Coloana sonoră - primii 30 de ani (II)

În perioada post-revoluţionară, muzica a explodat, şi cum atunci deschideam într-un nou fel ochii către viaţă, m-a învăluit. La doar câteva zile după 22 decembrie 1989, Petre Magdin apărea la televizor şi anunţa triumfător şi entuziasmant: „Pentru prima dată la televiziunea română, Scorpions şi Van Halen”. Încântarea mi s-a transmis, mai ales pentru Scorpions şi deja cunoscutul „Rock You Like A Hurricane” (astăzi versuri ca „so what is wrong with another sin” mă deranjează, dar piesa continuă să fie una dintre preferatele mele). Începe pentru mine perioada de trecere dinspre Michael Jackson, care rămâne în prim plan până spre începutul lui 1991, spre metal. Deocamdată, lucrurile sunt oricum amestecate, informaţia multă şi călătoria sonoră cât se poate de surprinzătoare şi plăcută. Europe, „The Final Countdown”, „Open Your Heart” şi, un pic mai târziu, „Carrie”. Din nou Petre Magdin şi a sa întâlnire de la miezul nopţii. Filmare din concert: un om care arde de nerăbdare să urce pe scenă, îşi face cruce şi pleacă în faţa publicului. Îl ştiam deja din auzite, acum îl şi văd: Ozzy Osbourne şi „Shot In the Dark”. Prima casetă rock cumpărată, Scorpions, „Crazy World”. Cu „Wind of Change” se declanşase deja exuberanţa, dar reţin şi „Tease Me, Please Me” sau „Send Me An Angel”. Tot la Petre Magdin văd pentru prima dată thrash metal: Kreator şi Sabbat. Nu-mi plac. Slayer, „Hell Awaits”, cerută insistent de fani. Nu mă lămureşte, nici nu mă deranjează.
La polul opus, „duşmanii”, muzica detestată dar nu mai puţin prezentă. Rap. Snap şi MC Hammer. „Oops Up”, „The Power”, „The Cult of Snap”. „Can’t Touch This”, „Pray”. Nu le suport, dar există şi răsună prea des din diferitele boxe. Scriu primele versuri cărora le adaug rudimente de melodie. „Man On the Moon” (copie Michael Jackson), „Atacul”, „Glorie”, dar şi balada „Remember You Girl”, cu un text din care prietenul Ţache foloseşte (cu acordul meu) fragmente în scrisorile sale timpurii de dragoste.
Jon Bon Jovi, „Blaze of Glory”. Merg, pe 1 iunie 1991, împreună cu tata, cu prietenul şi colegul meu de clasă Mihnea şi cu un alt băiat la Rock 91. Puhoi de rockeri, imagini dure (portrete rupte ale lui Ceauşescu), o nouă revistă. Iron Maiden mă cucereşte întâi prin grafică, nu apucasem să ascult mare lucru. Dar sunt deja rocker intolerant, nu prea mai înghit altceva. Totuşi, la televizor se perindă una-alta, care îmi rămân întipărite în memorie, unele pentru a fi apreciate mai târziu, altele pe care nu le apreciez nici azi... dar care îmi amintesc de vremuri frumoase. Elton John, „Sacrifice”, Phil Collins, „Another Day In Paradise”, „Dirty Cash” (nu ştiu cine o mai cânta şi pe asta) sau Allanah Myles, superba „Black Velvet” („black velvet in the slooow southern style”). Între, strecurat, un şlagăr rock. Whitesnake, „Here I Go Again”.
Primul album dur, „Master of Puppets”, excelent, foarte iubit până astăzi. La puţin timp după, Manowar, „Kings of Metal” şi Iron Maiden, „No Prayer For the Dying”. Pietre de hotar. Până astăzi. În completare la Maiden, Megadeth, „Holy Wars”. Trupa rămâne o prezenţă nu foarte evidentă, dar extrem de apreciată. Apuc să ascult şi Sepultura, „Beneath the Remains” (piesa) şi fragmente sporadice (dar deja interesante) de Slayer. În tabără la Muntele Roşu îmi scriu pe trening „Slayer SS” pentru a le şoca pe profesoare (nu reuşesc) şi mă bucur enorm de caseta originală a lui Mihnea: Guns’n’Roses, „Appetite for Destruction”, de pe care ştiam deja „Welcome To the Jungle” şi „Paradise City”. Mihnea vine şi cu primul tricou „tare” negru, cu Iron Maiden, „The Trooper”. Fetele din tabără, cu un an mai mari, ne găsesc simpatici, „dulci”, dar de ascultat ascultă New Kids On the Block, „Go For It”, Timmy T („One More Try”) sau Bonnie Tyler („Total Eclipse of the Heart”, printre altele; frumoasă piesă, dar pe atunci nu aveam urechi pentru ea). Regăsesc o parte din această muzică la petrecerile ulterioare ale lui Mihnea. Mă cert cu el pe Roxette („It Must Have Been Love” şi altele). „Nu e rock!” îi spun. „Ba e! E rock-sette.”
La mare dau iama în fonoteca Radiovacanţei. Kreator, „People of the Lie” – acum îmi place, şi încă cum! Motley Crue, „Smoking in a Boysroom” (astăzi detest trupa). Alice Cooper. „House of Fire” şi „Poison”. Dar cea mai mare surpriză mi-o face Horia Pătrăhău de la Radio Constanţa, care mă cheamă într-un studio şi îmi pune să ascult un disc negru în colţul căruia se intuieşte un şarpe. Nedumerit. Dar „Enter Sandman”, „Holier Than Thou” şi „Nothing Else Matters” îmi rămân întipărite. Am o lună să mă şcolesc. Perioada coincide (sau poate nu e coincidenţă) cu întoarcerea mea spre creştinism şi spre muzica clasică. Prietenii austrieci îmi fac cadou „Master of Puppets”, iar mamei o ediţie jubiliară „200 de ani de la moartea lui Mozart”. Le ascult cu drag pe amândouă, chiar dacă din cea din urmă înţeleg... cât pot. Odată cu „Dangerous”, pe care include elementele din rap-ul pe atunci detestat, Michael Jackson cade în dizgraţie. Reţin totuşi „Heal the World”, „Who Is It” şi „Give In To Me”.
Într-una dintre primele zile de şcoală, un coleg, Octav Vosu, îmi împrumută Slayer, „Seasons in the Abyss” – e începutul unei pasiuni ce dăinuie până astăzi. Între timp se stabilise şi prietenia cu colegii din clasa paralelă (C-ul) şi gaşca de rockeri se cristaliza, încet dar sigur. Văd pe video concertul Kreator în Berlinul de Est, „Extreme Aggression”. Îmi place, dar... A doua zi opţiunea este definitivă: sunt fan Slayer. Începea clasa a opta. Au trecut 16 ani...

Coloana sonoră - primii 30 de ani (I)

Peste 11 luni se împlinesc 30 de ani de când m-am născut. Şi ascultând acum ceva timp muzică aproape uitată din copilăria mea, am început să-mi privesc viaţa de până acum acompaniată de o coloană sonoră personală. Unele lucruri au trecut astăzi, altele rămân peste ani prin valoare, câteva doar ca puncte de reper ale unor amintiri dragi. Dar de nenumărate ori, sunt sigur, mă întâlnesc cu mulţi dintre voi. Ce scriu aici e între un remember uşor nostalgic şi dorinţa de a păstra o muzică ce m-a însoţit mereu. Dacă vă regăsiţi, urmaţi-mă în călătoria sonoră şi poate ne vom ajuta să redescoperim unele lucruri.

Începuturile au fost marcate, în mod paradoxal, de perioade muzicale alternând cu unele în care muzica a lipsit sau a fost înăbuşită cu totul de alte căutări. Unul dintre primele cântece pe care mi le amintesc din copilărie era cântat de bunicul meu, şi avea legătură cu Pruncul Iisus şi viziunea sfârşitului. Singurul vers pe care îl ţin minte e "ai Iudei fii". Înainte şi după au fost însă piesele franceze, cu discuri cu coperţi colorate de pe care am descifrat, în jur de 3 ani şi ceva, şi textele. Pierre Perret, cu un cântecel ironic despre "Les jolies colonies de vacances", în care era aşa cum aveam să văd şi eu, după câţiva ani: mizerie, frig, mâncare proastă. Carlos. Un bărbos simpatic, cu figura reprezentată în benzile desenate ce-i însoţeau mini-discurile. "Bonsoir Véronique", un pic trist, "Ma gym en musique", care mă convinsese într-un timp să fac dimineaţa un pic de mişcare în dreptul patului, "Dis pourquoi papa", cu melodie curgătoare, lentă, şi de aceea un pic tristă - tristeţe pe care atunci doar o intuiam - , "L'auto du papa de Toto", "Croak the Monster" sau "La maison en chocolat", cu robinetele unde curge suc de struguri şi uşi dulci şi crocante, la care visez uneori şi astăzi.
Aveam foarte multe discuri franţuzeşti, unele cu poveşti însoţite de text. Şi cele mai multe negre. De aceea, singurul vinyl roşu a fost mereu foarte special. Printre cântece vesele se strecurase unul pe care mi-l amintesc până astăzi - şi cât mi-aş dori să-l regăsesc pe undeva, cu o tânguială melodioasă pe la mijloc şi un text despre un Paul născut în sud, care visase toată viaţa să facă sporturi de iarnă. În cele din urmă, fusese găsit într-o seară de iarnă mort, aşezat în frigider. Şi totuşi, copilăria mea a fost foarte fericită.
"Cu cine ţii, cu Angela Similea sau cu Corina Chiriac?" Vecinul meu de etaj, Iustin Popescu, fan al Universităţii Craiova şi al Corinei Chiriac. Evident, trebuia să existe echilibru, deci eu am început să "ţin" cu Angela Similea şi cu "Trenul galben fără cai", dar până la urmă m-am oprit la Mirabela Dauer, iar primul meu disc, primit cadou de la bunici, a fost "În zori" de pe care am iubit "Roboţel". La televizor i-am văzut pe Ştefan Hruşcă şi Vasile Şeicaru, pe atunci duet. N-am mai ascultat "Frunze" de nu ştiu câţi ani, dar ţin minte până acum tema fluierată de la început. Şi tot ei au fost primii la care am insistat să merg la concert, la Teatrul de Vară din Mamaia. Cu Mirabela Dauer m-am întâlnit, pe holurile Radiovacanţei şi m-am fâstâcit tot, deşi cineva a încercat să facă prezentările. M-am prefăcut că nu o recunosc şi am spus că cel mai mult îmi place Ştefan Hruşcă. Mihai Constantinescu, "O lume minunată", puţin Dan Spătaru: "Drumurile noastre" şi "Ţărăncuţă".
Încet-încet, am lăsat toate acestea în urmă, pentru a nu le redescoperi decât recent. Locul lor a fost luat de muzica de limbă engleză. Tabăra la Padina, clasa întâi. Discoteca pentru prichindei. "Suzanna", de câteva ori în fiecare seară, până când eram trimişi la culcare. Stevie Wonder, "I Just Called To Say I Love You" - pentru mine, la acea vreme, pur şi simplu "agescon".
Radiovacanţa şi fonoteca ei. Auzeam mereu de Abba, dar n-am ascultat conştient decât prin adolescenţă şi nu mi-a plăcut decât după ce trecusem de 25 de ani. În schimb, pe atunci, numărul 1 a fost un timp Modern Talking. "You Can Win If You Want" şi mai ales "Locomotion Tango", de pe care înţelegeam deja - sau aşa mi se părea - 2-3 cuvinte: "tango", "rainbow", "hero". "Almanahul copiilor" publica fotografii şi câteva rânduri despre unii cântăreţi la modă. Încântat să găsesc poze cu Modern Talking, curios cum or cânta Michael Jackson sau Cindy Lauper.
Una dintre primele casete. Cerusem Michael Jackson şi pe cealaltă faţă mi se înregistrase nişte country. N-am fost niciodată sigur care dintre cântăreţi era Michael, dar parcă îmi plăcea mai mult cel de country, deci am presupus că el trebuie să fie. Câteva piese Elvis Presley, plăcute dar un pic greu digerabile pe atunci. C C Catch, patru piese, îndelung ascultate. "'Cause You Are Young". Foarte puţin Sandra.
Iris, "Noaptea". În cardexul Radiovacanţei, la artist era trecut Cristian Minculescu, pentru a păcăli cenzura care nu prea dădea voie să fie difuzate formaţii, prefera interpreţii solo. Compact. "A mai trecut un an prin noi, a fost şi soare, au fost şi ploi, dar important este c-ai stat cu mine". Holograf, o singură piesă, "Te voi iubi totdeauna".
Tot la mare, la nişte prieteni ai părinţilor, gaşcă pestriţă, printre alţii soprana Florenţa Marinescu. O casetă video cu clipuri, raritate şi bijuterie. Sunt unul dintre puţinii care o privesc cu gura căscată de la un capăt la celălalt. Whitney Houston, "I Wanna Dance With Somebody" şi George Michael, de care rămân absolut fascinat. La puţin timp după cineva vine cu un interviu filmat cu acelaşi. "I Want Your Sex" şi povestiri din viaţa artistului. Mă uitam şi pluteam de fericire. Am dat fuga în artizanat şi mi-am cumpărat o insignă. Cred că în privinţa lui George Michael am avut prima dată atitudine de fan.
Nu-mi plăcea deloc ideea de muzică simfonică. Atunci am făcut una dintre cele mai mari greşeli, refuzând cu obstinaţie lecţiile de pian. Dus cu forţa la Ateneu, la a V-a de Beethoven, m-am zvârcolit mereu pe scaun. "N-are cum să uite tema, ta-ta-ta-tam", spune mama. Şi n-am uitat.
Descoperirea reală a lui Michael Jackson. Prietenul Bitch aduce din Germania două casete. "Bad" şi un album C. C. Catch, care însă începe să cadă în uitare. Concurenţă cu alt coleg şi prieten, Ţache: cine e cel mai mare fan. "The Way You Make Me Feel", "I Just Can't Stop Loving You", "Man in the Mirror". Din nou casetă video - "Moonwalker". Iubire totală. Îmi lăsasem o şuviţă pe frunte, nu tocmai în ton cu faţa grăsuţă şi tunsoarea mai degrabă tip castron. Încercam să imit mişcările de dans. Strângeam postere. Tot pe atunci, artista care astăzi îmi repugnă cel mai tare, madonna. "Like A Prayer", "La Isla Bonita" (poate singurele două piese care îmi mai spun şi acum ceva), albumul "Like a Virgin", disc-pirat rusesc sau bulgăresc.
Insinuant, discret la început, Scorpions. Colegul Alin Buhnilă îmi împrumută "World Wide Live", iar Ştefan Negrilă, alt coleg, o casetă înregistrată a surorii sale. Îmi rămân în minte "Rock You Like a Hurricane" şi "Blackout", "Is There Anybody There" şi Holiday". Cu câteva luni înainte de revoluţie, descopăr Iris, încântat de acutele de pe piesa omonimă, şi merg cu tata la primul concert rock, Riff, discret, pe o terasă nu prea săritoare în ochi, la Mamaia. Văd tricouri negre cu Iron Maiden.
Prima ieşire din ţară, în Austria, îmi consolidează pasiunea pentru Michael Jackson. Cumpăr Bravo, Popcorn şi PopRocky. Primesc, ceva mai târziu, de la prietenii austrieci, discuri originale cu "Bad" şi "Thriller". Încet-încet mă apropii de rock şi în acelaşi timp încep să am un pic de bucurie şi de la clasică.

Knut Hamsun - "Foamea"

Odisee modernă a însingurării, absurd care - spun unii - îl anticipează pe Kafka, într-un context însă mai uman. Şi această omenie este tocmai esenţa cărţii. Dacă vrem să-l citim într-o cheie inedită, romanul lui Knut Hamsun e chiar o lecţie de smerenie pentru noi, cei îmbuibaţi. Dacă încerci să trăieşti un pic, fie şi la nivel psihologic, senzaţia obsedantă de foame a eroului anonim, în spatele căruia se ghiceşte autorul, îţi dispare orice tentaţie de a-l judeca în vreun fel. Prins undeva între nebunie şi luciditate dusă la extrem, în măsura în care cele două nu sunt, în contextul lumii noastre căzute, unul şi acelaşi lucru, experimentezi natura umană şi energia personală în manifestarea lor radicală, care te trece prin stări extreme, apropiate tocmai prin aceasta de însăşi inima căutării omenescului, căci ce altceva e trecerea noastră pe pământ decât o nesfârşită foame?
Înfometatul e inspirat, disperat, josnic, smerit până aproape de sfinţenie, neomenos, eroic, curtenitor, trufaş, mărinimos. E tot ce suntem şi, potenţial, tot ce putem fi. Sunt în el toate paradoxurile vecinătăţii înfricoşătoare dintre bine şi rău. Un furt mărunt, în pragul inaniţiei, i se face pricină de pocăinţă, în timp ce un act de milostenie aproape martiric îl duce către o mândrie demonică. Hamsun sapă la temeliile moralismului protestant, dezvăluind realitatea contradictorie din spatele acţiunilor văzute.
Se aplică acestei cărţi ceea ce odinioară spunea Nicolae Steinhardt despre acele scrieri de ficţiune care, cu tot realismul lor, transmit speranţa şi încrederea prin aceea că nici personajele rele nu sunt rele în întregime. O gazdă fără inimă şi adulteră îi dă totuşi o bucată de pâine înfometatului pe care, în acelaşi timp, îl dă afară din casă. Soţul abrutizat, care îl suduie, nu-l lasă să plece în frig în miez de noapte. Iar micile momente de omenie se succed la fiecare pagină. Cel mai frumos dintre acestea îl are în centru tot pe eroul principal, cu o pornire creştină dintre cele mai adânci (deşi pe plan exterior nu are niciun efect), mai neinteresate, mai "boiereşti", în sensul în care Nicolae Steinhardt numeşte mărinimia lui Hristos boierie. Călcat din greşeală de un vizitiu, se gândeşte la acesta cu nesfârşită duioşie şi încredere în bunătatea seamănului său, are un gând bun pentru o intenţie pe care doar i-o bănuieşte: "Poate că dacă l-aş fi rugat să-mi dea o pâine din căruţă, mi-ar fi dat-o. Şi mi-ar fi dat-o bucuros. Dumnezeu să-l răsplătească!"
O poveste de iubire dintre cele mai gingaşe, mişcătoare prin ingenuitatea ei, chiar şi atunci când oscilează la margine de păcat, răfuiala cu Dumnezeu ca strigăt disperat către cer, pentru a fi auzit măcar şi pentru a fi pedepsit, o viaţă nouă care începe în fiecare zi, lăsând toate în urmă, şi, peste toate, o foame fizică, expresia cea mai crudă a golului metafizic al fiecăruia dintre noi. Fapte mari, slavă deşartă, demnitate, mândrie, nebunie, smerenie. Poate drum ascetic. Tabloul a ce este astăzi în om. Knut Hamsun. "Foamea".

Nota bene: "Cotidianul" devine pe zi ce trece un ziar din ce în ce mai ilizibil, dar iniţiativa sa culturală are darul să-i salveze cu brio măcar o mică parte a renumelui.

Oameni şi animale

În desenul animat-parabolă după George Orwell, "Ferma animalelor", omul reprezintă agresorul. Când însă foştii luptători pentru libertate, beţi de putere, devin ceea ce urau cândva, imaginea oglinzii se tulbură, iar fostul tiran devine una cu noul dictator revoluţionar. Iată tabloul minciunii comuniste. Dar iată, în acelaşi timp, descrierea lumii noastre de fiecare zi.
Nişte degeneraţi au ucis în bătaie o fiinţă fără apărare. Nu din ură. Nu din răzbunare. Aşa au găsit de cuviinţă să se distreze. Colectoarele de deşeuri media au difuzat imaginile de mai multe ori. Ne-am îngrozit. Dar în spatele groazei noastre se ascunde o cumplită ipocrizie. Crime de zeci de ori mai abominabile decât aceasta se săvârşesc zilnic, dar nici măcar nu mai ridicăm din umeri, ci stăm cu capul adânc îngropat în nisipul unui confort care ne dictează ce nu e sub ochii noştri, în imediata noastră apropiere, nu ne priveşte. Am ucis, din 89 până astăzi, o generaţie întreagă de copii nenăscuţi, fără apărare. Sutele de semeni loviţi de nenorocire la mică distanţă de noi au fost o statistică, pe care ne-am mulţumit să o constatăm, sau eventual să scăpăm de formă un comentariu compătimitor, între două cocktailuri. Încurajăm pornografia, ignorăm crima, sufocăm cultura şi credinţa. Astăzi, în sfârşit, ceva ne-a revoltat! Indiferent cum ar fi, prin comparaţie, tot e bine. E poate semnalul unei treziri imperative.
A murit sub ochii noştri un biet animal care nu s-a putut apăra. Nu mai putem schimba acest lucru, dar putem învăţa din el. Cu cât mai crudă ni se pare întâmplarea, cu atât mai mult să înţelegem că noi suntem vinovaţi. Toţi, până la unul, căci, cum spunea unul dintre cei mai mari înţelepţi ai acestui popor, "în starea de răutate a fiecăruia este implicată lipsa de iubire a celorlalţi". Monstruozitatea care ne-a îngrozit e opera mea şi a ta, cititorule. Nepăsarea, egoismul, comoditatea noastră au dus până aici. De fapt au dus până la lucruri mult mai rele. Dar moartea unei pisici poate fi interfaţa între noi şi propriul nostru întuneric lăuntric. Dincolo de pedepsirea făptuitorilor direcţi, ce se impune, sensul mai adânc al întâmplării este că noi suntem în spatele ei. Şi a venit vremea să înţelegem. Altfel, oglinda noastră nu va mai şti să ne spună cine e om şi cine mai rău decât orice necuvântătoare.

12 septembrie, zi de rugăciune

"Să ne rugăm peste puterile omeneşti", spunea acum câteva zile un părinte monah, în legătură cu alegerile pentru noul Patriarh. Nu sunt în măsură să formulez judecăţi şi să spun cine ar fi cel mai potrivit. De multe ori, planurile lui Dumnezeu sunt departe de gândurile noastre mărginite. Dar mâine, 12 septembrie, se cuvine să ne rugăm cu toţii, după puteri şi după harul ce ni se dă mereu de către cerescul Părinte ("dai voinţă, iei putere"), pentru ca cel care va fi ales să fie cel mai potrivit pentru a păstori Biserica noastră. Mâine ne făurim viitorul. Să-L rugăm pe Mântuitorul Hristos să nu se uite la nevrednicia noastră, ci, pentru milostivirea Sa şi pentru rugăciunile Preacuratei Sale Maici şi ale tuturor sfinţilor, să asculte rugăciunea noastră şi să ne dăruiască păstor duhovnicesc vrednic.

Când artiştii sunt lucizi

URMEAZĂ WASHINGTON

Războiul tăcut a început cu arme silenţioase
Şi noua robie e să-i ţii pe oameni
Săraci şi stupizi, „Novo Ordo Seclorum”
Cum poate fi vreo logică în războiul biologic?
Ştim cu toţii că e greşit, dar Noua Ordine Mondială
Bate cu putere la uşă, o, trebuie făcut ceva.

A fost odată un rege, un rege malefic
Care a visat cel mai rău vis
O taină străveche pe care nici un profet nu a putut să o tălmăcească
Despre şapte ani de foamete, lupul stă la uşa mea
Cum a fost prezis acum mulţi ani, ceea ce a fost, ce este, ce nu mai este
Cuvântul prezice viitorul şi spune adevărul despre trecut
Despre cum conducătorii lumii îl vor slăvi pe noul Faraon
Al optulea rege fals al tronului: urmează Washington!

Opreşte-le minţile, sabotează-le sănătatea
Promovează sexul şi războiul şi violenţa în grădiniţe
Dă vina pe părinţi şi profesori, e din cauza lor
„Annuit Coeptis”
Atacă dinamica Bisericii, atacă familia
Ţine publicul nedisciplinat până când nimic nu mai e sfânt şi
„Cei care nu au” sunt încovoiaţi şi trebuie să meargă la „cei ce au”
Doar ca să înhaţe ceva

Eu sunt regele, un rege malefic
Care visează cel mai rău dintre vise
O taină străveche pe care nimeni nu a putut-o tălmăci
Despre şapte imperii ce cad, lupul stă la uşa mea
Cum a fost prezis acum mulţi ani, ceea ce a fost, ce este, ce nu mai este
Cuvântul îmi prezice viitorul şi spune adevărul despre trecutul meu
Despre cum conducătorii lumii aşteaptă să pătrundă
Într-a opta putere mondială a Romei moderne: urmează Washington!

E ceva la uşa mea, o taină străveche
Viitorul spune adevărul despre trecut
Şi sunt al optulea rege fals al tronului
Şi sunteţi în vizorul meu,
Washington, urmezi!

(Megadeth - "Washington Is Next!", de pe albumul "United Abominations", 2007)

Puterea transfiguratoare a iubirii

Am citit zilele trecute unele dintre cele mai frumoase pagini despre iubire scrise vreodată. Valoarea fiecărui om, infinită, mai mare decât universul şi decât toate universurile posibile, străluceşte în iubire, care scoate la iveala fărâma de dumnezeire din noi. „Creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, fiecare om este o fiinţă unică, irepetabilă, o apariţie cum n-a mai fost şi cum nu va mai fi alta pe lume, căci oglindeşte în chip unic, personal, pe Creatorul în fiinţa sa, fiecare om reflectă o strălucire unică a frumuseţii şi plinătăţii dumnezeieşti”. Citind aceste cuvinte ale părintelui Petroniu Tănase, stareţul schitului românesc Prodromu din Muntele Athos, am simţit, pentru o clipă, pe măsura nevredniciei mele, ce durere mare este în toată creaţia pentru un singur om care se iroseşte. De fiecare dată când păcătuim, cu fiecare scădere a noastră şi cu tot compromisul, îi lipsim pe ceilalţi, lipsim creaţia întreagă de o ipostază a iubirii dumnezeieşti care nu există şi nu are cum să existe în afara noastră. Ne lipsim pe noi înşine şi toată făptura de o iradiere a iubirii care nu poate fi nicicum recuperată. „Prin chipul dumnezeiesc pe care îl poartă, fiecare om ascunde în sine o comoară nepreţuită, sufletul său este mai scump decât toată lumea”. Sfinţii Părinţi spun „Ai văzut un om? Ai văzut pe Dumnezeu!” şi este vorba despre o vedere pe care numai prin acel om o poţi avea. De aceea iubim, şi doar văzând în celălalt o „fereastră către Dumnezeu”, sau o icoană, iubirea noastră poate creşte, într-un dinamism nesfârşit, fără a cădea în plasa plictiselii, care vine din aceea că în loc să căutăm ceea ce este unic în fiecare dintre semeni – tocmai acea reflexie irepetabilă a chipului Creatorului – ne oprim la aspecte exterioare, precum frumuseţea, inteligenţa, cultura, care, desigur, îşi au rolul lor în exprimarea persoanei şi a personalităţii sale, dar nu sunt esenţa, „adâncul”. Ori către acesta tinde iubirea adevărată, fie că este vorba despre iubirea între soţi sau despre cea între prieteni. Există şi iubirea aşa-numit firească, cea între rude, de pildă. Dar şi aceea se desăvârşeşte prin transfigurarea ei în lumina lui Dumnezeu, când din iubire din trup şi sânge se transformă în dragoste deplină.
În Ortodoxie, Chipul lui Dumnezeu din om este dinamic, tinzând pururea spre asemănare. Asemănarea nu este altceva decât Chipul actualizat, împlinit, precum fluturele faţă de cocon. Dar cum Dumnezeu este nesfârşit, la fel este şi dinamica iubitoare, apropierea nesfârşită către asemănare.
Prin Chipul lui Dumnezeu din om, unic, se explică, după Părintele Petroniu, atitudinea aparent inexplicabilă a celui care iubeşte. „Nu vede lipsurile sau nedesăvârşirile persoanei iubite, pentru că este uimit de frumuseţea chipului dumnezeiesc din om şi se minunează şi mai mult de frumuseţea realizabilă a chipului în asemănare”. Iubirea fără cunoştinţă e nedesăvârşită, dar chiar când nu conştientizăm cele de mai sus, când iubirea noastră e aşa-zicând şchioapă, avem o intuiţie a unicităţii celuilalt. Minunat este însă că iubirea nu este, aşa cum se spune adesea, oarbă, ci este de fapt singura care vede cu adevărat, în profunzime, dincolo de stratul circumstanţial. „Numai cel ce iubeşte vede pe cel iubit aşa cum este el în realitate”, ne învaţă părintele Dumitru Stăniloae. Elementul cel mai important copleşeşte tot restul şi arată lipsa de însemnătate a celor la care suntem obişnuiţi să privim, pentru că doar pe ele le putem vedea.
Vedem cel mai adesea după propria noastră măsură. Rău fiind, nu văd, de multe ori, decât răul din celălalt. Şi chiar când uneori îmi stă în faţă o persoană mai bună, înţeleg şi intuiesc bunătatea ei, dar nu o văd desluşit. Pe de o parte, bunătatea aceea are ecou în mine, pentru că sunt creat după acelaşi chip dumnezeiesc, pe de altă parte, ecoul acela este înăbuşit de larma răutăţii pe care am lăsat-o să-mi pătrundă în suflet. Nici eu însumi nu mai pot să desluşesc chipul dumnezeiesc din mine. Sfinţii sunt singurii care pot, căci ei s-au apropiat de măsura desăvârşirii şi văd bunătatea din altul, fie ea cât de ascunsă, pe măsura propriei lor bunătăţi. „Cine urăşte păcatul mai mult decât sfinţii? Şi totuşi sfinţii nu văd păcatele altora. Şi nu le văd, nu pentru că nu vor să le vadă, ci pentru că nu pot să le vadă din pricina dragostei. Ei văd în persoana umană o taină atât de adâncă şi de minunată, că intuiesc în ea posibilităţi de depăşire a oricărei stări de păcat”.
După cuvântul Sfântului Isaac Sirul, iubindu-l pe altul, „semeni în el sămânţa virtuţii”. Iubirea are puterea de a-l transfigura pe cel iubit. Oratoria, retorica, imaginea – pentru a intra pe un teritoriu foarte supralicitat astăzi –, nu au forţa de a schimba oamenii pe care o are iubirea. Vedem, de pildă, în cotidian, oameni care din iubire fac cele mai nebuneşti lucruri, pornesc pe drumuri de care nici nu s-ar apropia în mod obişnuit. Desigur, nu vorbim în aceste cazuri despre iubirea reală, dar dacă şi aceasta, înşelătoare, are o putere atât de mare, ne putem lesne închipui cât de copleşitoare e cea adevărată. De aceea răutatea ce ne înconjoară este şi rezultatul propriei noastre lipse de iubire, a faptului că, după cuvântul Mântuitorului, „dragostea multora s-a răcit”. Cum spune părintele Stăniloae, „în starea de răutate a fiecăruia este implicată lipsa de iubire a celorlalţi”. Vedem şi de aici că pentru a schimba ceva în bine, lucrul cel mai mare pe care îl putem face e să ne schimbăm pe noi.
Vorbim, desigur, despre iubirea adevărată şi nu despre denaturările tot mai grosolane pe care le suferă astăzi acest cuvânt. Iubirea de care suntem, astăzi, atât de departe, pe care o înecăm în patimi şi pofte, în privirea celuilalt nu ca persoană unică şi irepetabilă, ci ca obiect de satisfacere a lăcomiei noastre. Dar datori suntem să încercăm. Şi orice fărâmă de iubire încolţeşte în noi, să o cultivăm ca pe o floare rară, udând-o cu roua dragostei lui Dumnezeu şi păzind-o de orice noroi al păcatului, chiar când ni se pare, în nepriceperea noastră, că ar putea fi izvorât tot din iubire.
Smerit, părintele Petroniu spune: „A vorbi despre Iubire înseamnă a vorbi despre Însuşi Dumnezeu şi lucrul acesta este primejdios pentru cel nedesăvârşit (Scara)”. Am vrut doar să împărtăşesc din lumina duhovnicească pe care o răspândeşte monahul athonit şi îmi cer iertare pentru nevrednicia mea.

*Recomand cu căldură cartea Părintelui Petroniu Tănase, Chemarea Sfintei Ortodoxii, apărută în 2006 la Editura Bizantină.
**Un gând iubitor, astăzi, se îndreaptă spre Luciano Pavarotti, plecat la cele veşnice de dimineaţă, în jurul orei 7.