Mulţumim din inimă!

 

     În copilărie mi-am petrecut câteva vacanţe alături de părinţii mei şi de un grup de prieteni ai lor în vila de la munte a unuia dintre ei. Era perioada în care, sub oblăduirea „genialului cârmaci” Ceauşescu, curentul electric se tăia uneori şi de câteva ori pe zi... sau pe noapte. De fiecare dată când se întâmpla aşa, grupul sus-pomenit se strângea într-una dintre camere şi cânta din toţi plămânii „Mulţumim din inimă partidului!”

 

      Iubesc Bucureştii, cred că v-am mai spus, nu?

 

     De ani de zile mă tot gândeam că, de când am deschis ochii către lume şi către oraşul meu, numai de primari „unul şi unul” am avut parte. În 1990, oraşul cenuşiu a început să se coloreze şi să se înveselească un pic, dar a căpătat repede un aer de bazar oriental. Şi, de atunci, edili incapabili sau pur şi simplu cu alte interese s-au succedat şi l-au batjocorit în fel şi chip. De treizeci de ani, niciun primar mai acătării. Vorbe mari, bani grei, realizări mici. Ici un pod, colo o renovare, înlăturarea chioşcurilor care ajunseseră să sufoce centrul – dar şi aceasta fără discernământ, condamnând laolaltă buticuri şi mici librării sau puncte de distribuire a presei – o piaţă reamenajată (Obor, poate una dintre marile reuşite ale perioadei post-1989, o excepţie care confirmă regula, dar tot nu înclină balanţa în favoarea primarului respectiv). Nimic sistematic. Şi nici „organic”, cum ne place să spunem astăzi. Câte un mizilic, la plesneală, în ansamblul tot mai jalnic.

     La ultimele alegeri locale, o candidată spunea că ea se inspiră din frumoasele înfăptuiri ale lui Andrei Chiliman din sectorul 1. M-am tot întrebat dacă se referă la monstrul de lângă catedrala catolică Sfântul Iosif sau la Piaţa Amzei, distrusă complet, desfiinţată de pomenitul primar – altfel om de cultură, din familie cu tradiţie, ceea ce arată că nu numai specialiştii în „almanahe” fărâmiţează capitala.

     Toate acestea ar fi trebuit să se sfârşească. La sectorul 1 a venit o primăriţă cu viziune nouă – altă generaţie, altă mentalitate. Primele rezultate? Pute! Crunt! În toiul verii. Firma de salubritate ar fi de vină, a încheiat cu vechii primari un contract ilegal. Cât se poate de verosimil. Dar primarii trebuie să fie... primari.

     Doamna Clotilde Armand pare să nu fi înţeles că nu este reprezentantul DNA sau al Ministerului Justiţiei în teritoriu, nici al Ministerului Public sau al Poliţiei Capitalei. Rolul dumneaei nu este în primul rând să facă dreptate. Nu are a sluji în primul rând cauza anticorupţiei, ci pe cetăţenii a căror bucată de pământ o administrează. Dacă ai un copil în grijă şi observi că şcoala la care este înscris face tot felul de matrapazlâcuri, îi cauţi o altă şcoală şi apoi, desigur, te poţi duce la judecată cu cea veche, pentru dreptate şi pentru pagubele financiare. Nu laşi însă copilul în stradă refuzând să plăteşti, pentru că, până apuci tu să faci dreptate, s-ar putea să ajungă la spital, la închisoare sau chiar mai rău.

 

     Este iulie. Este, ca de obicei, caniculă. Coşurile de gunoi stradale se revarsă, mirosuri fetide intră în case şi apartamente, şoarecii se înmulţesc în voie, infecţiile se propagă. Noroc că nu suntem pe la munte, altfel ne trezeam cu urşi în parcare la Universitate. Sunt zone din sectorul 1 unde nivelul poluării – provocate de tot felul de deşeuri încălzite de soarele estival – a crescut peste limita medie. Pe doamna Armand o copleşeşte foarte probabil nostalgia. Atmosfera îi aminteşte pesemne de un cântec din anii 1960 al conaţionalului dumneaei, Pierre Perret, unde un copil povesteşte despre minunatele tabere în care „tuşim un pic pentru că înghiţim / fumul uzinei de alături / dar mergem să ne jucăm în faţă / la groapa municipală de gunoi”[1]. Dar noi nu mai trebuie să luăm trenul până în tabără pentru a ne bucura toate acestea, le avem chiar aici, în sectorul 1 al capitalei. Permanent vacation, ce sa mai!

     Pe viitor, va fi probabil bine. Justiţia va triumfa, răufăcătorii vor fi puşi să plătească, adevărul va înflori. Între timp, în timp ce doamna primar se joacă de-a Zorro (ehei, alte nostalgii, ce chipeş era Alain Delon în rolul principal!), câte un bătrân îşi trăieşte anii senectuţii sufocat de mirosul de alimente putrezite, un copil obişnuit să se joace pe stradă face cunoştinţă cu şobolanii, iar îndrăgostiţii îşi şoptesc prin parcurile sectorului unu dulci nimicuri în decorul cutiilor de carton, al florilor uscate şi al cojilor de ouă. Iar eu trec prin dreptul tuturor acestora şi mă opresc din când în când doar ca să-mi scot pălăria imaginară şi să spun tare şi răspicat: Merci, Clotilde!

 

---

[1] Pierre Perret, Les jolies colonies de vacances

Călin Torsan, "Totul numai pentru tata"

 

Am crescut cu povești. Omul cel mai pitoresc pe care l-am iubit vreodată și, în același timp, cel mai cu picioarele pe pământ, bunicul meu, a fost el însuși o poveste. Nu mi-a citit niciodată vreun basm sau vreo snoavă: mi le-a spus pe toate, prin viu grai, de nenumărate ori. Și s-a îngrijit să citesc singur ce vreau, învățându-mă să deslușesc literele încă de când aveam trei ani.

     Când eram mic, printre altele, mi-a căzut în mână o carte pentru copii în franceză, "Pollux et le chat bleu". Îmbinarea de enigmă polițistă și povestire copilărească mi-a rămas multă vreme în minte. Nu am citit vreo alta asemenea. Iar când am început să scriu la rândul meu, mi-am spus că dacă mă voi apuca vreodată de un roman – nu s-a întâmplat și nu știu dacă se va întâmpla vreodată – , trebuie să aibă legătură cu lumea mea, cu cea de acum cel mult douăzeci de ani, cu orașul meu, cu oameni de felul celor pe care îi întâlnesc în fiecare zi.

 

*

 

     Câinele Pollux și viața la oraș din România s-au întâlnit și s-au contopit la lectura romanului "Totul numai pentru tata". Copilăria la bloc și misterul de la miezul nopții. Viața cotidiană, anostul citadin și gingășia care ne face oameni, indiferent de pustiul în care trăim. Accidentele tragice transformate în banal și gesturile banale care sfințesc copilăria, viața, și transformă atașamentele firești în iubiri. Călin Torsan scrie aici o poveste gata să fascineze orice copil – pentru că țese o intrigă la care visează toți, din materialul cotidianului – și să-i readucă oricărui adult o clipă de copilărie. Echilibrul scriiturii se apropie de desăvârșire. O ciocolată mâncată seara, împotriva sfatului părinților, deschide ușa către pericolul suprem – moartea – dar și spre unicul lui antidot, dragostea. Viața școlarilor – mai buni, mai răi, mai chiulangii, plictisiți de stereotipuri educaționale și captivați de amestecul de autoritate și vocație – se mișcă aici în paralel cu planul lumii interlope, lume ridicolă dar nu mai puțin ucigătoare. Peste toate, ca în orice operă de artă adevărată, judecata este suspendată, impulsul moralizator abandonat sau lăsat, ca semn al libertății, în seama cititorului. Scenele simple, descrise frust, sunt luminate din când în când de poezie, de un firesc copleșitor, tocmai prin aceea că, spre deosebire de o prefață găunoasă pe care personajul principal – un copil, de fapt eu și tu – o citește cu dezgust, nu este defel construită, ci se ițește ca o concluzie a cotidianului care, o știm dintotdeauna și poate mai bine de la Eliade încoace, ascunde în tina sa luciri aurii. "Acea gălușcă fierbinte zămislită din lumină, pe care bucuria o ascunde ghidușă în suflete", afecțiune, sau "sorocul când" (leul îmbătrânit) "bine face dacă o va apuca singur prin savană, încercând să descopere culcușul unde odihnește soarele ruginit", iată două asemenea momente. Îmi notasem și altele, dar cred că e păcat să fie citite într-o mizerabilă cronică și prefer să vă las să le găsiți la locul lor.

     Există un moment unde narațiunea trenează vag (discuția la înghețată a celor doi copii). Pe de altă parte, punctul de tensiune maximă este parcă atenuat într-un intermezzo baroc despre cunoaștere, superba modulație în același timp morală (dar nu moralizatoare) și măiastră despre lumea oglinzilor. Și toate acestea "numai pentru tata".

 

 

*

Tudoran a fost, mi s-a povestit, cel mai bun elev al bunicului meu – un profesor desăvârșit. Tot Tudoran îl cheamă și pe un justițiar modern care apare spre finalul cărții. Și este exact ca cel despre care știu doar din auzite: minunat, dar poate prea corect în calea bucuriilor unui copil neastâmpărat, dar bun (cum aveam lipsa de smerenie să mă consider). "Totul numai pentru tata" este noua carte a copilăriei mele. Abia aștept să o dau copiilor din preajma mea. Știu că lor nu le prea place să plângă. Dar mie mi-a plăcut tare mult că am făcut-o la sfârșitul ei.

A fi moderat

      Nu mai trebuie să insistăm, „ştirea zilei” în politica românească este intrarea în Parlament a Alianţei pentru Unirea Românilor, pe scurt, AUR. Este – ca să nu spun mai mult – de-a dreptul amuzant să vezi cum o presă care s-a obstinat să-i ignore şi să-i boicoteze pe reprezentanţii acestui partid, care nu apărea nici măcar în majoritatea sondajelor şi pe care până şi un exit poll – Realitatea Plus – îl situa la 3%, revarsă acum articole peste articole, opinii peste opinii, analize peste analize, care de care mai pertinente sau, unele... impertinente. Nu este timpul şi locul să discutăm aici despre program şi despre oamenii din acest partid, mai ales că oricine are curiozităţi poate merge la sursă, desigur, dacă reuşeşte să răzbească prin desişul de experţi şi să ajungă la cuvintele reprezentanţilor AUR.

     Cred că, cel puţin în clipa de faţă, mult mai simptomatică pentru societatea noastră decât ascensiunea însăşi a partidului este reacţia pe care a provocat-o. În fond, mersul lucrurilor nu este atât de ieşit din comun. România este una dintre ţările care nu au avut o mişcare politică de dreapta coerentă, iar asta nu de ieri, de azi. Nu vorbim aici despre pseudo-naţionalisme de tipul PRM, hrănite din ambiţiile unor foşti securişti şi cu o abordare cât se poate de etatistă (socialistă) şi centralizatoare în privinţa economiei (şi, deci, indirect, a libertăţii), nici despre grupuscule de agitatori xenofobe, însă nici despre aşa-numite partide de centru-dreapta, cu o viziune oscilând între un liberalism timid şi mai degrabă oligarhic şi o supunere absolută faţă de normele – nivelatoare, uniformizante, deci, iarăşi, cât se poate de centralist-socialiste – ale corectitudinii politice. Căci, pentru a rezuma foarte simplificator, însă util pentru a avea un punct de pornire, o dreaptă autentică se sprijină pe trei piloni: credinţă (tradiţie), familie, proprietate privată. De ceva vreme încoace, aceste repere a încercat să le recupereze Partidul Mişcarea Populară (PMP) şi pare destul de limpede că aici erau câţiva oameni ataşaţi cu adevăraţi de ele. Însă prea desele piruete ale liderului de facto, Traian Băsescu – ba adept al unui suprastat european, ba mare patriot, ba susţinător al libertăţii religioase, ba adept al toleranţei ca dictat, etc. – i-au şubrezit pas cu pas credibilitatea, ceea ce a dus la situaţia paradoxală a ieşirii din Parlament tocmai în momentul în care PMP părea să-şi asume în sfârşit până la capăt rolul de contrapondere la „fraţii-duşmani” de stânga, PSD şi USR, prea puţin deranjaţi de ciorba diluată ideologic a PNL.

     Aşadar, a apărut o entitate politică ce şi-a asumat explicit valorile conservatorismului, atât teoretic cât şi practic, prin exprimarea dezideratului naţional al unităţii între românii de pe cele două maluri ale Prutului. Desigur, timpul va evidenţia şi punctele şubrede, atât în ceea ce priveşte exprimarea doctrinară cât şi „materialul uman”, dar, să nu ne lăsăm înşelaţi: ceea ce îi deranjează pe mai toţi „liderii de opinie” de la noi, şocaţi că realitatea politică arată altfel decât o desenează cu grijă bula Hotnews – G4Media şi alţii eiusdem farinae este însăşi aderenţa unor idei care, de fapt, sunt bine reprezentate de-a lungul istoriei în orice democraţie solidă. De aici potopul de insulte şi invective: de la clasicele acuzaţii de afiliere moscovită (de preferat de-a dreptul dughinistă), neo-legionarism, nazism pe faţă, trecând prin contestarea oricărei legitimităţi (votanţii nu ar fi ştiut pe ce pun ştampila, de fapt) şi până la asocierea cu tot ce detestă mai tare unul sau altul, în funcţie de propriile convingeri ideologice (dacă cel mai adesea citim despre o aşa-zisă apropiere între cei de la AUR şi PSD, nu lipsesc nici comentarii care îi numesc masoni, sorosişti sau „porci capitalişti sub mască naţionalistă, de aceeaşi teapă cu PNL şi USR” – sic!) Deodată fanaticii diversităţii cântă la unison melodia neputinţei de a accepta... altceva decât propriile valori.

     Multe reacţii sunt penibile, însă, cel puţin până acum, pe primul loc se situează la mare distanţă Uniunea Scriitorilor, care a găsit de cuviinţă să-l excludă pe Sorin Lavric pentru delict de opinie. Nu discutăm aici despre justeţea aprecierii morale la adresa cuvintelor scriitorului – dintre care, cel puţin o parte se regăsesc într-o scriere eseistică, nu într-o luare de cuvânt publică, care să traseze orientarea politică a celui în cauză. Ci faptul că cei din conducerea Uniunii Scriitorilor, unii dintre ei mândri nevoie mare de rezistenţa lor (prin cultură, se înţelege!) anticomunistă, reinstaurează fără să clipească dictatul asupra conştiinţei. Mare noroc are, de pildă, Charles Bukowski, că nu s-a născut pe plaiuri mioritice, ca să fie pus imediat pe lista neagră pentru misoginism şi cine ştie ce alte păcate. Cât despre Shakespeare, cu al său „frailty, thy name is woman”, ar trebui şters pesemne din istoria literaturii, dacă ar fi după preşedintele USR (sic!). Ce să mai vorbim despre Céline, autorul unor sentinţe cu adevărat nedrepte şi revoltătoare despre evrei, care nu-i diminuează cu nimic valoarea literară, nici nu împiedică publicarea lui în prestigioasa Bibliothèque de la Pléiade. Or fi având francezii înclinaţii socialiste, dar le-ar trebui oameni de la noi ca să le arate calea cea dreaptă a alinierii literaturii la binele poporului, pe care par s-o fi învăţat foarte bine de la ilustrul lor predecesor Mihai Beniuc.

    

     Unul dintre aspectele interesante ale acestei discuţii omniprezente se leagă de reacţia unor intelectuali, conservatori la rândul lor. Nici aici nu vreau să intru în prea multe detalii, ci să mă opresc, pentru că îl socotesc reprezentativ, asupra unui interviu acordat de Teodor Baconschi site-ului Hotnews. Fostul ministru de externe nu este nici el entuziasmat de ascensiunea AUR şi încearcă să lămurească de ce noua forţă politică nu este autentic-conservatoare. O face pe un ton măsurat, fără a diaboliza, deşi preia multe dintre acuzaţiile devenite monedă curentă pe piaţă: „filetism etnocratic”, „neolegionarism”, etc. Partea de substanţă a interviului amintit este cea în care domnul Baconschi explică ce înţelege domnia sa printr-o forţă autentic conservatoare. Şi aici apare expresia care mi-a provocat stupoarea. Cei care formează respectiva mişcare ar trebui, spune domnul Baconschi, să fie „creştini moderaţi”.

     În absenţa culturii teologice a domnului Baconschi, mărturisesc că, din lecturile şi experienţa mea, această categorie mi-a scăpat cu totul. Din câte înţelesesem eu până acum, creştin ori eşti, ori nu eşti. Există o – obligatorie – creştere duhovnicească şi, judecând existenţial, până la urmă creştin „autentic” nu este decât sfântul, însă în punctul de pornire, mărturisirea trebuie să fie deplină. Aşa cum se spune de atâtea ori în slujbele Bisericii, „pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Dăruire totală, absolutism existenţial. Mă întreb ce loc are aici moderaţia. Oare acei creştini moderaţi au un Crez mai special al lor? Spun „Cam cred întru unul Dumnezeu”? Sau „Cred, într-o anumită măsură, întru unul Dumnezeu”? Ar trebui oare, pentru a-i integra pe aceşti creştini moderaţi, ca la sfârşitul mărturisirii de credinţă să se facă o pauză ca să-şi poate exprima... moderaţia? Ceva de genul „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vie... în principiu”? Sau poate că vorbind despre creştini moderaţi, teologul se referea tocmai la nivelul de înaintare duhovnicească pomenit mai sus. De treapta scării virtuţilor pe care se află. Sigur că cei ajunşi la contemplaţie nu fac politică, dar oare de la ce nivel în sus ar trebui trimişi frumuşel la mănăstire, ca să nu strice echilibrul moderaţiei şi să transforme o mişcare autentic conservatoare în... ce anume? Într-o ceată de sfinţi, invariabil extremişti?

     Cred că poziţia lui Teodor Baconschi se încadrează perfect într-un curent de gândire pe care îl defineşte titlul unei rubrici semnate în Dilema veche de Andrei Pleşu: „nici aşa, nici altminteri”. O implicare „căldicea”, care nici nu se leapădă furibund de „lumea veche”, dar nici nu vrea s-o lezeze prea tare pe cea nouă. Fără îndoială, rolul moderaţiei în toate cele ale vieţii acesteia este de netăgăduit. „Măsura este bună în toate”, ne învaţă Sfântul Ambrozie de la Optina, în consonanţă cu toţi Părinţii dinaintea lui şi de după el. Însă când măsura se transformă în compromis, sub masca acestei moderaţii se poate ascunde o periculoasă cădere. Iar lipsa de îndrăzneală nu este nici ea semn al unei bune aşezări, căci Hristos Însuşi ne spune: „Îndrăzniţi!” Nu vreau însă să intru în subtilităţi teologice care mă depăşesc. În unele lucruri se poate vorbi de moderaţie, nu şi în relaţia cu absolutul, nu şi în iubire (curată). Prudenţa este recomandată cel mai adesea, dar nu trebuie confundată cu lipsa curajului. Spre sfârşitul interviului despre care vorbim, domnul Baconschi ne spune că nu este realist să vorbim acum despre unirea cu Basarabia, pentru că Moscova nu vrea şi Uniunea Europeană se codeşte. Din fericire, la începutul secolului trecut, au existat oameni politici care au avut curajul să înfrunte şi opoziţia Moscovei sau a Londrei, şi indiferenţa altora, şi toate şicanele unora mult mai puternici decât noi şi să clădească, pas cu pas, Marea Unire de la 1918. Sigur că procesul nu s-a realizat dintr-odată şi mulţi dintre patrioţii români din Transilvania sau Basarabia (aş spune naţionalişti, dar mi-e teamă să nu cumva să fiu acuzat de filetism etnocratic) au gândit ei înşişi la început libertatea în cadrele unui federalism care să respecte autonomia diferitelor neamuri. De aceea, poate, cu timpul, chiar Teodor Baconschi va trece de la viziunea interconectării energetice şi economice la una mai concretă şi mai – vai! – radicală.

     Dacă AUR va reuşi să aibă o contribuţie la realizarea unităţii naţionale şi a unei societăţi în care valorile conservatoare să îşi găsească exprimarea firească, nu poate nimeni să spună astăzi. Putem doar să fim sceptici sau încrezători. Limpede este că, cel puţin uneori, limbajului diplomatic grijuliu să nu lezeze pe nimeni – şi mai ales pe preaputernicii lumii – trebuie să-i lase locul poziţiile tranşante, cu condiţia să nu izvorască din ura faţă de alţii şi din îndreptăţirea de sine, ci dintr-un cuget de slujire, dintr-un loc în care vrăjmaşii – cât se poate de reali! – nu sunt decât subiectele unei iubiri rănite.

Samarineanul milostiv şi duşmanii credinţei

 Lectura cea mai frecventă a frumoasei Pilde a Samarineanului Milostiv ne învaţă că acesta este Însuşi Hristos, Cel care ne vindecă de căderea noastră, de starea nenorocită în care ne-a adus păcatul. Această interpretare, consfinţită de numeroşi Sfinţi Părinţi şi exegeţi, ar trebui să ne facă să acordăm o atenţie deosebită îndemnului rostit la finalul pildei: „Mergi şi fă şi tu asemenea”. Este o chemare directă la asemănarea cu Hristos, la efortul nostru personal de a merge, în El, pe calea pe care ne-a deschis-o şi care este, în cele din urmă, a îndumnezeirii. S-a vorbit adesea, şi pe bună dreptate, de aplicarea practică a acestei parabole prin milostenia materială sau sufletească, ce poate îmbrăca diferite forme, de la un ban până la o vorbă bună spusă unui seamăn deznădăjduit şi însingurat. Pe lângă acestea, cred că există pentru noi, mai ales în zilele noastre, şi un alt mod de a ne manifesta această milă şi de a „face asemenea”, urmând pe Hristos. Un mod în care, pe lângă compasiune, ne punem la lucru şi o altă însuşire despre care N. Steinhardt ne învaţă că este foarte apreciată de Domnul, deşteptăciunea – sau iscusinţa şi, de ce nu, un pic de diplomaţie, de înţelepciune ca a şerpilor, dublată, insist, de blândeţea porumbelului.

Omul „căzut între tâlhari” poate fi şi „celălalt”, adică cel din altă tabără decât a noastră, a credincioşilor. Cel rătăcit, ieşit din Biserică – dacă a fost vreodată în ea –, duşman al credinţei şi susţinător al tuturor urâciunilor şi neroziilor de care s-a umplut astăzi, parcă mai mult decât oricând, lumea. Dacă îndeobşte suntem de acord că unul ca acesta gândeşte şi lucrează sub înrâurirea diavolilor, adică a „tâlharilor” care vor să-i răpească mântuirea şi astfel însăşi umanitatea, prea rar ne gândim însă că aceasta este o minunată ocazie pentru noi de a fi samarineni milostivi, de a ne asemăna, adică, lui Hristos. Dimpotrivă, atitudinea noastră este foarte lumească şi mergem mai degrabă pe logica aceluia, asemănându-ne prin aceasta cu el. Unui asemenea om îi declarăm război. În numele credinţei, al mântuirii, al lui Hristos, dar, cu toate acestea: război. Îl urâm sau măcar îl dispreţuim, îl jignim în fel şi chip şi, eventual, dacă ni se dă ocazia, îl şi lovim. Preotul şi levitul pot fi slujitorii altarului care, de nu-i condamnă, îi ignoră pe asemenea duşmani ai credinţei, dar putem fi şi noi, „preoţia universală” creştină, căci şi noi avem rolul de a sluji lumea (diaconie) şi de a o sfinţi în legătură cu sfinţenia lui Hristos pe care o primim în noi (preoţie). Şi mulţi dintre noi sunt dispuşi să se nevoiască spre a-i sluji pe alţii, dar nu şi pe aceştia, duşmanii dreptei învăţături. Ei nu sunt „de-ai noştri”, drept pentru care nu ne interesează dacă trăiesc sau mor – deşi uneori ne spunem că poate ar fi mai bine să moară – nu ne apropiem de ei, nici nu ne trece prin gând să le oblojim rănile, ba nici nu le mai percepem ca pe nişte răni care să ne trezească mila, iar dacă e să ne atingem de ele, în cel mai bun caz o facem ca să le dăm cu piciorul. Dar „a face asemenea” cu Samarineanul-Hristos tocmai aceasta înseamnă, a-i lua şi pe ei în sarcina noastră. Pentru că, aşa cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel, „Dumnezeu Îşi arată dragostea Lui faţă de noi prin aceea că pentru noi Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi” (Romani, 5, 8), ba chiar, ne spune un pic mai încolo, „vrăjmaşi” (5, 10).

Bine-bine, ne vom spune, toate acestea sună foarte frumos în teorie, dar cum să-l ajuţi pe om dacă nu vrea? Cum să-i arăţi adevărul dacă el nici nu crede în adevăr? Ei bine, aici intervine deşteptăciunea despre care vorbeam mai devreme. Milostenia nu este lucru simplu sau nu întotdeauna: ai scos o bancnotă, i-ai dat-o săracului, i-ai dus o farfurie cu mâncare caldă şi gata, ai conştiinţa împăcată. Desigur că şi acestea sunt foarte lăudabile, dar uneori milostenia e nevoinţă, a-l ajuta pe celălalt cere efort, ba, uneori, chiar moarte – „şi încă moarte de cruce”, am putea adăuga, dacă ne întoarcem mereu cu gândul la faptul că modelul Samarineanului este Hristos. Poate fi o muncă de o viaţă să încerci să răspunzi cu dragoste la ură, dar asta este noutatea absolută a creştinismului. Pe celelalte „le fac şi vameşii”. Poate fi chinuitor, sfâşietor şi descurajator să cauţi mereu noi căi, să-ţi storci mintea şi inima, să-ţi calci în picioare orgoliul şi chiar pe tine însuţi, ca să revii mereu la cel care te întâmpină cu ocări şi râsete batjocoritoare. Dar Hristos şi slujitorii Lui au găsit adesea moduri de a-i aduce înapoi la Dumnezeu şi pe cei mai înrăiţi vrăjmaşi. Inteligenţa şi diplomaţia nu-şi găsesc împlinirea decât când se sprijină pe dragoste, iar dragostea înseamnă adesea sânge, chiar şi când este sânge spiritual, ca în cuvântul Sfântului Siluan Athonitul: „A te ruga pentru oameni înseamnă a-ţi vărsa sângele.” Şi, iată, chiar şi acesta este un ajutor pentru vrăjmaşul căzut între tâlharii care îi insuflă necredinţă şi ură faţă de Biserică. Rugăciunea dureroasă şi insistentă pentru el, chiar dacă nu avem nicio siguranţă că se va îndrepta. Nădăjduim şi ne nevoim – pentru că, în fond, nici în Pilda evanghelică nu ni se spune clar ce s-a mai întâmplat după aceea cu omul ridicat de jos de cel milostiv. Sfinţii mijlocesc pentru noi, adică sunt gata să umple cu rugăciunea lor lipsurile noastre, să-i dea „Gazdei”, lui Dumnezeu, tot ce nu putem da noi pentru propria mântuire. Iar sfinţenia, să nu uităm, este chemarea fiecărui creştin. Spuneam, nu este uşor, nici nu se face repede. Dar prin efortul constant de a nu-l vedea în celălalt pe inamicul care trebuie nimicit, ci ca pe un biet drumeţ căzut între tâlhari, vom fi şi noi mai asemănători cu Blândul Iisus şi vom observa, susţinuţi de harul Lui, cum rugându-ne pentru vindecarea celuilalt, ne izbăvim şi noi de tâlharii mândriei şi neiubirii care de atâtea ori ne lasă „abia vii”.

Biruinţa târzie a lui Ion Iliescu

 

Este un triumf melancolic, venit la crepusculul vieţii, când, vrând-nevrând, zădărnicia puterii lumeşti se arată în toată plenitudinea ei în faţa implacabilei morţi. Putem vedea faptele istorice într-un context mai amplu doar dacă nu suntem în mijlocul lor, forţe active a căror energie se epuizează în făptuire fără să mai lase loc contemplării. Ion Iliescu este astăzi iarăşi învingător, învingătorul oricărui spirit potrivnic, învingătorul nebunilor care au îndrăznit să viseze altceva, învingătorul României. Dar imaginea acestui triumf este una de sfârşit de epocă, în care, precum « Princepele » lui Eugen Barbu, biruitorul vede stingându-se în sine lumea care l-a creat în timp ce el se credea pe sine creator, o ultimă imagine a splendorii deşarte într-un apus de soare vestitor al sfârşitului. Lui Ion Iliescu nu-i mai pasă că a învins. Poate că nici nu ştie. Doar peste cei rămaşi, timpurile noi se aştern ca o pâclă.

 

     Astăzi am aflat, fără îndoială, mai multe despre istoria şi apartenenţele celor din cercul lui Ion Iliescu decât în 1990. Dar chiar şi în « nopţile pline de groază » din decembrie 1989, mulţi au ştiut cine era Ion Iliescu. Au ştiut şi au acceptat. Generaţia părinţilor noştri, care trăise practic doar în comunism, nu mai spera. Ceauşescu era bătrân şi bolnav, şi totuşi oprimarea conştiinţelor durase atât de mult, mizeria morală şi materială deveniseră atât de apăsătoare în ultimii ani, încât ideea de viaţă reprezentată de bătrânul tiran părea de neclintit. Singura palidă consolare despre care se murmura în multe case era că Nicuşor, urmaşul neoficial, avea să fie mai omenos. Sistemul era veşnic, dar poate tinereţea avea să-l facă un pic mai respirabil. Şi, deodată, s-a produs ruptura.

     Ion Iliescu nu a fost niciodată un adversar al sistemului comunist. L-a slujit cu devotament şi doar neînţelegerile de ordin personal cu cuplul din fruntea ţării au făcut să fie marginalizat, fără a dispărea niciodată cu totul din aparatul politic sau măcar din proximitatea lui. Însă această adversitate personală făcea din el o rază de speranţă pentru cei care nu mai aveau deloc speranţă. Până şi unul dintre cei mai mari şi mai pătimitori dizidenţi, minunat poet al închisorilor comuniste, şi-a amintit de el în focul lui decembrie 1989. Ştia şi acela, pe propria piele, aşa cum ştiau din auzite cei mai mulţi oameni trecuţi de 40 de ani şi care se interesau cât de vag de actualitatea zilei, că au de-a face cu un vechi comunist. Dar nu era Ceauşescu. Nici măcar Nicuşor. Ion Iliescu era un Nicuşor Ceauşescu mai bun, un om cu convingeri comuniste dar dispus la compromis în numele acelei « Realpolitik » care făcuse posibilă înţelegerea dintre Gorbaciov şi liderii lumii occidentale şi jucase rolul esenţial în smulgerea Cortinei de Fier, care părea să se mai ţină, firavă, doar în ultimul bastion european post-stalinist, România.

     Restul îl cunoaşte oricine a trăit pe viu sau şi-a aruncat o privire peste istoria acelor ani, aşa cum s-a reflectat în presă, interviuri, filme şi cărţi. Ion Iliescu nu era Ceauşescu, desigur, dar nici măcar pe jumătate atât de dizident cum şi-l imaginau, cu o speranţă născută din deznădejde, unii. Cupa Mondială de fotbal din Italia, agitaţia pestriţă, murdară, zgomotoasă şi totuşi nu lipsită de o anumită inocenţă caracteristică fiecărui nou început, adulmecarea libertăţii, muzica nouă, călătoriile şi atâtea altele nu pot şterge talpa ucigaşă care s-a pus pe faţa României: mineriada. Am văzut-o şi eu, prin ochi de copil (aveam 11 ani, nouă luni şi două zile), în forma ei cea mai directă. De pe fereastra locuinţei mele, am privit printre lacrimi cum minerii măcelăreau cu bâte, pumni şi ce mai aveau la îndemână, un tânăr ale cărui singure vini erau vârsta şi, poate, o pereche de blugi. Am încercat să uităm şi, poate, pentru o vreme, am şi reuşit. Şi eu, şi România tânără. La început de viaţă nouă, treci mai uşor prin traume şi energia vitală copleşeşte durerile. Unii, cu 15-20 de ani mai mari, nu au mai putut răbda. Ţara care avusese cu câteva luni în urmă un duşman comun era dezbinată de conducători machiavelici, iar libertăţii i se răspundea cu moarte. Dacă la revoluţie se strigase „Vom muri şi vom fi liberi”, noua conducere a ţării ne arăta că schimbarea avea să se fie anevoioasă, că ea avea să i se opună şi să ceară ca preţ de schimb până şi vieţile noastre. Unii dintre cei mai buni oameni din ţară au plecat. Şi noua Românie pe care o visam a început să se prăbuşească sub apăsarea nălucii celei vechi.

     Au urmat anii dezbinării, „anii urii”, ca să-l cităm pe Horia-Roman Patapievici. Şi ura nu a venit doar dintr-o parte, ci a devenit limbajul comun al politicii şi, prin ricoşeu, al întregii vieţi publice româneşti. Indiferent de partea cui erai, îndemnuri la ură îţi răsunau în urechi. 1996 a părut să aducă o schimbare, dar au urmat trădări peste trădări, compromisuri peste compromisuri. Şi cei rămaşi aici, şi cei plecaţi care încă mai priveau spre România au făcut pas după pas spre deznădejde, iar peste conştiinţe s-a aşternut o zgură groasă. Ion Iliescu era stăpânul unei Românii croite după chipul lui – sau după al tendinţei istorice căreia el îi împrumutase chipul.

     Paradoxal, dintr-un anumit punct de vedere, în 1992, când îşi începea al doilea mandat, personajul istoric Ion Iliescu îşi trăise deja apogeul. Avea să mai stea la putere – cu o aparentă paranteză – încă paisprezece ani, însă îşi încheiase grosul operei, restul nefiind decât o menţinere în viaţă a edificiului clădit în primii ani de după Ceauşescu. Însă din inima tumultului în care clocoteau dezamăgiri şi vieţi irosite, în acea vară a lui 1990, din însuşi miezul primei şi celei mai tragice mineriade, se ridica deja altcineva, un nou centru de putere, care avea să-şi dăltuiască personalitatea publică pe măsura vremurilor noi. În timp ce rezistenţa anticomunistă non-violentă din Piaţa Universităţii era călcată în picioare, un ziarist vehement, cu verb acid şi tendinţe de înfierare proletară – neschimbate până astăzi – condamna manifestanţii în articole scânteietoare, acei manifestanţi pe care nu s-a sfiit să-i numească nici după 15 ani, „adunătură de derbedei”. Se numea Cristian Tudor Popescu şi scria la „Adevărul”, publicaţie care susţinea cu o inflexibilitate demnă de cauze mai bune Frontul Salvării Naţionale şi pe Ion Iliescu, deşi nu era ziarul oficial al partidului, rolul acesta revenindu-i cotidianului „Azi”. Desigur, Cristian Tudor Popescu nu aducea minerilor elogiile deşănţate ale unor confraţi, deşi susţinea sus şi tare că pe 13 iunie existase o încercare de lovitură de stat şi că reacţia celor care au scăldat în următoarele două zile Bucureştiul în sânge erau exagerate, grave, dar inevitabile, ca răspuns la „provocări”. Ziaristul despre care vorbim este un om inteligent şi a ştiut să îmbrace în cuvinte meşteşugite susţinerea unui regim criminal, să-şi lase portiţe de ieşire, pentru ca, eventual, la un moment dat, să poată fi socotit dizident aşa cum fusese şi Iliescu faţă de regimul ceauşist. Dar a spus-o atunci şi a repetat-o inclusiv în documentarul marca Recorder „30 de ani de democraţie”: în 1990 l-a votat pe Ion Iliescu, pentru că „era singura soluţie”. O soluţie la a cărei perpetuare, în forme noi, lucrează şi astăzi.

 

     În contextul anului 2020, puterea este mult mai fluidă decât odinioară. Presa s-a aservit şi a primit în schimb dreptul de a participa la bal. Justiţia este politică, Parlamentul oferă subiecte tabloidelor, guvernanţii vorbesc ca nişte ziarişti de opinie. Aşa se face că a fi „om de presă” înseamnă a te bucura de o bucăţică de putere. Iar Cristian Tudor Popescu, în calitatea lui de judecător suprem al oricăror fapte din România şi de aiurea, a ajuns la putere. Probabil că acesta a fost motorul său principal – lucru care-l aseamănă nespus cu Ion Iliescu: nu îi motivează averile, tunurile financiare, viaţa de lux. Ei sunt „săraci şi cinstiţi” (cu însemnătatea relativă pe care au dobândit-o, în limbajul nostru desfigurat, aceste noţiuni). Şi creionează prin influenţa lor chipul României de astăzi.

     Ca şi în cazul lui Ion Iliescu, cei mai mulţi oameni nu ignoră trecutul lui Cristian Tudor Popescu, pe care acesta nu încearcă, de altfel, să-l ascundă, ci doar să-l „cosmetizeze”, după chipul fostului preşedinte. Dar sunt gata să-l treacă cu vederea, aşa cum au făcut şi în 1989. Atunci, se întâmpla pentru că, după cum am spus, duşmanul era comun. Iliescu nu era Ceauşescu, măcar de asta putea fi acceptat, lucru care şi-a pus amprenta asupra mai tuturor alegerilor noastre din acea vreme şi până azi: calitatea celor pentru care ne luptăm în alegeri – uneori singura lor calitate – este că nu sunt... celălalt. În opinia publică, în schimb, suntem gata să uităm trecutul cuiva când acela se manifestă hotărât de partea „binelui”. „Bine” care astăzi este dogma îngustă a unei corectitudini politice care dezbină până la sânge în numele unei aşa-numite toleranţe, al unei aşa-numite co-existenţe. Cristian Tudor Popescu, nefiind nici dogmatic, nici stupid, a mai avut mici „scăpări”, dar s-a fofilat abil şi a ajuns „acolo”: o voce publică respectată, un arbitru temut, o conştiinţă vie a societăţii. Este cultivat, cinefil, iubitor avizat de tenis. Nicio legătură cu „gospodinele” isterice care le sărutau minerilor mâinile însângerate. Şi totuşi, în spatele intransigenţei se ascunde aceeaşi voinţă de putere ca cea pe care Ion Iliescu o acoperea cu zâmbetul său contagios. Om de lume, Cristian Tudor Popescu şi-a câştigat dreptul de a fi ascultat, pentru că, deşi dificil, când a fost cu adevărat nevoie, s-a pus de partea binelui. Adică a Puterii.

 

     Cristi Puiu este – sau încearcă să fie, căci vorbim aici despre o luptă care nu se sfârşeşte decât în Împărăţie – un om liber. Cu întrebările, nereuşitele, îndoielile şi greşelile lui. Un artist în adevăratul sens al cuvântului, adică un om. Căci clădirea edificiului uman spre a ajunge la înălţimea ameţitoare către care îl cheamă ieşirea din neant nu este decât suprema operă de artă. Cristi Puiu este – o spun nu doar eu, ci tot felul de cinefili din toată lumea, inclusiv, nu că acesta ar fi un criteriu sine qua non, cei din juriul Festivalului de la Cannes – un mare regizor român. Iar pelicula pe care tocmai a lansat-o, „Malmkrog”, este un film cum nu s-a mai făcut niciodată la noi şi cum rar întâlneşti în cinematografie în general. Lansarea, întârziată din cauza pandemiei, a fost umbrită, aflăm de prin presă, de scandalul din jurul declaraţiilor regizorului de la TIFF. Dar nu este adevărat. O furtună de vorbe nu poate umbri o asemenea lansare. Umbreşte, în schimb, ţara în care trăim. Este aceeaşi umbră care se ascundea cândva în spatele zâmbetului lui Ion Iliescu.

     Cristi Puiu nu este un aşa-zis negaţionist. Nu are nicio legătură cu agitaţii susţinători ai diferitelor teorii ale conspiraţiei, nici cu agitatorii lăudaţi de Sputnik. Nu este sub nicio formă pe aceeaşi linie ca cei care scriu pe anumite site-uri de „ştiri active” şi care îi fac un imens deserviciu lăudându-l astăzi (pentru a şi-l însuşi) pe aceeaşi pagină pe care altădată sunt promovaţi Adrian Severin, Ninel Peia, Viorica Dăncilă şi alţii asemenea. Este suficient, pentru a înţelege cât de mare este distanţa între ei, să spunem că în timp ce, chiar în recenta declaraţie, regizorul se înclină în faţa libertăţii câştigate în decembrie 1989, reprezentanţi de vârf ai respectivelor pagini socotesc că atunci ne-am pierdut independenţa.

     Regizorul nu a spus la lansarea celui mai recent film al domniei sale că ar trebui să nu purtăm mască. Nu a negat existenţa pandemiei de Covid, nu a chemat lumea la demonstraţii în Piaţa Victoriei. Cristi Puiu a acuzat tonul pe care ne vorbesc mai-marii noştri, care „ne tratează ca pe nişte vite” tocmai în clipa în care ar trebui să ne fie mai aproape. Se referea, cred, la acele „staţi acasă” şi „nu voi ezita să declar din nou starea de urgenţă” spuse cu expresia profesorului copleşit de zarva din clasa de copii imbecili şi retardaţi. A spus-o răspicat: „Da, există această problemă, există o epidemie, există un virus, dar tonul autorităţilor statului este inacceptabil” (sublinierea mea). Nu a spus că trebuie să luăm în glumă virusul, ci că ar fi bine să ne fie teamă de alte lucruri, mult mai grave. Poate de acea „nesimţire sufletească”, de care spune o mare voce (smerită) a României contemporane că trebuie să ne vindecăm.

     Dar chiar şi aşa, pentru paznicii noii conformităţi, asemenea afirmaţii sunt inacceptabile. Deşi se declară site de ştiri, Hotnews îşi asumă rolul de trompetă a gândirii corecte şi adoptă titluri de tabloid, în care declaraţiile lui Cristi Puiu devin „halucinante”. Dictatura părerii unice revine insinuant: dacă spui altceva nu mai eşti adversar politic sau ideologic, nu eşti nici măcar un om care gândeşte altfel, ci un atentator la binele general, un adevărat „duşman al poporului”. Adevărul proclamat pe canale oficiale a revenit, cu faţă umană şi bază zisă ştiinţifică (dar nu era, oare, şi socialismul tot „ştiinţific”?). Cristian Tudor Popescu taxează prompt abaterile de la dogmă: „Dl. Puiu (...) a făcut o măgărie agitatorică menită să-i promoveze filmul. (...) Cu cât o să iasă mai mult scandal, cu atât poate se mai duce cineva să vadă filmul ăsta de 3 ore şi 20 de minute.” Distinsul jurnalist este şi cinefil, de aceea impostura spuselor domniei sale este cu atât mai mare. Cristian Tudor Popescu ştie bine că filmele lui Cristi Puiu nu sunt nici „Last Action Hero”, nici „Die Hard” şi nici măcar „Pe aripile vântului”. Niciun „agitat” nu se duce să vadă trei ore şi ceva de dialog filozofic despre Antihrist pus în scenă cu cele mai subtile şi de aceea mai lipsite de artificii mijloace cinematografice doar de dragul unor declaraţii. Dar rebelul trebuie înfierat, este preţul păstrării influenţei jurnalistice, este preţul puterii, Cei care îl aplaudă şi îl aprobă pe Cristi Puiu sunt „hominizi cretini sau ticăloşi”, aşa cum, în 1990, cei care nu credeau în varianta oficială a regimului Iliescu – că în 13 iunie se încercase o lovitură de stat – erau, în cuvintele aceluiaşi jurnalist, fie cretini, fie candizi.

    

     Gândirea unică îşi cere din nou drepturile. Iar triumful târziu al lui Ion Iliescu aici este: mulţi dintre cei care în 1990 i se opuneau, fie făcând aici opoziţie, fie fugind, astăzi au ajuns să-l aplaude pe Cristian Tudor Popescu şi să-l hulească pe Cristi Puiu. Regizorul este stigmatizat în cor de cei care se vor rezistenţi pentru libertate. Mijloacele şi repertoriul sunt aceleaşi: ploaie de injurii, contestarea valorii artistice (amintiţi-vă ce spunea Corneliu Vadim Tudor despre Ana Blandiana, de pildă) şi stigmatizarea. Ceauşescu spunea că demonstranţii de la Timişoara sunt elemente fasciste şi legionare. La fel spunea şi Ion Iliescu despre cei din Piaţa Universităţii. Astăzi, dacă nu te aliniezi părerii dominante, eşti pesedist sau vândut ruşilor. Nu ţi se oferă alternativă, pentru că, la fel ca altădată comuniştii, astăzi corecţii politic au uzurpat dictonul hristic şi îl repetă în cel mai pur sens leninist: „Cine nu e cu noi e împotriva noastră”. Şi poate că nu este decât o ironie subtilă – a istoriei? a artei? a adevărului? – că „Malmkrog” înfăţişează o oază de căutări autentice în cadrul istoric al răsturnării firescului pe care stătea să o aducă marea revoluţie bolşevică.

 

     Astăzi, Ion Iliescu nu mai este băgat în seamă nici în PSD. Dar când foştii duşmani îşi dau mâna cu prietenii dintotdeauna, „oameni de bine” uniţi de idealul unicului lor adevăr politic şi ideologic, Ion Iliescu a învins, încă odată, România. Apăsat de povara anilor, poate că nu înţelege acest lucru sau, chiar dacă îl înţelege, nu-i mai pasă. Doar peste noi apasă acelaşi întuneric greu ca acum 30 de ani.

Guest post: Cugetările cetăţeanului turmentat, "Uite dreapta, nu e dreapta"

Vă daţi şi voi seama, stima-ţi cititori, că nu sunt chiar acelaş cetăţean descris de Carageale în opera lui „O noapte pierdută”, dar, însă, am anumite trăsături comune, cu acela şi cu toţi români, dacă stăm să ne gândim. Îmi place, adică, şpriţu şi nu prea ştiu cu cine să votez. Acu n-aşi fi visat eu în viaţa mea să ajung să scriu la ziar, dar domnu Ion Minţoiu, de la revista „Live Chicken” (am aflat şi eu cum se scrie zilele astea, când am primito acasă), a zis că sunt un cetăţean „standard” şi că aşi putea să reprezint o opinie care o au mai mulţi ca mine, deci mi-a oferit această rubrică în perioada electorală.

Acum treaba urgentă, care arde, cum se zice, în afară de cea cu covidu, binenţeles, este cu alegerile locale. Eu unul sunt bucureştean. Şi ştiu că până acum am avut pe doamna Firea, care ar vrea să mai fie încă patru ani, dar are, cum e normal, de fapt, şi nişte contracandidaţi. Am vrut să ştiu şi eu cine sunt şi cu ce se mănâncă, aşa că am luat ziarele şi saiturile la puricat şi am aflat că, auzi-ţi, „Dreapta şi-a anunţat candidaţi”. Tot aud şi eu, ca tot românul, de fapt, de ani de zile treaba asta cu dreapta şi stânga şi n-am prea înţeleso niciodată. Eu când eram mai tânăr am învăţat că dreapta sunt ăia răi, fascişti, hitlerişti, legionari, americani şi imperialişti. După revoluţie tot cam aşa a fost o vreme, apoi au apărut nişte oameni deştepţi şi intelectuali care zic că de fapt dreapta e bună, ba chiar şi stânga, dar numai să nu cumva să fie extremişti. Dar uite, nu ştiu cum se face că niciodată nu mi-am pus eu problema mai aşa, pe bune, pe cinstite, şi acum m-am gândit că de ce să îmbătrânesc chiar degeaba, i-a să văd şi eu ce e cu astea.

În ziare scria că dreapta asta care şi-a anunţat candidaţi e PNL şi USR-PLUS şi era şi PMP dar nu mai e acum, că nu s-au înţeles de la unul, Neamţu, cea ce pe mine mă mulţumeşte, că eu stau chiar în sectorul 3, unde trebuia să fie domnul ăsta, şi parcă prea mondocoloră mi-ar fi fost existenţa, neamţ şi la ţară, neamţ şi la sector, că parcă suntem Germania, dar fără servisurile alea bune de maşini. Şi am întrebat eu un vecin care a fost profesor, să mă lămurească ce e cu dreapta şi cu stânga astea şi să văd şi eu cum e USR-PLUS ăsta, că de PNL mai ştiam.

Profesorul de care vă ziceam, care e un om deştept şi intelectual aproape la fel ca CTP sau ca doamna Monica Tatoiu, dacă nu cumva şi mai şi, la început m-a cam zăpăcit când mi-a zis că de fapt la noi nu prea există dreapta, că de fapt sunt mai la dreapta unii, dar tot de stânga şi alte lucruri de-ăştia complicate, dar până la urmă a explicat pe înţelesul meu. Tot m-a pus să reţin că sunt unele lucruri de dreapta economice, adică de bani şi cât ai strâns şi ce faci cu ei, şi altele politice, adică ce crezi când faci politică şi cam cum vrei să fie atmosfera în general.

Dreapta economică înseamnă, zice dom profesor, proprietatea privată, adică ce-i al tău şti că el al tău, şi iniţiativă privată, adică ce se face în ţară se face fiindcă unii vor şi alţi au, adică cerere şi ofertă. Eu fac ce mă pricep şi ce am învăţat, iar tu dacă vrei cumperi. Nu numai pantofi sau chibrituri sau votcă sau mai ştiu eu ce dintre astea de le găseşti la magazin, ci chiar şi străzi, parcuri sau cărţi. Şi statul face doar reguli şi oameni trebuie să le respecte şi de-aia sunt judecători dinamovibili şi toţi ceilalţi care mai lucrează la tribunal. Acum, mie aici a început să nu mi se lege treaba. LA USR-PLUS ăştia, sunt vreo doi-trei care susţin privaţiunea asta, cum îmi place mie să-i zic. Da ce-i mai mulţi au ca stâlp al activităţi lor viitoare sau prezente sau, de ce nu, şi trecute, fonduri europene, care sunt tot bani de stat, că şi Europa e tot un stat, doar că mai mare. Deci nu hotărăşte omul, privatul, în economie, ci tot de sus se intervine, nu după cerere, ci după cum cred domnii de acolo. Mai e şi domnul ăsta un pic agitat, Caramitru, care taică-său era Făt-Frumos pe un disc cu „Tinereţe fără bătrâneţe” pe care l-am ascultat la un prieten cu picap când eram copil, aşa, deci domnul ăsta, Caramitru, nu Făt-Frumos, fisu, când îl supără vreunul cu păreri care cică sunt de evul mediu, zice să-l raporteze la superiori lui şi să se dea legi săl pedepsească. Adică statul nu doar în economie să hotărască, dar şi în ce cred şi zic eu. Nu prea e dreapta aicea, dar m-am gândit că poate oameni sunt încă buimăciţi, că mi-a zis tot dom profesor, şi, de fapt, am văzut şi eu, că în România se tot plimbă politicienii ca tot omul de la dreapta la stânga, de la Internazionale Socialista (asta e o organizaţie de la stânga, nu echipa din Milano) la Populari Europeni (asta e mai de dreapta şi a avut întâlniri şi în România, dar eu n-am văzut nici un popular dintre cei care îi ştiu eu, adică Furdui Iancu, Laura Lavric şi mulţi alţi, nu mă apuc să-i scriu pe to-ţi). Zic gurile rele că chiar unul care a fost comisar la agricultură acolo, la Europa, a vrut să facă drumul invers, de la populară la socialistă, dar eu nu plec urechea chiar la toate bârfele, deci să revenim...

Dreapta, la politică, e tradiţionalistă, adică vrea să ştim de unde venim, cine ne-a făcut aşa cum suntem adică cultura cu alte cuvinte, să păstrăm ce e bun şi să aruncăm doar ce e rău. Stânga, că nu, e revoluţionară, vrea progresul, nu mai stăm pe ce e vechi, că alea sunt vremuri de care trebuie să ne fie ruşine, că îi exploatam pe alţii şi femeile şi animalele şi oameni ca Buhuceanu, vrea ca totul să fie nou sau înnoit, adică pe englezeşte Renew, cum se cheamă partidul ăsta mare din care face parte USR-PLUS la Europa... şi iar ma-m încurcat. Dar merg mai departe.

Dreapta zice că şi în politică trebuie să fie morală şi etică (nici nu ştiţi cât mam chinuit să ţin minte cuvântul ăsta, e un cuvânt deştept şi intelectual), adică să fie omul de treabă, să respecte ce l-a învăţat acasă în cei şapte ani mama şi tata, ba chiar şi popa pe la biserică, chiar când ia decizi politice. Omul de stânga zice că nu-i aşa, că ce legătură are politica, că acolo, e progres, e ştiinţă, şi de aceea nu e loc de bine şi de rău, vrem spitale, nu catedrale, cel mai bine e să fie tehnocraţi, cum a fost în guvernul ăla cu domnii care apoi şi-au făcut partid şi partidul ăla e... PLUS. Nu m-ai înţeleg chiar nimic.

Tot la astea cu morala intră şi cea ce mult s-a discutat pe la noi cu legebeteaichiuplus. Şti-ţi şi voi, dragi cititori, de referendumul de acum ceva vreme, la care uni vroiau să se zică clar la lege că dacă te însori te însori cu o femeie, iar femeia se mărită cu un bărbat. Asta este tot o treabă care ţine de tradiţie, deci de dreapta. Multe partide au cam dat-o la întors, iar alţii au zis că e tradiţie şi la ceilalţi, că nu degeaba îi zicea la treaba asta de o fac oameni cu cur-cubeul „amor grec” pe vremea lui Marcelică Proust, că există de pe vremea când erau grecii mai vechi. Doar că nici atunci nu se căsătorea bărbat cu bărbat, nici femeie cu femeie, plus că nu exista decât legebe, că teaichiuplus ori erau exploataţi, ori nu ajunsese ştiinţa să poată să le facă operaţii prin care să modifice adânciturile şi pro tuberanţele din născare şi să pună altceva în loc. Oricum ar fi, singuri care s-au opus pe faţă la referendumul ăsta, pentru că au zis că e al urii şi incompatibil (alt cuvânt de la dom profesor) cu progresul, iar noi trebuie să fim progresişti, au fost tot cei de la USR-PLUS, că de atunci s-a supărat fostul lor preşedinte şi actualul candidat şi a plecat din partid.

Şi uite aşa am terminat spaţiul care mi l-a dat domnu Ion Minţoiu pentru acest editorial şi tot nu am reuşit să găsesc unde e dreapta la USR-PLUS ăştia care şi-au ales candidatul împreună cu PNL-ul. Dar dacă oameni mai deştepţi şi mai intelectuali decât mine spun că aşa este, cine sunt eu săi contrazic? Până la urmă, dacă mi se zice unde, eu pun ştampila, şi cu dreapta şi cu stânga, că nu s-o împiedica progresul ţării în gândurile mele încâlcite şi turmentate. Ma-ţi înţeles?

Despre rock şi propagandă sau Nu tot ce zboară se mănâncă

          Aceeaşi veche temă agită, din nou, apele în opinia publică românească: aşa-numita identitate de gen. Ideea că de fapt un om nu este ce l-a făcut Dumnezeu – sau natura, dacă preferaţi - , ergo bărbat sau femeie, ci că avem de-a face de fapt cu un concept social sau cultural mi se pare o culme a imbecilităţii relativismului pe care nu simt nevoia să o discut. Dacă nu ar avea consecinţe tragice asupra multor oameni şi a unui număr înspăimântător de copii – vezi cazurile reflectate de câţiva ani pe larg în presa internaţională despre copiii englezi încurajaţi să-şi facă operaţii de schimbare de sex chiar şi la 12 ani şi despre medicii ameninţaţi cu pierderea dreptului de a profesa dacă doar le sugerează să se mai gândească – poziţia ar fi amuzantă, mai ales în contextul în care adepţii ei sunt adesea şi susţinătorii ecologismului inept şi idolatru tip Greta Thunberg: adică natura e mai mare şi mai importantă decât omul, pe de o parte, dar omul se opune naturii, aduce schimbări ordinii încetăţenite de milioane de ani care ne învaţă – discriminatoriu, nu-i aşa?! – că dacă ai, scuzaţi expresia, penis şi testicule eşti bărbat, în timp ce vaginul şi ovarele aparţin femeilor.

     Dar, până la urmă, fiecare este liber să îşi exprime opiniile după cum socoteşte de cuviinţă şi după cum îl ajută inteligenţa, cultura, moravurile şi, last but definitely not least, bunul simţ. Sau nu? Pentru că, vedeţi voi, unele opinii sunt corecte, altele nu, iar exprimarea acestora din urmă îţi atrage oprobriul celor „bien-pensants” şi eventual excluderea din sfera publică în care activezi. Dar nu mă voi lansa acum în discuţii despre corectitudinea politică şi asemănările cu poliţia gândirii din romanul „1984” al lui Orwell sau cu „duşmanii poporului” stigmatizaţi în comunism.

     Trist este când port-drapelul acestei gândiri unice devin diferite platforme care au fost cândva socotite avanposturi ale libertăţii. Nu mai şochează demult pe nimeni conformismul de la Hollywood, deşi şi acolo apar voci dizidente, cum ar fi Jonathan Jackson, Clint Eastwood, Mel Gibson sau, mai recent, Ricky Gervais (care nu sunt nicidecum membri ai aceleiaşi „secte” ideologice, dar îşi permit să rupă un pic zidul unanimităţii). Oarecum dezamăgitoare sunt poziţiile monocolore şi cumplit de conformiste ale unora dintre muzicienii rock. „Rock-ul”, spunea cândva Blackie Lawless, „trebuie să fie ameninţător, periculos, altfel nu mai este rock.” Cu atât mai neplăcut este să citeşti declaraţii ale unor muzicieni din branşă decupate parcă din autobiografia doamnei Obama sau din manualele de bună-purtare ale celor mai conformiste instituţii şi / sau corporaţii.

     Nu vreau să mă fac greşit înţeles. Nu spun că nu poţi fi rocker – sau rapper, sau punker sau ce mai vreţi voi – dacă susţii unele dintre idealurile progresiste. Fiecare îşi are propriile convingeri şi cele pe care unii le socotesc inepte sunt pentru ceilalţi calea cea bună. Nu poţi să nu zâmbeşti şi să nu te gândeşti că există niţică ipocrizie – poate chiar naivă şi involuntară – în a cânta „imagine no possessions” pe un pian de 100 000 de dolari, dar respectivul mare muzician a crezut sincer în idealurile comuniste, până când... nu a mai crezut – lucru pe care însă istoriile „mainstream” îl consemnează cu litere de-o şchioapă, pentru că astăzi mainstream-ul se foloseşte de imaginea unui John Lennon de stânga şi nu l-ar ajuta prea mult să se trâmbiţeze că fostul Beatle şi-a renegat mai târziu multe dintre fostele convingeri. Dar este ciudat să vezi niscai rockeri rebeli stând la coadă ca să-şi exprime adeziunea la învăţăturile oficiale progresiste, cam cu îşi trimiteau gospodinele frustrate scrisorile de adeziune la FSN by Ion Iliescu la începutul anilor 1990. Există însă în rock, oameni care îşi asumă păreri diferite de cele „recomandabile”: Dave Mustaine, Blackie Lawless, Ted Nugent, Tom Araya, John Dolmayan, Peter Steele sunt doar câteva nume de oameni care, fără a gândi în termeni identici, se opun viziunii de stânga dominante. Şi este foarte firesc ca opiniile lor să existe şi să se ciocnească de ale unor Serj Tankian, Tom Morello, Corey Taylor, Tommy Lee, Roger Waters şi mulţi alţii. Chiar şi în România există şi Ilie Stepan, nu doar Tudor Chirilă. Problema apare atunci când unii susţin sus şi tare că doar părerea lor este îndreptăţită moral. Sau cum ar spune unul dintre cei citaţi de mine: "Celor dintre voi care cred că au o poziţie morală superioară şi de aceea orice opinie sau punct de vedere diferite de ale voastre nu sunt valide, le spun: gândiţi-vă mai bine. E uşor să gândeşti ca voi, iar celebrităţile şi politicienii au tot interesul să vă susţină, dar în cele din urmă veţi pierde pentru că sunteţi chiar cei împotriva cărora pretindeţi că luptaţi: adevăraţii fascişti, adevăraţii bigoţi, ascunşi la lumina zilei în acelaşi partid care a luptat pentru menţinerea sclaviei, a legilor împotriva negrilor, a interdicţiei de a vota pentru femei, cei direct responsabili de peste 70 de milioane de avorturi, dintre care cele mai numeroase făcute de femei de culoare. Voi nu vreţi libertate de exprimare, nu faceţi faţă libertăţii de exprimare pentru că sunteţi laşi şi trebuie să vă încolonaţi cu celelalte oi.” (Declaraţia completă în original, aici: https://www.blabbermouth.net/news/system-of-a-downs-john-dolmayan-is-in-no-danger-of-losing-his-job-because-of-his-political-views/ ). 

     Ei, şi de aici ajungem şi pe la noi. Şi tot ce scriu de acum încolo este doar o încercare de a evita confuziile. Din punctul meu de vedere, RockFM nu a fost niciodată un post de radio pentru rockeri. Mulţi dintre noi s-au bucurat la început, apoi ne-am lămurit însă repede că avem de-a face mai degrabă cu o abordare nostalgică, tocmai bună pentru cei care vor să-şi amintească de tinereţea rebelă. Nicio problemă, RockFM este o instituţie privată, iar eu sunt primul care susţine dreptul unor asemenea instituţii de a-şi alege libere publicul-ţintă, conţinutul şi mesajele transmise. Am regretat când emisiuni mai diverse, cu conţinut nou şi interesant, ca « Rock pe româneşte » au dispărut, dar, repet, politica postului este treaba lui şi numai a lui. Din această politică pare să facă parte de la o vreme şi tendinţa de a se transforma – parţial, prin unele luări de poziţie – într-o platformă de propagandă progresistă. Sigur, aici am putea sugera că există o mică înşelăciune – la nivel moral – pentru că totuşi numele « RockFM » nu te trimite cu gândul nici la campaniile de stânga, nici la corectitudinea politică, nici la discuţii unilaterale cu mai mici sau mai mari influenţe marxiste. Dar problema este strict morală şi nu e cazul să o disecăm prea mult – mai ales că mulţi dintre noi, dintre care cel dintâi sunt eu, nu facem parte din publicul acestui post. Totuşi mă sperie abordarea limitată, monocoloră, a unei instituţii media ce se vrea apolitică. Dacă răsfoim un pic presa românească contemporană, vom constata că măcar o umbră de diversitate mai există pe aici : chiar şi la « Adevărul », altfel vajnic progresist, mai scriu un TRU sau un Cătălin Sturza. La RockFM, moralita pare în schimb să fi făcut ravagii. Iar ultima dovadă se leagă tocmai de discuţia cu care am început articolul. Recent, Senatul a votat o lege prin care se interzic orice discuţii despre aşa-numita identitate de gen în cadrul şcolar românesc. O măsură de bun-simţ, ar spune unii. Tragedie naţională ! strigă alţii. La matinalul lui Răzvan Exarhu a fost invitată o reprezentantă a acestora din urmă, doamna profesor universitar Mihaela Miroiu. Împreună cu realizatorul emisiunii, s-au văitat de ţi se rupea sufletul, acuzând revenirea României la Evul Mediu, fundamentalismul, etc. Adesea toate acestea subliniate de argumente zis ştiinţifice – de parcă « -ismele » ar putea fi socotite ştiinţă într-un alt sistem decât cel unde se preda « socialism ştiinţific ». OK, în regulă. Toată lumea trebuie să-şi exprime liber opinia. Mâine, la aceeaşi emisiune, este invitat domnul academician Ioan-Aurel Pop, pentru a susţine punctul de vedere contrar. Dacă nu reuşeşte să ajungă, în locul domniei sale va veni eminentul neurochirurg Leon Dănăilă. Nu ? NO BLOODY WAY ! Pentru că iubitorii diversităţii nu tolerează decât diversitatea LOR, aşa cum spunea James Hetfield, întrebat de ce vrea să se mute din Los Angeles. Pentru că în publicaţiile şi posturile oficiale de radio şi televiziune propagandistice nu prea apar adversarii. Cum, RockFM nu e instrument de propagandă ? Ei bine, pe mine era cât pe-aci să mă păcălească ! Eu nu sunt vreun personaj însemnat în toată povestea sau în general în lumea contemporană. Dar sunt, cred că mi se îngăduie să pretind acest lucru, rocker. Iată motivul pentru care vreau să evit orice confuzie. Rockerii sunt de dreapta sau de stânga, atei, agnostici, creştini de toate confesiunile, anticreştini sau satanişti. Culţi sau inculţi. Minunaţi sau de doi bani. Dar când încerci să-i bagi într-o oală, să spui, aşa cum făcea un alt mare progesist de prin zonă, « noi, rockerii… » şi apoi să bagi o frază de propagandă ideologică, trădezi însăşi esenţa liberă a acestui fenomen, atât de variat încât nu poate fi delimitat, judecat la grămadă, zăgăzuit în limitele unei gândiri mai mult sau mai puţin oficiale. Există chiar şi rockeri care ascultă RockFM. Dar sper din tot sufletul ca nimeni să nu confunde acest post cu platforma de exprimare a rockerilor, să nu confunde ideologia hipsterească revărsată în valuri indignate de pe unde cu vreun manifest rock şi să nu ne bage pe toţi în aceeaşi oală – cel puţin, nu pe mine. În rest, dacă mă întrebaţi pe mine, rock de calitate, variat şi dublat de informaţii interesante, se poate auzi, printre altele, la Radio România, Radio Bucureşti, Radio Guerilla sau la Sport Total FM. Şi, ca să-i parafrazăm pe băieţii de la Sepultura, « don’t, don’t believe what you hear ! » Cel puţin nu mereu. Nici măcar la RockFM.