosofic al dreptei şi stângii aşa cum le prezintă domnul Codrescu, textul permite înţelegerea poziţiei „Rost” în această privinţă. Alături de reflecţiile legate de ideea de dreapta în viziune tradiţionalistă, găsim în acest număr şi alte puncte de vedere, necesare pentru a-i lămuri pe cei interesaţi. Pe de o parte, este demontată minciuna vehiculată cu insistenţă care face din PDL un partid de dreapta (de altfel, articolul de fond explică destul de clar de ce liberalismul în sine nu este de dreapta). Pe de altă parte, un interviu cu Adrian Papahaghi, membru marcant al Fundaţiei Creştin-Democrate, socotit „mâna dreaptă” a fostului ministru de externe Teodor Baconschi, ne înfăţişează pretenţia de a legitima, în numele dreptei, propaganda pentru Statele Unite ale Europei. Cuvântul introductiv al domnului Claudiu Târziu delimitează în mod clar revista de acest punct de vedere, exprimat prin „sofisme, subterfugii, comparaţii hilare şi scenarii catastrofice”. Prin cele spuse de domnul Papahaghi – asupra cărora vom reveni pe acest blog – se creează confuzie şi amestec conceptual, fiind susţinut un plan cu care „nici un naţionalist nu ar putea fi de acord”. Cu toate acestea, socotesc că publicarea acestui interviu este esenţială într-un demers corect şi complet. Aşa se face presa, mai ales cea de idei: permiţându-i celuilalt, în speţă adversarului, să-şi exprime punctul de vedere în mod exhaustiv şi să răspundă obiecţiilor formulate. Nu prin istericale, insulte şi flegme metaforice lansate din spatele tastaturii sau sub protecţia anonimatului. Viziunea domnului Papahaghi este bine conturată în acest interviu, la fel ca şi argumentele prin care este contestată, subliniindu-se incompatibilitatea ei cu viziunea revistei „Rost” şi a unui creştinism naţional în general.
O altă viziune alternativă este cea a domnului Ovidiu Hurudzeu. Din păcate, în loc să facă pentru cititori o prezentare atât de utilă a doctrinei economice a distributismului, domnul Hurduzeu creează o falsă opoziţie între aceasta şi Dreapta, prezentată confuz, ba în baza falselor principii că economicul guvernează, ba ca o cale expirată şi utopică. Din nou însă, prezenţa acestui punct de vedere în paginile „Rost” asigură cititorului posibilitatea de a avea o viziune de ansamblu a părerilor exprimate în context.
Partea de actualitate este interesantă mai ales datorită celor două articole semnate Mihai Albişteanu şi Vlad Diaconu prin care sunt scoase la iveală hibele noii legi a învăţământului. Este o clarificare binevenită, mai ales că în numărul anterior un articol fără sare şi piper, plin de locuri comune, părea să ia apărarea măsurilor haotice ale ministerului condus până odinioară de domnul Funeriu. Discuţiile privind religia în şcoală, frumoasa secţiune literară şi evocarea lui Eminescu completează lectura acestui număr excepţional al revistei. La rubrica „Repere” facem cunoştinţă cu Dumitru Uţă, „doctorul fără de arginţi al temniţelor comuniste”, în timp ce domnul Sorin Lavric îl evocă pe Gavril Vatamaniuc, luptător anticomunist din munţi, în două pagini dense care descriu o viaţă absolut halucinantă. Din punct de vedere expresiv, „Falanga lui Vatamaniuc” este articolul cu cea mai mare forţă din revistă.
Nu vom epuiza aici toate subiectele numărului 106 al revistei Rost. Cele asupra cărora nu ne-am oprit nu sunt mai puţin interesante. Publicaţia joacă un rol necesar în câmpul ideilor din România şi este platforma unei viziuni culturale şi politice care poate fi fermentul unei schimbări de paradigmă înnoitoare – în spiritul tradiţiei.
O altă viziune alternativă este cea a domnului Ovidiu Hurudzeu. Din păcate, în loc să facă pentru cititori o prezentare atât de utilă a doctrinei economice a distributismului, domnul Hurduzeu creează o falsă opoziţie între aceasta şi Dreapta, prezentată confuz, ba în baza falselor principii că economicul guvernează, ba ca o cale expirată şi utopică. Din nou însă, prezenţa acestui punct de vedere în paginile „Rost” asigură cititorului posibilitatea de a avea o viziune de ansamblu a părerilor exprimate în context.
Partea de actualitate este interesantă mai ales datorită celor două articole semnate Mihai Albişteanu şi Vlad Diaconu prin care sunt scoase la iveală hibele noii legi a învăţământului. Este o clarificare binevenită, mai ales că în numărul anterior un articol fără sare şi piper, plin de locuri comune, părea să ia apărarea măsurilor haotice ale ministerului condus până odinioară de domnul Funeriu. Discuţiile privind religia în şcoală, frumoasa secţiune literară şi evocarea lui Eminescu completează lectura acestui număr excepţional al revistei. La rubrica „Repere” facem cunoştinţă cu Dumitru Uţă, „doctorul fără de arginţi al temniţelor comuniste”, în timp ce domnul Sorin Lavric îl evocă pe Gavril Vatamaniuc, luptător anticomunist din munţi, în două pagini dense care descriu o viaţă absolut halucinantă. Din punct de vedere expresiv, „Falanga lui Vatamaniuc” este articolul cu cea mai mare forţă din revistă.
Nu vom epuiza aici toate subiectele numărului 106 al revistei Rost. Cele asupra cărora nu ne-am oprit nu sunt mai puţin interesante. Publicaţia joacă un rol necesar în câmpul ideilor din România şi este platforma unei viziuni culturale şi politice care poate fi fermentul unei schimbări de paradigmă înnoitoare – în spiritul tradiţiei.
Monday, February 27, 2012
Citind "Scara" (VII)
„Bun lucru este a admira ostenelile sfinţilor şi a urma stăruinţele lor cele pricinuitoare de mântuire. Dar prostesc şi nesocotit lucru este a voi să devii dintr-o dată imitator al acelora.” (Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul IV)
Cred că acest cuvânt, cât se poate de potrivit la început de Post, nu are nevoie de prea multe explicaţii. Cu toate acestea, deşi este uşor de înţeles la nivel intelectual, însuşirea lui la nivel intim este cu atât mai dificilă. Într-o anumită măsură, este corespondentul în plan duhovnicesc al vorbei care spune că geniul înseamnă trei la sută inspiraţie şi nouăzeci şi şapte la sută transpiraţie. Şi în viaţa de zi cu zi ne stabilim modele, scopuri de urmat, ţinte de atins. Dar drumul către ele este anevoios. În filmul „Karate Kid”, un puşti vrea să ajungă campion la lupte. Visează momentele de glorie din ring, când îi va fi răsplătit adversarului care-l umilise. Şi se aşteaptă ca antrenorul său să-l iniţieze de la început în lovituri de luptă, crede că va urca în ring de la primul antrenament. Spre marea lui dezamăgire, „senseiul” îl pune să vopsească garduri şi să spele parbrize. Repetând monoton de sute de ori anumite mişcări, acestea devin automatisme şi îl vor ajuta mai târziu în luptă. Drumul către orice mare succes omenesc – atunci când acest succes este de durată şi are în spate o anumită substanţă – trece prin eforturi anevoioase, penibile, monotone. Mulţi s-au visat mari cântăreţi, dar au abandonat după primele trei ore de solfegii. Cu atât mai mult stau lucrurile aşa în plan duhovnicesc. Uneori, şi în evlavia entuziastă şi spontană pe care o manifestăm faţă de unii sfinţi sau faţă de Hristos Însuşi, se ascunde o capcană. Citind, de pildă, despre viaţa minunată a Sfântului Serafim de Sarov, cineva şi-ar putea dori să strălucească şi în el harul Sfântului Duh în chip vizibil, să-i vindece pe cei necăjiţi şi să-i povăţuiască pe cei rătăciţi. Te simţi cuprins de evlavie şi dragoste, îţi spui că dacă şi ţie ţi s-ar da acele daruri le-ai folosi pentru binele aproapelui şi slava lui Dumnezeu, cu alte cuvinte, eşti gata să fii un al doilea Serafim de Sarov, chiar în clipa aceasta. De cele mai multe ori, uiţi însă de cele 1000 de zile petrecute de acela în rugăciune pe o stâncă. Şi după ce citeşti doi-trei psalmi, eşti deja obosit, cu gândul împrăştiat şi te întrebi dacă nu ai putea obţine sfinţenia mai repede şi pe căi mai scurte.
E bine să lămurim dintru început un lucru: sfinţenia e un dar. Harul lui Dumnezeu se dă pentru că aşa vrea Dumnezeu, nu ca rezultat al strădaniei omeneşti. Dar efortul nostru spre virtute e necesar pentru a face loc în noi acestui har. Degeaba ai duce un orb într-o expoziţie cu cele mai frumoase tablouri ale omenirii. În zadar străluceşte Dumnezeu, dacă tu ai ochii acoperiţi de patimi şi păcate. De aceea, efortul nostru de curăţire e necesar, pentru a-I face loc lui Dumnezeu care ni se dă în dar. Dar, tocmai pentru că suntem neputincioşi, efortul e anevoios, cel puţin la început. Pentru un om obişnuit cu sedentarismul, a alerga două sute de metri pe zi e greu. De aceea nu trebuie să ne propunem să devenim sfinţi de azi pe mâine. Şi în toate trebuie păstrată dreapta măsură. Dacă nu ai ţinut post niciodată, e riscant să te apuci din senin să ajunezi timp de o săptămână. Foarte probabil voinţa te va lăsa destul de repede şi, în plus, există riscul să te îmbolnăveşti. La fel cum, atunci când hotărăşti să ţii un regim, e recomandat să o faci sub supravegherea medicului, orice efort ascetic trebuie coordonat cu duhovnicul. Sigur, nimeni nu ne împiedică să facem zilnic mici nevoinţe, însă în cele din urmă doar duhovnicul ne poate da un canon pe măsura noastră. Iar la început lucrurile vor fi grele. Cele mai grele săptămâni dintr-un post sunt aproape întotdeauna prima şi ultima. Din pricina neputinţelor noastre ezităm şi uneori ne împotmolim. Şi atunci ne dă târcoale gândul renunţării, ca un sol al deznădejdii.
„Când suntem întristaţi din pricina păcatelor care ne hărţuiesc, să ne aducem aminte că Domnul văzând silinţa noastră, a sârguitorilor, ne va şterge păcatele, iar durerea care ne muşcă sufletul o va transforma în bucurie. ‚Cu cât se înmulţesc amărăciunile în inima mea’, zice Psalmistul, tot pe atât ‚mângâierile Tale îndulcesc sufletul meu’ (Psalmul 93, 19). În aceeaşi vreme, să nu uităm pe cel ce zice către Domnul: ‚Multe necazuri ai trimis asupra mea şi rele, dar iarăşi m-ai însufleţit şi din fundul pământului, după ce am căzut, iarăşi m-ai ridicat’. (Psalmul 70, 20, 21).” (ibidem)
Deci care trebuie să fie măsura noastră? Dincolo de ce spune duhovnicul fiecăruia în parte, trebuie să ne străduim să fim azi un pic mai buni decât ieri. Şi, dată fiind starea noastră jalnică, să nu ne descurajăm când vom vedea că şi după acest progres vom fi destul de jos, încă păcătoşi, încă orbi duhovniceşte, încă atât de departe de desăvârşire. Pas cu pas trebuie să ne curăţim, nădăjduind mereu în ajutorul lui Hristos. După cum spun Părinţii, „dai voinţă, iei putere”. Dacă într-adevăr dorinţa noastră este sinceră, Dumnezeu nu va pregeta să ne ajute, să sprijine gândul nostru bun – dar neputincios – cu puterea harului Său.
„Fericit cel care se străduieşte în fiecare zi să fie ocărât şi defăimat pentru Domnul. Acesta va dansa împreună cu mucenicii şi în toată libertatea va vorbi cu îngerii. (...) Cel care alungă de la sine mustrarea îndreptăţită sau neîndreptăţită, acesta refuză să primească însăşi mântuirea. Iar cel care o primeşte, cu sau fără durere, obţine în grabă iertarea păcatelor sale.” (ibidem)
Iată un punct de vedere contrar întregii „educaţii” pe care ne-o face spiritul contemporan. Lumea ne învaţă să ne justificăm în fel şi chip, să ne acordăm, juridic şi psihologic, „prezumţia de nevinovăţie”. Dimpotrivă, cuvintele Sfântului Ioan Scărarul spun că este bine să fim ocărâţi şi defăimaţi. Primul sens e destul de transparent: cei cărora li se fac nedreptăţi pentru că sunt creştini, cei care suferă pentru Hristos, vor fi răsplătiţi de Acesta, după cuvântul spus în Predica de pe Munte: „Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri, că aşa au prigonit pe proorocii cei de dinainte de voi.” (Matei 5, 11-12). Alt înţeles, complementar, se referă la a ne mustra pe noi înşine. Când, în loc să ne justificăm, să căutăm scuze, încercăm să vedem în toate partea noastră de vină, avem de fiecare dată de câştigat. Suntem „defăimaţi pentru Domnul”, în sensul că, înţelegând că viaţa şi acţiunile noastre sunt departe de ce ar trebui să fie, dar fixându-L pe Domnul ca model, ne mustrăm pe noi înşine, facem mereu – în defavoarea noastră – comparaţia între modelul desăvârşit al omului – Hristos – şi noi înşine. La ce ne-ar putea folosi la acest lucru? Ce e aşa de bine în a ne simţi răi, mizerabili, neputincioşi? Psihologii contemporani ne învaţă doar mereu că trebuie să ne străduim să ne simţim bine „în pielea noastră”, să fim mulţumiţi de noi, pentru a obţine astfel confortul psihic. Dar la fel cum confortul fizic exagerat moleşeşte, anchilozează şi, în cele din urmă, ucide, prea multă „stare de bine” atrofiază şi gândirea şi simţirea. Dacă ne străduim să vedem răul din noi, vom putea înainta pe calea binelui. De aceea, şi în cele în care vina este împărţită, trebuie să căutăm partea noastră, să nu ne acordăm prezumţia de nevinovăţie. Căci pe ceilalţi va fi mai greu să-i corectăm, dar putem oricând să schimbăm mica noastră contribuţie – fie cât de mică – la o stare rea de lucruri. Este lucrul pe care l-a spus acelaşi Serafim de Sarov, întrebat fiind de cineva care voia să-i mântuiască pe apropiaţii săi: „Dobândeşte pacea şi mii de oameni din jurul tău se vor mântui.” Iar în cultura modernă, cu nişte cuvinte mai puţin adânci, dar cu sens asemănător, Michael Jackson cânta: „If you wanna make the world a better place, take a look at yourself and make a change”. În plus, de fiecare dată când ne căutăm scuze pentru confortul psihologic, reprimăm anumite semnale trimise de conştiinţă. Şi aşa ajungem să avem ceea ce tot psihologii şi psihanaliştii numesc „schelete în dulap”, secrete întunecate pe care nici noi nu vrem să ni le amintim, dar care într-o zi creează o presiune atât de mare, încât aceasta iese năvalnic la suprafaţă şi duce la crize, depresii, acţiuni extreme. Iată de ce, pe termen lung, este de preferat să ne mustrăm şi să ne căutăm vina proprie în răul ce ne înconjoară. Este efectul terapeutic al mărturisirii păcatelor, insuficient însă dacă nu intervine şi iertarea, prin harul Mântuitorului. Sunt doi paşi indispensabili, sunt două momente care însă se întrepătrund în mod tainic. David s-a căit de păcatul său şi a dobândit astfel nădejdea, dar a trebuit să vină Hristos în trup pentru a-l scoate din iad. Însă chiar când a început pocăinţa, a făcut-o răspunzând unei prime chemări a lui Dumnezeu, prin proorocul Natan.
Chiar mustrarea neîndreptăţită ne foloseşte. Orice dificultate are darul să te călească. Şi dacă la început cel care ne ceartă – pe drept sau pe nedrept – ne provoacă oarece supărare, cu timpul ne vom înţelepţi şi vom lua lucrurile aşa cum sunt: dacă reproşul cuiva la adresa ta e justificat, te vei grăbi să te îndrepţi. Iar dacă nu e justificat, vei lăsa mândria la o parte şi vei şti că o minciună nu are cum să te atingă, atâta timp cât tu te ştii fără pată.
„Cel care într-o discuţie voieşte şi doreşte să biruiască punctul său de vedere, chiar de susţine un adevăr, să ştie că suferă de boala diavolului, adică mândria. Şi dacă săvârşeşte aceeaşi greşeală într-o discuţie cu egali de-ai săi, s-ar putea să fie tămăduit prin epitimia ce i-ar da-o cei mai mari. Dacă, în sfârşit, se poartă la fel şi faţă de cei mai mari şi mai înţelepţi, acesta nu mai poate fi vindecat prin nici un remediu omenesc.” (ibidem)
Se reia aici o idee enunţată şi puţin mai devreme. De multe ori, mai ales când suntem convinşi că avem dreptate, transformăm dreptatea într-o ambiţie personală. E şi aici ascunsă tot mândria. Gândim că adevărul a devenit responsabilitatea noastră exclusivă şi că, dacă nu ne impunem punctul de vedere, adevărul se va pierde. E o formă subtilă de necredinţă, ca atunci când ne întrebăm ce va face un om dacă nu-i arătăm noi calea, dacă nu vrea să înţeleagă adevărul pe care i-l explicăm. Uităm astfel de Dumnezeu şi de nenumăratele lui moduri de a face adevărul să iasă la iveală, ba chiar ne îndoim de puterea Lui, de vreme ce ni se pare că fără noi totul se va prăbuşi iremediabil în minciună. Suntem datori, fără îndoială, să mărturisim adevărul. Însă atunci când îi vedem pe alţii refuzând spusele noastre, nu trebuie să-i forţăm. Să ne gândim că, dacă nu cumva ne-am înşelat, am ales poate o exprimare nepotrivită sau, pur şi simplu, celălalt nu era încă pregătit să primească adevărul. Şi să ne rugăm ca Dumnezeu să-l lumineze pe acela şi pe noi, pentru a nu ajunge să confundăm dragostea de adevăr cu propria noastră ambiţie, ajungând astfel la certuri interminabile, al căror singur scop să fie punerea egoistă în valoare a propriei noastre persoane.
Cred că acest cuvânt, cât se poate de potrivit la început de Post, nu are nevoie de prea multe explicaţii. Cu toate acestea, deşi este uşor de înţeles la nivel intelectual, însuşirea lui la nivel intim este cu atât mai dificilă. Într-o anumită măsură, este corespondentul în plan duhovnicesc al vorbei care spune că geniul înseamnă trei la sută inspiraţie şi nouăzeci şi şapte la sută transpiraţie. Şi în viaţa de zi cu zi ne stabilim modele, scopuri de urmat, ţinte de atins. Dar drumul către ele este anevoios. În filmul „Karate Kid”, un puşti vrea să ajungă campion la lupte. Visează momentele de glorie din ring, când îi va fi răsplătit adversarului care-l umilise. Şi se aşteaptă ca antrenorul său să-l iniţieze de la început în lovituri de luptă, crede că va urca în ring de la primul antrenament. Spre marea lui dezamăgire, „senseiul” îl pune să vopsească garduri şi să spele parbrize. Repetând monoton de sute de ori anumite mişcări, acestea devin automatisme şi îl vor ajuta mai târziu în luptă. Drumul către orice mare succes omenesc – atunci când acest succes este de durată şi are în spate o anumită substanţă – trece prin eforturi anevoioase, penibile, monotone. Mulţi s-au visat mari cântăreţi, dar au abandonat după primele trei ore de solfegii. Cu atât mai mult stau lucrurile aşa în plan duhovnicesc. Uneori, şi în evlavia entuziastă şi spontană pe care o manifestăm faţă de unii sfinţi sau faţă de Hristos Însuşi, se ascunde o capcană. Citind, de pildă, despre viaţa minunată a Sfântului Serafim de Sarov, cineva şi-ar putea dori să strălucească şi în el harul Sfântului Duh în chip vizibil, să-i vindece pe cei necăjiţi şi să-i povăţuiască pe cei rătăciţi. Te simţi cuprins de evlavie şi dragoste, îţi spui că dacă şi ţie ţi s-ar da acele daruri le-ai folosi pentru binele aproapelui şi slava lui Dumnezeu, cu alte cuvinte, eşti gata să fii un al doilea Serafim de Sarov, chiar în clipa aceasta. De cele mai multe ori, uiţi însă de cele 1000 de zile petrecute de acela în rugăciune pe o stâncă. Şi după ce citeşti doi-trei psalmi, eşti deja obosit, cu gândul împrăştiat şi te întrebi dacă nu ai putea obţine sfinţenia mai repede şi pe căi mai scurte.
E bine să lămurim dintru început un lucru: sfinţenia e un dar. Harul lui Dumnezeu se dă pentru că aşa vrea Dumnezeu, nu ca rezultat al strădaniei omeneşti. Dar efortul nostru spre virtute e necesar pentru a face loc în noi acestui har. Degeaba ai duce un orb într-o expoziţie cu cele mai frumoase tablouri ale omenirii. În zadar străluceşte Dumnezeu, dacă tu ai ochii acoperiţi de patimi şi păcate. De aceea, efortul nostru de curăţire e necesar, pentru a-I face loc lui Dumnezeu care ni se dă în dar. Dar, tocmai pentru că suntem neputincioşi, efortul e anevoios, cel puţin la început. Pentru un om obişnuit cu sedentarismul, a alerga două sute de metri pe zi e greu. De aceea nu trebuie să ne propunem să devenim sfinţi de azi pe mâine. Şi în toate trebuie păstrată dreapta măsură. Dacă nu ai ţinut post niciodată, e riscant să te apuci din senin să ajunezi timp de o săptămână. Foarte probabil voinţa te va lăsa destul de repede şi, în plus, există riscul să te îmbolnăveşti. La fel cum, atunci când hotărăşti să ţii un regim, e recomandat să o faci sub supravegherea medicului, orice efort ascetic trebuie coordonat cu duhovnicul. Sigur, nimeni nu ne împiedică să facem zilnic mici nevoinţe, însă în cele din urmă doar duhovnicul ne poate da un canon pe măsura noastră. Iar la început lucrurile vor fi grele. Cele mai grele săptămâni dintr-un post sunt aproape întotdeauna prima şi ultima. Din pricina neputinţelor noastre ezităm şi uneori ne împotmolim. Şi atunci ne dă târcoale gândul renunţării, ca un sol al deznădejdii.
„Când suntem întristaţi din pricina păcatelor care ne hărţuiesc, să ne aducem aminte că Domnul văzând silinţa noastră, a sârguitorilor, ne va şterge păcatele, iar durerea care ne muşcă sufletul o va transforma în bucurie. ‚Cu cât se înmulţesc amărăciunile în inima mea’, zice Psalmistul, tot pe atât ‚mângâierile Tale îndulcesc sufletul meu’ (Psalmul 93, 19). În aceeaşi vreme, să nu uităm pe cel ce zice către Domnul: ‚Multe necazuri ai trimis asupra mea şi rele, dar iarăşi m-ai însufleţit şi din fundul pământului, după ce am căzut, iarăşi m-ai ridicat’. (Psalmul 70, 20, 21).” (ibidem)
Deci care trebuie să fie măsura noastră? Dincolo de ce spune duhovnicul fiecăruia în parte, trebuie să ne străduim să fim azi un pic mai buni decât ieri. Şi, dată fiind starea noastră jalnică, să nu ne descurajăm când vom vedea că şi după acest progres vom fi destul de jos, încă păcătoşi, încă orbi duhovniceşte, încă atât de departe de desăvârşire. Pas cu pas trebuie să ne curăţim, nădăjduind mereu în ajutorul lui Hristos. După cum spun Părinţii, „dai voinţă, iei putere”. Dacă într-adevăr dorinţa noastră este sinceră, Dumnezeu nu va pregeta să ne ajute, să sprijine gândul nostru bun – dar neputincios – cu puterea harului Său.
„Fericit cel care se străduieşte în fiecare zi să fie ocărât şi defăimat pentru Domnul. Acesta va dansa împreună cu mucenicii şi în toată libertatea va vorbi cu îngerii. (...) Cel care alungă de la sine mustrarea îndreptăţită sau neîndreptăţită, acesta refuză să primească însăşi mântuirea. Iar cel care o primeşte, cu sau fără durere, obţine în grabă iertarea păcatelor sale.” (ibidem)
Iată un punct de vedere contrar întregii „educaţii” pe care ne-o face spiritul contemporan. Lumea ne învaţă să ne justificăm în fel şi chip, să ne acordăm, juridic şi psihologic, „prezumţia de nevinovăţie”. Dimpotrivă, cuvintele Sfântului Ioan Scărarul spun că este bine să fim ocărâţi şi defăimaţi. Primul sens e destul de transparent: cei cărora li se fac nedreptăţi pentru că sunt creştini, cei care suferă pentru Hristos, vor fi răsplătiţi de Acesta, după cuvântul spus în Predica de pe Munte: „Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri, că aşa au prigonit pe proorocii cei de dinainte de voi.” (Matei 5, 11-12). Alt înţeles, complementar, se referă la a ne mustra pe noi înşine. Când, în loc să ne justificăm, să căutăm scuze, încercăm să vedem în toate partea noastră de vină, avem de fiecare dată de câştigat. Suntem „defăimaţi pentru Domnul”, în sensul că, înţelegând că viaţa şi acţiunile noastre sunt departe de ce ar trebui să fie, dar fixându-L pe Domnul ca model, ne mustrăm pe noi înşine, facem mereu – în defavoarea noastră – comparaţia între modelul desăvârşit al omului – Hristos – şi noi înşine. La ce ne-ar putea folosi la acest lucru? Ce e aşa de bine în a ne simţi răi, mizerabili, neputincioşi? Psihologii contemporani ne învaţă doar mereu că trebuie să ne străduim să ne simţim bine „în pielea noastră”, să fim mulţumiţi de noi, pentru a obţine astfel confortul psihic. Dar la fel cum confortul fizic exagerat moleşeşte, anchilozează şi, în cele din urmă, ucide, prea multă „stare de bine” atrofiază şi gândirea şi simţirea. Dacă ne străduim să vedem răul din noi, vom putea înainta pe calea binelui. De aceea, şi în cele în care vina este împărţită, trebuie să căutăm partea noastră, să nu ne acordăm prezumţia de nevinovăţie. Căci pe ceilalţi va fi mai greu să-i corectăm, dar putem oricând să schimbăm mica noastră contribuţie – fie cât de mică – la o stare rea de lucruri. Este lucrul pe care l-a spus acelaşi Serafim de Sarov, întrebat fiind de cineva care voia să-i mântuiască pe apropiaţii săi: „Dobândeşte pacea şi mii de oameni din jurul tău se vor mântui.” Iar în cultura modernă, cu nişte cuvinte mai puţin adânci, dar cu sens asemănător, Michael Jackson cânta: „If you wanna make the world a better place, take a look at yourself and make a change”. În plus, de fiecare dată când ne căutăm scuze pentru confortul psihologic, reprimăm anumite semnale trimise de conştiinţă. Şi aşa ajungem să avem ceea ce tot psihologii şi psihanaliştii numesc „schelete în dulap”, secrete întunecate pe care nici noi nu vrem să ni le amintim, dar care într-o zi creează o presiune atât de mare, încât aceasta iese năvalnic la suprafaţă şi duce la crize, depresii, acţiuni extreme. Iată de ce, pe termen lung, este de preferat să ne mustrăm şi să ne căutăm vina proprie în răul ce ne înconjoară. Este efectul terapeutic al mărturisirii păcatelor, insuficient însă dacă nu intervine şi iertarea, prin harul Mântuitorului. Sunt doi paşi indispensabili, sunt două momente care însă se întrepătrund în mod tainic. David s-a căit de păcatul său şi a dobândit astfel nădejdea, dar a trebuit să vină Hristos în trup pentru a-l scoate din iad. Însă chiar când a început pocăinţa, a făcut-o răspunzând unei prime chemări a lui Dumnezeu, prin proorocul Natan.
Chiar mustrarea neîndreptăţită ne foloseşte. Orice dificultate are darul să te călească. Şi dacă la început cel care ne ceartă – pe drept sau pe nedrept – ne provoacă oarece supărare, cu timpul ne vom înţelepţi şi vom lua lucrurile aşa cum sunt: dacă reproşul cuiva la adresa ta e justificat, te vei grăbi să te îndrepţi. Iar dacă nu e justificat, vei lăsa mândria la o parte şi vei şti că o minciună nu are cum să te atingă, atâta timp cât tu te ştii fără pată.
„Cel care într-o discuţie voieşte şi doreşte să biruiască punctul său de vedere, chiar de susţine un adevăr, să ştie că suferă de boala diavolului, adică mândria. Şi dacă săvârşeşte aceeaşi greşeală într-o discuţie cu egali de-ai săi, s-ar putea să fie tămăduit prin epitimia ce i-ar da-o cei mai mari. Dacă, în sfârşit, se poartă la fel şi faţă de cei mai mari şi mai înţelepţi, acesta nu mai poate fi vindecat prin nici un remediu omenesc.” (ibidem)
Se reia aici o idee enunţată şi puţin mai devreme. De multe ori, mai ales când suntem convinşi că avem dreptate, transformăm dreptatea într-o ambiţie personală. E şi aici ascunsă tot mândria. Gândim că adevărul a devenit responsabilitatea noastră exclusivă şi că, dacă nu ne impunem punctul de vedere, adevărul se va pierde. E o formă subtilă de necredinţă, ca atunci când ne întrebăm ce va face un om dacă nu-i arătăm noi calea, dacă nu vrea să înţeleagă adevărul pe care i-l explicăm. Uităm astfel de Dumnezeu şi de nenumăratele lui moduri de a face adevărul să iasă la iveală, ba chiar ne îndoim de puterea Lui, de vreme ce ni se pare că fără noi totul se va prăbuşi iremediabil în minciună. Suntem datori, fără îndoială, să mărturisim adevărul. Însă atunci când îi vedem pe alţii refuzând spusele noastre, nu trebuie să-i forţăm. Să ne gândim că, dacă nu cumva ne-am înşelat, am ales poate o exprimare nepotrivită sau, pur şi simplu, celălalt nu era încă pregătit să primească adevărul. Şi să ne rugăm ca Dumnezeu să-l lumineze pe acela şi pe noi, pentru a nu ajunge să confundăm dragostea de adevăr cu propria noastră ambiţie, ajungând astfel la certuri interminabile, al căror singur scop să fie punerea egoistă în valoare a propriei noastre persoane.
Friday, January 20, 2012
Mercenarii Gabriel se cred revoluţionari
De când au început protestele de stradă din ultima săptămână, apar tot mai mulţi falşi purtători de cuvânt, care încearcă să tragă spuza pe turta lor. Aşa este şi cazul lui Bogdan Naumovici, tânăr "publicitar", care este unul dintre principalii artizani ai campaniei RMGC pentru exploatarea (a se citi: distrugerea) prin minerit a zonei Roşia Montană. Cum una dintre revendicările constante ale Pieţei Universităţii a fost "Salvaţi Roşia Montană!" şi cum susţinerea proiectului de minerit este una dintre samavolniciile regimului Băsescu (nu că ceilalţi ar fi străini de ea), lucrurile se bat cap în cap. Mai nou cică în jurul domnului Naumovici s-ar fi coagulat şi alţi tineri care ar vrea să fac un partid. Corporatiştii neoliberali nu au înţeles, pare-se, că această revoltă este şi împotriva sistemului pe care ei îl sprijină.
Wednesday, January 11, 2012
Demascarea
Barba grabnic te trădează:
Eşti un personaj suspect!
Lasă vorba cea vitează,
Nu impui niciun respect.
Barba naşte suspiciunea
Că eşti revoluţionar,
Ori frate cu reacţiunea,
Sau – scuipă-n sân! – legionar.
Ia de la noi pildă tare,
Noi ispite-am biruit
Ţinând post şi de mâncare,
Dar mai ales de citit.
Scriitura este sclava
Celor ce v-au cumpărat
Ca să răspândiţi otrava
În al nostru gând curat,
Dar cu noi nu-ţi merge, vere,
Ce, noi nu ştim? N-am văzut?
Eşti cumpărat de putere,
Iar de-o critici, prefăcut.
Sufletul nostru pur cere
Să ne hrănim din ce-am scris,
Iar tu? Te-am văzut bând bere!
Eşti un rău şi un proscris!
Farurile-Ortodoxiei
Suntem astăzi numai noi,
Cerem: „Moarte ereziei
Cârnaţilor de Pleşcoi!”
Şi vom explica problema
Şi prea-prostului norod,
Până strigă: „Anatema!”
Toţi ierarhii din sinod.
În oraşe şi prin sate
Să vă feriţi învăţaţi
De cele trei mari păcate:
Bere, barbă şi cârnaţi!
De vrei să fii om de bine,
Bărbiereşte-te frumos,
Ca s-ajungi apoi, ca mine,
Scriitor cuviincios;
Te întrebi ce-am scris eu? Frate,
Se vede că eşti incult,
Decât mine nici Socrate
Nu a scris cu mult mai mult.
Fug acum la datorie,
Ca un cetăţean corect.
Tu, rămâi la poezie:
Eşti bărbos, deci eşti suspect!
Eşti un personaj suspect!
Lasă vorba cea vitează,
Nu impui niciun respect.
Barba naşte suspiciunea
Că eşti revoluţionar,
Ori frate cu reacţiunea,
Sau – scuipă-n sân! – legionar.
Ia de la noi pildă tare,
Noi ispite-am biruit
Ţinând post şi de mâncare,
Dar mai ales de citit.
Scriitura este sclava
Celor ce v-au cumpărat
Ca să răspândiţi otrava
În al nostru gând curat,
Dar cu noi nu-ţi merge, vere,
Ce, noi nu ştim? N-am văzut?
Eşti cumpărat de putere,
Iar de-o critici, prefăcut.
Sufletul nostru pur cere
Să ne hrănim din ce-am scris,
Iar tu? Te-am văzut bând bere!
Eşti un rău şi un proscris!
Farurile-Ortodoxiei
Suntem astăzi numai noi,
Cerem: „Moarte ereziei
Cârnaţilor de Pleşcoi!”
Şi vom explica problema
Şi prea-prostului norod,
Până strigă: „Anatema!”
Toţi ierarhii din sinod.
În oraşe şi prin sate
Să vă feriţi învăţaţi
De cele trei mari păcate:
Bere, barbă şi cârnaţi!
De vrei să fii om de bine,
Bărbiereşte-te frumos,
Ca s-ajungi apoi, ca mine,
Scriitor cuviincios;
Te întrebi ce-am scris eu? Frate,
Se vede că eşti incult,
Decât mine nici Socrate
Nu a scris cu mult mai mult.
Fug acum la datorie,
Ca un cetăţean corect.
Tu, rămâi la poezie:
Eşti bărbos, deci eşti suspect!
Monday, January 9, 2012
Eliberaţi-l pe părintele Efrem!
În această dimineaţă, a fost depusă la sediul ambasadei Greciei în România o scrisoare de protest, semnată de peste două sute de preoţi şi laici ortodocşi români şi adresată preşedintelui Greciei, prim-ministrului elen şi procurorului general al Curţii Supreme de Justiţie.
"Noi, credincioşi ai Bisericii Ortodoxe Române, am aflat cu uimire şi îngrijorare despre întemniţarea egumenului Sfintei Mănăstiri Vatoped din Sfântul Munte, a Preacuviosului Părinte Arhimandrit Efrem. Cei mai mulţi dintre noi l-am cunoscut pe Părintele Efrem şi mărturia noastră despre personalitatea şi activitatea sfinţiei sale contrastează radical cu o astfel de măsură.
Nu este în puterea noastră a contesta jurisdicţia organelor justiţiei elene. Credem că se va lua o hotărâre dreaptă şi imparţială în problema privind proprietăţile Mănăstirii Vatoped.
Suntem nedumeriţi de aplicarea detenţiei înainte de judecarea cazului pe fond a unui monah care nu constituie o ameninţare pentru societate şi care şi-a exprimat în mod repetat bunăvoinţa de a colabora în ceea ce priveşte cercetarea judiciară.
De asemenea, ne surprinde şi ne întristează timpul când s-a decis arestul preventiv: în ajunul preaslăvitei sărbători a creştinătăţii, Naşterea Domnului Iisus Hristos.
Ca români ne amintim cu durere de cel puţin două evenimente cutremurătoare din istoria noastră, care au avut loc în zile de praznic bisericesc:
1. decapitarea celor şase martiri-sfinţi ai Neamului nostru, Constantin Brâncoveanu dimpreună cu cei patru fii şi cu ginerele său, Ianache, în ziua de 15 august 1514, praznicul Adormirii Maicii Domnului, la Constantinopol, din porunca Sultanului;
2. arestarea a sute de preoţi (ordinul ministrului Afacerilor Interne 410/1952), reţinuţi, anchetaţi şi trimişi în lagărul de exterminare de la Canal, în ziua de 15 august 1952, praznicul Adormirii Maicii Domnului, în timpul regimului comunist-ateu.
Credem că prin această poziţie de solidaritate cu Preacuviosul Părinte Efrem, pe care o exprimăm şi noi, alături de nenumăratele mesaje ale ierarhilor, preoţilor şi laicilor din mărturisitoarea Eladă şi din celelalte ţări ortodoxe, veţi face tot ceea ce vă stă în putinţă pentru a restabili normalitatea judiciar-socială în cazul Părintelui Stareţ Efrem.
Am ataşat prezentei scrisori un număr de 11 file care conţin tabelul cu semnături ale persoanelor care suntem solidari cu cele exprimate mai sus."
(sursa: http://rafaeludriste.blogspot.com/ , via http://c-tarziu.blogspot.com/ )
"Noi, credincioşi ai Bisericii Ortodoxe Române, am aflat cu uimire şi îngrijorare despre întemniţarea egumenului Sfintei Mănăstiri Vatoped din Sfântul Munte, a Preacuviosului Părinte Arhimandrit Efrem. Cei mai mulţi dintre noi l-am cunoscut pe Părintele Efrem şi mărturia noastră despre personalitatea şi activitatea sfinţiei sale contrastează radical cu o astfel de măsură.
Nu este în puterea noastră a contesta jurisdicţia organelor justiţiei elene. Credem că se va lua o hotărâre dreaptă şi imparţială în problema privind proprietăţile Mănăstirii Vatoped.
Suntem nedumeriţi de aplicarea detenţiei înainte de judecarea cazului pe fond a unui monah care nu constituie o ameninţare pentru societate şi care şi-a exprimat în mod repetat bunăvoinţa de a colabora în ceea ce priveşte cercetarea judiciară.
De asemenea, ne surprinde şi ne întristează timpul când s-a decis arestul preventiv: în ajunul preaslăvitei sărbători a creştinătăţii, Naşterea Domnului Iisus Hristos.
Ca români ne amintim cu durere de cel puţin două evenimente cutremurătoare din istoria noastră, care au avut loc în zile de praznic bisericesc:
1. decapitarea celor şase martiri-sfinţi ai Neamului nostru, Constantin Brâncoveanu dimpreună cu cei patru fii şi cu ginerele său, Ianache, în ziua de 15 august 1514, praznicul Adormirii Maicii Domnului, la Constantinopol, din porunca Sultanului;
2. arestarea a sute de preoţi (ordinul ministrului Afacerilor Interne 410/1952), reţinuţi, anchetaţi şi trimişi în lagărul de exterminare de la Canal, în ziua de 15 august 1952, praznicul Adormirii Maicii Domnului, în timpul regimului comunist-ateu.
Credem că prin această poziţie de solidaritate cu Preacuviosul Părinte Efrem, pe care o exprimăm şi noi, alături de nenumăratele mesaje ale ierarhilor, preoţilor şi laicilor din mărturisitoarea Eladă şi din celelalte ţări ortodoxe, veţi face tot ceea ce vă stă în putinţă pentru a restabili normalitatea judiciar-socială în cazul Părintelui Stareţ Efrem.
Am ataşat prezentei scrisori un număr de 11 file care conţin tabelul cu semnături ale persoanelor care suntem solidari cu cele exprimate mai sus."
(sursa: http://rafaeludriste.blogspot.com/ , via http://c-tarziu.blogspot.com/ )
Saturday, December 10, 2011
O voce din America
“Nu mi-e ruşine să recunosc că sunt creştin, însă nu e nevoie să stai la strană în fiecare duminică pentru a şti că e ceva în neregulă în ţara aceasta de vreme ce homosexualii declaraţi pot face parte din armată, însă copiii noştri nu pot sărbători în public Crăciunul sau nu se pot ruga la şcoală. În calitate de preşedinte voi pune capăt războiului lui Obama împotriva religiei. Şi mă voi opune atacurilor liberale împotriva moştenirii noastre religioase. Credinţa a făcut America puternică. O poate face puternică din nou.” (Rick Perry, guvernator al statului Texas, viitor candidat republican la preşedinţia SUA)
Subscribe to:
Posts (Atom)