Îngerul cel mai întâi stătător din cer a fost trimis să zică ţie, Născătoare de Dumnezeu: bucură-te, vestind, prin dumnezeiasca Întrupare a lui Hristos, bucuria ce avea să se nască dintru tine la toată lumea, care pierea în necazuri. Pentru aceasta şi noi, cei împovăraţi cu păcate, nădejde de mântuire prin tine dobândim, pentru care cu umilinţă cântăm ţie:
Bucură-te, bunăvoinţă a lui Dumnezeu către noi, cei păcătoşi;
Bucură-te, tare apărătoare a celor ce se căiesc înaintea lui Dumnezeu pentru păcatele lor;
Bucură-te, chemarea lui Adam cel căzut;
Bucură-te, izbăvirea lacrimilor Evei;
Bucură-te, ceea ce ne curăţeşti de întinăciunea păcatelor;
Bucură-te, baie, care speli cugetul nostru;
Bucură-te, ceea ce ai născut pe Izbăvitorul, Care în dar curăţă fărădelegile noastre;
Bucură-te, ceea ce eşti cu totul minunată, împăcarea tuturor către Dumnezeu;
Bucură-te, pod, care cu adevărat ne treci pe noi de la moarte la viaţă;
Bucură-te, ceea ce ai mântuit lumea din potopul păcatului;
Bucură-te, scară cerească, pe Care S-a pogorât la noi Domnul;
Bucură-te, mijlocitoarea tuturor către Dumnezeu;
Bucură-te, ceea ce eşti plină de dar, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucuria tuturor celor necăjiţi!
(Din "Acatistul Maicii Domnului, Bucuria tuturor celor necăjiţi")
Monday, September 8, 2008
Friday, September 5, 2008
Coloana sonoră - primii 30 de ani (VI)
Când te apuci să-ţi faci o trupă în adolescenţă, indiferent de cum evoluează ea ulterior, una dintre consecinţe este că anumite melodii, versuri, frânturi de piese, ajung să se asocieze cu momentele cele mai importante ale propriei tale creşteri. De când am început cu Rising Shadow, în coloana sonoră a vieţii, cântecele mele au stat alături de cele ale muzicienilor pe care-i admiram. Şi chiar dacă valoarea compozitorilor era inegală, toate făceau parte din acelaşi film.
În prima perioadă repetasem la Bitch, care cânta la bas, cu mine la chitară ritmică şi voce şi Alin la chitară solo. Exersam pentru sincronizare şi începusem cu fragmente din „Sweet Leaf” (Black Sabbath), „Revelations” (Maiden), „Mirror Mirror” (Candlemass), „Orion” (Metallica) şi „Anarchy in the UK”. Băieţii tot trăgeau de mine să-l cooptăm pe Alberto, dar eu nici nu vroiam să aud. Nu credeam că încăpem în aceeaşi teacă. Nu ştiu nici până azi dacă am încăput, sau până unde am fi putut merge împreună. Dar ştiu că într-o seară repetam cu Bitch la mine şi îl aşteptam pe Alin. În locul lui a sunat la uşă Alberto şi de atunci a început povestea Rising Shadow.
Pentru postul de baterist ne hotărâm repede să-l luăm pe Ena, după ce un coleg mai mic, Dan Finţescu, eşuează în încercarea de a bate un ritm coerent. Apucase totuşi să dea câteva autografe. Repetăm la Bitch, tot fără tobe, de data asta „Dead Skin Mask”. Eu, rămas doar cu vocea, nu ştiu cum să fac să-l imit pe Araya. Luăm repede vacanţă şi Alin şi Alberto încep să-mi plănuiască debarcarea.
Prima surpriză neplăcută este preţul pe care trebuie să-l plătim pentru a avea o sală ca lumea. Alin şi Alberto îmi comunică nonşalanţi că vom avea doi basişti, fiindcă îl luăm în trupă şi pe Ricsi, coleg de liceu, pe care eu îl ştiam vag după tricourile cu Guns’n’Roses, şi al cărui tată e ambasadorul Ungariei la Bucureşti, şi are un loc unde ne putem amenaja sala, în subsolul reşedinţei. Sar ca ars, nici nu vreau să aud de aşa ceva. După certuri interminabile, îl punem pe Ricsi la chitară acustică. Urmează să înregistrăm o piesă mai veche, pe jumătate furată, pe jumătate originală, „Sicriul de gheaţă”. Sunt revoltat, refuz să cânt pe ea, dar merg cu ceilalţi în studioul Magic Sound când o înregistrează, cu Alin la voce, dublat de buna noastră prietenă Mary. Plecarea mea din trupă pare iminentă.
...şi totuşi Alberto descoperă „Clouds”. Şi îşi spune, „aşa vreau să cânt şi eu”. Vine cu o piesă ceva mai metal, căreia Alin propune să-i adăugăm versuri de Shakespeare, dar eu optez pentru o poezie proprie şi avem „The Death of Innocence”. Între timp zboară şi Ena de la tobe şi Alin îi ia locul, Ricsi rămânând chitarist ritmic. Lucrurile încep să se mişte, îi arăt lui Alberto fragmentul din „Dream of Heaven”, el compune restul – adică cea mai mare parte – şi iaca încă o piesă. Prima înregistrată. În studio Alin nu poate bate şi în locul lui trage un vechi tobar experimentat, Mitel Bratoveanu, care se întâmplă să fie prin zonă. Când trag vocea de death, unul dintre inginerii de sunet spune: „Pe grohăială ăsta-i mai bun decât Ramon”. Adică Ramon Radosav de la Cargo. E propoziţia decisivă pentru ceilalţi: rămân.
Şi apropo de Cargo. „Destin”. Eu îi ştiam de la „Povestiri din gară”, dar al doilea album ne marchează pe toţi. Piesa-titlu, „Clasa muncitoare”, tulburătoarea „Astăzi şi mâine”. Timpuri Noi Unplugged, evident. Cu astea creştem toţi. Curând ne amintim de Tectonic, pe care îi părăsisem după ce începusem cu ei mersul la concerte dure. Dar Rising Shadow cântă prima dată la ei în deschidere, în clubul Facultăţii de Litere, pe 6 mai 1995. Între timp mai apăruseră două piese, „Tears of the Sunset” – despre care mă hotărâsem deja că va fi şi titlul albumului – şi „Les fleurs du mal”, pe versuri de Baudelaire. Cântăm şi un cover Venom, „Buried Alive”. În public, colegi şi prieteni, deci succesul e garantat. După două săptămâni ne trezim pe scena Sălii Polivalente, în deschiderea unui maraton rock ce avea să ţină toată noaptea, cu Cargo cap de afiş. Era trupa momentului şi pentru noi. Tremurând de emoţie cântăm trei piese şi vorbim despre ele până dimineaţa. E prima mea ceartă cu sponsorii. Varianta live a lui „Tears of the Sunset”, cu mici retuşuri, apare pe primul nostru demo, „Words of Ancient Wisdom”, alături de un intro, „Dream of Heaven” şi „Les fleurs du mal (Bénédiction)”, cu un superb aranjament de clape compus şi cântat de colegul nostru, Christian Vasiliu.
Între timp la Bucureşti concertează greii vremurilor vechi aşa că îi văd, încântat, deşi nu înţeleg mare lucru, pe Paul Rodgers şi John Mayall. În valul de trupe noi de doom şi death-metal, găsim şi excepţia care ne cucereşte, progresiva Dream Theater cu clasicul „Images and Words”. După o lungă perioadă de reticenţă încep să mă apropii de Type O Negative, şi „Bloody Kisses”, cu blasfemiatoarea „Christian Woman”, „Black Number 1”, „Summer Breeze” sau „Frozen” devine muzica preferată a tuturor depresiilor adolescentine. În aceeaşi perioadă îl descopăr, cu ajutorul colegului meu de bancă, Andrei Tarachiu, pe Bob Marley.
Continuăm să ne certăm dar trupa se mişcă. Chiar şi Ricsi intră în atmosfera metal a pieselor, deşi pe înregistrări Alberto trage în secret şi partea lui. Încep într-o dimineaţă cu Bitch „Ancient Scars” şi odată cu sosirea lui Alberto terminăm cea mai lungă piesă de pe album, apoi tot Alberto vine şi cu ceea ce avea să devină „Memories of Golgotha”. Concertele mai bune sau mai rele continuă să vină şi ele. Ne gândim la noi preluări şi apariţia lui „Wildhoney” ne oferă prilejul să cădem de acord asupra lui „Whatever That Hurts”. Apoi „As I Die”, Paradise Lost. Reuşesc să mă cert cu cei de la Magic Sound, după ce îi înjur pe o filmare destinată uzului intern, care ajunge la ei dintr-o neglijenţă a lui Alberto. Ne împăcăm, dar după o bună bucată de vreme. Aflăm cum e să te urască jumătate din scenă. Mulţi ne asociază cu jeep-ul şi cu banii lui Ricsi şi invidia începe să lucreze. Ne vedem de drumul nostru, izolaţi de mişcare şi nepăsători. Alberto îi distruge fără să vrea chitara acustică lui Ricsi şi, cum de fapt era a tatălui lui, suntem la un pas să rămânem fără sală şi fără scule. Vara repetăm în pod la Alin. Bitch insistă să fac şi versuri sociale şi aşa apare death-metal-ul „Black World”. Alin începe şi el să meşterească la o piesă. Mă gândesc să-i spunem „One Cry of Hate”.
Dar toamna vine cu o veste proastă, pentru că Alin nu trece de corigenţa la fizică şi rămâne repetent. Părinţii nu-l mai lasă în „deplasări”, aşa că îl luăm în locul lui pe Radu Ţiu, care cânta ca solist vocal cu trupa Astrophagastra, ce debutase la Arenele Romane, alături de noi, într-un concert cu Altar cap de afiş. Clujenii fuseseră mult timp în inimile noastre, ca prima trupă românească de thrash modern, cu al lor „The Last Warning”, dar întoarcerea spre hardcore şi atitudinea arogantă din acel concert ne îndepărtează de ei. Cântăm cu Radu la Satu Mare, unde ne împrietenim cu sucevenii de la New Age, cu care bem peste măsură. Sun influenţa lor încep să mă interesez de muzica bizantină şi cumpăr câteva casete cu acatiste de la Cernica. Tot cu Radu la Aleşd, un orăşel minuscul dar foarte primitor, unde câştigăm premiul I.
În Bucureşti apăruse Hard’n’Heavy Cafe, unde ne mutasem după ceva vreme sala de repetiţii. Cântăm aici de nenumărate ori, o dată cu Alin plângând în faţa scenei pentru că la tobe era Radu, care îi cedează locul pentru câteva piese... şi în cele din urmă definitiv. Câştigasem concursul „Romanian Underground I” şi primisem ore de studio pentru a înregistra un album.
Apropierea mea timidă de black-metal trece prin Moonspell, „Wolfheart”. „Wolfshade”, „Of Dream and Drama” sau „Alma Mater” devin în scurt timp şi unele dintre preferatele lui Bitch. Cu „In the Nightside Eclipse” al lui Emperor, propus de Larry, adopt definitiv genul. Descoperim destul de repede Satyricon („The Shadowthrone” şi „Dark Medieval Times”, în ordinea ascultării) sau Wongraven, în timp ce pe Burzum îi dispreţuim atunci ca şi acum. Bitch vine într-o zi cu Lacrimosa, „Inferno”, şi îl luăm în râs o săptămână. După câteva luni, când ne decidem să ascultăm mai atenţi, ne place şi nouă. Sau cel puţin unora dintre noi. Pe mine trupa mă cucereşte cu „Alles Lüge”. Dar cea mai importantă descoperire muzicală pe care o fac în ultimul an de liceu e albumul „The Principle of Evil Made Flesh”. Adus de o colegă nouă de liceu, cu un an mai mică, Doro, nu-i impresionează deloc pe Bitch şi pe Alberto, în timp ce eu sunt fascinat de profunzimea poetică şi expresia muzicală. „One Final Graven Kiss”, „The Forest Whispers My Name” sau „In Secret Love We Drown” sunt titluri care îmi rămân întipărite în minte şi încerc şi eu să aduc o influenţă în Rising Shadow. Nu-mi iese.
Este parcă o concurenţă între mulţi dintre cei din gaşca noastră: cine a ascultat mai multă muzică, cine şi-a cumpărat primul noutăţile, cine ştie cele mai multe titluri. Ne scăldăm în muzică. Luăm casete cu grămada. Pe unele le ascultăm până se toceşte banda – de pildă Faith No More, „The Real Thing”, cu „From Out of Nowhere”, „Epic”, sau preferata lui Alin, „Edge of the World” – pe altele abia apucăm să le trecem în revistă, cum sunt albumele Savatage, dintre care eu aprofundez la acea vreme doar „Dead Winter Dead”. Aproape că nu avem timp să ţinem pasul cu noi înşine, dar pasiunea e de nestăvilit. 1995 aduce şi noul Iron Maiden, cu Blaze Bayley, „The X Factor”. Nu e Bruce, e clar, dar câteva piese sunt foarte bune. „The Sign of the Cross”, „Man on the Edge”, „Judgement of Heaven”. Paul Bostaph trece examenul la Slayer cu „Divine Intervention”. Piesa titlu devine una dintre preferatele mele din toate timpurile, iar la „Dittohead” încerc zadarnic să pronunţ versurile în tempo-ul piesei. După „Pentecost III”, superb, Darren White pleacă din Anathema. Primul album fără el, „The Silent Enigma” e o nouă faţă a aceleiaşi muzici minunate. Rămânem fani. Rock 95, punctul culminant al unei evoluţii: Iron Maiden la Polivalentă. Ce dacă e cu Blaze, vedem „Hallowed Be Thy Name” live!!! În prima zi, Kreator, în turneul de promovare pentru „Cause for Conflict”. Grei. „Cel mai bun sunet de tobe auzit în România până acum”, spune Liviu Hoisan. N-am aşa ureche formată. Pur şi simplu îmi place. Mult. Momentul emoţionant al festivalului e prima apariţie a lui Kempes, după accidentul de motocicletă suferit. Dar tot cu „Fear of the Dark” în urechi plecăm acasă.
În prima perioadă repetasem la Bitch, care cânta la bas, cu mine la chitară ritmică şi voce şi Alin la chitară solo. Exersam pentru sincronizare şi începusem cu fragmente din „Sweet Leaf” (Black Sabbath), „Revelations” (Maiden), „Mirror Mirror” (Candlemass), „Orion” (Metallica) şi „Anarchy in the UK”. Băieţii tot trăgeau de mine să-l cooptăm pe Alberto, dar eu nici nu vroiam să aud. Nu credeam că încăpem în aceeaşi teacă. Nu ştiu nici până azi dacă am încăput, sau până unde am fi putut merge împreună. Dar ştiu că într-o seară repetam cu Bitch la mine şi îl aşteptam pe Alin. În locul lui a sunat la uşă Alberto şi de atunci a început povestea Rising Shadow.
Pentru postul de baterist ne hotărâm repede să-l luăm pe Ena, după ce un coleg mai mic, Dan Finţescu, eşuează în încercarea de a bate un ritm coerent. Apucase totuşi să dea câteva autografe. Repetăm la Bitch, tot fără tobe, de data asta „Dead Skin Mask”. Eu, rămas doar cu vocea, nu ştiu cum să fac să-l imit pe Araya. Luăm repede vacanţă şi Alin şi Alberto încep să-mi plănuiască debarcarea.
Prima surpriză neplăcută este preţul pe care trebuie să-l plătim pentru a avea o sală ca lumea. Alin şi Alberto îmi comunică nonşalanţi că vom avea doi basişti, fiindcă îl luăm în trupă şi pe Ricsi, coleg de liceu, pe care eu îl ştiam vag după tricourile cu Guns’n’Roses, şi al cărui tată e ambasadorul Ungariei la Bucureşti, şi are un loc unde ne putem amenaja sala, în subsolul reşedinţei. Sar ca ars, nici nu vreau să aud de aşa ceva. După certuri interminabile, îl punem pe Ricsi la chitară acustică. Urmează să înregistrăm o piesă mai veche, pe jumătate furată, pe jumătate originală, „Sicriul de gheaţă”. Sunt revoltat, refuz să cânt pe ea, dar merg cu ceilalţi în studioul Magic Sound când o înregistrează, cu Alin la voce, dublat de buna noastră prietenă Mary. Plecarea mea din trupă pare iminentă.
...şi totuşi Alberto descoperă „Clouds”. Şi îşi spune, „aşa vreau să cânt şi eu”. Vine cu o piesă ceva mai metal, căreia Alin propune să-i adăugăm versuri de Shakespeare, dar eu optez pentru o poezie proprie şi avem „The Death of Innocence”. Între timp zboară şi Ena de la tobe şi Alin îi ia locul, Ricsi rămânând chitarist ritmic. Lucrurile încep să se mişte, îi arăt lui Alberto fragmentul din „Dream of Heaven”, el compune restul – adică cea mai mare parte – şi iaca încă o piesă. Prima înregistrată. În studio Alin nu poate bate şi în locul lui trage un vechi tobar experimentat, Mitel Bratoveanu, care se întâmplă să fie prin zonă. Când trag vocea de death, unul dintre inginerii de sunet spune: „Pe grohăială ăsta-i mai bun decât Ramon”. Adică Ramon Radosav de la Cargo. E propoziţia decisivă pentru ceilalţi: rămân.
Şi apropo de Cargo. „Destin”. Eu îi ştiam de la „Povestiri din gară”, dar al doilea album ne marchează pe toţi. Piesa-titlu, „Clasa muncitoare”, tulburătoarea „Astăzi şi mâine”. Timpuri Noi Unplugged, evident. Cu astea creştem toţi. Curând ne amintim de Tectonic, pe care îi părăsisem după ce începusem cu ei mersul la concerte dure. Dar Rising Shadow cântă prima dată la ei în deschidere, în clubul Facultăţii de Litere, pe 6 mai 1995. Între timp mai apăruseră două piese, „Tears of the Sunset” – despre care mă hotărâsem deja că va fi şi titlul albumului – şi „Les fleurs du mal”, pe versuri de Baudelaire. Cântăm şi un cover Venom, „Buried Alive”. În public, colegi şi prieteni, deci succesul e garantat. După două săptămâni ne trezim pe scena Sălii Polivalente, în deschiderea unui maraton rock ce avea să ţină toată noaptea, cu Cargo cap de afiş. Era trupa momentului şi pentru noi. Tremurând de emoţie cântăm trei piese şi vorbim despre ele până dimineaţa. E prima mea ceartă cu sponsorii. Varianta live a lui „Tears of the Sunset”, cu mici retuşuri, apare pe primul nostru demo, „Words of Ancient Wisdom”, alături de un intro, „Dream of Heaven” şi „Les fleurs du mal (Bénédiction)”, cu un superb aranjament de clape compus şi cântat de colegul nostru, Christian Vasiliu.
Între timp la Bucureşti concertează greii vremurilor vechi aşa că îi văd, încântat, deşi nu înţeleg mare lucru, pe Paul Rodgers şi John Mayall. În valul de trupe noi de doom şi death-metal, găsim şi excepţia care ne cucereşte, progresiva Dream Theater cu clasicul „Images and Words”. După o lungă perioadă de reticenţă încep să mă apropii de Type O Negative, şi „Bloody Kisses”, cu blasfemiatoarea „Christian Woman”, „Black Number 1”, „Summer Breeze” sau „Frozen” devine muzica preferată a tuturor depresiilor adolescentine. În aceeaşi perioadă îl descopăr, cu ajutorul colegului meu de bancă, Andrei Tarachiu, pe Bob Marley.
Continuăm să ne certăm dar trupa se mişcă. Chiar şi Ricsi intră în atmosfera metal a pieselor, deşi pe înregistrări Alberto trage în secret şi partea lui. Încep într-o dimineaţă cu Bitch „Ancient Scars” şi odată cu sosirea lui Alberto terminăm cea mai lungă piesă de pe album, apoi tot Alberto vine şi cu ceea ce avea să devină „Memories of Golgotha”. Concertele mai bune sau mai rele continuă să vină şi ele. Ne gândim la noi preluări şi apariţia lui „Wildhoney” ne oferă prilejul să cădem de acord asupra lui „Whatever That Hurts”. Apoi „As I Die”, Paradise Lost. Reuşesc să mă cert cu cei de la Magic Sound, după ce îi înjur pe o filmare destinată uzului intern, care ajunge la ei dintr-o neglijenţă a lui Alberto. Ne împăcăm, dar după o bună bucată de vreme. Aflăm cum e să te urască jumătate din scenă. Mulţi ne asociază cu jeep-ul şi cu banii lui Ricsi şi invidia începe să lucreze. Ne vedem de drumul nostru, izolaţi de mişcare şi nepăsători. Alberto îi distruge fără să vrea chitara acustică lui Ricsi şi, cum de fapt era a tatălui lui, suntem la un pas să rămânem fără sală şi fără scule. Vara repetăm în pod la Alin. Bitch insistă să fac şi versuri sociale şi aşa apare death-metal-ul „Black World”. Alin începe şi el să meşterească la o piesă. Mă gândesc să-i spunem „One Cry of Hate”.
Dar toamna vine cu o veste proastă, pentru că Alin nu trece de corigenţa la fizică şi rămâne repetent. Părinţii nu-l mai lasă în „deplasări”, aşa că îl luăm în locul lui pe Radu Ţiu, care cânta ca solist vocal cu trupa Astrophagastra, ce debutase la Arenele Romane, alături de noi, într-un concert cu Altar cap de afiş. Clujenii fuseseră mult timp în inimile noastre, ca prima trupă românească de thrash modern, cu al lor „The Last Warning”, dar întoarcerea spre hardcore şi atitudinea arogantă din acel concert ne îndepărtează de ei. Cântăm cu Radu la Satu Mare, unde ne împrietenim cu sucevenii de la New Age, cu care bem peste măsură. Sun influenţa lor încep să mă interesez de muzica bizantină şi cumpăr câteva casete cu acatiste de la Cernica. Tot cu Radu la Aleşd, un orăşel minuscul dar foarte primitor, unde câştigăm premiul I.
În Bucureşti apăruse Hard’n’Heavy Cafe, unde ne mutasem după ceva vreme sala de repetiţii. Cântăm aici de nenumărate ori, o dată cu Alin plângând în faţa scenei pentru că la tobe era Radu, care îi cedează locul pentru câteva piese... şi în cele din urmă definitiv. Câştigasem concursul „Romanian Underground I” şi primisem ore de studio pentru a înregistra un album.
Apropierea mea timidă de black-metal trece prin Moonspell, „Wolfheart”. „Wolfshade”, „Of Dream and Drama” sau „Alma Mater” devin în scurt timp şi unele dintre preferatele lui Bitch. Cu „In the Nightside Eclipse” al lui Emperor, propus de Larry, adopt definitiv genul. Descoperim destul de repede Satyricon („The Shadowthrone” şi „Dark Medieval Times”, în ordinea ascultării) sau Wongraven, în timp ce pe Burzum îi dispreţuim atunci ca şi acum. Bitch vine într-o zi cu Lacrimosa, „Inferno”, şi îl luăm în râs o săptămână. După câteva luni, când ne decidem să ascultăm mai atenţi, ne place şi nouă. Sau cel puţin unora dintre noi. Pe mine trupa mă cucereşte cu „Alles Lüge”. Dar cea mai importantă descoperire muzicală pe care o fac în ultimul an de liceu e albumul „The Principle of Evil Made Flesh”. Adus de o colegă nouă de liceu, cu un an mai mică, Doro, nu-i impresionează deloc pe Bitch şi pe Alberto, în timp ce eu sunt fascinat de profunzimea poetică şi expresia muzicală. „One Final Graven Kiss”, „The Forest Whispers My Name” sau „In Secret Love We Drown” sunt titluri care îmi rămân întipărite în minte şi încerc şi eu să aduc o influenţă în Rising Shadow. Nu-mi iese.
Este parcă o concurenţă între mulţi dintre cei din gaşca noastră: cine a ascultat mai multă muzică, cine şi-a cumpărat primul noutăţile, cine ştie cele mai multe titluri. Ne scăldăm în muzică. Luăm casete cu grămada. Pe unele le ascultăm până se toceşte banda – de pildă Faith No More, „The Real Thing”, cu „From Out of Nowhere”, „Epic”, sau preferata lui Alin, „Edge of the World” – pe altele abia apucăm să le trecem în revistă, cum sunt albumele Savatage, dintre care eu aprofundez la acea vreme doar „Dead Winter Dead”. Aproape că nu avem timp să ţinem pasul cu noi înşine, dar pasiunea e de nestăvilit. 1995 aduce şi noul Iron Maiden, cu Blaze Bayley, „The X Factor”. Nu e Bruce, e clar, dar câteva piese sunt foarte bune. „The Sign of the Cross”, „Man on the Edge”, „Judgement of Heaven”. Paul Bostaph trece examenul la Slayer cu „Divine Intervention”. Piesa titlu devine una dintre preferatele mele din toate timpurile, iar la „Dittohead” încerc zadarnic să pronunţ versurile în tempo-ul piesei. După „Pentecost III”, superb, Darren White pleacă din Anathema. Primul album fără el, „The Silent Enigma” e o nouă faţă a aceleiaşi muzici minunate. Rămânem fani. Rock 95, punctul culminant al unei evoluţii: Iron Maiden la Polivalentă. Ce dacă e cu Blaze, vedem „Hallowed Be Thy Name” live!!! În prima zi, Kreator, în turneul de promovare pentru „Cause for Conflict”. Grei. „Cel mai bun sunet de tobe auzit în România până acum”, spune Liviu Hoisan. N-am aşa ureche formată. Pur şi simplu îmi place. Mult. Momentul emoţionant al festivalului e prima apariţie a lui Kempes, după accidentul de motocicletă suferit. Dar tot cu „Fear of the Dark” în urechi plecăm acasă.
Thursday, September 4, 2008
Despre libertatea de a alege, în imagini
Instrucţiuni de folosire
Accesaţi link-ul de mai jos. Va apărea un anunţ conform căruia trebuie să aveţi cel puţin 18 ani. Apăsaţi pe "signing in". Introduceţi la username "Blogulpaul" si la password "PAULblogul" - atenţie la majuscule. Apăsaţi "sign in" şi uitaţi-vă până la capăt... dacă puteţi. Uneori imaginile sunt mai grăitoare decât cuvintele.
http://www.youtube.com/verify_age?next_url=/watch%3Fv%3DuaQpfrqX_AI
Accesaţi link-ul de mai jos. Va apărea un anunţ conform căruia trebuie să aveţi cel puţin 18 ani. Apăsaţi pe "signing in". Introduceţi la username "Blogulpaul" si la password "PAULblogul" - atenţie la majuscule. Apăsaţi "sign in" şi uitaţi-vă până la capăt... dacă puteţi. Uneori imaginile sunt mai grăitoare decât cuvintele.
http://www.youtube.com/verify_age?next_url=/watch%3Fv%3DuaQpfrqX_AI
Tuesday, September 2, 2008
Cenzură şi crimă în România de azi
Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa. Luptător anticomunist, trecut prin 21 de ani de închisoare politică, ajuns la un moment dat în iadul reeducării de la Piteşti, eliberat în 1964, în momentul amnistiei generale, acuzator public al celor care demolau biserici şi condamnat din nou în 1979. Eliberat la presiunile lumii libere şi exilat în 1985. Ioan Ianolide. Condamnat la închisoare de comunişti pentru viziunea sa creştină, petrece 21 de ani în detenţie. După eliberare, scrie pe ascuns „Întoarcerea la Hristos”, despre calvarul şi viaţa duhovnicească din temniţele comuniste, carte care apare în 2006, la 20 de ani de la moartea autorului. Părintele Arsenie Boca. Unul dintre marii duhovnici ai secolului XX, întemniţat de comunişti şi prigonit şi după eliberare, pînă la sfârşitul vieţii pământeşti, în 1989. Valeriu Gafencu, supranumit „sfântul închisorilor”, lumină a colegilor de detenţie prin trăirea autentic creştină, mort în închisoarea comunistă de la Târgu Ocna după ce-şi donase doza de streptomicină adusă de un prieten, pentru a-l salva pe pastorul Richard Wurmbrandt. Ieroschimonahul Daniil, fostul ziarist Sandu Tudor, condei temut al presei interbelice, călugărit şi devenit un mare trăitor al Ortodoxiei, ucis în bătaie de comunişti în temniţa de la Aiud, după ce purtase timp de 4 ani lanţuri la picioare. Părintele Arsenie Papacioc. Mare slujitor al lui Hristos, arestat şi deţinut timp de 6 ani în temniţele comuniste, astăzi, la 94 de ani, duhovnic căutat de credincioşii din toată ţara şi socotit stâlp al Ortodoxiei prin trăire şi învăţătură. Martiriul acestora nu s-a sfârşit, ci continuă în România anului 2008. Expoziţia itinerantă „Destine de martiri”, realizată de doamna profesor doctor Emilia Corbu, istoric la Muzeul Judeţean Ialomiţa, în colaborare cu Asociaţia „Rost” şi cu CNSAS a fost supusă cenzurii la Iaşi. Pentru că oricare ar fi pretextele formulate oficial într-o clasică limbă de lemn, despre cenzură este vorba. În România anului 2008. La sesizarea şefului Arhivelor Naţionale, Dorin Dobrincu şi a directorului executiv al Institutului Naţional pentru studierea Holocaustului din România, Alexandru Florian, CNSAS, în frunte cu preşedintele colegiului, Ladislau Csendes, şi-a retras contribuţia la această expoziţie. În ce consta respectiva contribuţie? În documente privind condamnarea, detenţia şi urmărirea de către Securitate a martirilor amintiţi mai sus, care, alături de fotografii, manuscrise, publicaţii şi corespondenţă, alcătuiau portretul unei epoci şi istoria unei mărturisiri. De ce s-a oprit totul? Pentru că, potrivit detractorilor, „aceste persoane nu au intrat democrate în închisoare şi nici nu au ieşit democrate”, şi pentru că, „se face imagine unor persoane care au activat în extrema dreaptă românească”. Trecând peste falsul afirmaţiei – Sandu Tudor a fost ziarist de stânga, iar dintre cei şase doar părintele Arsenie Papacioc a făcut parte din Mişcarea Legionară, înainte de a intra în monahism pentru a face doar „politica lui Hristos” – trebuie observat limbajul inchizitor, de tipul „Ministerului Adevărului” orwellian, cu care preşedintele Asociaţiei Rost, Claudiu Târziu, a comparat intervenţia brutală a pseudo-reprezentanţilor democraţiei. Unor oameni care au suferit demn în închisorile comuniste, unde au mărturisit credinţa creştină, li se refuză spaţiul public în numele aceloraşi lozinci propagandistice pentru care au fost arestaţi. Iar României i se refuză dreptul la propriul trecut, la memoria istorică, la pomenirea martirilor. Asta în timp ce în Rusia 1700 de morţi în temniţele comuniste au fost canonizaţi de Biserica Ortodoxă, iar Biserica Romano-Catolică a făcut acelaşi lucru cu cei căzuţi în lupta cu trupele comuniste în Spania.
Cei pe care i-am amintit mai sus au nume. Nume care i-a fost refuzat pruncului nenăscut al fetiţei din Piatra Neamţ, ucis la Londra, cu acordul şi îndrumarea Theodorei Bertzi, secretar de stat în Ministerul Muncii, cu o experienţă vastă în... protecţia copilului. Nume care le-a fost refuzat şi celor 18 milioane de nenăscuţi pe care România i-a ucis de la Revoluţie încoace. Campania mediatică în care s-a clamat dreptul la crimă, luându-se în râs vocile izolate ale unor Vasile Astărăstoaie, preşedintele Colegiului Medicilor din România sau Rodica Culcer, are ca prim rezultat o nouă abominaţie: propunerea legislativă care susţine dreptul de a avorta şi când fătul are 20 de săptămîni.
Ce legătură au între ele cele două cazuri? Reprezintă un arc peste timp, în care României îi sunt anihilate trecutul şi viitorul, pentru a o lăsa captivă într-un imediat fără memorie şi fără responsabilitate, o închisoare ce seamănă din ce în ce mai mult cu o grădină zoologică. Cine se ridică în numele celor lipsiţi de apărare, morţi şi nenăscuţi? De vom tăcea mai departe, pietrele vor striga. Şi de vom rămâne nepăsători, ne vor striga sentinţa. Tu ce ai de spus?
Cei pe care i-am amintit mai sus au nume. Nume care i-a fost refuzat pruncului nenăscut al fetiţei din Piatra Neamţ, ucis la Londra, cu acordul şi îndrumarea Theodorei Bertzi, secretar de stat în Ministerul Muncii, cu o experienţă vastă în... protecţia copilului. Nume care le-a fost refuzat şi celor 18 milioane de nenăscuţi pe care România i-a ucis de la Revoluţie încoace. Campania mediatică în care s-a clamat dreptul la crimă, luându-se în râs vocile izolate ale unor Vasile Astărăstoaie, preşedintele Colegiului Medicilor din România sau Rodica Culcer, are ca prim rezultat o nouă abominaţie: propunerea legislativă care susţine dreptul de a avorta şi când fătul are 20 de săptămîni.
Ce legătură au între ele cele două cazuri? Reprezintă un arc peste timp, în care României îi sunt anihilate trecutul şi viitorul, pentru a o lăsa captivă într-un imediat fără memorie şi fără responsabilitate, o închisoare ce seamănă din ce în ce mai mult cu o grădină zoologică. Cine se ridică în numele celor lipsiţi de apărare, morţi şi nenăscuţi? De vom tăcea mai departe, pietrele vor striga. Şi de vom rămâne nepăsători, ne vor striga sentinţa. Tu ce ai de spus?
Saturday, August 30, 2008
Înţelepciunea ficţiunii - extrase din "Dune" (II)
Mă bucură interesul născut de precedenta serie de citate, deşi comentariile s-au oprit la primele două, privind rolul conducătorilor. La fel de interesante mi se par şi celelalte, despre milă, furie, înţelepciunea deşertului sau "parabola Bene Gesserit". Merg însă mai departe.
"În momentul în care observi că adversarul se teme de tine, lasă-l în pace, lasă frica să-l copleşească în voie. Las-o să se transforme în groază. Omul îngrozit luptă împotriva lui însuşi. Până la urmă atacă din panică, din disperare. E clipa cea mai periculoasă, dar poţi fi aproape sigur că un om îngrozit va comite o greşeală fatală".
"Totul începe de la demnitatea cu care ne tratăm morţii".
"Nici o religie ortodoxă nu poate evita interferenţa politicii. Lupta pentru putere impregnează educarea, formarea şi disciplinarea oricărei comunităţi ortodoxe. Din cauza acestei presiuni, conducătorii unei asemenea comunităţi ajung, în mod inevitabil, la aceeaşi mare dilemă interioară: să cedeze unui oportunism total, pentru a-şi putea menţine puterea, sau să rişte sacrificiul de sine, pentru a se conforma eticii ortodoxe?"
"Foloseşte-ţi primele minute ca să-ţi studiezi adversarul. S-ar putea să pierzi în felul acesta câteva prilejuri favorabile pentru o victorie rapidă, dar minutele de studiu sunt chezăşia succesului. Nu te grăbi, aşteaptă să fii sigur".
Îmi închei scurta incursiune în lumea ficţională a lui Frank Herbert cu o descriere poetico-filosofică a timpului şi cu un proverb pe care eu îl citesc ca pe un mic poem.
"...curgerea clipei, solidificarea continuă a ceea-ce-este în veşnicul-a-fost".
"Dacă dorinţele ar fi peşti, ne-am azvârli cu toţii năvoadele".
"În momentul în care observi că adversarul se teme de tine, lasă-l în pace, lasă frica să-l copleşească în voie. Las-o să se transforme în groază. Omul îngrozit luptă împotriva lui însuşi. Până la urmă atacă din panică, din disperare. E clipa cea mai periculoasă, dar poţi fi aproape sigur că un om îngrozit va comite o greşeală fatală".
"Totul începe de la demnitatea cu care ne tratăm morţii".
"Nici o religie ortodoxă nu poate evita interferenţa politicii. Lupta pentru putere impregnează educarea, formarea şi disciplinarea oricărei comunităţi ortodoxe. Din cauza acestei presiuni, conducătorii unei asemenea comunităţi ajung, în mod inevitabil, la aceeaşi mare dilemă interioară: să cedeze unui oportunism total, pentru a-şi putea menţine puterea, sau să rişte sacrificiul de sine, pentru a se conforma eticii ortodoxe?"
"Foloseşte-ţi primele minute ca să-ţi studiezi adversarul. S-ar putea să pierzi în felul acesta câteva prilejuri favorabile pentru o victorie rapidă, dar minutele de studiu sunt chezăşia succesului. Nu te grăbi, aşteaptă să fii sigur".
Îmi închei scurta incursiune în lumea ficţională a lui Frank Herbert cu o descriere poetico-filosofică a timpului şi cu un proverb pe care eu îl citesc ca pe un mic poem.
"...curgerea clipei, solidificarea continuă a ceea-ce-este în veşnicul-a-fost".
"Dacă dorinţele ar fi peşti, ne-am azvârli cu toţii năvoadele".
Thursday, August 28, 2008
Înţelepciunea ficţiunii - extrase din "Dune" (I)
"O lume se sprijină pe patru lucruri: învăţătura celor înţelepţi, dreptatea celor mari, rugăciunile celor credincioşi şi dârzenia celor bravi. Dar toate astea nu înseamnă nimic fără un conducător care cunoaşte arta guvernării".
"Un conducător trebuie să înveţe să convingă, nu să constrângă. Trebuie să dureze cea mai caldă vatră, ca să atragă oamenii cei mai buni".
"Lustrul vine de la oraş, iar înţelepciunea vine din deşert". (proverb fremen)
"Orice drum parcurs până la capăt duce exact nicăieri. Escaladează muntele doar atât cât să te convingi că e munte. Din vârful muntelui nu poţi să vezi muntele". (parabolă Bene Gesserit)
"Mila însemna acordarea unui răgaz, chiar şi a unui răgaz de-o clipă. Nu exista milă unde nu putea să existe răgaz".
"Piatra e grea şi nisipul apasă, dar furia neghiobului e o povară care le-ntrece".
Aştept comentarii, paralele, interpretări.
"Un conducător trebuie să înveţe să convingă, nu să constrângă. Trebuie să dureze cea mai caldă vatră, ca să atragă oamenii cei mai buni".
"Lustrul vine de la oraş, iar înţelepciunea vine din deşert". (proverb fremen)
"Orice drum parcurs până la capăt duce exact nicăieri. Escaladează muntele doar atât cât să te convingi că e munte. Din vârful muntelui nu poţi să vezi muntele". (parabolă Bene Gesserit)
"Mila însemna acordarea unui răgaz, chiar şi a unui răgaz de-o clipă. Nu exista milă unde nu putea să existe răgaz".
"Piatra e grea şi nisipul apasă, dar furia neghiobului e o povară care le-ntrece".
Aştept comentarii, paralele, interpretări.
Sunday, August 24, 2008
Coloana sonoră - primii 30 de ani (V)
„Blackout” ne rămâne în urechi mai multe săptămâni, după concertul Scorpions. E un început de şcoală rupt parcă din cele mai frumoase povestiri despre adolescenţă, cu vise şi ambiţii, inimi frânte şi cugetări înţelepte, rebeliune şi discuţii lungi despre Dumnezeu. Celor trişti Alin le recomandă să cânte. Aşa fac şi eu, dar la chitară nu ştiu decât „One” şi „South of Heaven”, care nu prea sunt de inimă albastră. Larry spune că atunci când suferă după o fată cântă Dismember, „Skin Her Alive”. Pe casetele cu balade, locul 1 e ocupat de Helloween, „A Tale That Wasn’t Right”.
Între timp continuă invazia doom. Tiamat, „Clouds”. Copilu’, prietenul nostru mai mare, cu care discutăm despre filosofie şi metal extrem, ne recomandă My Dying Bride, „Turn Loose the Swans”. Surpriză extraordinară, o săptpămână nu mai ascultăm decât asta, până şi fetele sunt cucerite. Din trupă nebăgată în seamă, Anathema începe să se impună, mai ales cu „Sleepless”. Death-metal britanic cu Benediction. „Transcend the Rubicon”, după mai vechile „Subconcious Terror” şi „The Grand Leveller”. Larry observă sunetul plin, „ca la o Musikkapelle”. Împărătăşesc gusturi muzicale cu Andrei „Cannibal Corpse”, noul membru al găştii. Dezamăgirile sentimentale se alină cu punk şi death-metal. Din noul val, Paradise Lost e number 1, în timp ce, dintre vechile preferinţe, completez discografia Iron Maiden, care se fixează neclintit pe locul 2 în topul preferinţelor. După Slayer, bineînţeles. Copilu’ continuă să ne alimenteze cu noutăţi şi descoperim Amorphis. Apoi The Gathering, „Always”. „Doom”, îl descrie simplu un prieten, dar nu e suficient şi căutăm definiţii noi prin reviste, sau le inventăm singuri: psihedelic doom-death. The Doors se impregnează în conştiinţa găştii, chiar dacă Larry şi Bitch nu gustă deloc muzica. Ceilalţi, începem să ne simţim cu toţii un pic Morrison.
În tabără la Postăvaru încercăm să-i învăţăm rock-ul pe câţiva colegi mai mici, iar pe unul îl descoperim fan Rolling Stones. Îmi place, dar faţa lui Jagger and co. este luată în această perioadă de excelentul „Get A Grip” al lui Aerosmith. „Livin’ On the Edge” e hitul, dar iubirile se deapănă şi se plâng frumos pe „Cryin’” şi mai ales „Amazing”. Suicidal Tendencies îmi place mult – văzusem „You Can’t Bring Me Down” tot în emisiune la Petre Magdin -, dar nu pot spune acelaşi lucru despre Infectious Grooves. Încă mă deranjează hibrizii, de aceea resping din start Red Hot Chilli Peppers, care însă nu îmi place în mod deosebit nici azi, deşi am învăţat să-i apreciez pe instrumentişti luaţi separat. Mă cert bine pe tema asta cu câţiva colegi.
Cu „Individual Thought Patterns” le dau peste nas tuturor celor care spun că în death-metal tehnica e rudimentară. Urmează, în timp, în aceeaşi direcţie, Pestilence, „Spheres” şi Atheist, „Elements”. Dar evenimentul primăverii lui 1994 este concertul Anathema la Bucureşti. Îi întâlnim pe membrii trupei din întâmplare prin Parcul Icoanei, unde se plimbau cu Lenţi Chiriac şi de aici se leagă o prietenie ce va dura peste ani. Basistul Duncan Patterson e fan Celtic Frost, Darren White ne vorbeşte entuziasmat despre „Blood Fire Death” al lui Bathory (era şi preferatul meu) şi poartă tricouri cu indivizi machiaţi, de pe care aflăm că nu numai Darkthrone – pe care nu-i sufeream, spre deosebire de Larry, care fără să-i adore, nu-i ocolea – au acest look, ci şi nişte oarecari Emperor. Danny şi Vincent Cavanagh fac furori între fete şi cântă la chitară piesă după piesă Metallica, Pink Floyd şi Beatles. De altfel, când mergem la hotel în ziua de după concert, ca să jucăm fotbal, ne întâmpină cu „Ticket To Ride”, iar când încep ceva de pe „...And Justice For All”, Larry îl loveşte cu cotul la pogo pe fratele lor, Jamie. Totul trece cu o scuză şi un zâmbet. Îl cunoaştem şi pe reprezentantul Peaceville, Andy Turner, şi ne decidem: trebuie să ne facem trupă şi casă de discuri. Mă apuc să scriu nişte versuri, fac o linie melodică rudimentară în stilul Count Raven şi am deja un început de piesă. Îi zic „Dream of Heaven”. Mă apuc să repet cu Alin şi Bitch la acesta din urmă acasă. Între timp ne ascultăm favoriţii – Sepultura lansaseră „Chaos AD” - , dar şi o mulţime de trupe destul de obscure, cel puţin pe la noi, gen Baphomet sau Cryptic Slaughter.
După Anathema, nu ne vine să credem că urmează şi Paradise Lost la Bucureşti, într-un festival în care mai cântă Saxon şi Jethro Tull. Vanessa Warwick, celebra prezentatoare a Headbanger’s Ball – emisiunea nopţilor noastre de duminică de pe MTV – vine şi ea cu această ocazie, şi înainte de Paradise Lost pune în boxe Danzig, „Mother” (altă descoperire recentă a noastră, deşi eu începusem cu albumul II, „Lucifuge”, care este până astăzi preferatul meu) şi Sepultura, „Territory”, declanşând un pogo general. Concertul e o reuşită, trecem uşor peste micile falsuri ale lui Nick Holmes şi rămânem cu „as WE ALL die” şi cu începutul de la „Embers Fire”, pe care îl ascult apoi din nou acasă, de pe o casetă pirat apărută în preajma concertului. Mie îmi plac şi Saxon şi mai ales Jethro Tull şi sunt foarte deranjat că, atunci când cântă Ian Anderson şi compania, un grup de spectatori, printre care şi câţiva prieteni ai mei, sunt ocupaţi să facă piramide umane în faţa scenei. Facem pogo cu hipioate care se plâng la poliţie, după ce cu o zi înainte trecusem prin mari emoţii cu poate cel mai cuminte prieten al nostru, care se anturase cu nişte sighişoreni şi ajunsese în comă alcoolică.
Înaintea vacanţei de vară ascult pentru prima dată „Jesus Christ Superstar” – varianta cu Gillan – iar până la sfârşitul şcolii aproape că îl ştiu pe de rost. Plec cu mama în Franţa, iar pe drum, în maşină, ascult ultimele achiziţii. Suicidal Tendencies, „Suicidal For Life”, Sadness, „Ames de Marbre” (excelent album, păcat că nu a fost mai promovat), sau Isengard „Vinterskugge”, cu refrenul obsedant, „only true believers will survive the storm of evil”, primul meu contact mai hotărât cu black-metal-ul „modern”, fie el şi în varianta cu influenţe folk, după ce adoptasem deja o trupă cu legături cu genul, infamii Impaled N. De la Paris îmi cumpăr cât de multe CD-uri pot, şi reţin în mod special debutul Machine Head, „Burn My Eyes” şi BBM, un fel de Cream cu Gary Moore în loc de Eric Clapton, cu al lor „Around the Next Dream”, mostră de blues alb, pe care îl diger mult mai uşor decât odinioară „Still Got the Blues” al lui Moore. Citesc „Numele trandafirului”, vizitez locurile de veci ale lui Morrison, Oscar Wilde, Balzac şi Chopin în cimitirul Pere Lachaise (la Jim zăbovesc cel mai mult), cumpăr câteva partituri – printre ele şi Slayer, „Seasons in the Abyss”, citesc interviuri despre înlocuirea lui Dave Lombardo cu Paul Bostaph şi aştept reîntoarcerea pentru a porni cu trupa la drum. I-am găsit şi un nume: Rising Shadow.
Între timp continuă invazia doom. Tiamat, „Clouds”. Copilu’, prietenul nostru mai mare, cu care discutăm despre filosofie şi metal extrem, ne recomandă My Dying Bride, „Turn Loose the Swans”. Surpriză extraordinară, o săptpămână nu mai ascultăm decât asta, până şi fetele sunt cucerite. Din trupă nebăgată în seamă, Anathema începe să se impună, mai ales cu „Sleepless”. Death-metal britanic cu Benediction. „Transcend the Rubicon”, după mai vechile „Subconcious Terror” şi „The Grand Leveller”. Larry observă sunetul plin, „ca la o Musikkapelle”. Împărătăşesc gusturi muzicale cu Andrei „Cannibal Corpse”, noul membru al găştii. Dezamăgirile sentimentale se alină cu punk şi death-metal. Din noul val, Paradise Lost e number 1, în timp ce, dintre vechile preferinţe, completez discografia Iron Maiden, care se fixează neclintit pe locul 2 în topul preferinţelor. După Slayer, bineînţeles. Copilu’ continuă să ne alimenteze cu noutăţi şi descoperim Amorphis. Apoi The Gathering, „Always”. „Doom”, îl descrie simplu un prieten, dar nu e suficient şi căutăm definiţii noi prin reviste, sau le inventăm singuri: psihedelic doom-death. The Doors se impregnează în conştiinţa găştii, chiar dacă Larry şi Bitch nu gustă deloc muzica. Ceilalţi, începem să ne simţim cu toţii un pic Morrison.
În tabără la Postăvaru încercăm să-i învăţăm rock-ul pe câţiva colegi mai mici, iar pe unul îl descoperim fan Rolling Stones. Îmi place, dar faţa lui Jagger and co. este luată în această perioadă de excelentul „Get A Grip” al lui Aerosmith. „Livin’ On the Edge” e hitul, dar iubirile se deapănă şi se plâng frumos pe „Cryin’” şi mai ales „Amazing”. Suicidal Tendencies îmi place mult – văzusem „You Can’t Bring Me Down” tot în emisiune la Petre Magdin -, dar nu pot spune acelaşi lucru despre Infectious Grooves. Încă mă deranjează hibrizii, de aceea resping din start Red Hot Chilli Peppers, care însă nu îmi place în mod deosebit nici azi, deşi am învăţat să-i apreciez pe instrumentişti luaţi separat. Mă cert bine pe tema asta cu câţiva colegi.
Cu „Individual Thought Patterns” le dau peste nas tuturor celor care spun că în death-metal tehnica e rudimentară. Urmează, în timp, în aceeaşi direcţie, Pestilence, „Spheres” şi Atheist, „Elements”. Dar evenimentul primăverii lui 1994 este concertul Anathema la Bucureşti. Îi întâlnim pe membrii trupei din întâmplare prin Parcul Icoanei, unde se plimbau cu Lenţi Chiriac şi de aici se leagă o prietenie ce va dura peste ani. Basistul Duncan Patterson e fan Celtic Frost, Darren White ne vorbeşte entuziasmat despre „Blood Fire Death” al lui Bathory (era şi preferatul meu) şi poartă tricouri cu indivizi machiaţi, de pe care aflăm că nu numai Darkthrone – pe care nu-i sufeream, spre deosebire de Larry, care fără să-i adore, nu-i ocolea – au acest look, ci şi nişte oarecari Emperor. Danny şi Vincent Cavanagh fac furori între fete şi cântă la chitară piesă după piesă Metallica, Pink Floyd şi Beatles. De altfel, când mergem la hotel în ziua de după concert, ca să jucăm fotbal, ne întâmpină cu „Ticket To Ride”, iar când încep ceva de pe „...And Justice For All”, Larry îl loveşte cu cotul la pogo pe fratele lor, Jamie. Totul trece cu o scuză şi un zâmbet. Îl cunoaştem şi pe reprezentantul Peaceville, Andy Turner, şi ne decidem: trebuie să ne facem trupă şi casă de discuri. Mă apuc să scriu nişte versuri, fac o linie melodică rudimentară în stilul Count Raven şi am deja un început de piesă. Îi zic „Dream of Heaven”. Mă apuc să repet cu Alin şi Bitch la acesta din urmă acasă. Între timp ne ascultăm favoriţii – Sepultura lansaseră „Chaos AD” - , dar şi o mulţime de trupe destul de obscure, cel puţin pe la noi, gen Baphomet sau Cryptic Slaughter.
După Anathema, nu ne vine să credem că urmează şi Paradise Lost la Bucureşti, într-un festival în care mai cântă Saxon şi Jethro Tull. Vanessa Warwick, celebra prezentatoare a Headbanger’s Ball – emisiunea nopţilor noastre de duminică de pe MTV – vine şi ea cu această ocazie, şi înainte de Paradise Lost pune în boxe Danzig, „Mother” (altă descoperire recentă a noastră, deşi eu începusem cu albumul II, „Lucifuge”, care este până astăzi preferatul meu) şi Sepultura, „Territory”, declanşând un pogo general. Concertul e o reuşită, trecem uşor peste micile falsuri ale lui Nick Holmes şi rămânem cu „as WE ALL die” şi cu începutul de la „Embers Fire”, pe care îl ascult apoi din nou acasă, de pe o casetă pirat apărută în preajma concertului. Mie îmi plac şi Saxon şi mai ales Jethro Tull şi sunt foarte deranjat că, atunci când cântă Ian Anderson şi compania, un grup de spectatori, printre care şi câţiva prieteni ai mei, sunt ocupaţi să facă piramide umane în faţa scenei. Facem pogo cu hipioate care se plâng la poliţie, după ce cu o zi înainte trecusem prin mari emoţii cu poate cel mai cuminte prieten al nostru, care se anturase cu nişte sighişoreni şi ajunsese în comă alcoolică.
Înaintea vacanţei de vară ascult pentru prima dată „Jesus Christ Superstar” – varianta cu Gillan – iar până la sfârşitul şcolii aproape că îl ştiu pe de rost. Plec cu mama în Franţa, iar pe drum, în maşină, ascult ultimele achiziţii. Suicidal Tendencies, „Suicidal For Life”, Sadness, „Ames de Marbre” (excelent album, păcat că nu a fost mai promovat), sau Isengard „Vinterskugge”, cu refrenul obsedant, „only true believers will survive the storm of evil”, primul meu contact mai hotărât cu black-metal-ul „modern”, fie el şi în varianta cu influenţe folk, după ce adoptasem deja o trupă cu legături cu genul, infamii Impaled N. De la Paris îmi cumpăr cât de multe CD-uri pot, şi reţin în mod special debutul Machine Head, „Burn My Eyes” şi BBM, un fel de Cream cu Gary Moore în loc de Eric Clapton, cu al lor „Around the Next Dream”, mostră de blues alb, pe care îl diger mult mai uşor decât odinioară „Still Got the Blues” al lui Moore. Citesc „Numele trandafirului”, vizitez locurile de veci ale lui Morrison, Oscar Wilde, Balzac şi Chopin în cimitirul Pere Lachaise (la Jim zăbovesc cel mai mult), cumpăr câteva partituri – printre ele şi Slayer, „Seasons in the Abyss”, citesc interviuri despre înlocuirea lui Dave Lombardo cu Paul Bostaph şi aştept reîntoarcerea pentru a porni cu trupa la drum. I-am găsit şi un nume: Rising Shadow.
Subscribe to:
Posts (Atom)