Cei care nu vor să ştie, până la concertul Iron Maiden de la Bucureşti, ce piese curpinde playlistul, sunt rugaţi să citească acest post după 4 august. Celorlalţi le urez bun venit de pe acum.
Încă mă uitam distrat prin tricourile, casetele şi accesoriile din târgul de metale ataşat festivalului de la Bologna când, la câţiva metri, unde era scena, a început să se audă celebrul discurs al lui Churchill care introduce „Aces High”. „Băăăă... A-nceput Maiden!” mi-am avertizat prietenii şi am dat fuga, din ce în ce mai aproape de decorurile din vremurile vechi, între care mi-a luat ceva timp să-l găsesc pe Bruce Dickinson.
Poate din cauza oboselii şi a drumului lung, sau cine ştie de ce, m-a cuprins o undă de tristeţe. Îmi doream să-i fi văzut altădată, când eram mai mic şi mai entuziast, şi, în nevoia de precizie a acelor vremi îi puneam foarte sus într-un clasament personal, pe locul 2, „imediat după Slayer”. „Maiden sunt la tine a doua trupă, nu?”, îmi răsuna în minte întrebarea prietenului meu, Oltin, iar acum, peste ani, răspundeam: „Atunci erau, acum nu mai ştiu, parcă nu mai am aceeaşi bucurie.” Totuşi, la „2 Minutes To Midnight” am început să cânt, iar „Revelations” m-a transpus în vremurile când începusem cu câţiva prieteni repetiţiile şi chinuiam chitara. „Take not Thy thunder from us, but take away our pride”. După trei piese, totul se schimbase. Lipsa entuziasmului se transformase în mirarea unei mari bucurii copilăreşti prin simplitatea ei. Nu dădeam din cap, nu ţopăiam. Doar mă uitam la scenă cu gura căscată.
Steve Harris foarte serios, transmiţînd sentimentul clar că ce face acolo e viaţa lui, munca, pasiunea, creaţia, convingerea. Dave Murray zâmbitor şi prietenos, Adrian Smith izolat, cu o aură artistică ieşită în evidenţă, principalul backing vocalist, un tip care ştie foarte bine ce are de făcut şi nu trebuie să demonstreze nimănui că a scris şi el o parte însemnată a acestei pagini de muzică. Nicko McBrain invizibil în spatele setului imens de tobe. „Uf, la Bucureşti tot ce vreau e să stau undeva de unde să-l văd pe Nicko”, îmi spun, dar după puţin timp apare şi el mai în faţă, la o pauză dintre piese. Janick Gers debordând de energie şi entuziasm, aproape prea agitat. Şi peste tot – la propriu – Bruce. Schimbând costume şi atitudini, urlându-şi celebrul „scream for me...”, în faţa publicului sau în fundul scenei, cu piciorul pe monitor sau sprijinit de tobe, transmiţând prin toată fiinţa ceea ce vocea exprimă cel mai bine. Nu ştiu cât s-or iubi Steve Harris şi Bruce Dickinson astăzi, dar ştiu că „air raid siren” e cel mai bun căpitan de echipă pe care şi-l poate dori basistul.
„Water, water everywhere and all the boards did shrink, water, water everywhere nor any drop to drink”. Ce-i toată povestea asta, cu „Rime of the Ancient Mariner”, „The Trooper”, „Powerslave” sau „Fear of the Dark” – „piesă nouă”, cum îi spun eu, „nouă tare, are peste 15 ani”, cum îmi atrage atenţia un prieten? E unul dintre basmele cele mai frumoase ale copilăriei mele, unul care şi acum mă mai poate face, pentru câteva clipe, copil. Iron Maiden e o trupă, mai mult decât orice, o unitate muzicală care se simte în toate mişcările şi în fiecare notă. Chitariştii nu sunt cei mai mari virtuozi, piesele acestea au fost cântate de nenumărate ori, dar povestea pe care o spun e atât de frumos închegată şi povestitorii atât de complementari... Îmi amintesc cum, în vremea liceului şi a clasamentelor, exista disputa în legătură cu cel mai slab album. Unii spuneau „No Prayer for the Dying”, alţii „Seventh Son of a Seventh Son”, menţionând totuşi: „îmi place mult, dar e sub celelalte”. Eu făceam parte din a doua categorie şi mi-a fugit gândul uimit la acest lucru când pe „The Clairvoyant” aproape mi-au dat lacrimile de emoţie. Iron Maiden e heavy-metal de vârf, dar altfel decât Judas Priest. În unele piese Priest recunoşti esenţa însăşi a genului, izvorul său şi în acelaşi timp cele mai izbutite roade. Glenn Tipton, K. K. Downing şi compania sunt heavy-metal-ul însuşi. Maiden e Maiden. Dincolo de textele mai degrabă serioase şi preocupate de realitatea dură a prostituţiei din seria „Charlotte the Harlot”, „22 Accacia Avenue”, „Bring Your Daughter to the Slaughter” şi de mai ironicul „From Here To Eternity”, în faţa noastră e una dintre puţinele mari trupe ale perioadei ei care nu a avut niciodată preocupări lirice legate de inimi frânte din dragoste sau sex. Când jumătate dintre rock staruri îşi cântau iubitele care-i părăsiseră sau nopţile de amor, când Motörhead amestecau printre cântece de război şi câteva brutale povestiri de alcov şi până şi Judas Priest se trezeau între două strigăte de răzbunare că sunt amorezi turbo, Steve Harris şi gaşca lui ne băteau la cap cu texte de obicei destul de serioase, ambalate în coperte între horror şi comics, şi rezistau... şi rezistă până astăzi în sufletele a mii de copii mari ce-şi zic rockeri.
Abia aştept să văd din nou Iron Maiden la Bucureşti, dar dacă Dumnezeu nu va vrea să ajung, voi fi mulţumit şi cu întâlnirea de la Bologna. Acasă m-am apucat să reascult fragmente de pe „Powerslave”, apoi am cotrobăit prin raftul de casete de unde am scos la iveală „Killers” şi „The Number of the Beast” şi, ascultând unele piese după ani buni, mi le reamintesc de parcă ieri aş fi ţinut în mâini pentru prima dată coperta xeroxată în alb-negru care înfăţişa un monstru sângeros cu cămaşa ruptă, acel Eddie care a devenit clovnul trist al generaţiei mele, creatura înfricoşătoare şi în acelaşi timp fragilă care schimba mereu ipostazele şi a cărei vedere ne stârnea atâta... bucurie.
În fond, e o poveste ca oricare alta. Unii o ştiu, alţii nu, şi asta nu împiedică lumea să-şi vadă de drumul ei. Însă muzica şi textele deloc naive, suprapuse peste o imagistică a cărei uşoară tentă de ridicol e intenţionată, ne ajută, pe unii dintre noi să fim, după cuvântul Apostolului, copii când e vorba de răutate, fără a rămâne prunci la minte. Şi când le vom zâmbi la rândul nostru copiilor noştri şi vom încerca să fim măcar pentru puţin timp ca ei, ne vom aminti cu siguranţă că, în ciuda ameninţării fiarei, a morţii, a nenumăratelor războaie şi a îndoielilor, „Iron Maiden can’t be sought, Iron Maiden can’t be fought”.
Tuesday, July 15, 2008
Monday, July 7, 2008
Biserica la răscruce - apel către ortodocşii care citesc aceste rânduri
În confuzia care ne înconjoară, cu vieţile trăite pe fugă şi fără timpul necesar să rămânem singuri cu conştiinţele noastre, tindem să trecem cu vederea lucruri dintre cele mai însemnate. Şi, uneori, dintre cele mai grave şi dureroase. Înalt Prea Sfinţitul Nicolae Corneanu, mitropolit al Banatului, s-a împărtăşit la o Liturghie greco-catolică, împreună cu clericii şi alţi reprezentanţi acestei credinţe, avându-l în frunte pe nunţiul papal Francisco Javier Lozano. Au început să curgă vorbele rostite de limbi de lemn, despre „minuni”, toleranţă şi înfrăţire. De fapt, ceea ce s-a întâmplat este o lovitură peste faţa Ortodoxiei române, una dintre cele mai dureroase din ultimii 300 de ani.
Sfânta Împărtăşanie, Trupul şi Sângele lui Hristos, stă în centrul şi la baza cultului şi a vieţii creştine. După cum învaţă Sfântul Apostol Pavel, Paharul binecuvântării este împărtăşirea cu Sângele lui Hristos, iar Pâinea pe care o frângem împărtăşire cu Trupul lui Hristos. Prin aceasta noi devenim toţi una, prelungire a Trupului Mântuitorului în lume, şi Împărtăşania ţine Biserica în unitatea în care ne regăsim cu toţii, de pretutindeni, vii şi morţi, împreună cu sfinţii şi cu Însuşi Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Sfânta Împărtăşanie e fundamentul Bisericii.
Părintele Iustin Pârvu, unul dintre marii noştri duhovnici, supravieţuitor al închisorilor comuniste, îndurerat de acest act al mitropolitului, spune: „Poporul nostru, de-a lungul istoriei, a ştiut să convieţuiască paşnic cu toate religiile lumii, însă nu a acceptat niciodată ştirbirea propriei credinţe”. Or către aceasta se tinde acum. Biserica Catolică nu este în comuniune cu Ortodoxia. Ecumenismul, spune Bartolomeu Anania, Mitropolit al Clujului, începe de la politeţe. Astfel trebuie să-i tratăm pe ne-ortodocşi, nu însă cu ipocrizie şi cu atât mai puţin cu slugărncie. Biserica Catolică propovăduieşte inovaţii şi învăţături contrare celor în care credem noi. Vorba de clacă răspândită între ignoranţi şi răuvoitori că „ne închinăm toţi aceluiaşi Dumnezeu” este un fals. Dumnezeul nostru, al ortodocşilor, e prezent în Biserică şi în viaţa fiecăruia dintre noi, nu are nevoie de locţiitor, aşa cum spune papa că ar fi. Şi acesta e doar un exemplu de diferenţă fundamentală. Vorbim aici despre doctrină, nu despre oameni. Nu negăm existenţa oamenilor de valoare în toate religiile lumii, nici nu ne punem în locul lui Dumnezeu, osândind şi judecând oameni. Dar Îi urmăm Lui, atunci când nu acceptăm să ne fie călcată în picioare credinţa. Greco-catolicismul a pătruns cu forţa în România, a făcut martiri – unii dintre ei prăznuiţi de ani buni în Biserica noastră, cum ar fi Sfinţii Nicolae Oprea Mucenicul, Visarion şi Sofronie Mărturisitorii sau preotul Ioan din Galeş – alţii canonizaţi în ultimele luni, ca Atanasie Tudoran, schingiuit pînă la moarte pentru că nu a acceptat să se lepede de Ortodoxie. Dacă vrem să fim oneşti, trebuie să recunoaştem că, într-un dialog în care cele două părţi susţin puncte de vedere contrare, una are dreptate, iar alta nu. Politica struţului şi ignorarea diferenţelor nu duc decât la confuzii, ca cea în care se zbat acum credincioşii bănăţeni, derutaţi de gestul mitropolitului lor. Însă lucrurile sunt pe cât de dureroase, pe atât de limpezi. Ceea ce a făcut mitropolitul Nicolae e apostazie, lepădare de credinţă. După cum spune Înalt Prea Sfinţitul Bartolomeu Anania, „prin ce a făcut, mitropolitul Corneanu s-a exclus singur din comunitatea bisericească, a Bisericii Ortodoxe Române şi a Bisericii Ortodoxe Universale”. Împărtăşania este fundamentul unităţii noastre în Hristos. Orice comuniune cu alţii, care propovăduiesc alt hristos, este cădere din unitatea întru Dumnezeu. Acelaşi lucru pe care l-a făcut, acum 300 de ani, episcopul Atanasie Anghel, primul ierarh greco-catolic de la noi, începător a „sute de ani de suferinţe şi prigoană a credincioşilor ortodocşi din Transilvania”.
Repet, nu vorbim despre lapidarea unui om, ci despre apărarea credinţei. Nimeni nu-i ia mitropolitului Nicolae dreptul la pocăinţa care, în cele din urmă, poate duce până la sfinţenie. Dar nu se poate persista într-o greşeală care nu ajută cu nimic apropierea umană dintre catolici şi ortodocşi. Când ai un frate căzut în greşeală, cauţi să-l îndrepţi, nu te arunci şi tu în aceeaşi greşeală sub pretextul dragostei.
Se cuvine ca fiecare dintre noi să stea astăzi drept în apărarea Ortodoxiei. Măcar prin rugăciune, dar şi mărturisind, oricând e nevoie. Căci orice altă comuniune decât cea cu Hristos Cel adevărat, în Biserica strămoşească, ne face următori ai lui Iuda, cel care a ieşit de la Cina cea de Taină spre a-L vinde pe Mântuitorul lumii. Să spunem dar şi noi, alături de Sfinţii Visarion, Sofronie şi Oprea: „Nici Dumnezeu nu o vrea, nici românii nu o îngăduie”.
Marţi, 8 iulie şi miercuri, 9 iulie, Sfântul Sinod se întruneşte în şedinţă şi trebuie să ia o hotărâre în privinţa Mitropolitului Nicolae, dar şi a episcopului Sofronie Drincec al Oradei, care a făcut la rândul său abuzuri în favoarea greco-catolicilor. Membri ai aşa-numitei societăţi civile, ai altor culte religioase (de pildă Laszlo Tökes, care a depus recent şi o plângere la organismele europene, în care vorbeşte despre persecuţii împotriva altor confesiuni decât cea ortodoxă în România) şi ai altor religii, atei declaraţi şi anti-tradiţionalişti cu mare influenţă pun presiune asupra Prea Fericitului Daniel şi a Sinodului, pentru ca atitudinea celor doi ierarhi să rămână fără urmări. Părinţii din toată ţara şi din Muntele Athos ne recomandă, tuturor ortodocşilor români, post şi rugăciune în cele două zile, pentru ca voia lui Dumnezeu să nu fie călcată în picioare de duşmanii credinţei şi pentru ca, prin mila Lui, să rămânem uniţi în Biserica noastră.
Sfânta Împărtăşanie, Trupul şi Sângele lui Hristos, stă în centrul şi la baza cultului şi a vieţii creştine. După cum învaţă Sfântul Apostol Pavel, Paharul binecuvântării este împărtăşirea cu Sângele lui Hristos, iar Pâinea pe care o frângem împărtăşire cu Trupul lui Hristos. Prin aceasta noi devenim toţi una, prelungire a Trupului Mântuitorului în lume, şi Împărtăşania ţine Biserica în unitatea în care ne regăsim cu toţii, de pretutindeni, vii şi morţi, împreună cu sfinţii şi cu Însuşi Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Sfânta Împărtăşanie e fundamentul Bisericii.
Părintele Iustin Pârvu, unul dintre marii noştri duhovnici, supravieţuitor al închisorilor comuniste, îndurerat de acest act al mitropolitului, spune: „Poporul nostru, de-a lungul istoriei, a ştiut să convieţuiască paşnic cu toate religiile lumii, însă nu a acceptat niciodată ştirbirea propriei credinţe”. Or către aceasta se tinde acum. Biserica Catolică nu este în comuniune cu Ortodoxia. Ecumenismul, spune Bartolomeu Anania, Mitropolit al Clujului, începe de la politeţe. Astfel trebuie să-i tratăm pe ne-ortodocşi, nu însă cu ipocrizie şi cu atât mai puţin cu slugărncie. Biserica Catolică propovăduieşte inovaţii şi învăţături contrare celor în care credem noi. Vorba de clacă răspândită între ignoranţi şi răuvoitori că „ne închinăm toţi aceluiaşi Dumnezeu” este un fals. Dumnezeul nostru, al ortodocşilor, e prezent în Biserică şi în viaţa fiecăruia dintre noi, nu are nevoie de locţiitor, aşa cum spune papa că ar fi. Şi acesta e doar un exemplu de diferenţă fundamentală. Vorbim aici despre doctrină, nu despre oameni. Nu negăm existenţa oamenilor de valoare în toate religiile lumii, nici nu ne punem în locul lui Dumnezeu, osândind şi judecând oameni. Dar Îi urmăm Lui, atunci când nu acceptăm să ne fie călcată în picioare credinţa. Greco-catolicismul a pătruns cu forţa în România, a făcut martiri – unii dintre ei prăznuiţi de ani buni în Biserica noastră, cum ar fi Sfinţii Nicolae Oprea Mucenicul, Visarion şi Sofronie Mărturisitorii sau preotul Ioan din Galeş – alţii canonizaţi în ultimele luni, ca Atanasie Tudoran, schingiuit pînă la moarte pentru că nu a acceptat să se lepede de Ortodoxie. Dacă vrem să fim oneşti, trebuie să recunoaştem că, într-un dialog în care cele două părţi susţin puncte de vedere contrare, una are dreptate, iar alta nu. Politica struţului şi ignorarea diferenţelor nu duc decât la confuzii, ca cea în care se zbat acum credincioşii bănăţeni, derutaţi de gestul mitropolitului lor. Însă lucrurile sunt pe cât de dureroase, pe atât de limpezi. Ceea ce a făcut mitropolitul Nicolae e apostazie, lepădare de credinţă. După cum spune Înalt Prea Sfinţitul Bartolomeu Anania, „prin ce a făcut, mitropolitul Corneanu s-a exclus singur din comunitatea bisericească, a Bisericii Ortodoxe Române şi a Bisericii Ortodoxe Universale”. Împărtăşania este fundamentul unităţii noastre în Hristos. Orice comuniune cu alţii, care propovăduiesc alt hristos, este cădere din unitatea întru Dumnezeu. Acelaşi lucru pe care l-a făcut, acum 300 de ani, episcopul Atanasie Anghel, primul ierarh greco-catolic de la noi, începător a „sute de ani de suferinţe şi prigoană a credincioşilor ortodocşi din Transilvania”.
Repet, nu vorbim despre lapidarea unui om, ci despre apărarea credinţei. Nimeni nu-i ia mitropolitului Nicolae dreptul la pocăinţa care, în cele din urmă, poate duce până la sfinţenie. Dar nu se poate persista într-o greşeală care nu ajută cu nimic apropierea umană dintre catolici şi ortodocşi. Când ai un frate căzut în greşeală, cauţi să-l îndrepţi, nu te arunci şi tu în aceeaşi greşeală sub pretextul dragostei.
Se cuvine ca fiecare dintre noi să stea astăzi drept în apărarea Ortodoxiei. Măcar prin rugăciune, dar şi mărturisind, oricând e nevoie. Căci orice altă comuniune decât cea cu Hristos Cel adevărat, în Biserica strămoşească, ne face următori ai lui Iuda, cel care a ieşit de la Cina cea de Taină spre a-L vinde pe Mântuitorul lumii. Să spunem dar şi noi, alături de Sfinţii Visarion, Sofronie şi Oprea: „Nici Dumnezeu nu o vrea, nici românii nu o îngăduie”.
Marţi, 8 iulie şi miercuri, 9 iulie, Sfântul Sinod se întruneşte în şedinţă şi trebuie să ia o hotărâre în privinţa Mitropolitului Nicolae, dar şi a episcopului Sofronie Drincec al Oradei, care a făcut la rândul său abuzuri în favoarea greco-catolicilor. Membri ai aşa-numitei societăţi civile, ai altor culte religioase (de pildă Laszlo Tökes, care a depus recent şi o plângere la organismele europene, în care vorbeşte despre persecuţii împotriva altor confesiuni decât cea ortodoxă în România) şi ai altor religii, atei declaraţi şi anti-tradiţionalişti cu mare influenţă pun presiune asupra Prea Fericitului Daniel şi a Sinodului, pentru ca atitudinea celor doi ierarhi să rămână fără urmări. Părinţii din toată ţara şi din Muntele Athos ne recomandă, tuturor ortodocşilor români, post şi rugăciune în cele două zile, pentru ca voia lui Dumnezeu să nu fie călcată în picioare de duşmanii credinţei şi pentru ca, prin mila Lui, să rămânem uniţi în Biserica noastră.
Wednesday, July 2, 2008
Interviu cu Glenn Hughes (aparut in numarul pe iulie al revistei Maximum Rock)
A fost unul dintre pionierii îmbinării rock-ului cu elemente funk şi soul, influenţat de sound-ul „negru” Motown încă din perioada primei sale trupe cu o oarecare notorietate, Trapeze. A venit în Deep Purple în locul lui Roger Glover, dar a împărţit şi sarcinile vocale cu bluesman-ul alb David Coverdale, contribuind la sound-ul a trei albume memorabile, într-o componenţă rămasă în istorie ca Deep Purple Mark III şi Mark IV. Drogurile au fost la un pas să-l doboare, dar şi-a revenit când a descoperit ajutorul lui Dumnezeu. De atunci a participat la zeci de proiecte, alături de muzicieni ca Joe Lynn Turner, Tony Iommi sau David Coverdale, având şi o importantă carieră solo. După 40 de ani, a ajuns şi în România, la Sibiu. Iată ce mi-a povestit:
Ai spus mereu că Glenn Hughes este o îmbinare de rock, soul şi funk. Cu „First Underground Nuclear Kitchen” ai lansat cel mai funk album al tău. Ce stare de spirit te-a determinat să mergi în această direcţie?
E un album foarte cinstit. Am încercat mereu să fiu onest. Şi acest album nou e pentru mine ca o deschidere completă a trupului meu, ca să poţi vedea cine sunt. Glenn Hughes are multe laturi, dar elementele-cheie ale muzicii mele – dacă asculţi Deep Purple, Trapeze, dacă asculţi atent groove-ul şi felul în care cânt – sunt soul şi funk. Trebuie să accepţi acest lucru. Fanii mei l-au îmbrăţişat, am o mulţime de fani noi. E minunat. Cineva din Deep Purple are un public format din oameni de 20 de ani. Cred că e extraordinar că pot să cânt un rock funky plin de soul. Nu o fac pentru a-i înstrăina pe oameni. Pur şi simplu cresc. Cu toţii trebuie să creştem, şi tu creşti, şi toată lumea.
Ai avut timpul să priveşti albumul de la o oarecare distanţă? Ai piese preferate?
Da. „Satellite” e una dintre preferatele mele. „We Shall Be Free”, „Love Communion”. Sunt piese foarte bine scrise. „Imperfection”...
„Imperfection” e preferata mea.
E o piesă clasică pentru stilul meu. O piesă foarte matură a cuiva care a trăit o viaţă uimitoare.
Ne-am obişnuit cu colaborarea dintre tine şi J. J. Marsh, dar ce ne poţi spune despre Luis Carlos Maldonado?
E un tip nou, e din Los Angeles şi vine dintr-o familie de chitarişti flamenco. E foarte funky, are ceva din Tommy Bolin. Am vrut în trupa mea pe cineva care să înţeleagă funk-ul şi căruia să-i placă să cânte cu mine.
Să ne întoarcem un pic la perioada Deep Purple. Ai ajuns în trupă împreună cu David Coverdale. Dacă ar fi să spui povestea cuiva care nu o ştie, ce cuvânt ai alege pentru a-l caracteriza pe David şi ce cuvânt pentru tine?
David e amuzant, iar Glenn Hughes e furios.
Chiar era atât de dificil de lucrat cu Ritchie Blackmore?
Da! Da!
Ce a adus Tommy Bolin nou în Deep Purple?
Culoare, complexitate şi un sentiment copilăresc, care a întinerit trupa, pentru că Tommy era foarte copilăros. Sensibilitate, delicateţe şi formă liberă.
Când ai lansat „Hughes/Turner Project II” ai spus că e albumul pe care Deep Purple şi-ar dori să-l compună, fără a fi în stare. Cum ţi se pare astăzi Deep Purple?
Sincer, nu am ascultat nimic din ce au făcut în ultimii cinci ani. Nu e acel Deep Purple pe care îl ştiu eu. Nu sună ca ceva care să mă atingă din prima. Nu e nimic personal, pentru că îmi plac băieţii din trupă, dar acest Deep Purple nu este adevăratul Deep Purple. Chiar nu e, nu e acelaşi lucru.
Ai spus că „Blues” este primul tău album după ce ţi-ai descoperit „puterea superioară”. Ce influenţă a avut această descoperire asupra vieţii şi a muzicii tale?
Fără Dumnezeu nu aş fi aici astăzi. Am ales să-L numesc Dumnezeu, pentru că El m-a salvat. Am încercat să renunţ la droguri, dar nu am putut fără ajutorul unei puteri superioare. Ceva ce nu poţi vedea, dar poţi simţi. Nici un doctor, nici un poliţist, nici un avocat nu m-a putut face să mă las de droguri. Singurul lucru care a reuşit a fost o cunoaştere mai profundă şi legătura spirituală cu ceva mai mare decât tine şi decât mine. Am ales să-I spun Dumnezeu. Tu poţi să-i spui altfel, dar ştiu că românii sunt oameni foarte religioşi. Nu vreau să-i ofensez pe cei care nu sunt religioşi, dar eu cred în Dumnezeu şi Dumnezeu este Cel Care m-a ajutat.
Când oamenii te numesc „vocea rock-ului” sau „zeul vocii”, cum reuşeşti să rămâi smerit?
În fiecare dimineaţă mă trezesc şi sunt Glenn Hughes, un tip obişnuit. Fac duş, îmi fac patul, mă duc la studio, îmi compun piesele. Şi uneori managerul trebuie să-mi amintească, sau presa îmi aminteşte că sunt „vocea rock-ului”, am mulţi fani şi trebuie să fiu la înălţimea unui „titlu” foarte serios. Deci, clar: fără droguri, fără alcool, fără ţigări, multe exerciţii yoga, mult jogging, opt ore de somn. Am şase octave, o să vezi în seara asta, iar pentru un bărbat e foarte mult. Şi de asemenea sunt o persoană foarte emotivă, pe scenă şi în afara ei. Sunt foarte spontan, nu ştii niciodată ce voi face pe scenă. Şi e un lucru mare pentru mine. Treaba mea e să transmit prin muzică mesajul renunţării la droguri şi să fie cel mai bun cântăreţ de rock şi soul văzut vreodată. Nu e vorba că eu spun că sunt grandios, cel mai tare. Dar treaba mea e să urc pe scenă în fiecare seară şi să mătur tot.
Despre starurile rock se spune adesea: „tipul ăsta crede că totul se învârte în jurul lui”. De fapt, în jurul a ce se învârte?
În cazul meu, eu sunt un om care a primit de la Dumnezeu un dar de viaţă. În 1991, când L-am lăsat pe Dumnezeu să intre în viaţa mea, eram aproape mort. Cam mort! Şi am luat o hotărâre cu Dumnezeu, că dacă mă va ajuta să scap de droguri şi alcool, voi munci şi le voi arăta oamenilor acest lucru prin muzica mea. Vei vedea în seara asta un cântăreţ care transmite multă emoţie. Asta vine de la Dumnezeu. În Europa mulţi tineri mă privesc ca pe cântăreţul lor legat de o putere superioară. Sper ca acesta să fie sentimentul şi în România.
Colaborarea cu Chad Smith a scos la iveală latura ta foarte soul. Cum a contribuit el la evoluţia muzicii tale?
Chad mă împinge de la spate. Îi place Glenn cel acustic, cel funky, cel rock. Chad este într-o trupă care nu are limite şi, după cum ştii, nici eu nu am limite muzicale. Pot merge în orice direcţie. Nu sunt ca Metallica sau Iron Maiden, care sunt tradiţionale – şi foarte bune, de altfel! – dar eu sunt Glenn Hughes şi mă mişc altfel. Iar fanii adevăraţi se mişcă şi ei cu mine. Sunt unii care nu vor decât asta (arată semnul „horns up” şi dă din cap), dar aceia nu au prins ideea. Ideea e că eu vreau asta („horns up”), şi asta (semnul victoriei) şi asta (pune mîna la inimă). Vreau ca tinerii să audă ce cânt. Sunt unii care vor să asculte „Burn”. „Burn” e „Satisfaction” al meu, „Stairway To Heaven” al meu, o piesă imensă. Aşa că ei primesc ce vor şi eu pot cânta pe lângă asta acele cântece minunate.
Şi tu, şi John Paul Jones, v-aţi declarat mereu influenţaţi de sound-ul Motown. Crezi că a avut un impact important asupra rock-ului din anii 70?
Ne-a influenţat pe mine şi pe John Paul Jones, şi de asemenea, pe Paul Rodgers. Iar blues-ul i-a influenţat pe David Coverdale şi Robert Plant. Dar, omule, iubesc ceea ce vine din Detroit. Mi-a plăcut dintotdeauna la nebunie, îmi place în continuare şi încă ascult acele albume. Le pun în vestiar, ca să-mi amintesc cine sunt.
Vorbeai mai devreme despre muzica fără limite. Ai acea latură dură, ca de pildă pe „Fused”, cu Tony Iommi, ai o latură soul, una rock’n’roll... Unde se întâlnesc toate acestea?
Ştii care e treaba? Mă deschid către proiectul la care lucrez. Când am făcut „KLF”, o mare piesă, în anii nouăzeci, a fost o chestie cu totul diferită. Când am lucrat cu Tony Iommi a fost extrem de heavy, în schimb cu John Frusciante era mai degrabă un rock californian. Anul acesta am colaborat cu o trupă foarte cunoscută din Cehia, apoi cu un cântăreţ slovac, cu unul australian. Pur şi simplu îmi pun pălăria potrivită...
Ai avut un album „Return of Crystal Karma” (R. O. C. K.), acum „First Underground Nuclear Kitchen” (F. U. N. K.), ce urmează? „S. O. U. L.”?
Nu cred. Cred că s-a terminat partea cu funk şi rock. Tot ce-ţi pot spune e că n-am nici cea mai vagă idee cum va fi următorul album. Ştiu că tocmai compun şi e ceva foarte diferit. E groovy, foarte groovy. E rock. Dar, cum am spus mai devreme, eu n-am creat un stil muzical. Iei funk, rock, soul, le combini şi ăsta e Glenn Hughes.
Pe site îi mulţumeşti lui Steven Tyler. Cum te-a ajutat în „primele zile de sobrietate”?
A fost foarte atent cu mine, o persoană foarte iubitoare, bun. Şi-a petrecut ceva timp cu mine când tocmai renunţasem la droguri. Îl privesc ca pe un model, pentru că a fost dependent de droguri, ca mine, şi a renunţat. Oameni de acest fel au avut răbdare cu mine când eram mai tânăr, pentru a mă ajuta să supravieţuiesc.
În România circulă un zvon. E adevărat că ar putea exista o reuniune Deep Purple Mark III?
O să-ţi spun un lucru: am fost ofertaţi să venim aici şi se tot vorbeşte că acest lucru se va întâmpla. Dacă aşa va fi? Dumnezeu ştie. Jur că n-am idee. Mi-ar plăcea la nebunie să cânt. Mulţi promotori din Europa oferă bani pentru ca acest lucru să aibă loc. Însă nu vreau ca banii să fie singurul motiv. Dar, evident, când arunci mulţi bani în ceva, îl faci să se întâmple. Vom vedea. Mie mi-ar plăcea. Mi-ar plăcea mult să cântăm în România.
Ai spus mereu că Glenn Hughes este o îmbinare de rock, soul şi funk. Cu „First Underground Nuclear Kitchen” ai lansat cel mai funk album al tău. Ce stare de spirit te-a determinat să mergi în această direcţie?
E un album foarte cinstit. Am încercat mereu să fiu onest. Şi acest album nou e pentru mine ca o deschidere completă a trupului meu, ca să poţi vedea cine sunt. Glenn Hughes are multe laturi, dar elementele-cheie ale muzicii mele – dacă asculţi Deep Purple, Trapeze, dacă asculţi atent groove-ul şi felul în care cânt – sunt soul şi funk. Trebuie să accepţi acest lucru. Fanii mei l-au îmbrăţişat, am o mulţime de fani noi. E minunat. Cineva din Deep Purple are un public format din oameni de 20 de ani. Cred că e extraordinar că pot să cânt un rock funky plin de soul. Nu o fac pentru a-i înstrăina pe oameni. Pur şi simplu cresc. Cu toţii trebuie să creştem, şi tu creşti, şi toată lumea.
Ai avut timpul să priveşti albumul de la o oarecare distanţă? Ai piese preferate?
Da. „Satellite” e una dintre preferatele mele. „We Shall Be Free”, „Love Communion”. Sunt piese foarte bine scrise. „Imperfection”...
„Imperfection” e preferata mea.
E o piesă clasică pentru stilul meu. O piesă foarte matură a cuiva care a trăit o viaţă uimitoare.
Ne-am obişnuit cu colaborarea dintre tine şi J. J. Marsh, dar ce ne poţi spune despre Luis Carlos Maldonado?
E un tip nou, e din Los Angeles şi vine dintr-o familie de chitarişti flamenco. E foarte funky, are ceva din Tommy Bolin. Am vrut în trupa mea pe cineva care să înţeleagă funk-ul şi căruia să-i placă să cânte cu mine.
Să ne întoarcem un pic la perioada Deep Purple. Ai ajuns în trupă împreună cu David Coverdale. Dacă ar fi să spui povestea cuiva care nu o ştie, ce cuvânt ai alege pentru a-l caracteriza pe David şi ce cuvânt pentru tine?
David e amuzant, iar Glenn Hughes e furios.
Chiar era atât de dificil de lucrat cu Ritchie Blackmore?
Da! Da!
Ce a adus Tommy Bolin nou în Deep Purple?
Culoare, complexitate şi un sentiment copilăresc, care a întinerit trupa, pentru că Tommy era foarte copilăros. Sensibilitate, delicateţe şi formă liberă.
Când ai lansat „Hughes/Turner Project II” ai spus că e albumul pe care Deep Purple şi-ar dori să-l compună, fără a fi în stare. Cum ţi se pare astăzi Deep Purple?
Sincer, nu am ascultat nimic din ce au făcut în ultimii cinci ani. Nu e acel Deep Purple pe care îl ştiu eu. Nu sună ca ceva care să mă atingă din prima. Nu e nimic personal, pentru că îmi plac băieţii din trupă, dar acest Deep Purple nu este adevăratul Deep Purple. Chiar nu e, nu e acelaşi lucru.
Ai spus că „Blues” este primul tău album după ce ţi-ai descoperit „puterea superioară”. Ce influenţă a avut această descoperire asupra vieţii şi a muzicii tale?
Fără Dumnezeu nu aş fi aici astăzi. Am ales să-L numesc Dumnezeu, pentru că El m-a salvat. Am încercat să renunţ la droguri, dar nu am putut fără ajutorul unei puteri superioare. Ceva ce nu poţi vedea, dar poţi simţi. Nici un doctor, nici un poliţist, nici un avocat nu m-a putut face să mă las de droguri. Singurul lucru care a reuşit a fost o cunoaştere mai profundă şi legătura spirituală cu ceva mai mare decât tine şi decât mine. Am ales să-I spun Dumnezeu. Tu poţi să-i spui altfel, dar ştiu că românii sunt oameni foarte religioşi. Nu vreau să-i ofensez pe cei care nu sunt religioşi, dar eu cred în Dumnezeu şi Dumnezeu este Cel Care m-a ajutat.
Când oamenii te numesc „vocea rock-ului” sau „zeul vocii”, cum reuşeşti să rămâi smerit?
În fiecare dimineaţă mă trezesc şi sunt Glenn Hughes, un tip obişnuit. Fac duş, îmi fac patul, mă duc la studio, îmi compun piesele. Şi uneori managerul trebuie să-mi amintească, sau presa îmi aminteşte că sunt „vocea rock-ului”, am mulţi fani şi trebuie să fiu la înălţimea unui „titlu” foarte serios. Deci, clar: fără droguri, fără alcool, fără ţigări, multe exerciţii yoga, mult jogging, opt ore de somn. Am şase octave, o să vezi în seara asta, iar pentru un bărbat e foarte mult. Şi de asemenea sunt o persoană foarte emotivă, pe scenă şi în afara ei. Sunt foarte spontan, nu ştii niciodată ce voi face pe scenă. Şi e un lucru mare pentru mine. Treaba mea e să transmit prin muzică mesajul renunţării la droguri şi să fie cel mai bun cântăreţ de rock şi soul văzut vreodată. Nu e vorba că eu spun că sunt grandios, cel mai tare. Dar treaba mea e să urc pe scenă în fiecare seară şi să mătur tot.
Despre starurile rock se spune adesea: „tipul ăsta crede că totul se învârte în jurul lui”. De fapt, în jurul a ce se învârte?
În cazul meu, eu sunt un om care a primit de la Dumnezeu un dar de viaţă. În 1991, când L-am lăsat pe Dumnezeu să intre în viaţa mea, eram aproape mort. Cam mort! Şi am luat o hotărâre cu Dumnezeu, că dacă mă va ajuta să scap de droguri şi alcool, voi munci şi le voi arăta oamenilor acest lucru prin muzica mea. Vei vedea în seara asta un cântăreţ care transmite multă emoţie. Asta vine de la Dumnezeu. În Europa mulţi tineri mă privesc ca pe cântăreţul lor legat de o putere superioară. Sper ca acesta să fie sentimentul şi în România.
Colaborarea cu Chad Smith a scos la iveală latura ta foarte soul. Cum a contribuit el la evoluţia muzicii tale?
Chad mă împinge de la spate. Îi place Glenn cel acustic, cel funky, cel rock. Chad este într-o trupă care nu are limite şi, după cum ştii, nici eu nu am limite muzicale. Pot merge în orice direcţie. Nu sunt ca Metallica sau Iron Maiden, care sunt tradiţionale – şi foarte bune, de altfel! – dar eu sunt Glenn Hughes şi mă mişc altfel. Iar fanii adevăraţi se mişcă şi ei cu mine. Sunt unii care nu vor decât asta (arată semnul „horns up” şi dă din cap), dar aceia nu au prins ideea. Ideea e că eu vreau asta („horns up”), şi asta (semnul victoriei) şi asta (pune mîna la inimă). Vreau ca tinerii să audă ce cânt. Sunt unii care vor să asculte „Burn”. „Burn” e „Satisfaction” al meu, „Stairway To Heaven” al meu, o piesă imensă. Aşa că ei primesc ce vor şi eu pot cânta pe lângă asta acele cântece minunate.
Şi tu, şi John Paul Jones, v-aţi declarat mereu influenţaţi de sound-ul Motown. Crezi că a avut un impact important asupra rock-ului din anii 70?
Ne-a influenţat pe mine şi pe John Paul Jones, şi de asemenea, pe Paul Rodgers. Iar blues-ul i-a influenţat pe David Coverdale şi Robert Plant. Dar, omule, iubesc ceea ce vine din Detroit. Mi-a plăcut dintotdeauna la nebunie, îmi place în continuare şi încă ascult acele albume. Le pun în vestiar, ca să-mi amintesc cine sunt.
Vorbeai mai devreme despre muzica fără limite. Ai acea latură dură, ca de pildă pe „Fused”, cu Tony Iommi, ai o latură soul, una rock’n’roll... Unde se întâlnesc toate acestea?
Ştii care e treaba? Mă deschid către proiectul la care lucrez. Când am făcut „KLF”, o mare piesă, în anii nouăzeci, a fost o chestie cu totul diferită. Când am lucrat cu Tony Iommi a fost extrem de heavy, în schimb cu John Frusciante era mai degrabă un rock californian. Anul acesta am colaborat cu o trupă foarte cunoscută din Cehia, apoi cu un cântăreţ slovac, cu unul australian. Pur şi simplu îmi pun pălăria potrivită...
Ai avut un album „Return of Crystal Karma” (R. O. C. K.), acum „First Underground Nuclear Kitchen” (F. U. N. K.), ce urmează? „S. O. U. L.”?
Nu cred. Cred că s-a terminat partea cu funk şi rock. Tot ce-ţi pot spune e că n-am nici cea mai vagă idee cum va fi următorul album. Ştiu că tocmai compun şi e ceva foarte diferit. E groovy, foarte groovy. E rock. Dar, cum am spus mai devreme, eu n-am creat un stil muzical. Iei funk, rock, soul, le combini şi ăsta e Glenn Hughes.
Pe site îi mulţumeşti lui Steven Tyler. Cum te-a ajutat în „primele zile de sobrietate”?
A fost foarte atent cu mine, o persoană foarte iubitoare, bun. Şi-a petrecut ceva timp cu mine când tocmai renunţasem la droguri. Îl privesc ca pe un model, pentru că a fost dependent de droguri, ca mine, şi a renunţat. Oameni de acest fel au avut răbdare cu mine când eram mai tânăr, pentru a mă ajuta să supravieţuiesc.
În România circulă un zvon. E adevărat că ar putea exista o reuniune Deep Purple Mark III?
O să-ţi spun un lucru: am fost ofertaţi să venim aici şi se tot vorbeşte că acest lucru se va întâmpla. Dacă aşa va fi? Dumnezeu ştie. Jur că n-am idee. Mi-ar plăcea la nebunie să cânt. Mulţi promotori din Europa oferă bani pentru ca acest lucru să aibă loc. Însă nu vreau ca banii să fie singurul motiv. Dar, evident, când arunci mulţi bani în ceva, îl faci să se întâmple. Vom vedea. Mie mi-ar plăcea. Mi-ar plăcea mult să cântăm în România.
Monday, June 23, 2008
Dreapta şi stânga în România de azi - în viziunea lui Mircea Platon
Celor care nu-l cunosc, le spun doar că Mircea Platon este un român care trăieşte zbaterile acestei ţări din poziţia tânărului cărturar lucid, necontaminat de ideologiile dominante ale pieţei noastre publice. Ancorat în tradiţie şi bun cunoscător al modernităţii, el este unul dintre acei gânditori pe care presa noastră mainstream îi refuză, apărându-şi cu fermitate clişeele şi interesele. Analiza de mai jos, preluată de pe blogul lui Claudiu Târziu, lămureşte multe dintre confuziile născute din folosirea unor termeni şi a unor pseudo-platforme goale de conţinut.
Ce se întâmplă cu noi
Rezultatul alegerilor locale din România a zgribulit rândurile “dreptei” româneşti. Ideologi de toate calibrele, de la Mircea Mihaieş la Sever Voinescu, s-au împleticit spre colţul rezervat lor în paginile ziarelor pentru a denunţa, spectral sau răzbubuitor, noua victorie a lui Ion Iliescu. Diabolicul, tenebrosul, giganticul păpuşar, “elefantul alb” Ion Iliescu a câştigat din nou. Stânga domină România, ne anunţă dreapta.
Din punctul meu de vedere, e adevărat, stânga domină România, dar nu din cauza lui Ion Iliescu, ci din cauza unei drepte – să o numim “neoconservatoare” sau “civic-liberale” - care a trăit, vreme de două decenii, în fericită simbioză cu Ion Iliescu. Dacă Ion Iliescu nu ar fi existat, dreapta civică românească ar fi trebuit să-l inventeze. Când spun “dreapta” nu mă refer la dreapta politică, inexistentă atâta vreme cât e reprezentată de partide de centru-stânga şi de tehnocraţi cu pedigree iliescian. Când spun “dreapta” mă refer la coteriile debordând de puritate morală ale “dreptei” intelectuale.
Şi asta pentru că, de două decenii încoace, bătălia dintre stânga şi dreapta a fost, cu excepţia scurtei şi regretabilei guvernări Ciorbea, una dintre “intelectuali puri” şi politicieni “machiavelici” de tip Ion Iliescu sau Adrian Năstase. Nu a fost aşadar bătălia dintre două forţe politice, ci dintre o maşinărie politică eficientă, cea a stângii, şi un discurs, uneori demn, uneori penibil, aproape întotdeauna contrafăcut, al dreptei civice. Situaţia a stat astfel tocmai pentru că stânga iliesciană şi dreapta intelectuală au avut un scop comun: împiedicarea apariţiei unei autentice forţe politice de dreapta.
Victoriile stângii în România nu se datorează în principal stângismului românilor, ci mai degrabă modului în care atât stânga cât şi dreapta au formulat, au decupat programatic realitatea românească. De fapt, şi stânga şi dreapta s-au concentrat, în practica lor politică sau în discursul lor ideologic, pe un singur lucru: pe defectele românilor. Stânga lui Iliescu a flatat şi a folosit aceste defecte. Iliescu a înţeles că, după patruzeci şi cinci de ani de comunism, de programare genetică si ideologică a românilor, tot ce are de făcut pentru a ne menţine în sfera de influenţă sovietică e să se folosească de instinctele şi patimile “omului nou”. Construită pe corupţie, frică, dispreţ pentru viaţa omului, manele, baroni locali şi şovinism de tip “România Mare”, “România” lui Ion Iliescu are vitalitatea unei pustule.
De cealaltă parte a baricadei, dreapta s-a concentrat tot pe defectele românilor. Discursul dreptei civice româneşti postdecembriste e plin de înjurături, la propriu, la adresa “mârlăniei”, “stupidităţii”, “primitivismului”, “trogloditismului”, “păşunismului”, şi “violenţei” poporului român. Denunţând aceste trăsături, folosite cu success de Ion Iliescu în edificarea sistemului politico-economic pe care îl conduce, dreapta nu a reuşit nimic altceva decat să se autolegitimeze ca “elită”. O elită bazată doar pe dezgust.
Având de ales între demagogia avunculară a lui Ion Iliescu, care le îngăduie şi flatează patimile şi micimile sufleteşti antrenate de comunişti special pentru a ţine România în lesă, şi dezgustul elitelor de dreapta, pentru care tot ce e românesc e o insultă la adresa umanităţii, românii au mers mai mereu pe mâna stângii.
În mod normal, dreapta ar fi trebuit să aibă în vedere nu doar denunţarea defectelor reale sau închipuite ale românilor, ci folosirea calităţilor lor, atâtea câte sunt. Dar se pare că nici stânga şi nici dreapta nu ne vor întregi, nu ne vor noi înşine. Stânga ne vrea căzuţi, corupţi şi uşor manipulabili. Dreapta nu se poate folosi de calităţile noastre deoarece ne vrea străini. Stânga ne vrea iobagi, dreapta ne vrea slujbaşi de corporaţie, “europeni”, nu români, “toleranţi”, nu normali, calvini sau catolici sau eurosocialişti, nu ortodocşi, “globalizaţi”, nu “păşunişti” legaţi de locul naşterii, de familie, de strămoşi. Nici stânga, nici dreapta nu au ce face cu virtuţile, istoria şi identitatea noastră.
În bătălia dintre o stângă pentru care toate viciile noastre sunt virtuţi şi o dreaptă pentru care toate virtuţile noastre sunt nişte vicii, sufletul nedescătuşat încă al României constituie o veritabilă a treia forţă. Adevărata dreaptă românească e cea care se va ridica în numele unei schimbări la faţă a României, în numele restaurării şi învierii în trup şi suflet a românilor. Până atunci, Iliescu şi ai lui, cu rădăcini în realitatea mucegaiului românesc, vor continua să câştige la urne în faţa unei drepte care ne vrea altceva decât suntem.
Mircea PLATON
Ce se întâmplă cu noi
Rezultatul alegerilor locale din România a zgribulit rândurile “dreptei” româneşti. Ideologi de toate calibrele, de la Mircea Mihaieş la Sever Voinescu, s-au împleticit spre colţul rezervat lor în paginile ziarelor pentru a denunţa, spectral sau răzbubuitor, noua victorie a lui Ion Iliescu. Diabolicul, tenebrosul, giganticul păpuşar, “elefantul alb” Ion Iliescu a câştigat din nou. Stânga domină România, ne anunţă dreapta.
Din punctul meu de vedere, e adevărat, stânga domină România, dar nu din cauza lui Ion Iliescu, ci din cauza unei drepte – să o numim “neoconservatoare” sau “civic-liberale” - care a trăit, vreme de două decenii, în fericită simbioză cu Ion Iliescu. Dacă Ion Iliescu nu ar fi existat, dreapta civică românească ar fi trebuit să-l inventeze. Când spun “dreapta” nu mă refer la dreapta politică, inexistentă atâta vreme cât e reprezentată de partide de centru-stânga şi de tehnocraţi cu pedigree iliescian. Când spun “dreapta” mă refer la coteriile debordând de puritate morală ale “dreptei” intelectuale.
Şi asta pentru că, de două decenii încoace, bătălia dintre stânga şi dreapta a fost, cu excepţia scurtei şi regretabilei guvernări Ciorbea, una dintre “intelectuali puri” şi politicieni “machiavelici” de tip Ion Iliescu sau Adrian Năstase. Nu a fost aşadar bătălia dintre două forţe politice, ci dintre o maşinărie politică eficientă, cea a stângii, şi un discurs, uneori demn, uneori penibil, aproape întotdeauna contrafăcut, al dreptei civice. Situaţia a stat astfel tocmai pentru că stânga iliesciană şi dreapta intelectuală au avut un scop comun: împiedicarea apariţiei unei autentice forţe politice de dreapta.
Victoriile stângii în România nu se datorează în principal stângismului românilor, ci mai degrabă modului în care atât stânga cât şi dreapta au formulat, au decupat programatic realitatea românească. De fapt, şi stânga şi dreapta s-au concentrat, în practica lor politică sau în discursul lor ideologic, pe un singur lucru: pe defectele românilor. Stânga lui Iliescu a flatat şi a folosit aceste defecte. Iliescu a înţeles că, după patruzeci şi cinci de ani de comunism, de programare genetică si ideologică a românilor, tot ce are de făcut pentru a ne menţine în sfera de influenţă sovietică e să se folosească de instinctele şi patimile “omului nou”. Construită pe corupţie, frică, dispreţ pentru viaţa omului, manele, baroni locali şi şovinism de tip “România Mare”, “România” lui Ion Iliescu are vitalitatea unei pustule.
De cealaltă parte a baricadei, dreapta s-a concentrat tot pe defectele românilor. Discursul dreptei civice româneşti postdecembriste e plin de înjurături, la propriu, la adresa “mârlăniei”, “stupidităţii”, “primitivismului”, “trogloditismului”, “păşunismului”, şi “violenţei” poporului român. Denunţând aceste trăsături, folosite cu success de Ion Iliescu în edificarea sistemului politico-economic pe care îl conduce, dreapta nu a reuşit nimic altceva decat să se autolegitimeze ca “elită”. O elită bazată doar pe dezgust.
Având de ales între demagogia avunculară a lui Ion Iliescu, care le îngăduie şi flatează patimile şi micimile sufleteşti antrenate de comunişti special pentru a ţine România în lesă, şi dezgustul elitelor de dreapta, pentru care tot ce e românesc e o insultă la adresa umanităţii, românii au mers mai mereu pe mâna stângii.
În mod normal, dreapta ar fi trebuit să aibă în vedere nu doar denunţarea defectelor reale sau închipuite ale românilor, ci folosirea calităţilor lor, atâtea câte sunt. Dar se pare că nici stânga şi nici dreapta nu ne vor întregi, nu ne vor noi înşine. Stânga ne vrea căzuţi, corupţi şi uşor manipulabili. Dreapta nu se poate folosi de calităţile noastre deoarece ne vrea străini. Stânga ne vrea iobagi, dreapta ne vrea slujbaşi de corporaţie, “europeni”, nu români, “toleranţi”, nu normali, calvini sau catolici sau eurosocialişti, nu ortodocşi, “globalizaţi”, nu “păşunişti” legaţi de locul naşterii, de familie, de strămoşi. Nici stânga, nici dreapta nu au ce face cu virtuţile, istoria şi identitatea noastră.
În bătălia dintre o stângă pentru care toate viciile noastre sunt virtuţi şi o dreaptă pentru care toate virtuţile noastre sunt nişte vicii, sufletul nedescătuşat încă al României constituie o veritabilă a treia forţă. Adevărata dreaptă românească e cea care se va ridica în numele unei schimbări la faţă a României, în numele restaurării şi învierii în trup şi suflet a românilor. Până atunci, Iliescu şi ai lui, cu rădăcini în realitatea mucegaiului românesc, vor continua să câştige la urne în faţa unei drepte care ne vrea altceva decât suntem.
Mircea PLATON
Tuesday, June 17, 2008
Idioţii
De fiecare dată când Germania a pierdut la un turneu final, presa de acasă a desfiinţat Mannschaft-ul. E drept că „Bild” e un gunoi de ziar, un fel de „Libertatea”, dar măcar cei de acolo au avut curajul să-i numească pe jucătorii echipei lor naţionale idioţi şi să deseneze pe copertă tomberoane în care le aruncau tricourile. În România, la doar câteva minute de la cel mai prost joc din ultimii ani, au început deja să apară scuzele. Fini analişti, psihologi şi tacticieni ne explică de ce pe teren, cu Olanda – ca şi cu Franţa, cu o săptămână în urmă – nu s-a jucat nimic. Într-un meci în care rezervele lui van Basten n-au ţinut neapărat să câştige, dovadă fiind fazele tratate în zeflemea din prima repriză, un antrenor care nu vede mai departe de breton, a insistat cu tactica lui defensivă, după principiul „să nu luăm gol şi poate-poate ciupim şi noi ceva”. Italia a beneficiat de un penalty discutabil şi de o eliminare scoasă din joben, dar şi-a jucat şansa cu îndârjire până la capăt. Joacă la fel de haotic, dar joacă în sferturi...
Am încercat mereu să le găsesc justificări antrenorului şi jucătorilor, pentru că am crezut sincer, ca cel mai fraier dintre noi, că România va câştiga Euro 2008. Contra a jucat prost cu Franţa, dar se putea revanşa – ceea ce a şi făcut – cu Italia. Daniel Niculae abia a atins mingea în primele jocuri, dar i-a creat spaţii lui Mutu, care deşi n-a avut decât o jumătate de ocazie, a făcut bine faza defensivă. Nicoliţă nu ştie cu mingea, dar e util. Nu jucăm mare lucru, dar în faţa diferenţei de valoare, apărarea supra-aglomerată şi contraatacul sunt singurele soluţii. Toate acestea au stat în picioare până când ne-am întâlnit cu echipa de rezerve a Olandei, care a tratat cu mare lejeritate confruntarea, dar, în faţa apatiei generale tricolore, a trebuit să ne găurească plasa de două ori. Piţurcă a confirmat faptul că ştie vreo două-trei scheme tactice, din care, dacă l-ai scos, l-ai terminat. Ne-am apărat în faţa unei echipe care ne invita să atacăm. Şi am luat o bătaie binemeritată.
Ce aş putea să scriu despre indolenţa lui Mutu, folosit pe un post greşit de Piţurcă şi plimbându-se pe teren fără să facă două preluări corecte în nouăzeci de minute? Cum pot să-i reproşez lui Cociş jocul haotic, când nici el, nici selecţionerul n-au înţeles dacă e mijlocaş ofensiv sau defensiv? Ce rost au laudele aduse lui Ghionea, înlocuitor excelent pentru Goian, sau lui Lobonţ, îngropat de nişte coechipieri rătăciţi între nesimţire şi neputinţă? Ce valoare sacrificiul lui Rădoi? Cineva de la noi nu ştie suficient fotbal, şi de aceea – şi numai de aceea – Italia merge mai departe. Noul Roberto Baggio, care face furori la Fiorentina, se plimbă pe teren în cel mai mare meci al ţării sale din ultimii zece ani, şi de aceea, în Piaţa Constituţiei, nişte fraieri cu tricolorul vopsit pe faţă plâng. Avem o viaţă politică falimentară, o spiritualitate sufocată de pretenţii „europene” şi nişte bani la limita subzistenţei. Mâine eu voi dormi până la prânz. Dar unii dintre românii mei se vor trezi la prima oră şi vor munci ca nişte sclavi pentru o leafă de mizerie. Fotbalul e poate un lucru neînsemnat, dar pentru ei era singura rază de speranţă, într-o eră a României decăzute. Pentru mine era acelaşi lucru. Încercăm să ne agăţăm de orice şi uneori o echipă care bate mingea e tot ce ne-a rămas. În numele celor care v-au cântat imnul şi au plâns în tribune, vouă, celor care ne-aţi ucis cu greşelile tactice şi cu nepăsarea în joc, vă spun fără remuşcări: idioţilor!
Am încercat mereu să le găsesc justificări antrenorului şi jucătorilor, pentru că am crezut sincer, ca cel mai fraier dintre noi, că România va câştiga Euro 2008. Contra a jucat prost cu Franţa, dar se putea revanşa – ceea ce a şi făcut – cu Italia. Daniel Niculae abia a atins mingea în primele jocuri, dar i-a creat spaţii lui Mutu, care deşi n-a avut decât o jumătate de ocazie, a făcut bine faza defensivă. Nicoliţă nu ştie cu mingea, dar e util. Nu jucăm mare lucru, dar în faţa diferenţei de valoare, apărarea supra-aglomerată şi contraatacul sunt singurele soluţii. Toate acestea au stat în picioare până când ne-am întâlnit cu echipa de rezerve a Olandei, care a tratat cu mare lejeritate confruntarea, dar, în faţa apatiei generale tricolore, a trebuit să ne găurească plasa de două ori. Piţurcă a confirmat faptul că ştie vreo două-trei scheme tactice, din care, dacă l-ai scos, l-ai terminat. Ne-am apărat în faţa unei echipe care ne invita să atacăm. Şi am luat o bătaie binemeritată.
Ce aş putea să scriu despre indolenţa lui Mutu, folosit pe un post greşit de Piţurcă şi plimbându-se pe teren fără să facă două preluări corecte în nouăzeci de minute? Cum pot să-i reproşez lui Cociş jocul haotic, când nici el, nici selecţionerul n-au înţeles dacă e mijlocaş ofensiv sau defensiv? Ce rost au laudele aduse lui Ghionea, înlocuitor excelent pentru Goian, sau lui Lobonţ, îngropat de nişte coechipieri rătăciţi între nesimţire şi neputinţă? Ce valoare sacrificiul lui Rădoi? Cineva de la noi nu ştie suficient fotbal, şi de aceea – şi numai de aceea – Italia merge mai departe. Noul Roberto Baggio, care face furori la Fiorentina, se plimbă pe teren în cel mai mare meci al ţării sale din ultimii zece ani, şi de aceea, în Piaţa Constituţiei, nişte fraieri cu tricolorul vopsit pe faţă plâng. Avem o viaţă politică falimentară, o spiritualitate sufocată de pretenţii „europene” şi nişte bani la limita subzistenţei. Mâine eu voi dormi până la prânz. Dar unii dintre românii mei se vor trezi la prima oră şi vor munci ca nişte sclavi pentru o leafă de mizerie. Fotbalul e poate un lucru neînsemnat, dar pentru ei era singura rază de speranţă, într-o eră a României decăzute. Pentru mine era acelaşi lucru. Încercăm să ne agăţăm de orice şi uneori o echipă care bate mingea e tot ce ne-a rămas. În numele celor care v-au cântat imnul şi au plâns în tribune, vouă, celor care ne-aţi ucis cu greşelile tactice şi cu nepăsarea în joc, vă spun fără remuşcări: idioţilor!
Monday, June 9, 2008
Muntele Athos şi criza Bisericii noastre
Părinţii de la Schitul Lacu şi alţi nevoitori români din Sfântul Munte Athos şi-au exprimat poziţia faţă de ultimele tulburări din Biserica Ortodoxă Română, printr-o scrisoare deschisă adresată ierarhiei de la noi. Iata continutul ei, preluat de pe site-ul Razboi intru cuvant (http://www.razbointrucuvant.ro/2008/06/09/memoriu-al-parintilor-romani-care-vietuiesc-in-sfantul-munte-athos-catre-sfantul-sinod-al-bor/#more-3400).
Preafericite Parinte Patriarh,
Inalt Preasfintiti Parinti Mitropoliti si Arhiepiscopi,
Preasfintiti Parinti Episcopi si Episcopi Vicari,
La indepartatele Chilii din Sfantul Munte Athos, unde din mila Maicii Domnului ne petrecem viata calugareasca, au ajuns vesti grozav de triste pentru Sfanta noastra Ortodoxie.
Bucuria acestor zile ale Penticostarului, cea mai luminoasa perioada a anului liturgic, ne-a fost adanc innegurata de aflarea celor petrecute la Timisoara, oras mitropolitan, in prima duminica dupa Injumatatirea praznicului Invierii. Impartasirea mitropolitului ortodox Nicolae Corneanu cu cei care l-au rastignit pe Hristos in urma cu 300 de ani si continua sa-L rastigneasca, punand la grea incercare sufletele si vietile romanilor ortodocsi din Ardeal, reprezinta un fapt fara precedent in istoria Bisericii Ortodoxe Romane, si, dupa cum reiese din Sfintele Canoane ale Bisericii si din scrierile Sfintilor Parinti, constituie un act de cea mai mare gravitate, asemanat adesea de Sfintii Parinti cu vanzarea lui Hristos [1].
Nu am fi purces la scrierea acestor randuri daca in aceste zile mahnirea nu ne-ar fi fost si mai mult sporita de tulburarea pe care o constatam la multi dintre inchinatorii romani ai Sfantului Munte, care cu neliniste ne cer ajutorul in rugaciune si sfatul. Unii preoti se intreaba: in ce masura, ierarhul cel apostat de la Credinta mai poate fi pomenit la sfintele slujbe, calcandu-si constiinta care-l indeamna sa urmeze Canoanelor Sfintelor Sinoade ale Bisericii; ceilalti, mirenii, se intreaba daca le este ingaduit sa se mai impartaseasca de la preotii care raman in comuniune cu mitropolitul, care s-a lepadat mai mult decat simbolic de propria turma, de Trupul lui Hristos.
Sfantul Atanasie cel Mare porunceste ca nu numai sa nu avem nicio partasie cu ereticii, dar nici macar cu cei ce au partasie cu cei raucredinciosi [2]. Cu ce inima poate primi un crestin dreptslavitor vestea ca mitropolitul Nicolae Corneanu, la varsta sa inaintata, care se cuvenea a fi cea a desavarsirii intelepciunii si discernamantului duhovnicesc, s-a impartasit de „painea otravitoare a celor ce se leapada de Hristos” [3]?
Ne-a venit greu sa credem ca asa ceva s-a putut intampla in Biserica Ortodoxa Romana, iar Comunicatul oficial din 26 mai a.c. al Unitilor din Romania, refuzul mitropolitului de a dezminti cele afirmate de acestia, precum si fotografiile care au ajuns pana la noi ne-au incredintat realitatea celor petrecute. Poate ca acest deznodamant se putea anticipa atunci cand mitropolitul Banatului afirma ca papa este, de drept, capul Bisericii si va trebui sa-l recunoastem cu totii ca atare [4] sau cand ceda cu multa solicitudine greco-catolicilor - de parca erau proprietatile sale - bisericile zidite cu sudoarea si jertfa stramosilor celor care au revenit in secolul trecut la Ortodoxie. Ce ar mai putea urma? [5]
Nu gasim nicio explicatie rationala gesturilor Mitropolitului Banatului. Oare acesta a uitat ca este mai inainte de toate pazitorul Dreptei Credinte in cadrul mitropoliei pe care i-a incredintat-o Biserica spre pastorire?
Nu a auzit oare niciodata mitropolitul Corneanu cuvintele Apostolului neamurilor care spune: „Paharul binecuvantarii, pe care-l binecuvantam, nu este, oare, impartasirea cu Sangele lui Hristos? Painea pe care o frangem nu este, oare, impartasirea cu Trupul lui Hristos? Ca in paine [cea una], un trup suntem cei multi; caci toti ne impartasim dintr-o singura paine” (I Cor, 10:16,17). Iar cum Hristos are numai un singur Trup, nu inseamna oare ca, daca ne impartasim din painea celor care nu sunt in comuniune cu Biserica, ne lepadam de Insusi Hristos, Il tradam asa cum mai inainte de toti a facut Iuda? [6] Aceasta este talcuirea pe care Sfintii Parinti o dau cuvintelor Sfantului Apostol Pavel: „Iata a aratat aici lumina lumii ca partasia este participare si nu este cineva intreg la minte care sa nu spuna ca participarea este impartasire. Dupa cum dumnezeiasca Paine cu care se impartasesc ortodocsii ii face pe toti cei ce se impartasesc de ea un singur Trup, tot asa si painea ereticeasca ii face partasi unii cu altii pe cei ce se impartasesc de ea si ii infatiseaza un singur trup potrivnic lui Hristos” [7]
In zilele noastre, cand in societate domneste confuzia, poate mai mult decat oricand, faptul ia dimensiuni tragice. Spunem aceasta gandindu-ne la multi dintre credinciosii evlaviosi ai Bisericii Ortodoxe Romane, care, smintiti de astfel de gesturi, cedeaza propagandei gruparilor schismatice si eretice ce s-au inmultit in ultimii ani. Impartasirea cu eterodocsii a lui Nicolae Corneanu, unul dintre mitropolitii Bisericii Ortodoxe Romane, aflat in comuniune cu Sfantul Sinod, nu ofera oare sprijin si justificare celor care, sub falsul chip al dreptei Credinte, isi fac tot mai multi prozeliti din madularele Trupului lui Hristos? Ce constiinta ortodoxa se mai poate pretinde de la credinciosii ortodocsi de rand, care, in majoritate, nu au o solida cultura teologica, cand chiar un arhipastor dovedeste indiferenta fata de Adevarul Hristos si se alatura turmei condusa de erezia infailibilitatii papale? [8]
Si mai multa durere ne provoaca gestul mitropolitului Corneanu in contextul in care acesta a fost apreciat de comunitatea greco-catolica din Romania (vezi comunicatul) precum si de presa catolica din strainatate ca o minune, ca o reintoarcere a romanilor la comuniunea cu Roma, eveniment comparat cu cel petrecut la anul 1700. Acest an nu este insa pentru poporul roman unul de aniversare si bucurie, ci el semnifica tradarea Ortodoxiei, singura Credinta adevarata, si a neamului romanesc. Semnarea de catre Atanasie Anghel a unirii cu Roma a fost inceputul a sute de ani de suferinte si prigoana a credinciosilor ortodocsi din Transilvania. Rana deschisa atunci nu s-a vindecat nici pana astazi [9].
Se pare ca acela care ar fi trebuit sa fie arhipastorul ortodocsilor din Banat a uitat de zecile de mii de ortodocsi ardeleni care au fost nevoiti sa-si paraseasca locurile natale, casele si bruma de agoniseala pentru a trece muntii in Moldova si Tara Romaneasca, unde-si puteau pastra Credinta Ortodoxa.
A uitat de multimea celor care cu sfasietoare durere priveau neputinciosi bisericutele de lemn, arzand, si manastirile daramate cu tunul (mai multe de 240 la numar) de cei care astazi se lauda ca au adus Ardealul la „dreapta credinta” catolica.
A dat uitarii pe sfintii care au mucenicit pentru apararea Credintei Ortodoxe, pe cei care au „ales mai bine a patimi pentru Hristos“, decat sa se cuminece „cu impartasania eretica ce desparte de Hristos“ [10], caci aceea era impartasania celor care in numele lui Dumnezeu schingiuiau si omorau pe ortodocsii ce nu voiau sa li se supuna si sa se inchine papei [11].
Dupa sute de ani de la aceste evenimente, Biserica Ortodoxa, „Maica duhovniceasca a poporului roman“, ii inscrie in calendar cu vrednica cinstire pe Sfintii Marturisitori ai Ardealului, pe luptatorii pentru apararea dreptei credinte.
Oare asa intelege Nicolae Corneanu sa cinsteasca pe mucenicul Atanasie Tudoran [12], Sfant roman trecut in calendarul Bisericii Ortodoxe cu numai doua saptamani inaintea gestului apostat, Mucenic martirizat de stramosii celor cu care astazi mitropolitul ortodox al Banatului se infrateste in credinta prin impartasire?
Dupa cum stim, cele doua dimensiuni ale Bisericii, cea luptatoare si cea triumfatoare [13], se afla intr-o permanenta comuniune, manifestata in mod deplin in Dumnezeiasca Taina a Dumnezeiestii Liturghii. Mai poate mitropolitul Corneanu sa ramana in comuniune cu mucenicul Nicolae Oprea, cu marturisitorii Visarion si Sofronie, cu mitropolitul Iosif, cu preotul Ioan din Gales, cata vreme ei s-au sfintit tocmai pentru ca au marturisit Credinta Ortodoxa, opunandu-se catolicizarii romanilor din Ardeal, iar el se impartaseste cu cei care se revendica urmasii ucigasilor lor? Iar daca nu se mai poate afla in comuniune cu ei cum va putea sa ramana in comuniune cu Trupul Bisericii care-i cinsteste ca Sfinti, cu Mantuitorul Hristos care i-a preaslavit in Imparatia Sa?
Dupa smerita noastra cugetare, daca nu se iau masuri urgente, lucrurile pot sa conduca la o grava criza bisericeasca. Judecand dupa „usuratatea de minte” cu care a actionat pana acum, mitropolitul Corneanu ar putea fi in stare - lucru sugerat si de comunicatul comunitatii unite din Romania din data de 26 mai - sa se rupa de BOR si sa incerce sa treaca, cu turma cu tot, la cei uniti cu catolicii. Si vor fi cele de pe urma ale sale mai rele decat cele dintai.
Prin impartasirea din painea celor care cu ura nesfarsita s-au luptat impotriva dreptei Credinte, facand Bisericii lui Hristos din Ardeal si de pretutindeni mai mult rau decat paganii si turcii oarecand, mitropolitul Corneanu isi afirma, din pacate, o noua identitate, ne da de inteles ca se uneste cu cei care sunt in afara Bisericii stramosesti [14]. Asumarea acestei pozitii nu este insa compatibila cu cinstea de intaistatator al Mitropoliei Banatului, ce se cuvine sa fie faclie a adevarului si aparator al credintei ortodocsilor romani de pe acele meleaguri.
Avand in vedere toate acestea, in numele tuturor monahilor romani din Sfantul Munte care se simt solidari in comuniunea de rugaciune cu Biserica si neamul in care s-au nascut trupeste si duhovniceste, va rugam sa indepartati cat se poate de curand confuzia si pericolul pe care actul mitropolitului Corneanu le face sa planeze asupra credinciosilor Bisericii Ortodoxe de pretutindeni. Ne rugam Parintelui Ceresc ca Sfantul Duh sa nu intarzie sa se arate si acum ajutator. Datoria noastra ca fii ai Bisericii celei Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca este de a ne arata vrednici urmatori ai Sfintilor Parinti prin pazirea invataturii Evangheliei Domnului si a Sfintelor Canoane, care ne sunt straja si calauza nemincinoasa pe calea mantuirii in Hristos. Avem toata nadejdea ca nu veti pregeta sa veghjeati la linistea si pacea Bisericii Ortodoxe Romane.
Avand acestea in minte, cerem Inalta binecuvantare a Arhieriilor Voastre. Cu adanca smerenie si cu tot respectul cuvenit.
23 mai/5 iunie 2008
Praznicul „Inaltarea Domnului”.
Schitul „Sfantul Dimitrie” - Lacu
Urmeaza semnaturile
___________________________________________________________
[1] Sfantul Teodor Studitul, vezi volumul: Dreapta credinta in scrierile Sfintilor Parinti, Editura Sophia, Bucuresti, 2006, pag. 89.
[2] Epistola catre monahi, PG 26, 1188
[3] Sfantul Teodor Studitul, op. Cit., p. 134.
[4] Vezi interviul din ziarul formula AS, nr. 611, 2004.
[5] Un inchinator din Tara ne-a spus de curand ca Intaistatatorul de la Timisoara a invitat in aceasta vara (2-4 iulie) pe un vestit predicator sectant pentru a da o mana de ajutor la „evanghelizarea” crestinilor banateni!…
[6] Sf. Teodor Studitul, op. cit., pag. 89
[7] Sf. Teodor Studitul, op. cit., pag. 133.
[8] A se vedea valoroasele lucrari ale unor mari profesori romani de teologie ortodoxa: Preot Prof. P. Deheleanu, Erezia primatului papal. Ce invata catolicii si ce spune Biblia, in Revista Ortodoxia, nr. 2-3, 1949, pp. 143-170; Prof.. Grigore T. Marcu, Episcopatul Roman al Sfantului Apostol Petru in lumina Noului Testament. Obarsiile dubioase ale unei legende, in Rev. Ortodoxia, nr. 4, 1949, pp. 116-129; Prof. Teodor M. Popescu, Cezaro-papismul romano-catolic de ieri si de azi, in Rev. Ortodoxia, nr. 4, 1951, pp. 495-538.
[9] Vezi pr. Prof. Dumitru Staniloae, Uniatismul din Transilvania. Incercare de dezbinare a poporului roman, Bucuresti, 1973.
[10] Sf. Teodor Studitul, op. cit., pag. 89
[11] Faptul ca papalitatea nu si-a schimbat deloc modul de a vedea lucrurile si de a actiona reiese clar din recenta beatificare a cardinalului Augustine Stepinac al Zagrebului - Croatia -, instigatorul moral din spatele hoardelor fasciste de ostasi catolici si uniti ale lui Ante Pavelici (pe care Vaticanul l-a ajutat sa scape in America Latina), care intre 1941 - 1945, in numele Ssintei Cruci, au omorat peste 800.000 de ortodocsi pentru ca aurefuzat sa-si paraseasca Credinta, silind totodata alte 200.000 de sarbi sa imbratiseze uniatia. Din marturiile celor care au supravietuit rezulta ca cei mai nemilosi tortionari proveneau dintre unitii cu Roma. Asa a inteles papalitatea sa-si desfasoare activitatea „misionara” in ultima mie de ani, iar sustinea activa astazi a prozelitismului uniat din toate tarile ortodoxe este cea mai buna dovada ca nu se dezice de trecut.
Vezi si Valeri Anania, Pro Memoria. Actiunea Catolicismului in Romania interbelica, Editura IBMBOR, 1992, pag. 108-110.
[12] „La 12 noiembrie 1763, pe platoul din Salva, a avut loc executia. Atanasie Tudoran a fost frant cu roata de sus pana jos, iar capul i-a fost legat de o roata, <> - dupa cum se arata in sentinta de condamnare. Impreuna cu Atanasie au fost martirizati prin spanzuratoare, <>, Vasile Dumitru din Mocod, Grigorie Manu din Zagra si Vasile Oichi din Telciu, alte nouasprezece persoane fiind supuse batailor cu vergi; multi din cei batuti au murit sub lovituri. Capetele celor martirizati au fost ridicate pe pari la portile caselor in care locuisera, iar bucati din trupurile ciopartite au fost asezate la rascruci de drumuri. Primind moarte martirica, Atanasie si-a varsat sangele pentru Credinta stramoseasca si pentru drepturile romanilor transilvaneni. De atunci si pana astazi, cinstirea memoriei lui se face neintrerupt in constiintele ortodocsilor nasaudeni, iar marturiile vremii ii aseaza alaturi pe cei trei care au patimit impreuna cu el”.
[13] „Intrebare: Cine sunt membrii Bisericii?
Raspuns: Membrii Bisericii de pe pamant sau luptatoare sunt toti cei care s-au incorporat in Hristos, prin Botez, Mirungere si Euharistie, marturisind aceeasi credinta una si intreaga a Bisericii, afara de eretici, de schismatici si de lepadatii de credinta, care singuri s-au asezat in afara Bisericii. Membrii Bisericii biruitoare sunt dreptii si ingerii”
Din catehismul: Credinta Ortodoxa, Intrebarea 272, Editura Trinitas, Iasi, 2000, p. 136
[14] „Intrebare: Despartirea Bisericii apusene de cea rasariteana n-a adus si ruperea unitatii Bisericii?
Raspuns: Despartirea n-a atins unitatea Bisericii, pentru ca aceasta unitate nu se poate destrama niciodata, oricare ar fi numarul si calitatea ereticilor, care se smulg de la sanul Bisericii. Ereziile si schismele, oricat de multe si de mari ar fi, nu pot desfiinta Biserica cea una, pentru ca ea este strans unita cu Capul ei, Care este Iisus Hristos. Unitatea Bisericii este mai presus de fire si ea nu poate fi zdruncinata de nimeni”.
Din Catehismul: Credinta Ortodoxa, Intrebarea 276, Editura Trinitas, Iasi 2000, p. 138.
Preafericite Parinte Patriarh,
Inalt Preasfintiti Parinti Mitropoliti si Arhiepiscopi,
Preasfintiti Parinti Episcopi si Episcopi Vicari,
La indepartatele Chilii din Sfantul Munte Athos, unde din mila Maicii Domnului ne petrecem viata calugareasca, au ajuns vesti grozav de triste pentru Sfanta noastra Ortodoxie.
Bucuria acestor zile ale Penticostarului, cea mai luminoasa perioada a anului liturgic, ne-a fost adanc innegurata de aflarea celor petrecute la Timisoara, oras mitropolitan, in prima duminica dupa Injumatatirea praznicului Invierii. Impartasirea mitropolitului ortodox Nicolae Corneanu cu cei care l-au rastignit pe Hristos in urma cu 300 de ani si continua sa-L rastigneasca, punand la grea incercare sufletele si vietile romanilor ortodocsi din Ardeal, reprezinta un fapt fara precedent in istoria Bisericii Ortodoxe Romane, si, dupa cum reiese din Sfintele Canoane ale Bisericii si din scrierile Sfintilor Parinti, constituie un act de cea mai mare gravitate, asemanat adesea de Sfintii Parinti cu vanzarea lui Hristos [1].
Nu am fi purces la scrierea acestor randuri daca in aceste zile mahnirea nu ne-ar fi fost si mai mult sporita de tulburarea pe care o constatam la multi dintre inchinatorii romani ai Sfantului Munte, care cu neliniste ne cer ajutorul in rugaciune si sfatul. Unii preoti se intreaba: in ce masura, ierarhul cel apostat de la Credinta mai poate fi pomenit la sfintele slujbe, calcandu-si constiinta care-l indeamna sa urmeze Canoanelor Sfintelor Sinoade ale Bisericii; ceilalti, mirenii, se intreaba daca le este ingaduit sa se mai impartaseasca de la preotii care raman in comuniune cu mitropolitul, care s-a lepadat mai mult decat simbolic de propria turma, de Trupul lui Hristos.
Sfantul Atanasie cel Mare porunceste ca nu numai sa nu avem nicio partasie cu ereticii, dar nici macar cu cei ce au partasie cu cei raucredinciosi [2]. Cu ce inima poate primi un crestin dreptslavitor vestea ca mitropolitul Nicolae Corneanu, la varsta sa inaintata, care se cuvenea a fi cea a desavarsirii intelepciunii si discernamantului duhovnicesc, s-a impartasit de „painea otravitoare a celor ce se leapada de Hristos” [3]?
Ne-a venit greu sa credem ca asa ceva s-a putut intampla in Biserica Ortodoxa Romana, iar Comunicatul oficial din 26 mai a.c. al Unitilor din Romania, refuzul mitropolitului de a dezminti cele afirmate de acestia, precum si fotografiile care au ajuns pana la noi ne-au incredintat realitatea celor petrecute. Poate ca acest deznodamant se putea anticipa atunci cand mitropolitul Banatului afirma ca papa este, de drept, capul Bisericii si va trebui sa-l recunoastem cu totii ca atare [4] sau cand ceda cu multa solicitudine greco-catolicilor - de parca erau proprietatile sale - bisericile zidite cu sudoarea si jertfa stramosilor celor care au revenit in secolul trecut la Ortodoxie. Ce ar mai putea urma? [5]
Nu gasim nicio explicatie rationala gesturilor Mitropolitului Banatului. Oare acesta a uitat ca este mai inainte de toate pazitorul Dreptei Credinte in cadrul mitropoliei pe care i-a incredintat-o Biserica spre pastorire?
Nu a auzit oare niciodata mitropolitul Corneanu cuvintele Apostolului neamurilor care spune: „Paharul binecuvantarii, pe care-l binecuvantam, nu este, oare, impartasirea cu Sangele lui Hristos? Painea pe care o frangem nu este, oare, impartasirea cu Trupul lui Hristos? Ca in paine [cea una], un trup suntem cei multi; caci toti ne impartasim dintr-o singura paine” (I Cor, 10:16,17). Iar cum Hristos are numai un singur Trup, nu inseamna oare ca, daca ne impartasim din painea celor care nu sunt in comuniune cu Biserica, ne lepadam de Insusi Hristos, Il tradam asa cum mai inainte de toti a facut Iuda? [6] Aceasta este talcuirea pe care Sfintii Parinti o dau cuvintelor Sfantului Apostol Pavel: „Iata a aratat aici lumina lumii ca partasia este participare si nu este cineva intreg la minte care sa nu spuna ca participarea este impartasire. Dupa cum dumnezeiasca Paine cu care se impartasesc ortodocsii ii face pe toti cei ce se impartasesc de ea un singur Trup, tot asa si painea ereticeasca ii face partasi unii cu altii pe cei ce se impartasesc de ea si ii infatiseaza un singur trup potrivnic lui Hristos” [7]
In zilele noastre, cand in societate domneste confuzia, poate mai mult decat oricand, faptul ia dimensiuni tragice. Spunem aceasta gandindu-ne la multi dintre credinciosii evlaviosi ai Bisericii Ortodoxe Romane, care, smintiti de astfel de gesturi, cedeaza propagandei gruparilor schismatice si eretice ce s-au inmultit in ultimii ani. Impartasirea cu eterodocsii a lui Nicolae Corneanu, unul dintre mitropolitii Bisericii Ortodoxe Romane, aflat in comuniune cu Sfantul Sinod, nu ofera oare sprijin si justificare celor care, sub falsul chip al dreptei Credinte, isi fac tot mai multi prozeliti din madularele Trupului lui Hristos? Ce constiinta ortodoxa se mai poate pretinde de la credinciosii ortodocsi de rand, care, in majoritate, nu au o solida cultura teologica, cand chiar un arhipastor dovedeste indiferenta fata de Adevarul Hristos si se alatura turmei condusa de erezia infailibilitatii papale? [8]
Si mai multa durere ne provoaca gestul mitropolitului Corneanu in contextul in care acesta a fost apreciat de comunitatea greco-catolica din Romania (vezi comunicatul) precum si de presa catolica din strainatate ca o minune, ca o reintoarcere a romanilor la comuniunea cu Roma, eveniment comparat cu cel petrecut la anul 1700. Acest an nu este insa pentru poporul roman unul de aniversare si bucurie, ci el semnifica tradarea Ortodoxiei, singura Credinta adevarata, si a neamului romanesc. Semnarea de catre Atanasie Anghel a unirii cu Roma a fost inceputul a sute de ani de suferinte si prigoana a credinciosilor ortodocsi din Transilvania. Rana deschisa atunci nu s-a vindecat nici pana astazi [9].
Se pare ca acela care ar fi trebuit sa fie arhipastorul ortodocsilor din Banat a uitat de zecile de mii de ortodocsi ardeleni care au fost nevoiti sa-si paraseasca locurile natale, casele si bruma de agoniseala pentru a trece muntii in Moldova si Tara Romaneasca, unde-si puteau pastra Credinta Ortodoxa.
A uitat de multimea celor care cu sfasietoare durere priveau neputinciosi bisericutele de lemn, arzand, si manastirile daramate cu tunul (mai multe de 240 la numar) de cei care astazi se lauda ca au adus Ardealul la „dreapta credinta” catolica.
A dat uitarii pe sfintii care au mucenicit pentru apararea Credintei Ortodoxe, pe cei care au „ales mai bine a patimi pentru Hristos“, decat sa se cuminece „cu impartasania eretica ce desparte de Hristos“ [10], caci aceea era impartasania celor care in numele lui Dumnezeu schingiuiau si omorau pe ortodocsii ce nu voiau sa li se supuna si sa se inchine papei [11].
Dupa sute de ani de la aceste evenimente, Biserica Ortodoxa, „Maica duhovniceasca a poporului roman“, ii inscrie in calendar cu vrednica cinstire pe Sfintii Marturisitori ai Ardealului, pe luptatorii pentru apararea dreptei credinte.
Oare asa intelege Nicolae Corneanu sa cinsteasca pe mucenicul Atanasie Tudoran [12], Sfant roman trecut in calendarul Bisericii Ortodoxe cu numai doua saptamani inaintea gestului apostat, Mucenic martirizat de stramosii celor cu care astazi mitropolitul ortodox al Banatului se infrateste in credinta prin impartasire?
Dupa cum stim, cele doua dimensiuni ale Bisericii, cea luptatoare si cea triumfatoare [13], se afla intr-o permanenta comuniune, manifestata in mod deplin in Dumnezeiasca Taina a Dumnezeiestii Liturghii. Mai poate mitropolitul Corneanu sa ramana in comuniune cu mucenicul Nicolae Oprea, cu marturisitorii Visarion si Sofronie, cu mitropolitul Iosif, cu preotul Ioan din Gales, cata vreme ei s-au sfintit tocmai pentru ca au marturisit Credinta Ortodoxa, opunandu-se catolicizarii romanilor din Ardeal, iar el se impartaseste cu cei care se revendica urmasii ucigasilor lor? Iar daca nu se mai poate afla in comuniune cu ei cum va putea sa ramana in comuniune cu Trupul Bisericii care-i cinsteste ca Sfinti, cu Mantuitorul Hristos care i-a preaslavit in Imparatia Sa?
Dupa smerita noastra cugetare, daca nu se iau masuri urgente, lucrurile pot sa conduca la o grava criza bisericeasca. Judecand dupa „usuratatea de minte” cu care a actionat pana acum, mitropolitul Corneanu ar putea fi in stare - lucru sugerat si de comunicatul comunitatii unite din Romania din data de 26 mai - sa se rupa de BOR si sa incerce sa treaca, cu turma cu tot, la cei uniti cu catolicii. Si vor fi cele de pe urma ale sale mai rele decat cele dintai.
Prin impartasirea din painea celor care cu ura nesfarsita s-au luptat impotriva dreptei Credinte, facand Bisericii lui Hristos din Ardeal si de pretutindeni mai mult rau decat paganii si turcii oarecand, mitropolitul Corneanu isi afirma, din pacate, o noua identitate, ne da de inteles ca se uneste cu cei care sunt in afara Bisericii stramosesti [14]. Asumarea acestei pozitii nu este insa compatibila cu cinstea de intaistatator al Mitropoliei Banatului, ce se cuvine sa fie faclie a adevarului si aparator al credintei ortodocsilor romani de pe acele meleaguri.
Avand in vedere toate acestea, in numele tuturor monahilor romani din Sfantul Munte care se simt solidari in comuniunea de rugaciune cu Biserica si neamul in care s-au nascut trupeste si duhovniceste, va rugam sa indepartati cat se poate de curand confuzia si pericolul pe care actul mitropolitului Corneanu le face sa planeze asupra credinciosilor Bisericii Ortodoxe de pretutindeni. Ne rugam Parintelui Ceresc ca Sfantul Duh sa nu intarzie sa se arate si acum ajutator. Datoria noastra ca fii ai Bisericii celei Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca este de a ne arata vrednici urmatori ai Sfintilor Parinti prin pazirea invataturii Evangheliei Domnului si a Sfintelor Canoane, care ne sunt straja si calauza nemincinoasa pe calea mantuirii in Hristos. Avem toata nadejdea ca nu veti pregeta sa veghjeati la linistea si pacea Bisericii Ortodoxe Romane.
Avand acestea in minte, cerem Inalta binecuvantare a Arhieriilor Voastre. Cu adanca smerenie si cu tot respectul cuvenit.
23 mai/5 iunie 2008
Praznicul „Inaltarea Domnului”.
Schitul „Sfantul Dimitrie” - Lacu
Urmeaza semnaturile
___________________________________________________________
[1] Sfantul Teodor Studitul, vezi volumul: Dreapta credinta in scrierile Sfintilor Parinti, Editura Sophia, Bucuresti, 2006, pag. 89.
[2] Epistola catre monahi, PG 26, 1188
[3] Sfantul Teodor Studitul, op. Cit., p. 134.
[4] Vezi interviul din ziarul formula AS, nr. 611, 2004.
[5] Un inchinator din Tara ne-a spus de curand ca Intaistatatorul de la Timisoara a invitat in aceasta vara (2-4 iulie) pe un vestit predicator sectant pentru a da o mana de ajutor la „evanghelizarea” crestinilor banateni!…
[6] Sf. Teodor Studitul, op. cit., pag. 89
[7] Sf. Teodor Studitul, op. cit., pag. 133.
[8] A se vedea valoroasele lucrari ale unor mari profesori romani de teologie ortodoxa: Preot Prof. P. Deheleanu, Erezia primatului papal. Ce invata catolicii si ce spune Biblia, in Revista Ortodoxia, nr. 2-3, 1949, pp. 143-170; Prof.. Grigore T. Marcu, Episcopatul Roman al Sfantului Apostol Petru in lumina Noului Testament. Obarsiile dubioase ale unei legende, in Rev. Ortodoxia, nr. 4, 1949, pp. 116-129; Prof. Teodor M. Popescu, Cezaro-papismul romano-catolic de ieri si de azi, in Rev. Ortodoxia, nr. 4, 1951, pp. 495-538.
[9] Vezi pr. Prof. Dumitru Staniloae, Uniatismul din Transilvania. Incercare de dezbinare a poporului roman, Bucuresti, 1973.
[10] Sf. Teodor Studitul, op. cit., pag. 89
[11] Faptul ca papalitatea nu si-a schimbat deloc modul de a vedea lucrurile si de a actiona reiese clar din recenta beatificare a cardinalului Augustine Stepinac al Zagrebului - Croatia -, instigatorul moral din spatele hoardelor fasciste de ostasi catolici si uniti ale lui Ante Pavelici (pe care Vaticanul l-a ajutat sa scape in America Latina), care intre 1941 - 1945, in numele Ssintei Cruci, au omorat peste 800.000 de ortodocsi pentru ca aurefuzat sa-si paraseasca Credinta, silind totodata alte 200.000 de sarbi sa imbratiseze uniatia. Din marturiile celor care au supravietuit rezulta ca cei mai nemilosi tortionari proveneau dintre unitii cu Roma. Asa a inteles papalitatea sa-si desfasoare activitatea „misionara” in ultima mie de ani, iar sustinea activa astazi a prozelitismului uniat din toate tarile ortodoxe este cea mai buna dovada ca nu se dezice de trecut.
Vezi si Valeri Anania, Pro Memoria. Actiunea Catolicismului in Romania interbelica, Editura IBMBOR, 1992, pag. 108-110.
[12] „La 12 noiembrie 1763, pe platoul din Salva, a avut loc executia. Atanasie Tudoran a fost frant cu roata de sus pana jos, iar capul i-a fost legat de o roata, <
[13] „Intrebare: Cine sunt membrii Bisericii?
Raspuns: Membrii Bisericii de pe pamant sau luptatoare sunt toti cei care s-au incorporat in Hristos, prin Botez, Mirungere si Euharistie, marturisind aceeasi credinta una si intreaga a Bisericii, afara de eretici, de schismatici si de lepadatii de credinta, care singuri s-au asezat in afara Bisericii. Membrii Bisericii biruitoare sunt dreptii si ingerii”
Din catehismul: Credinta Ortodoxa, Intrebarea 272, Editura Trinitas, Iasi, 2000, p. 136
[14] „Intrebare: Despartirea Bisericii apusene de cea rasariteana n-a adus si ruperea unitatii Bisericii?
Raspuns: Despartirea n-a atins unitatea Bisericii, pentru ca aceasta unitate nu se poate destrama niciodata, oricare ar fi numarul si calitatea ereticilor, care se smulg de la sanul Bisericii. Ereziile si schismele, oricat de multe si de mari ar fi, nu pot desfiinta Biserica cea una, pentru ca ea este strans unita cu Capul ei, Care este Iisus Hristos. Unitatea Bisericii este mai presus de fire si ea nu poate fi zdruncinata de nimeni”.
Din Catehismul: Credinta Ortodoxa, Intrebarea 276, Editura Trinitas, Iasi 2000, p. 138.
Wednesday, June 4, 2008
Moment de cumpănă în viaţa Bisericii noastre
Mitropolitul ortodox al Timişoarei, Înalt Prea Sfinţitul Nicolae Corneanu, a încălcat – după cum confirmă martorii, fotografiile şi chiar declaraţiile stângace ale celui în cauză – canoanele Bisericii, şi a dat naştere multor sminteli şi tulburări, împărtăşindu-se cu greco-catolicii, cu care Ortodoxia nu se află în comuniune euharistică. Cum nu sunt în măsură să lămuresc după cuviinţă toate implicaţiile acestui gest, las acest lucru în seama părintelui Iustin Pârvu, călugăr ce a supravieţuit temniţelor comuniste, exemplu de înaltă vieţuire creştină şi mare duhovnic al acestui popor. (Scrisoarea este preluată de pe blogul lui Claudiu Târziu - http://www.rostonline.org/blog/claudiu/index.html ).
Scrisoare deschisa a Parintelui Iustin Pârvu catre Patriarh
În atenţia Preafericitului Părinte Daniel – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Preafericite Părinte Patriarh,
Cu fiască supunere dar şi cu adâncă îndurerare vă adresez această scrisoare eu, nevrednicul şi cel mai mic între slujitorii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică.
Un fapt cutremurător a zguduit şi a derutat întreaga ortodoxie românească. Faţa ortodoxiei s-a pătat astăzi ruşinos, printr-un fapt unic în ultimii trei sute de ani de dăinuire a Sfintei noastre Biserici, prin gestul neortodox al fratelui nostru de suferinţă, Înalt Preasfinţia Sa Mitropolitul Nicolae Corneanu. Şi dacă actul necanonic al uniaţiei din Transilvania de acum trei secole a îndurerat ortodoxia, acum şi mai mult, din moment ce atunci poporul nostru suferea greaua asuprire străină, iar acum - nesiliţi de nimeni - ne facem părtaşi ereziei papistaşe.
Preafericirea Voastră, nu sunt eu în măsură şi nu îndrăznesc să reamintesc unui întâistătător al Bisericii sfintele canoane şi predania sfintei noastre Biserici Ortodoxe. Le cunoaşteţi şi vi le însuşiţi, de asemenea, prea-bine. Însă mă mustră cuvintele ferme ale marelui între sfinţii şi patriarhii noştri, Sfântul Ioan Gură de Aur, luminătorul a toată lumea, când spune „Să nu fim părtaşi faptelor necurate ale întunericului, ci mai degrabă, mustraţi-le pe faţă” – şi nu pot să tac, văzând cum un înalt mitropolit al nostru, vechi de zile şi cu atâta experienţă, se împărtăşeşte cu cei ce au apostat de la dreapta credinţă. Aici, după cum bine-ştiţi, se încalcă grav canonul 46 apostolic, care spune clar: „Episcopul, sau prezbiterul, ereticesc botez primind, sau jertfă, a se caterisi poruncim. Că ce conglăsuire este lui Hristos cu Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?” De asemenea, canonul 45, care spune: „Episcopul, sau prezbiterul, sau diaconul, împreună cu ereticii rugându-se, să se afurisească numai; Iar de au dat lor voie ca unor clerici a lucra ceva, să se caterisească”. Dar nu numai atât. Se ştie că uniatismul şi, prin urmare greco-catolicismul, a fost nu numai un atentat asupra purităţii sfintei noastre ortodoxii, ci a fost un atentat şi asupra fiinţei şi unităţii neamului românesc. Un astfel de gest al unui mitropolit ortodox nu face decât să reînvie această neagră pagină din istoria poporului nostru.
Poporul nostru, de-a lungul istoriei, a ştiut să convieţuiască paşnic cu toate religiile lumii, însă nu a acceptat niciodată ştirbirea propriei credinţe. Noi am nădăjduit că acest dialog ecumenic, pe care Biserica noastră îl poartă de la o vreme încoace, să fie rodnic, paşnic şi fără apostazii. Dar iată care sunt roadele lui acum. Acest gest nu face decât să ducă la scindare şi nicidecum la o unitate întemeiată în adevărul Sfinţilor Părinţi.
Dureros, Preafericirea voastră, foarte dureros. În istoria Bisericii noastre au mai fost căderi ale clerului nostru, cum s-a întâmplat în perioada uniaţiei, când 80% din preoţi au acceptat compromisul, lepădându-şi sfânta lor credinţă. Să nu creăm ca şi atunci sminteală în rândul credincioşilor noştri.
Preafericirea voastră, acum când neamul nostru este din nou ameninţat cu destrămarea, când Transilvania este atât de râvnită de cei răuvoitori şi răucredincioşi, când peste ortodoxia noastră au năvălit fel şi fel de obiceiuri păgâne, cum ar fi homosexualitatea, avorturile, când sfintele icoane nu mai au loc în clasele copiilor noştri, vă rugăm, pentru sângele atâtor mucenici şi martiri ai neamului nostru, vărsat pentru apărarea credinţei şi a acestui neam, să luaţi atitudinea necesară, în conformitate cu canoanele şi predania Sfinţilor noştri Părinţi, ca acest episcop să fie pedepsit cu caterisirea, spre pocăinţa şi îndreptarea sa şi spre lauda sfintei noastre Biserici. În puterea Sinodului pe care îl păstoriţi stă să nu lase să se sfărâme unitatea Bisericii noastre.
De aceea vă rog, Preafericirea Voastră, să supuneţi atenţiei Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române această problemă în cadrul discuţiilor ce vor avea loc în prima şedinţă a Sfântului Sinod. Nu lăsaţi ca turma să se destrame şi mânia lui Dumnezeu să vină asupra acestui neam.
Cu plecăciune şi adânc respect,
Protos. Iustin Pârvu
1 iunie 2008
Prăznuirea Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful
Prea Fericirii Sale, Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române şi preşedintele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
Scrisoare deschisa a Parintelui Iustin Pârvu catre Patriarh
În atenţia Preafericitului Părinte Daniel – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Preafericite Părinte Patriarh,
Cu fiască supunere dar şi cu adâncă îndurerare vă adresez această scrisoare eu, nevrednicul şi cel mai mic între slujitorii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică.
Un fapt cutremurător a zguduit şi a derutat întreaga ortodoxie românească. Faţa ortodoxiei s-a pătat astăzi ruşinos, printr-un fapt unic în ultimii trei sute de ani de dăinuire a Sfintei noastre Biserici, prin gestul neortodox al fratelui nostru de suferinţă, Înalt Preasfinţia Sa Mitropolitul Nicolae Corneanu. Şi dacă actul necanonic al uniaţiei din Transilvania de acum trei secole a îndurerat ortodoxia, acum şi mai mult, din moment ce atunci poporul nostru suferea greaua asuprire străină, iar acum - nesiliţi de nimeni - ne facem părtaşi ereziei papistaşe.
Preafericirea Voastră, nu sunt eu în măsură şi nu îndrăznesc să reamintesc unui întâistătător al Bisericii sfintele canoane şi predania sfintei noastre Biserici Ortodoxe. Le cunoaşteţi şi vi le însuşiţi, de asemenea, prea-bine. Însă mă mustră cuvintele ferme ale marelui între sfinţii şi patriarhii noştri, Sfântul Ioan Gură de Aur, luminătorul a toată lumea, când spune „Să nu fim părtaşi faptelor necurate ale întunericului, ci mai degrabă, mustraţi-le pe faţă” – şi nu pot să tac, văzând cum un înalt mitropolit al nostru, vechi de zile şi cu atâta experienţă, se împărtăşeşte cu cei ce au apostat de la dreapta credinţă. Aici, după cum bine-ştiţi, se încalcă grav canonul 46 apostolic, care spune clar: „Episcopul, sau prezbiterul, ereticesc botez primind, sau jertfă, a se caterisi poruncim. Că ce conglăsuire este lui Hristos cu Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?” De asemenea, canonul 45, care spune: „Episcopul, sau prezbiterul, sau diaconul, împreună cu ereticii rugându-se, să se afurisească numai; Iar de au dat lor voie ca unor clerici a lucra ceva, să se caterisească”. Dar nu numai atât. Se ştie că uniatismul şi, prin urmare greco-catolicismul, a fost nu numai un atentat asupra purităţii sfintei noastre ortodoxii, ci a fost un atentat şi asupra fiinţei şi unităţii neamului românesc. Un astfel de gest al unui mitropolit ortodox nu face decât să reînvie această neagră pagină din istoria poporului nostru.
Poporul nostru, de-a lungul istoriei, a ştiut să convieţuiască paşnic cu toate religiile lumii, însă nu a acceptat niciodată ştirbirea propriei credinţe. Noi am nădăjduit că acest dialog ecumenic, pe care Biserica noastră îl poartă de la o vreme încoace, să fie rodnic, paşnic şi fără apostazii. Dar iată care sunt roadele lui acum. Acest gest nu face decât să ducă la scindare şi nicidecum la o unitate întemeiată în adevărul Sfinţilor Părinţi.
Dureros, Preafericirea voastră, foarte dureros. În istoria Bisericii noastre au mai fost căderi ale clerului nostru, cum s-a întâmplat în perioada uniaţiei, când 80% din preoţi au acceptat compromisul, lepădându-şi sfânta lor credinţă. Să nu creăm ca şi atunci sminteală în rândul credincioşilor noştri.
Preafericirea voastră, acum când neamul nostru este din nou ameninţat cu destrămarea, când Transilvania este atât de râvnită de cei răuvoitori şi răucredincioşi, când peste ortodoxia noastră au năvălit fel şi fel de obiceiuri păgâne, cum ar fi homosexualitatea, avorturile, când sfintele icoane nu mai au loc în clasele copiilor noştri, vă rugăm, pentru sângele atâtor mucenici şi martiri ai neamului nostru, vărsat pentru apărarea credinţei şi a acestui neam, să luaţi atitudinea necesară, în conformitate cu canoanele şi predania Sfinţilor noştri Părinţi, ca acest episcop să fie pedepsit cu caterisirea, spre pocăinţa şi îndreptarea sa şi spre lauda sfintei noastre Biserici. În puterea Sinodului pe care îl păstoriţi stă să nu lase să se sfărâme unitatea Bisericii noastre.
De aceea vă rog, Preafericirea Voastră, să supuneţi atenţiei Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române această problemă în cadrul discuţiilor ce vor avea loc în prima şedinţă a Sfântului Sinod. Nu lăsaţi ca turma să se destrame şi mânia lui Dumnezeu să vină asupra acestui neam.
Cu plecăciune şi adânc respect,
Protos. Iustin Pârvu
1 iunie 2008
Prăznuirea Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful
Prea Fericirii Sale, Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române şi preşedintele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
Subscribe to:
Posts (Atom)