Fraţi creştini,
Am auzit mai devreme un text profetic, în care Însuşi Mântuitorul ne vorbeşte despre A Doua Sa Venire, când va judeca viii şi morţii, aşa cum mărturisim la fiecare Sfântă Liturghie şi ori de câte ori rostim Crezul. Vorbim despre un eveniment cât se poate de concret, pe care creştinii îl aşteaptă încă de când Hristos S-a înălţat la ceruri. Astăzi auzim tot felul de zvonuri despre sfârşitul lumii. Se fac supoziţii, se lansează false alarme, apar filme şi cărţi. Dar pentru noi, cei credincioşi, acest sfârşit nu este nici necunoscut, nici nu trebuie să-l privim ca pe o catastrofă. Pentru că el înseamnă A Doua Venire a Mântuitorului, pe care o aşteptăm cu bucurie, căci este începutul unei vieţi noi, fără durere, fără suferinţă, fără stricăciune, fără moarte.
A Doua Venire a lui Hristos înseamnă şi învierea tuturor morţilor care, alături de cei care vor fi atunci vii, se înfăţişează la Judecata Domnului, Înfricoşătoarea Judecată, care dă şi numele acestei Duminici. Prima dată Hristos a venit în smerenie: deşi era Dumnezeu, S-a născut ca om într-o ţară mică, aflată sub ocupaţie, într-o familie săracă, în ieslea boilor. Deşi atotputernic, şi-a asumat condiţia noastră omenească, supusă durerii, afectelor, morţii, şi a suferit ocări, defăimări şi moarte pe Cruce de la oameni. În termeni teologici vorbim despre chenoza Fiului lui Dumnezeu, adică despre deşertarea lui, căci, cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel, „S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe Cruce.” Deci Hristos a venit prima dată întru smerenie, dar se va întoarce întru slavă, nu ca rob, ci ca Judecător al tuturor. Şi totuşi, chiar şi atunci, Mântuitorul va păstra ceva din smerenia Sa, cum vom vedea mai târziu.
Aşadar va sosi atunci vremea să fim cu toţii judecaţi, să intrăm în veşnicie după cum ne-am pregătit în viaţa trecătoare de pe pământ. Şi care va fi criteriul după care vom fi judecaţi? El se regăseşte într-un cuvânt simplu din Vechiul Testament: „Milă voiesc, iar nu jertfă”. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că ceea ce cere de la noi Mântuitorul Hristos e simplu, la îndemâna tuturor. Nu ne spune să-i eliberăm pe cei întemniţaţi, nici să-i vindecăm pe cei bolnavi sau să-i îmbogăţim pe săraci, ci doar să-i vizităm, să le spunem o vorbă bună, să le dăm un ajutor cât de mic, după putinţa fiecăruia. Dragostea de semeni e la îndemâna fiecăruia dintre noi. După cum spune părintele Nicolae Steinhardt, pentru prima dată în predica lui Hristos, accentul cade pe om. Nu sunt vorbe mari, ci o învăţătură de bun simţ, aşa cum o formulează şi Sfântul Evanghelist Ioan: „Cel ce nu-şi iubeşte fratele pe care-l vede, nu-L poate iubi pe Dumnezeu, pe Care nu-L vede”. Iar dacă ne întrebăm ce înseamnă a-l iubi pe cel de lângă noi, Hristos răspunde cu pragmatism. Lui I S-a dat judecata pentru că este Fiul Omului, este om ca şi noi, ştie cum stau lucrurile, care sunt durerile şi suferinţele noastre de zi cu zi, şi ne arată criterii foarte concrete. În cuvintele lui despre judecată, nu găsim, cum spune tot Nicolae Steinhardt, „nimic elegant, superior, intelectualist, mistic, sofianic, transcendental, abisal, apologetic, ‚idealist’, mistagogic, tainic, pitagoreic, isihastic, ‚sublim’ ori extransenzorial şi parapsihologic”. Ci lucrurile elementare: să-i hrănim pe flămânzi, să le potolim setea celor însetaţi, să-i vizităm şi să le spunem o vorbă bună celor bolnavi şi din închisori. Din punctul de vedere al falsului idealism care răspunde unor probleme concrete cu vorbe mari şi pompoase, se poate spune că Hristos e un materialist. E un contrast pe care-l putem observa şi astăzi: vorbim mult şi facem puţin. Auzim discursuri despre progres, dar uităm despre viaţa de zi cu zi a celui de lângă noi, ne lăudăm că luptăm pentru omenire, dar uităm de omul concret, cerem drepturi peste drepturi şi facem, pasămite pentru a ajuta aşa-numitele pături defavorizate, documente şi rezoluţii interminabile în cadrul unor reuniuni festiviste, unde se cheltuie bani din care s-ar putea hrăni un sat întreg timp de mai multe săptămâni. Să iubeşti omenirea e uşor, pentru că omenirea nu e decât o vorbă, un concept abstract. Real e omul de lângă noi, cu micile lui mizerii, de multe ori enervant, cu tabieturi stupide şi nevoi care ni se par absurde, cu necazuri care de cele mai multe ori nu au aură de măreţie tragică, dar care pe el îl dor la fel de tare. Pe acesta trebuie să-l ajutăm, lui trebuie să-i spunem o vorbă bună, pentru el trebuie să jertfim cât de puţin din timpul nostru preţios. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că unele fapte bune nu au ca piedică sărăcia. Nu ne trebuie bogăţii pentru a vizita un bolnav sau un om aflat în temniţă şi a-i spune un cuvânt de încurajare. Cu aceşti oameni de lângă noi se identifică Hristos. Cel Care este Dumnezeu, fără început, extratemporal şi atotputernic, se coboraă până la a avea nevoie de mila noastră. El ne spune astăzi că fiecare faptă bună pe care am făcut-o pentru unul dintre semenii noştri o socoteşte binefacere făcută Lui. Ne cere ca, având milă de cel de lângă noi, să ne fie milă de El. Să ne gândim că, în orgoliul nostru, ne simţim umiliţi cînd cuiva îi e milă de noi. Dar Fiul lui Dumnezeu atât Se smereşte, încât ne roagă pe noi, făptura Lui, care suntem praf şi pulbere, să ne fie milă de El. Mai mult, acesta este criteriul după care ne va fi judecata – să-L vedem pe Hristos în toţi năpăstuiţii pe care-i întâlnim.
Vedem din pilda de astăzi că sunt puşi faţă în faţă, ca pentru comparaţie, cei mîntuiţi şi cei care merg în iad. Pe primii Hristos îi numeşte „binecuvântaţii Tatălui Meu”, celorlalţi le spune pur şi simplu „blestemaţilor”, pentru că Tatăl nu blesteamă pe nimeni, ci pe aceia îi arată ca osândiţi chiar faptele pe care le-au făcut. Vedem de aici că singurii oameni care nu se mântuiesc sunt de fapt cei care nu vor. Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată şi că Împărăţia lui Dumnezeu este pregătită de El pentru oameni, în timp ce focul cel veşnic este „gătit diavolului şi îngerilor lui”. Deci Dumnezeu nu a pregătit pedeapsa pentru niciun om, iar cei care se duc către ea o fac doar refuzând mila lui Hristos revărsată asupra semenilor. Şi vor fi judecaţi cei osândiţi, după cum învaţă părintele Arsenie Papacioc, pentru răutăţile pe care le-au făcut şi pentru cele făcute de alţii din cauza lor, pentru bunătăţile pe care nu le-au făcut şi pentru cele pe care alţii nu le-au făcut din cauza lor.
Dar Dumnezeu ştie neputinţa noastră şi de aceea suntem chemaţi, prin vocea vestitorilor Lui, ca dacă nu ne putem iubi semenii, măcar să nu-i urâm, să nu-i invidiem pentru binele lor. Nu se cade, dacă vrem să ne numim creştini, să îi bârfim pe ceilalţi. Sfântul Ioan Gură de Aur e categoric: chiar şi când nu spunem noi nimic, faptul că-i ascultăm pe alţii care-i vorbesc de rău pe semenii noştri e păcat. Iar Sfântul Grigorie de Nazianz adaugă: vom fi judecaţi pentru orice cuvânt nefolositor pe care-l spunem, dar mai ales pentru cele care-i rănesc pe alţii, fie ei şi păcătoşi. Nu se cade să-i judecăm, pentru că nu ştim niciodată ce e în inima lor, care sunt motivaţiile lor profunde, şi chiar dacă suferă pentru răul pe care l-au făcut, nu trebuie să ne bucurăm de aceasta, căci şi pentru ei a murit Hristos.
Astăzi îl pomenim pe Sfântul Partenie al Lampsakului, un om care a împlinit cu asupră de măsură porunca iubirii aproapelui. A trăit în secolul IV, în vremea Sfântului Împărat Constantin cel Mare şi pentru viaţa sa îmbunătăţită a fost uns episcop al Lampsakului, care astăzi se află în Turcia şi poartă numele Lapseki. A convertit oraşul, păgân pe atunci şi din marea sa credinţă şi iubire de oameni a săvârşit nenumărate minuni: a alungat demoni, a vindecat o femeie de metastază şi chiar a înviat trei oameni. După moarte, a rămas un timp într-un con de umbră, dar a început să fie din nou cunoscut în zilele noastre. Acest lucru s-a întâmplat pentru că astăzi, după cum spune un părinte îmbunătăţit, Porfirie, trăim în vremuri asemănătoare cu cele în care a venit Hristos. Trecem printr-o perioadă de apostazie, de credinţe păgâne în zei şi semne şi energii, o perioadă în care scăderea credinţei şi a iubirii între oameni se îmbină cu nenorociri abătute peste noi. Sfântul Partenie are o mare putere împotriva influenţelor demonice, dar este şi mare vindecător de cancer, această boală atât de prezentă astăzi. Mărturiile despre vindecările lui minunate se înmulţesc, iar unii dintre cei care vorbesc despre ele sunt contemporani cu noi. Un grec pe nume Stefanos Stefanou a început să aibă probleme cu cancerul din 1982, iar în timp i s-au descoperit, în ciuda operaţiilor şi a tratamentelor, multiple metastaze. A fost vindecat însă cu ajutorul sfântului, care i s-a arătat şi l-a întărit. Medicii mărturisesc că vindecarea lui nu s-a putut face doar cu ajutorul tratamentului. Acelaşi lucru s-a întâmplat cu o femeie însărcinată din Atena, căreia i-a fost detectată o tumoare, ajungând să aibă 5% şanse de supravieţuire. Trăiesc însă şi ea, şi copilul ei, prin rugăciunile şi mijlocirea Sfântului Partenie. Medicii se bucură şi ei, dar nu-şi explică. O femeie ajutată de el a scris şi cartea, tradusă în română, care mărturiseşte despre vindecarea ei minunată. Chiar şi cineva apropiat mie a fost operat de o formă de cancer cu probabilitate de recidivă, însă a rămas sănătos prin mijlocirea Sfântului Partenie, a Maicii Domnului şi a altor sfinţi. De aceea socotesc un prilej providenţial faptul că în această duminică am putut spune acest cuvânt, pentru a-i mulţumi făcându-l cunoscut. Astăzi capul său răspândeşte uneori din senin mireasmă frumoasă, iar pe vechiul său mormânt, aflat astăzi în Turcia, chiar şi mulţi musulmani au găsit vindecare de boli.
Sfinţii lui Dumnezeu ne ajută chiar şi în nevoile noastre cele mai mici, şi cu aceasta ne întoarcem la cele spuse de Mântuitorul Hristos la Judecata Sa. Trăim vremuri grele, ale lepădării de credinţă. Putem însă trece prin ele cu ajutorul credinţei şi al faptei. Creştinismul nu e, cum spun unii din afara Bisericii, trăire abstractă în lumea ideilor, o spiritualitate nerealistă. Există un pragmatism creştin prin care nu lăsăm rugăciunea, dar nu uităm nici că cel de lângă noi are nevoie de pâinea cea de toate zilele. Nu habotnicia, nu tipicăreala, nu calendarul ne mântuiesc, ci ajutorul dat celor din nevoi. Astăzi cei mai mulţi dintre noi nu suntem postitori ca cei din vechime. Dar ce putem face, să facem: să-L mărturisim pe Hristos prin cuvânt, dar şi prin faptele iubirii de semeni. Căci Înfricoşătoarea Judecată este prilej de speranţă. Dacă vom fi judecaţi pentru orice cuvânt rău, înseamnă că Hristos va ţine cont şi de orice vorbă bună spusă celui de lângă noi. Şi pentru un asemenea cuvânt, am putea păşi în veşnicia Împărăţiei, de Care să dea Dumnezeu să avem cu toţii parte, pentru rugăciunile Preacuratei Sale Maici şi ale tuturor sfinţilor.
(Această predică a fost rostită în biserica Adormirii Maicii Domnului - Pitar Moş din Bucureşti, pe 7 februarie 2010)
Monday, February 8, 2010
Wednesday, February 3, 2010
Petru Dumitriu, "Cronică de familie" sau cum se poate rata un mare roman
Cel mai la îndemână este să spui despre „Cronică de familie” că este un document simptomatic al epocii în care a fost scrisă, ilustrând, prin stil şi orientare, tulburările vremurilor şi jocul pe sârmă pe care îl făceau artiştii pentru a putea trece o operă prin sita infernală a cenzurii autorităţilor comuniste. Dar, date fiind talentul excepţional al lui Petru Dumitriu şi munca titanică de documentare necesară pentru reconstituirea firului istoriei şi moravurilor, începând de la 1850 şi până după Al Doilea Război Mondial, „Cronică de familie” ar fi trebuit să fie în primul rând o mare operă literară, un roman marcant al literaturii universale. Tocmai aici Petru Dumitriu a eşuat. Voi încerca, în cele ce urmează, să fac aprecieri asupra operei, nu a omului. Dar cum, măcar în anumite momente, cele două sunt legate fără putinţă de a fi separate, unele dintre cele spuse aici despre scriere se vor răsfrânge şi asupra scriitorului.
În Dicţionarul General al Literaturii Române, criticul Eugen Simion notează: „Spre sfârşit, această cronică a lumii care petrece, bagă intrigi, trădează, combină, face carieră şi se destramă, este supusă de narator unei critici directe, vădit partizane. El renunţă la stilul obiectiv, mult mai potrivit, de până acum şi, ca să liniştească, probabil, suspiciunile cenzurii, condamnă propagandistic o clasă socială, care dăduse, totuşi, mari personalităţi. Valoarea estetică a romanului scade considerabil în asemenea momente.” De fapt, o lectură atentă scoate la iveală faptul că această critică partizană este firul roşu al întregului roman. Scrisul este admirabil. Petru Dumitriu are un stil rafinat, îndelung studiat şi original, în ciuda uceniciei la şcoala unor Balzac sau Proust. Din acest punct de vedere, trebuie să i se recunoască meritul de a nu se fi pliat pe tiparele limbii de lemn a realismului socialist. Însă tonul partizan răzbate de la prima până la penultima parte (ultima necesitând un studiu separat), de la condamnarea prea străvezie a conservatorilor ce se opuneau reformelor lui Cuza, până la mizeria morală în care sunt prezentaţi ultimii reprezentanţi ai aristocraţiei şi toţi cei ce se alipesc de ei, în goana după un renume iluzoriu, după 1945. Altfel maestru al descrierii tipologiilor umane, Dumitriu îi zugrăveşte pe nobilii români exclusiv în tonuri dintre cele mai sumbre. Acolo unde putea să exceleze, scriitorul cade într-un regretabil manierism, tocmai pentru că, la fel ca într-o poveste pentru copii, aristocraţii noştri sunt răi, foarte răi, tot ce poate fi mai rău, mai corupt şi mai depravat. Până şi fizic personajele „Cronicii de familie” ajung să semene între ele. Femeile, odinioară frumoase, decad prin falsitate şi cochetărie ridicolă, iar bărbaţii ajung cu toţii, mai devreme sau mai târziu, graşi, cu guşele atârnând şi lenea întipărită în membrele obosite de atâta mâncare şi trai bun, evident, pe spinarea poporului oropsit. Cine caută – aşa cum am făcut eu – în „Cronica de familie”, o variantă românească a „Casei Buddenbrook” va rămâne de două ori dezamăgit: odată pentru că nu va găsi ce caută şi a doua oară pentru că, din anumite pasaje în care talentul lui Dumitriu iese la iveală, va şti că „Cronică de familie” putea fi un mare roman, dar a eşuat din motive ideologice. Pentru a înţelege mai bine lucrurile, este necesar să nu cădem în capcana opusă, cea de a idealiza societatea românească antebelică şi interbelică. Existau şi între acei oameni – pe care astăzi îi vedem însă într-o lumină mult mai blândă, prin comparaţie cu pleava adusă în prim plan de comunism – destule slăbiciuni, tare, compromisuri. Dar prin aceea că Petru Dumitriu, atunci când trece de la imaginea societăţii în ansamblu la caracterele individuale, nu găseşte în acestea decât defecte, răutate şi nepăsare faţă de ceilalţi, toată scrierea devină neverosimilă şi lipsită de autenticitate. Romanul sus-amintit al lui Thomas Mann descrie la rândul său decăderea unei societăţi şi a unei categorii de oameni. Dostoievski merge mai departe în „Demonii”, vorbind despre satanizarea unei lumi. (În paranteză fie spus, e de mirare cum prea puţini dintre criticii literari şi analiştii politici care îl evocă pe Dostoievski nu observă legătura indisolubilă revelată de acesta între ideologia revoluţionară socialistă şi o spiritualitate inversată, anticreştină, de sorginte demonică.) Dar nici la scriitorul german, nici la cel rus, personajele nu sunt monocolore. Până şi în hăul decăderii celei mai josnice persistă sclipiri sau ecouri îndepărtate ale omenescului, ale bunătăţii. La polul opus stă o istorisire ca partea a patra a „Cronicii de familie”, >„Viaţa lui Bonifaciu Cozianu”. Bonifaciu Cozianu ar fi putut fi corespondentul român al lui Thomas Buddenbrook, dar eşuează. Citeşti cu sufletul la gură şi plin de interes capitol după capitol – căci tehnica narativă a lui Dumitriu e strălucită, ca şi modul de a conduce intriga – şi, la sfârşit rămâi cu un gust amar, căci îţi dai seama că Bonifaciu Cozianu nu există, nici ca personaj real – ceea ce e firesc – dar nici ca tip uman. E zmeul cel rău în variantă proletcultistă, tot numai dorinţă de a parveni, depravare, interes meschin şi ură faţă de tot ce-i stă în cale, în cazul de faţă şi faţă de Regele Ferdinand, pe care Dumitriu îl caricaturizează ponegritor în treacăt.
Primul volum se înfăţişează astfel ca o serie neîntreruptă de nelegiuiri şi conflicte între oameni josnici dar bogaţi şi puternici. Citind, ai uneori în faţă acele caricaturi de care se foloseau comuniştii şi în care îi zugrăveau pe „moşieri”, „burghezi” şi „chiaburi” ca pe nişte graşi îngălaţi sugând sângele poporului, al ţăranilor şi al muncitorilor trudiţi. De altfel, la un moment dat, după pagini întregi în care se păstrează aparenţa obiectivităţii şi a analizei reci, autorul – sau politrucii care vorbeau prin paginile lui – răbufneşte: „Erau oameni avuţi şi europeni în anul 1904. (...) Iar soarta omenirii în general, condiţia omului pe pământ, fizică şi spirituală, suferinţa care putuse naşte violenţele războiului boxerilor şi se sfârşea cu supliciul răsculaţilor, toate acestea cu implicaţiile lor imorale, răspunderea pentru ele, sensul lor uman şi istoric erau foarte departe de cei trei meseni, sau nici nu existau pentru ei; acea perioadă a societăţii burgheze ajungea la o atrofie a simţului moral, o îngustare a eticii devenite strict de clasă, ceea ce a permis şi represiunea revoluţiei ruse din 1905, şi a răscoalelor ţărăneşti din România în 1907, şi izbucnirea Primului Război Mondial pentru nişte pretexte absurde şi apoi, după 1920 şi mai ales după 1930, criza de moralitate publică, falsificarea valorilor etice, care au făcut posibile masacrele săvârşite de mişcările fasciste, războiul început de Japonia împotriva Chinei în 1934 şi în sfârşit Al Doilea Război Mondial.” Fără îndoială, nepăsarea, orbirea şi iresponsabilitatea oamenilor dintr-o anumită perioadă contribuie la neajunsurile ei. Dar în „Cronică de familie”, lupta de clasă propovăduită de Marx se impune ca soluţia împotriva diavolului burghezo-moşieresc.
Nu e lăsată la o parte nici critica, ce-i drept voalată, a religiei, socotită de comunism opium al popoarelor. În capitolul „Bijuterii de familie”, în care este înfăţişată, bineînţeles în tonuri dintre cele mai partizane, răscoala din 1907, ţăranii lui Dumitriu înjură necontenit de cele sfinte. Fireşte, nu ne imaginăm că oamenii simpli şi necăjiţi ai acelor vremuri vorbeau între ei în psalmi, laude şi cântări duhovniceşti, dar arsenalul de hule împotriva celor ce ţin de credinţă şi Biserică pare aici programatic, mai ales dacă îl asociem cu anumite răbufniri de ateism în general străine omului de la ţară şi cu transpunerea viziunii unui duhovnic în visul delirant al unei femei pe jumătate nebune, senile şi hulpave. De altfel, programatismul de sorginte bolşevică se găseşte pe cuprinsul întregului capitol, de la descrierile aberante de tip „o voce uscată, burgheză”, până la transformarea ţăranilor dornici de pământ în proto-colectivişti, care spun hotărâţi „acum vrem să fim stăpâni, noi, obştea”, anticipând parcă CAP-urile.
Panorama deşertăciunilor şi a imoralităţii aristocraţiei continuă şi în volumul al II-lea al „Cronicii...”, cu ofiţeri trădători, îmbuibaţi care din mijlocul preaplinului lor dispreţuiesc socialismul, cu luarea în derâdere chiar şi a operei caritabile a Reginei Maria, care n-ar fi decât moft la modă, la fel ca şi ţinuta ei cu „rochie cât mai lungă, ca să nu se vadă maiestoasele bulamace ale maiestăţii sale”, cu „domnul general Averescu, care acuma comanda armata de pe front şi trimitea la moarte pe ţăranii pe-ai căror fraţi îi împuşcase tot el”. În partea a zecea, „Augusta sau marşul nupţial”, găsim un episod care ar fi amuzant de-ar lipsi corespondenţele cu realitatea tragică. Ofiţerul Friedmann, care, în calitate de participant la un complot comunist, trebuia să-l reţină şi eventual să-l omoare pe însuşi regele Ferdinand, este trimis, ca pedeapsă după demascarea conspiraţiei, înapoi în linia întâi a frontului. Este de ajuns să ne gândim o clipă doar la miile de oameni care, în vremea apariţiei romanului, zăceau în temniţe sau mureau pentru singura vină de a nu fi de acord cu regimul comunist, pentru a sesiza contrastul pe care Petru Dumitriu îl pune involuntar în evidenţă.
Începând cu partea a paisprezecea, „Acvarium”, altfel frumoasă şi mărturisind erudiţia autorului prin căutările şi reflecţiile filosofice ale personajului Şerban Romano, apare figura profesorului Fănică Niculescu, prin care Petru Dumitriu îl ponegreşte cu mânie proletară şi lipsă crasă de onestitate intelectuală pe Nae Ionescu, şi indirect pe „tinerii fascişti” care-i populau amfiteatrele. Printre ei, după cum ştim, Mircea Eliade, Emil Cioran sau Constantin Noica, care însă nu apar în roman. Dacă ei sunt atinşi doar în treacăt, Petru Dumitriu pare să aducă în prim plan toată furia regimului comunist, care nu s-a putut răzbuna pe Nae Ionescu, mort prea devreme pentru ca bolşevicii să-l mai poată supune detenţiei şi torturii pe care i-o doreau. În general, imaginea lui Nae Ionescu este cea pe care au vehiculat-o mediile oficiale comuniste şi pe care, parţial, o menţin astăzi în actualitate şi anumiţi scriitori şi ideologi ai unei aşa-zise societăţi civile democratice. Cel care a avut un rol determinant în formarea unei elite intelectuale excepţionale, autor al unor tratate de logică şi metafizică, erudit, este prezentat ca un şarlatan, un „prestidigitator”, care, deşi nu lipsit de cultură şi rafinament, este corupt spiritual până în măduva oaselor, şi din dorinţa de putere devine „şef al mişcării fasciste” din România – a se citi legionare – şi iniţiator şi responsabil al tuturor fărădelegilor şi crimelor atribuite acesteia. Profesorul Fănică Niculescu se foloseşte de nişte tineri exaltaţi şi incoerenţi pentru a se răzbuna pe adversarii lui, care ajung să fie ucişi de respectivii tineri, şi întreţine relaţii strânse cu oficialii germani, circumstanţă prin care Petru Dumitriu subliniază pretinsa finanţare de la Berlin a legionarilor, aşa cum apare ea în manualele de istorie ale regimului comunist. Autorul „Cronicii de familie” merge însă şi mai departe. El îi neagă lui Nae Ionescu-Fănică Niculescu orice convingeri sincere, transformând totul în instrument de manipulare. După ce profesorul îi dă lui Şerban Romano o ediţie a „Exerciţiilor spirituale” de Ignaţiu de Loyola – într-adevăr una dintre lecturile fundamentale ale lui Nae Ionescu – adaugă: „Nu te mai gândeşti la Iisus Hristos şi la celelalte fleacuri şi îţi împlineşti orice voinţă!” Cred că de o atare ponegrire nu a avut parte această personalitate controversată dar nu mai puţin remarcabilă a culturii româneşti nici în cele mai dure discursuri de înfierare ţinute de comunişti. Nu voi insista asupra prezentării fenomenului legionar, care respectă întru totul clişeele vremii, inevitabile probabil pentru orice scriitor care dorea să publice în acei ani. Simptomatic rămâne doar faptul că, în volumul III, pentru a înfăţişa, în opoziţie cu revoluţionarul care-şi cerea drepturile, omul cel mai decăzut şi cuprins într-o patologie criminală, Petru Dumitriu se foloseşte de un legionar student teolog.
Există în „Acvarium” un pasaj tulburător, înspăimântător. Aici, datorită capacităţii sale de sinteză şi a stăpânirii limbajului filosofic, Petru Dumitriu descrie în cuvinte puţine esenţa comunismului. Fragmentul ar putea deveni obiect de studiu pentru cei care vor să înţeleagă în profunzime până unde merge această ideologie. „Există o învăţătură”, îi spune tânărul comunist german Wegener lui Şerban Romano, „care nu numai că integrează (prin metoda dialectică) toate ştiinţele; dar le integrează acestora şi etica şi estetica, şi că spre deosebire de marile sisteme ale idealismului german, Kant, Fichte, Schelling, Hegel, această învăţătură devine izvorul activităţii practice a nenumăraţi intelectuali revoluţionari. (...) Niciuna din aceste mişcări nu se poate compara cu extinderea universală a marxismului şi cu caracterul său complet, care îmbrăţişează ştiinţele exacte, ştiinţele naturii, ştiinţele sociale, etica şi estetica.” Fragmentul se vrea un elogiu al marxismului, dar cititorului lucid îi dezvăluie faţa sa monstruoasă. Comunismul nu mai apare, aşa cum încearcă să-l prezinte în mod diluat unii dintre partizanii săi occidentali, ca o pură mişcare socială menită să îndrepte inegalitatea, ci ca o religie şi o metareligie. Pentru că atât etica, morala, cât şi estetica şi toate celelalte domenii ale artei şi ştiinţelor trebuie să i se subordoneze, iar caracterul lor obiectiv trebuie să fie dat de raportarea la teoria comunistă. Se înţelege că, orice abatere de la canoanele marxismului este socotită îndepărtare de adevăr şi trebuie sancţionată ca atare. După ce a predicat ani de zile relativismul, combătând adevărul credinţei religioase, mişcarea revoluţionară ajunge să proclame marxismul ca adevăr absolut. De aici s-au născut gulagurile, închisorile, condamnările la moarte şi torturile, ca mijloace de pedeapsă împotriva celor care se opuneau dogmei unice şi deci, în viziune marxistă, mersului firesc al lucrurilor şi binelui omenirii. Iată teoria care a făcut – şi face – sute de mii de victime. Prin comparaţie cu ele, siluirea conştiinţei unui scriitor talentat şi eşecul unei posibile mari opere literare sunt cu adevărat lucruri neînsemnate.
Pe măsură ce se apropie de zilele în care a trăit autorul, „Cronica de familie” devine mai străveziu partizană. De altfel, în Occident nu au fost traduse decât primele două volume. Citind mai departe ne simţim uneori în mijlocul unui film documentar din vremurile comuniste. De la „haosul economic moştenit de la dezastrul dictaturii fasciste” până la „dezgustătorul stil romantic al Europei burgheze”, trecând prin „acea timiditate şi falsă delicateţe mic-burgheză care nu îndrăzneşte să se adreseze articulat”, ascensiunea comuniştilor şi decăderea aristocraţiei e zugrăvită cu toate ingredientele realismului socialist, fără a lăsa deoparte nici condamnarea formelor de artă „decadente” ale Vestului: „Şi iar trecură minutele, sferturile de oră, în ciocănitul ritmic şi scârţâiturile disonante ale orchestrei de jaz, căreia anglo-saxonii îi spun, mai corect, bandă de jaz.” În partea a douăzeci şi una, „Isabela şi Sfârşitul carierei lui Dimitrie Cozianu”, un tânăr revoluţionar trece prin momente de cumpănă atunci când trebuie să aleagă între un ataşament filial tulbure şi datoria de a-l denunţa organelor poliţieneşti pe tatăl său care se pregătea să fugă în străinătate, profitând de „buna credinţă” a autorităţilor. Faptul că la puţini ani după apariţia romanului însuşi Petru Dumitriu a fugit din ţară pare o ironie crudă a vieţii.
Ultima parte, „Tinereţea lui Pius Dabija”, ar trebui citită ca un scurt roman separat. Se spune că personajul principal ar fi un alter ego al scriitorului – date fiind şi iniţialele P. D. – un artist care îşi caută identitatea în lumea cea nouă şi care adesea eşuează, constrâns de rigorile ideologice şi de propriile neputinţe, dar se ridică de fiecare dată. Aici Dumitriu scrie în modul tipic camuflat al celor care încercau să facă o artă cât de cât liberă în condiţiile cenzurii. Multe subtilităţi trebuie citite printre rânduri, dar dincolo de ele răzbat o puternică viziune literară şi artistică şi doar doza strict necesară de compromis. Nu vom analiza aici în profunzime partea care încheie „Cronica de familie”, dar vom spune că merită o cercetare separată şi o judecată morală mai puţin severă.
Nu am citit „Incognito”, primul roman al exilului lui Petru Dumitriu şi cel care a devenit emblematic pentru el în Occident, deci nu ştiu cum şi dacă autorul s-a realizat pe plan literar. Dar lectura „Cronicii de familie” lasă în urma ei mai multe regrete. Romanul este imposibil de tratat ca pură ficţiune. Pe de o parte, din punct de vedere literar, poluarea ideologică face ca cele mai multe personaje să fie neverosimile. Chiar şi de n-ar fi aşa, este greu să propui o judecată senină, strict artistică, atunci când ştii că mulţi dintre cei pe care Petru Dumitriu îi condamnă prin tonul vehement, sumbru, descriindu-i ca pe nişte marionete groteşti, zăceau în lagăre şi închisori în timp ce tânărul scriitor se bucura de favorurile publicului şi ale puternicilor zilei, după ce le falsificase imaginea reducându-i la caricaturi ale unor vremuri apuse.
Am citit „Cronică de familie” pe nerăsuflate, dar adesea mi-a venit să arunc cartea pe geam, revoltat de atâtea falsuri, distorsionări şi minciuni. Dacă cineva m-ar întreba astăzi dacă merită să o citească, n-aş şti ce să-i răspund. Sunt pagini scrise sub spectrul ideologiei, iar ideologia sufocă arta. Petru Dumitriu însuşi a spus, în 1994: „Cronica de familie (este) infectată şi ea de ciuma ruso-marxistă.” Acesta ar trebui să fie motto-ul tuturor noilor ediţii. Cred că e o datorie intelectuală şi morală în acelaşi timp, faţă de cei care au de gând să citească şi faţă de cei care au fost asasinaţi de două ori: odată în realitate şi odată între paginile acestea. Am recunoscut în Petru Dumitriu un mare scriitor. Şi am văzut, în „Cronica de familie”, cum acest lucru nu e suficient şi cum compromisul poate distruge o operă şi poate face din talent o tinichea inutilă. Dincolo de toate, simt cum ne-a fost răpit un mare roman. Nu putem decât să încercăm să tragem toate învăţămintele din această lecţie amară şi să mergem mai departe, cugetând la neputinţele noastre mai mult decât la slăbiciunile unui seamăn, fie el şi cu stofă de artist.
În Dicţionarul General al Literaturii Române, criticul Eugen Simion notează: „Spre sfârşit, această cronică a lumii care petrece, bagă intrigi, trădează, combină, face carieră şi se destramă, este supusă de narator unei critici directe, vădit partizane. El renunţă la stilul obiectiv, mult mai potrivit, de până acum şi, ca să liniştească, probabil, suspiciunile cenzurii, condamnă propagandistic o clasă socială, care dăduse, totuşi, mari personalităţi. Valoarea estetică a romanului scade considerabil în asemenea momente.” De fapt, o lectură atentă scoate la iveală faptul că această critică partizană este firul roşu al întregului roman. Scrisul este admirabil. Petru Dumitriu are un stil rafinat, îndelung studiat şi original, în ciuda uceniciei la şcoala unor Balzac sau Proust. Din acest punct de vedere, trebuie să i se recunoască meritul de a nu se fi pliat pe tiparele limbii de lemn a realismului socialist. Însă tonul partizan răzbate de la prima până la penultima parte (ultima necesitând un studiu separat), de la condamnarea prea străvezie a conservatorilor ce se opuneau reformelor lui Cuza, până la mizeria morală în care sunt prezentaţi ultimii reprezentanţi ai aristocraţiei şi toţi cei ce se alipesc de ei, în goana după un renume iluzoriu, după 1945. Altfel maestru al descrierii tipologiilor umane, Dumitriu îi zugrăveşte pe nobilii români exclusiv în tonuri dintre cele mai sumbre. Acolo unde putea să exceleze, scriitorul cade într-un regretabil manierism, tocmai pentru că, la fel ca într-o poveste pentru copii, aristocraţii noştri sunt răi, foarte răi, tot ce poate fi mai rău, mai corupt şi mai depravat. Până şi fizic personajele „Cronicii de familie” ajung să semene între ele. Femeile, odinioară frumoase, decad prin falsitate şi cochetărie ridicolă, iar bărbaţii ajung cu toţii, mai devreme sau mai târziu, graşi, cu guşele atârnând şi lenea întipărită în membrele obosite de atâta mâncare şi trai bun, evident, pe spinarea poporului oropsit. Cine caută – aşa cum am făcut eu – în „Cronica de familie”, o variantă românească a „Casei Buddenbrook” va rămâne de două ori dezamăgit: odată pentru că nu va găsi ce caută şi a doua oară pentru că, din anumite pasaje în care talentul lui Dumitriu iese la iveală, va şti că „Cronică de familie” putea fi un mare roman, dar a eşuat din motive ideologice. Pentru a înţelege mai bine lucrurile, este necesar să nu cădem în capcana opusă, cea de a idealiza societatea românească antebelică şi interbelică. Existau şi între acei oameni – pe care astăzi îi vedem însă într-o lumină mult mai blândă, prin comparaţie cu pleava adusă în prim plan de comunism – destule slăbiciuni, tare, compromisuri. Dar prin aceea că Petru Dumitriu, atunci când trece de la imaginea societăţii în ansamblu la caracterele individuale, nu găseşte în acestea decât defecte, răutate şi nepăsare faţă de ceilalţi, toată scrierea devină neverosimilă şi lipsită de autenticitate. Romanul sus-amintit al lui Thomas Mann descrie la rândul său decăderea unei societăţi şi a unei categorii de oameni. Dostoievski merge mai departe în „Demonii”, vorbind despre satanizarea unei lumi. (În paranteză fie spus, e de mirare cum prea puţini dintre criticii literari şi analiştii politici care îl evocă pe Dostoievski nu observă legătura indisolubilă revelată de acesta între ideologia revoluţionară socialistă şi o spiritualitate inversată, anticreştină, de sorginte demonică.) Dar nici la scriitorul german, nici la cel rus, personajele nu sunt monocolore. Până şi în hăul decăderii celei mai josnice persistă sclipiri sau ecouri îndepărtate ale omenescului, ale bunătăţii. La polul opus stă o istorisire ca partea a patra a „Cronicii de familie”, >„Viaţa lui Bonifaciu Cozianu”. Bonifaciu Cozianu ar fi putut fi corespondentul român al lui Thomas Buddenbrook, dar eşuează. Citeşti cu sufletul la gură şi plin de interes capitol după capitol – căci tehnica narativă a lui Dumitriu e strălucită, ca şi modul de a conduce intriga – şi, la sfârşit rămâi cu un gust amar, căci îţi dai seama că Bonifaciu Cozianu nu există, nici ca personaj real – ceea ce e firesc – dar nici ca tip uman. E zmeul cel rău în variantă proletcultistă, tot numai dorinţă de a parveni, depravare, interes meschin şi ură faţă de tot ce-i stă în cale, în cazul de faţă şi faţă de Regele Ferdinand, pe care Dumitriu îl caricaturizează ponegritor în treacăt.
Primul volum se înfăţişează astfel ca o serie neîntreruptă de nelegiuiri şi conflicte între oameni josnici dar bogaţi şi puternici. Citind, ai uneori în faţă acele caricaturi de care se foloseau comuniştii şi în care îi zugrăveau pe „moşieri”, „burghezi” şi „chiaburi” ca pe nişte graşi îngălaţi sugând sângele poporului, al ţăranilor şi al muncitorilor trudiţi. De altfel, la un moment dat, după pagini întregi în care se păstrează aparenţa obiectivităţii şi a analizei reci, autorul – sau politrucii care vorbeau prin paginile lui – răbufneşte: „Erau oameni avuţi şi europeni în anul 1904. (...) Iar soarta omenirii în general, condiţia omului pe pământ, fizică şi spirituală, suferinţa care putuse naşte violenţele războiului boxerilor şi se sfârşea cu supliciul răsculaţilor, toate acestea cu implicaţiile lor imorale, răspunderea pentru ele, sensul lor uman şi istoric erau foarte departe de cei trei meseni, sau nici nu existau pentru ei; acea perioadă a societăţii burgheze ajungea la o atrofie a simţului moral, o îngustare a eticii devenite strict de clasă, ceea ce a permis şi represiunea revoluţiei ruse din 1905, şi a răscoalelor ţărăneşti din România în 1907, şi izbucnirea Primului Război Mondial pentru nişte pretexte absurde şi apoi, după 1920 şi mai ales după 1930, criza de moralitate publică, falsificarea valorilor etice, care au făcut posibile masacrele săvârşite de mişcările fasciste, războiul început de Japonia împotriva Chinei în 1934 şi în sfârşit Al Doilea Război Mondial.” Fără îndoială, nepăsarea, orbirea şi iresponsabilitatea oamenilor dintr-o anumită perioadă contribuie la neajunsurile ei. Dar în „Cronică de familie”, lupta de clasă propovăduită de Marx se impune ca soluţia împotriva diavolului burghezo-moşieresc.
Nu e lăsată la o parte nici critica, ce-i drept voalată, a religiei, socotită de comunism opium al popoarelor. În capitolul „Bijuterii de familie”, în care este înfăţişată, bineînţeles în tonuri dintre cele mai partizane, răscoala din 1907, ţăranii lui Dumitriu înjură necontenit de cele sfinte. Fireşte, nu ne imaginăm că oamenii simpli şi necăjiţi ai acelor vremuri vorbeau între ei în psalmi, laude şi cântări duhovniceşti, dar arsenalul de hule împotriva celor ce ţin de credinţă şi Biserică pare aici programatic, mai ales dacă îl asociem cu anumite răbufniri de ateism în general străine omului de la ţară şi cu transpunerea viziunii unui duhovnic în visul delirant al unei femei pe jumătate nebune, senile şi hulpave. De altfel, programatismul de sorginte bolşevică se găseşte pe cuprinsul întregului capitol, de la descrierile aberante de tip „o voce uscată, burgheză”, până la transformarea ţăranilor dornici de pământ în proto-colectivişti, care spun hotărâţi „acum vrem să fim stăpâni, noi, obştea”, anticipând parcă CAP-urile.
Panorama deşertăciunilor şi a imoralităţii aristocraţiei continuă şi în volumul al II-lea al „Cronicii...”, cu ofiţeri trădători, îmbuibaţi care din mijlocul preaplinului lor dispreţuiesc socialismul, cu luarea în derâdere chiar şi a operei caritabile a Reginei Maria, care n-ar fi decât moft la modă, la fel ca şi ţinuta ei cu „rochie cât mai lungă, ca să nu se vadă maiestoasele bulamace ale maiestăţii sale”, cu „domnul general Averescu, care acuma comanda armata de pe front şi trimitea la moarte pe ţăranii pe-ai căror fraţi îi împuşcase tot el”. În partea a zecea, „Augusta sau marşul nupţial”, găsim un episod care ar fi amuzant de-ar lipsi corespondenţele cu realitatea tragică. Ofiţerul Friedmann, care, în calitate de participant la un complot comunist, trebuia să-l reţină şi eventual să-l omoare pe însuşi regele Ferdinand, este trimis, ca pedeapsă după demascarea conspiraţiei, înapoi în linia întâi a frontului. Este de ajuns să ne gândim o clipă doar la miile de oameni care, în vremea apariţiei romanului, zăceau în temniţe sau mureau pentru singura vină de a nu fi de acord cu regimul comunist, pentru a sesiza contrastul pe care Petru Dumitriu îl pune involuntar în evidenţă.
Începând cu partea a paisprezecea, „Acvarium”, altfel frumoasă şi mărturisind erudiţia autorului prin căutările şi reflecţiile filosofice ale personajului Şerban Romano, apare figura profesorului Fănică Niculescu, prin care Petru Dumitriu îl ponegreşte cu mânie proletară şi lipsă crasă de onestitate intelectuală pe Nae Ionescu, şi indirect pe „tinerii fascişti” care-i populau amfiteatrele. Printre ei, după cum ştim, Mircea Eliade, Emil Cioran sau Constantin Noica, care însă nu apar în roman. Dacă ei sunt atinşi doar în treacăt, Petru Dumitriu pare să aducă în prim plan toată furia regimului comunist, care nu s-a putut răzbuna pe Nae Ionescu, mort prea devreme pentru ca bolşevicii să-l mai poată supune detenţiei şi torturii pe care i-o doreau. În general, imaginea lui Nae Ionescu este cea pe care au vehiculat-o mediile oficiale comuniste şi pe care, parţial, o menţin astăzi în actualitate şi anumiţi scriitori şi ideologi ai unei aşa-zise societăţi civile democratice. Cel care a avut un rol determinant în formarea unei elite intelectuale excepţionale, autor al unor tratate de logică şi metafizică, erudit, este prezentat ca un şarlatan, un „prestidigitator”, care, deşi nu lipsit de cultură şi rafinament, este corupt spiritual până în măduva oaselor, şi din dorinţa de putere devine „şef al mişcării fasciste” din România – a se citi legionare – şi iniţiator şi responsabil al tuturor fărădelegilor şi crimelor atribuite acesteia. Profesorul Fănică Niculescu se foloseşte de nişte tineri exaltaţi şi incoerenţi pentru a se răzbuna pe adversarii lui, care ajung să fie ucişi de respectivii tineri, şi întreţine relaţii strânse cu oficialii germani, circumstanţă prin care Petru Dumitriu subliniază pretinsa finanţare de la Berlin a legionarilor, aşa cum apare ea în manualele de istorie ale regimului comunist. Autorul „Cronicii de familie” merge însă şi mai departe. El îi neagă lui Nae Ionescu-Fănică Niculescu orice convingeri sincere, transformând totul în instrument de manipulare. După ce profesorul îi dă lui Şerban Romano o ediţie a „Exerciţiilor spirituale” de Ignaţiu de Loyola – într-adevăr una dintre lecturile fundamentale ale lui Nae Ionescu – adaugă: „Nu te mai gândeşti la Iisus Hristos şi la celelalte fleacuri şi îţi împlineşti orice voinţă!” Cred că de o atare ponegrire nu a avut parte această personalitate controversată dar nu mai puţin remarcabilă a culturii româneşti nici în cele mai dure discursuri de înfierare ţinute de comunişti. Nu voi insista asupra prezentării fenomenului legionar, care respectă întru totul clişeele vremii, inevitabile probabil pentru orice scriitor care dorea să publice în acei ani. Simptomatic rămâne doar faptul că, în volumul III, pentru a înfăţişa, în opoziţie cu revoluţionarul care-şi cerea drepturile, omul cel mai decăzut şi cuprins într-o patologie criminală, Petru Dumitriu se foloseşte de un legionar student teolog.
Există în „Acvarium” un pasaj tulburător, înspăimântător. Aici, datorită capacităţii sale de sinteză şi a stăpânirii limbajului filosofic, Petru Dumitriu descrie în cuvinte puţine esenţa comunismului. Fragmentul ar putea deveni obiect de studiu pentru cei care vor să înţeleagă în profunzime până unde merge această ideologie. „Există o învăţătură”, îi spune tânărul comunist german Wegener lui Şerban Romano, „care nu numai că integrează (prin metoda dialectică) toate ştiinţele; dar le integrează acestora şi etica şi estetica, şi că spre deosebire de marile sisteme ale idealismului german, Kant, Fichte, Schelling, Hegel, această învăţătură devine izvorul activităţii practice a nenumăraţi intelectuali revoluţionari. (...) Niciuna din aceste mişcări nu se poate compara cu extinderea universală a marxismului şi cu caracterul său complet, care îmbrăţişează ştiinţele exacte, ştiinţele naturii, ştiinţele sociale, etica şi estetica.” Fragmentul se vrea un elogiu al marxismului, dar cititorului lucid îi dezvăluie faţa sa monstruoasă. Comunismul nu mai apare, aşa cum încearcă să-l prezinte în mod diluat unii dintre partizanii săi occidentali, ca o pură mişcare socială menită să îndrepte inegalitatea, ci ca o religie şi o metareligie. Pentru că atât etica, morala, cât şi estetica şi toate celelalte domenii ale artei şi ştiinţelor trebuie să i se subordoneze, iar caracterul lor obiectiv trebuie să fie dat de raportarea la teoria comunistă. Se înţelege că, orice abatere de la canoanele marxismului este socotită îndepărtare de adevăr şi trebuie sancţionată ca atare. După ce a predicat ani de zile relativismul, combătând adevărul credinţei religioase, mişcarea revoluţionară ajunge să proclame marxismul ca adevăr absolut. De aici s-au născut gulagurile, închisorile, condamnările la moarte şi torturile, ca mijloace de pedeapsă împotriva celor care se opuneau dogmei unice şi deci, în viziune marxistă, mersului firesc al lucrurilor şi binelui omenirii. Iată teoria care a făcut – şi face – sute de mii de victime. Prin comparaţie cu ele, siluirea conştiinţei unui scriitor talentat şi eşecul unei posibile mari opere literare sunt cu adevărat lucruri neînsemnate.
Pe măsură ce se apropie de zilele în care a trăit autorul, „Cronica de familie” devine mai străveziu partizană. De altfel, în Occident nu au fost traduse decât primele două volume. Citind mai departe ne simţim uneori în mijlocul unui film documentar din vremurile comuniste. De la „haosul economic moştenit de la dezastrul dictaturii fasciste” până la „dezgustătorul stil romantic al Europei burgheze”, trecând prin „acea timiditate şi falsă delicateţe mic-burgheză care nu îndrăzneşte să se adreseze articulat”, ascensiunea comuniştilor şi decăderea aristocraţiei e zugrăvită cu toate ingredientele realismului socialist, fără a lăsa deoparte nici condamnarea formelor de artă „decadente” ale Vestului: „Şi iar trecură minutele, sferturile de oră, în ciocănitul ritmic şi scârţâiturile disonante ale orchestrei de jaz, căreia anglo-saxonii îi spun, mai corect, bandă de jaz.” În partea a douăzeci şi una, „Isabela şi Sfârşitul carierei lui Dimitrie Cozianu”, un tânăr revoluţionar trece prin momente de cumpănă atunci când trebuie să aleagă între un ataşament filial tulbure şi datoria de a-l denunţa organelor poliţieneşti pe tatăl său care se pregătea să fugă în străinătate, profitând de „buna credinţă” a autorităţilor. Faptul că la puţini ani după apariţia romanului însuşi Petru Dumitriu a fugit din ţară pare o ironie crudă a vieţii.
Ultima parte, „Tinereţea lui Pius Dabija”, ar trebui citită ca un scurt roman separat. Se spune că personajul principal ar fi un alter ego al scriitorului – date fiind şi iniţialele P. D. – un artist care îşi caută identitatea în lumea cea nouă şi care adesea eşuează, constrâns de rigorile ideologice şi de propriile neputinţe, dar se ridică de fiecare dată. Aici Dumitriu scrie în modul tipic camuflat al celor care încercau să facă o artă cât de cât liberă în condiţiile cenzurii. Multe subtilităţi trebuie citite printre rânduri, dar dincolo de ele răzbat o puternică viziune literară şi artistică şi doar doza strict necesară de compromis. Nu vom analiza aici în profunzime partea care încheie „Cronica de familie”, dar vom spune că merită o cercetare separată şi o judecată morală mai puţin severă.
Nu am citit „Incognito”, primul roman al exilului lui Petru Dumitriu şi cel care a devenit emblematic pentru el în Occident, deci nu ştiu cum şi dacă autorul s-a realizat pe plan literar. Dar lectura „Cronicii de familie” lasă în urma ei mai multe regrete. Romanul este imposibil de tratat ca pură ficţiune. Pe de o parte, din punct de vedere literar, poluarea ideologică face ca cele mai multe personaje să fie neverosimile. Chiar şi de n-ar fi aşa, este greu să propui o judecată senină, strict artistică, atunci când ştii că mulţi dintre cei pe care Petru Dumitriu îi condamnă prin tonul vehement, sumbru, descriindu-i ca pe nişte marionete groteşti, zăceau în lagăre şi închisori în timp ce tânărul scriitor se bucura de favorurile publicului şi ale puternicilor zilei, după ce le falsificase imaginea reducându-i la caricaturi ale unor vremuri apuse.
Am citit „Cronică de familie” pe nerăsuflate, dar adesea mi-a venit să arunc cartea pe geam, revoltat de atâtea falsuri, distorsionări şi minciuni. Dacă cineva m-ar întreba astăzi dacă merită să o citească, n-aş şti ce să-i răspund. Sunt pagini scrise sub spectrul ideologiei, iar ideologia sufocă arta. Petru Dumitriu însuşi a spus, în 1994: „Cronica de familie (este) infectată şi ea de ciuma ruso-marxistă.” Acesta ar trebui să fie motto-ul tuturor noilor ediţii. Cred că e o datorie intelectuală şi morală în acelaşi timp, faţă de cei care au de gând să citească şi faţă de cei care au fost asasinaţi de două ori: odată în realitate şi odată între paginile acestea. Am recunoscut în Petru Dumitriu un mare scriitor. Şi am văzut, în „Cronica de familie”, cum acest lucru nu e suficient şi cum compromisul poate distruge o operă şi poate face din talent o tinichea inutilă. Dincolo de toate, simt cum ne-a fost răpit un mare roman. Nu putem decât să încercăm să tragem toate învăţămintele din această lecţie amară şi să mergem mai departe, cugetând la neputinţele noastre mai mult decât la slăbiciunile unui seamăn, fie el şi cu stofă de artist.
Monday, January 25, 2010
Pentru căsătorie şi dreptul la viaţă al pruncilor nenăscuţi - atitudine împotriva unor proiecte de lege din Parlamentul European
Dragi prieteni,
In 27 si 29 ianuarie sunt programate la vot in Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei (PACE) doua rapoarte foarte importante si periculoase pentru valorile noastre comune. Scopul acestui mesaj este sa ne indemne la actiune pentru respingerea lor.
Va rugam cititi cu atentie cele de mai jos. Daca mai cunoasteti persoane interesate, dati-le de stire.
CE ESTE PACE SI CE ROL ARE?
Consiliul Europei cuprinde reprezentanti din 47 de tari europene (inclusiv tarile UE) si are printre atributii armonizarea legislatiilor nationale cu Conventia Europeana a Drepturilor Omului (CEDO). Autoritatea suprema privind interpretarea Conventiei este Curtea Europeana a Drepturilor Omului.
In ultimii ani, PACE a fost parazitat de forte radicale de stanga, care fac presiuni crescande pentru adoptarea unor rezolutii in acord cu agenda lobby-ului international pro-avort si pro-homosexualitate, impotriva vietii, impotriva familiei si impotriva libertatilor religioase.
Rezolutiile PACE sunt folosite ca instrument de presiune asupra guvernelor si parlamentelor nationale pentru ca acestea sa modifice legislatia interna. Reamintim ca legislatia internationala are prioritate in fata celei nationale.
Totodata, rezolutiile sunt adesea luate in considerare de Curtea Europeana a Drepturilor Omului in emiterea deciziilor sale, care sunt obligatorii.
CE CUPRIND RAPOARTELE CONTESTATE?
Ambele rapoarte ameninta grav familia, dreptul la viata, moralitatea publica, interesul superior al copilului precum si dreptul si interesul suveran al statelor de a proteja aceste valori.
1. Raportul privind discriminarea in baza orientarii sexuale si a identitatii sexuale – 27 ianuarie
[Documentul 12087 - “Discrimination on the basis of sexual orientation and gender identity”, raportor Andreas Gross, Elvetia, Grupul Socialist]
Textul integral in limba engleza: http://assembly.coe.int/Main.asp?link=/Documents/WorkingDocs/Doc09/EDOC12087.htm
Raportul cere statelor membre:
Sa legalizeze casatoriile homosexuale precum si sa recunoasca reciproc casatoriile si uniunile civile intre persoane de acelasi sex;
Sa adopte legislatii interne prin care sa elimine orice fel de discriminare pe motiv de orientare sexuala, sa interzica orice referiri si manifestari publice negative la adresa asa-ziselor „minoritati sexuale”. Acest obiectiv submineaza libertatea de asociere, religioasa, de cuvint si drepturile parentale;
Sa-si ajusteze sistemul educativ in sensul promovarii in randul minorilor a homosexualitatii ca stare de normalitate si sa combata “homofobia” prin actiuni legislative si educative adresate tinerilor;
Sa faciliteze, chiar din fonduri publice, schimbarea sexului biologic al indivizilor cind acestia o cer.
2. Raportul „Cincisprezece ani de la Conferinta Internationala asupra Populatiei si Dezvoltarii” – 29 ianuarie
[Documentul 1192 - ’15 years since the International Conference on Population and Development Programme of Action’, raportor – Christine McCafferty, Grupul Socialist]
Textul integral in lb. engleza:
http://assembly.coe.int/Main.asp?link=/Documents/WorkingDocs/Doc09/EDOC11992.htm
Raportul promoveaza avortul ca mijloc de planificare familiala si control al nasterilor, fortand recunoasterea acestuia ca „drept al omului” si finantarea din fondurile publice.
CE PUTEM FACE?
Opozitia fata de aceste documente este o datorie crestina, pe care va invitam sa o indeplinim impreuna.
1. Contactati delegatii Romaniei in Consiliul Europei si exprimati-va pozitia.
Solicitati-le ferm sa voteze respingerea ambelor documente.
Datele de contact ale reprezentantilor delegatiei Romaniei la Consiliul Europei:
- Parlamentari: http://www.cdep.ro/pls/parlam/structura.dp?idg=19&leg=2008.
- Secretariatul delegatiei romane la PACE:
Doamna Nadia Valentina Ionescu, Camera Deputatilor, la Tel: +40 21 414 18 75, Fax: +40 21 414 18 77, pace@cdep.ro, dropi@cdep.ro;
Doamna Mihaela Draghici, Senat, la Tel: +40 21 414 25 84, Fax: +40 21 313 35 07, sau electronic la adresa mihaela.draghici@senat.ro .
Daca sunteti un ONG, trimiteti o adresa oficiala, scrisa, in acest sens.
Trimiteti un e-mail sau un fax; daca puteti, dati si un telefon – ar fi ideal.
Va rugam sa ne inaintati orice raspuns pe care l-ati primit.
Ne puteti contacta la urmatoarele adrese:
office@protejarea-familiei.com
provitabucuresti@yahoo.com
2. Rugaciunea este, se intelege, foarte utila si necesara. Fie ca Dumnezeu sa le deschida mintile si inimile reprezentantilor statelor europene la Consiliul Europei pentru a respinge aceste documente otravitoare.
Asociatia Alianta Familiilor din Romania
Asociatia Pro-vita – fil. Bucuresti
In 27 si 29 ianuarie sunt programate la vot in Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei (PACE) doua rapoarte foarte importante si periculoase pentru valorile noastre comune. Scopul acestui mesaj este sa ne indemne la actiune pentru respingerea lor.
Va rugam cititi cu atentie cele de mai jos. Daca mai cunoasteti persoane interesate, dati-le de stire.
CE ESTE PACE SI CE ROL ARE?
Consiliul Europei cuprinde reprezentanti din 47 de tari europene (inclusiv tarile UE) si are printre atributii armonizarea legislatiilor nationale cu Conventia Europeana a Drepturilor Omului (CEDO). Autoritatea suprema privind interpretarea Conventiei este Curtea Europeana a Drepturilor Omului.
In ultimii ani, PACE a fost parazitat de forte radicale de stanga, care fac presiuni crescande pentru adoptarea unor rezolutii in acord cu agenda lobby-ului international pro-avort si pro-homosexualitate, impotriva vietii, impotriva familiei si impotriva libertatilor religioase.
Rezolutiile PACE sunt folosite ca instrument de presiune asupra guvernelor si parlamentelor nationale pentru ca acestea sa modifice legislatia interna. Reamintim ca legislatia internationala are prioritate in fata celei nationale.
Totodata, rezolutiile sunt adesea luate in considerare de Curtea Europeana a Drepturilor Omului in emiterea deciziilor sale, care sunt obligatorii.
CE CUPRIND RAPOARTELE CONTESTATE?
Ambele rapoarte ameninta grav familia, dreptul la viata, moralitatea publica, interesul superior al copilului precum si dreptul si interesul suveran al statelor de a proteja aceste valori.
1. Raportul privind discriminarea in baza orientarii sexuale si a identitatii sexuale – 27 ianuarie
[Documentul 12087 - “Discrimination on the basis of sexual orientation and gender identity”, raportor Andreas Gross, Elvetia, Grupul Socialist]
Textul integral in limba engleza: http://assembly.coe.int/Main.asp?link=/Documents/WorkingDocs/Doc09/EDOC12087.htm
Raportul cere statelor membre:
Sa legalizeze casatoriile homosexuale precum si sa recunoasca reciproc casatoriile si uniunile civile intre persoane de acelasi sex;
Sa adopte legislatii interne prin care sa elimine orice fel de discriminare pe motiv de orientare sexuala, sa interzica orice referiri si manifestari publice negative la adresa asa-ziselor „minoritati sexuale”. Acest obiectiv submineaza libertatea de asociere, religioasa, de cuvint si drepturile parentale;
Sa-si ajusteze sistemul educativ in sensul promovarii in randul minorilor a homosexualitatii ca stare de normalitate si sa combata “homofobia” prin actiuni legislative si educative adresate tinerilor;
Sa faciliteze, chiar din fonduri publice, schimbarea sexului biologic al indivizilor cind acestia o cer.
2. Raportul „Cincisprezece ani de la Conferinta Internationala asupra Populatiei si Dezvoltarii” – 29 ianuarie
[Documentul 1192 - ’15 years since the International Conference on Population and Development Programme of Action’, raportor – Christine McCafferty, Grupul Socialist]
Textul integral in lb. engleza:
http://assembly.coe.int/Main.asp?link=/Documents/WorkingDocs/Doc09/EDOC11992.htm
Raportul promoveaza avortul ca mijloc de planificare familiala si control al nasterilor, fortand recunoasterea acestuia ca „drept al omului” si finantarea din fondurile publice.
CE PUTEM FACE?
Opozitia fata de aceste documente este o datorie crestina, pe care va invitam sa o indeplinim impreuna.
1. Contactati delegatii Romaniei in Consiliul Europei si exprimati-va pozitia.
Solicitati-le ferm sa voteze respingerea ambelor documente.
Datele de contact ale reprezentantilor delegatiei Romaniei la Consiliul Europei:
- Parlamentari: http://www.cdep.ro/pls/parlam/structura.dp?idg=19&leg=2008.
- Secretariatul delegatiei romane la PACE:
Doamna Nadia Valentina Ionescu, Camera Deputatilor, la Tel: +40 21 414 18 75, Fax: +40 21 414 18 77, pace@cdep.ro, dropi@cdep.ro;
Doamna Mihaela Draghici, Senat, la Tel: +40 21 414 25 84, Fax: +40 21 313 35 07, sau electronic la adresa mihaela.draghici@senat.ro .
Daca sunteti un ONG, trimiteti o adresa oficiala, scrisa, in acest sens.
Trimiteti un e-mail sau un fax; daca puteti, dati si un telefon – ar fi ideal.
Va rugam sa ne inaintati orice raspuns pe care l-ati primit.
Ne puteti contacta la urmatoarele adrese:
office@protejarea-familiei.com
provitabucuresti@yahoo.com
2. Rugaciunea este, se intelege, foarte utila si necesara. Fie ca Dumnezeu sa le deschida mintile si inimile reprezentantilor statelor europene la Consiliul Europei pentru a respinge aceste documente otravitoare.
Asociatia Alianta Familiilor din Romania
Asociatia Pro-vita – fil. Bucuresti
Monday, January 18, 2010
Reflecţie la Duminica lui Zaheu
Evanghelia de astăzi ne vorbeşte despre una dintre marile minuni săvârşite de Mântuitorul Hristos în drumul Său către Ierusalim, capitala Iudeii, ce se traduce “oraşul păcii”, pentru că acolo avea să-Şi desăvârşească Domnul opera, prin care a restabilit pacea între Dumnezeu şi lume. Iar semnele acestei împăcări se văd deja în cele citite astăzi din Evanghelia după Sfântul Luca, căci cu adevărat pocăinţa este calea spre comuniunea cu Dumnezeu. Iar întâlnirea lui Hristos cu vameşul Zaheu este pildă pentru noi toţi.
Citim că mai marele vameşilor, fiind mic de statură nu-L putea vedea pe Iisus din cauza mulţimii, aşa cum fiecare dintre noi, când este tulburat de mulţimea grijilor şi a diverselor preocupări lumeşti nu mai poate creşte duhovniceşte şi astfel nu-L poate vedea pe Dumnezeu. Dar chiar din cel mai mare adânc ne putem înălţa spre El, dacă dorinţa ne este arzătoare, cum a fost a lui Zaheu, care s-a suit într-un sicomor, aprins de căldura credinţei şi de dorinţa pocăinţei. Hristos, cunoscând sufletul lui, imediat l-a chemat, spunând: “Zaheu, grăbeşte-te şi te dă jos, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta.” Avem aici însăşi esenţa învăţăturii ortodoxe despre conlucrarea între voinţa omului şi harul lui Dumnezeu. Căci pentru a ne îndrepta spre Hristos este nevoie să facem un efort, să ne lepădăm cât putem de păcate şi să ne îndreptăm cugetul către cele duhovniceşti. Însă Dumnezeu, cum vede voinţa noastră îndreptată spre El, ne vine în ajutor cu harul Său, care o întăreşte, astfel încât omul să dorească mai mult pe Dumnezeu şi Dumnezeu să răspundă mai puternic dorinţei lui, aşa cum a făcut cu Zaheu, în casa căruia a poposit, umplându-l de bucurie.
Iudeii însă murmurau şi cârteau, văzând pe Hristos că a intrat în casa unui om păcătos. Şi ca ei facem şi noi, de fiecare dată când judecăm pe aproapele nostru. Şi niciodată nu se mânie Dumnezeu mai tare pe noi, decât atunci când ne vede cum îi vorbim de rău pe ceilalţi, cum gândim lucruri rele despre ei. Căci atunci când judecăm, ne socotim pe noi mai buni decât cei despre care vorbim, căci oricine judecă prin comparaţie cu sine. De aceea, oricât de păcătos ar fi un om, beţiv, desfrânat, hoţ, chiar ucigaş, nu trebuie sa-l osândim, căci nu ştim ce e în inima lui şi apoi avem şi noi păcatele noastre de care trebuie sa ne îngrijim şi nu ştim dacă acela nu se va pocăi înaintea noastră. Să nu uităm că primul care a intrat în Împărăţia lui Hristos, înainte de Avraam, înainte de profeţii Vechiului Testament, ba chiar înainte de Sfântul Ioan Botezătorul, a fost tâlharul de pe cruce, care prin pocăinţă a dobândit raiul.
Zaheu ne dă multă învăţătură prin pilda sa. Căci odată ce a fost luminat de poposirea Mântuitorului în casa sa, se hotărăşte să dea jumătate din averea sa săracilor şi dacă a năpăstuit pe cineva cu ceva să înapoieze împătrit. Iată deci că adevărata întoarcere la Dumnezeu se manifestă şi prin fapte de milostenie, de iubire de aproapele şi de îndreptare a greşelilor trecute.
“Iar Iisus a zis către el: astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi el este fiu al lui Avraam.” Niciodată nu este prea târziu pentru pocăinţă, prin care dobândim iertare de păcate şi mântuirea care este numai în Hristos, căci înainte de Întruparea Sa omul se înstrăinase de Dumnezeu prin păcat, şi oricât s-ar fi căit, ramânea despărţit de El. De aceea Iisus a unit în Persoana Sa divinul cu umanul, căci este Dumnezeu şi om, făcând astfel posibilă comuniunea noastră cu dumnezeirea. Zaheu s-a arătat ca adevărat fiu al lui Avraam nu prin descendenţă, ci prin aceea că a săvârşit faptele lui Avraam, adică dreptatea şi milostenia. Prin acestea şi mai presus de toate prin dragoste de Dumnezeu şi de oameni ne putem arăta şi noi ca fiind adevăraţi creştini. Şi astfel, ori de câte ori unul dintre noi se întoarce la Dumnezeu, putem spune cu adevărat că “şi acesta este chip al lui Hristos”.
Istorisirea de astăzi se încheie cu un cuvânt mereu reamintit de Domnul şi Mântuitorul nostru: “Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut.” De aceea sfânta noastră Biserică ne învaţă să ne socotim întâi pierduţi, pentru ca Hristos să vină, să ne caute şi să ne mântuiască. Puterea pocăinţei, numită de greci metanoia, adică schimbare a minţii, răzbate puternic din pilda de astăzi. Trebuie dar să înţelegem că este cu adevărat necesar să ne schimbăm mintea pentru a ne uni cu Dumnezeu, căci sălaşul păcatului este în mintea noastră. Nu sunt suficiente doar faptele exterioare, aşa cum le regăsim propovăduite la diverse secte, dintre care una se şi numeşte a pocăiţilor, fără a înţelege cu adevărat sensul pocăinţei. Este necesară o schimbare a dispoziţiei interioare. Nu ajunge numai să nu facem păcatul cu fapta, trebuie să ajungem să nu-l mai vrem, să nu-l mai gândim, şi doar astfel ne vom putea face sălaş curat al lui Dumnezeu şi Îl vom primi pe Hristos în sufletele noastre, precum Zaheu odinioară în casă. Întăriţi de rugăciunile sfinţilor, să învăţăm dar să ne pocăim precum Zaheu, ştiind că nu este păcat pe care dragostea nesfârşită de oameni a lui Dumnezeu să nu-l poată ierta. Şi să-L implorăm pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos să ne dăruiască mântuirea, pentru rugăciunile Preacuratei Sale Maici şi ale tuturor sfinţilor. Amin!
Citim că mai marele vameşilor, fiind mic de statură nu-L putea vedea pe Iisus din cauza mulţimii, aşa cum fiecare dintre noi, când este tulburat de mulţimea grijilor şi a diverselor preocupări lumeşti nu mai poate creşte duhovniceşte şi astfel nu-L poate vedea pe Dumnezeu. Dar chiar din cel mai mare adânc ne putem înălţa spre El, dacă dorinţa ne este arzătoare, cum a fost a lui Zaheu, care s-a suit într-un sicomor, aprins de căldura credinţei şi de dorinţa pocăinţei. Hristos, cunoscând sufletul lui, imediat l-a chemat, spunând: “Zaheu, grăbeşte-te şi te dă jos, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta.” Avem aici însăşi esenţa învăţăturii ortodoxe despre conlucrarea între voinţa omului şi harul lui Dumnezeu. Căci pentru a ne îndrepta spre Hristos este nevoie să facem un efort, să ne lepădăm cât putem de păcate şi să ne îndreptăm cugetul către cele duhovniceşti. Însă Dumnezeu, cum vede voinţa noastră îndreptată spre El, ne vine în ajutor cu harul Său, care o întăreşte, astfel încât omul să dorească mai mult pe Dumnezeu şi Dumnezeu să răspundă mai puternic dorinţei lui, aşa cum a făcut cu Zaheu, în casa căruia a poposit, umplându-l de bucurie.
Iudeii însă murmurau şi cârteau, văzând pe Hristos că a intrat în casa unui om păcătos. Şi ca ei facem şi noi, de fiecare dată când judecăm pe aproapele nostru. Şi niciodată nu se mânie Dumnezeu mai tare pe noi, decât atunci când ne vede cum îi vorbim de rău pe ceilalţi, cum gândim lucruri rele despre ei. Căci atunci când judecăm, ne socotim pe noi mai buni decât cei despre care vorbim, căci oricine judecă prin comparaţie cu sine. De aceea, oricât de păcătos ar fi un om, beţiv, desfrânat, hoţ, chiar ucigaş, nu trebuie sa-l osândim, căci nu ştim ce e în inima lui şi apoi avem şi noi păcatele noastre de care trebuie sa ne îngrijim şi nu ştim dacă acela nu se va pocăi înaintea noastră. Să nu uităm că primul care a intrat în Împărăţia lui Hristos, înainte de Avraam, înainte de profeţii Vechiului Testament, ba chiar înainte de Sfântul Ioan Botezătorul, a fost tâlharul de pe cruce, care prin pocăinţă a dobândit raiul.
Zaheu ne dă multă învăţătură prin pilda sa. Căci odată ce a fost luminat de poposirea Mântuitorului în casa sa, se hotărăşte să dea jumătate din averea sa săracilor şi dacă a năpăstuit pe cineva cu ceva să înapoieze împătrit. Iată deci că adevărata întoarcere la Dumnezeu se manifestă şi prin fapte de milostenie, de iubire de aproapele şi de îndreptare a greşelilor trecute.
“Iar Iisus a zis către el: astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi el este fiu al lui Avraam.” Niciodată nu este prea târziu pentru pocăinţă, prin care dobândim iertare de păcate şi mântuirea care este numai în Hristos, căci înainte de Întruparea Sa omul se înstrăinase de Dumnezeu prin păcat, şi oricât s-ar fi căit, ramânea despărţit de El. De aceea Iisus a unit în Persoana Sa divinul cu umanul, căci este Dumnezeu şi om, făcând astfel posibilă comuniunea noastră cu dumnezeirea. Zaheu s-a arătat ca adevărat fiu al lui Avraam nu prin descendenţă, ci prin aceea că a săvârşit faptele lui Avraam, adică dreptatea şi milostenia. Prin acestea şi mai presus de toate prin dragoste de Dumnezeu şi de oameni ne putem arăta şi noi ca fiind adevăraţi creştini. Şi astfel, ori de câte ori unul dintre noi se întoarce la Dumnezeu, putem spune cu adevărat că “şi acesta este chip al lui Hristos”.
Istorisirea de astăzi se încheie cu un cuvânt mereu reamintit de Domnul şi Mântuitorul nostru: “Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut.” De aceea sfânta noastră Biserică ne învaţă să ne socotim întâi pierduţi, pentru ca Hristos să vină, să ne caute şi să ne mântuiască. Puterea pocăinţei, numită de greci metanoia, adică schimbare a minţii, răzbate puternic din pilda de astăzi. Trebuie dar să înţelegem că este cu adevărat necesar să ne schimbăm mintea pentru a ne uni cu Dumnezeu, căci sălaşul păcatului este în mintea noastră. Nu sunt suficiente doar faptele exterioare, aşa cum le regăsim propovăduite la diverse secte, dintre care una se şi numeşte a pocăiţilor, fără a înţelege cu adevărat sensul pocăinţei. Este necesară o schimbare a dispoziţiei interioare. Nu ajunge numai să nu facem păcatul cu fapta, trebuie să ajungem să nu-l mai vrem, să nu-l mai gândim, şi doar astfel ne vom putea face sălaş curat al lui Dumnezeu şi Îl vom primi pe Hristos în sufletele noastre, precum Zaheu odinioară în casă. Întăriţi de rugăciunile sfinţilor, să învăţăm dar să ne pocăim precum Zaheu, ştiind că nu este păcat pe care dragostea nesfârşită de oameni a lui Dumnezeu să nu-l poată ierta. Şi să-L implorăm pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos să ne dăruiască mântuirea, pentru rugăciunile Preacuratei Sale Maici şi ale tuturor sfinţilor. Amin!
Friday, December 25, 2009
Tuesday, December 8, 2009
Sfântul din preajma noastră, Nicolae, Făcătorul de minuni
A vorbi despre Sfântul Nicolae este în acelaşi timp greu şi foarte uşor. Uşor, pentru că toată lumea a auzit de acest sfânt, care este unul dintre cei mai cunoscuţi din Ortodoxie şi pe care cei mai mulţi dintre noi îl recunoaştem imediat când vedem o icoană a lui. Greu, pentru că deşi toţi am auzit de el, de ar fi să ne întrebe cineva cine este cu adevărat Sfântul Nicolae, nu putem să răspundem prea concret. Să încercăm, dar, să aflăm împreună câte ceva despre viaţa acestui om cu adevărat minunat, dar şi despre relaţia lui cu noi.
Sfântul Nicolae s-a născut în jurul anului 270 în oraşul Patara din regiunea Licia, pe atunci parte a Imperiului Roman, astăzi în Turcia. A fost unicul copil al părinţilor lui, doi creştini bogaţi, Teofan şi Nona. Viaţa sfântului s-a arătat minunată încă din fragedă pruncie, căci la naştere a stat trei ore pe picioarele sale în baie, iar apoi a supt numai din sânul drept al mamei sale. Mai mult decât atât, miercurea şi vinerea nu se hrănea de la sân decât o singură dată, după rugăciunea de seară. De când a început să vorbească şi să fie dat la învăţătură, s-a dovedit în acelaşi timp foarte studios şi feciorelnic, mare iubitor de rugăciune şi foarte bun la carte, astfel încât, în ciuda vârstei mici, era socotit de mulţi un înţelept. După o vreme a fost hirotonit preot de unchiul său, care era episcop şi care a profeţit despre el, spunând că acesta va fi în acelaşi timp luminător poporului şi ajutător celor din nevoi, precum s-a şi arătat şi se arată până astăzi.
După moartea părinţilor, Sfântul Nicolae a împărţit săracilor averea care i-a rămas. În această perioadă a făcut una dintre milosteniile cele mai cunoscute ale sale. Un om bogat sărăcise şi rămăsese în mare nevoie, cu cele trei fiice ale sale, fecioare. Disperat din cauza lipsurilor, a hotărât să-şi trimită fetele să se prostitueze. Aflând de aceasta, Sfântul Nicolae a mers noaptea pe ascuns la casa acelui om şi i-a aruncat pe geam o pungă de galbeni, pe care acela, găsind-o, a putut să-şi mărite prima fiică, căci pe vremea aceea îi era greu unei fete să-şi găsească soţ de nu avea zestre. La fel a făcut Sfântul, aruncând o altă pungă de galbeni, şi pentru a doua soră. Şi această faptă o săvârşea pe ascuns, pe de o parte ca să nu ajungă să se mândrească, fiind lăudat, iar pe de alta, ca să nu-l ruşineze pe cel care primea. Iată însă că tatăl fetelor s-a rugat să i se arate binefăcătorul său, iar când Sfântul Nicolae a aruncat şi a treia pungă, pentru ultima dintre fete, tatăl l-a urmărit, a căzut în genunchi mulţumindu-i, şi a fost învăţat de el să nu spună nimic. Iată una dintre întâmplările care ne învaţă câte ceva despre cum se cuvine făcută milostenia şi poate fi exemplu şi pentru noi, astăzi. Gândiţi-vă un pic la cum avem noi obiceiul să-i judecăm pe cei din jur şi priviţi atitudinea contrastantă a Sfântului Nicolae. Cu ce avem de-a face în întâmplarea de faţă? Cu un om, năpăstuit, ce-i drept, dar care vrea să facă o mare fărădelege: să-şi pună propriile fete să-şi vândă trupul. Iar Sfântul Nicolae era preot al Bisericii. Putea deci, aflând despre acestea, să se ducă la tatăl respectiv şi să-l certe de faţă cu toţi. Putea să-i spună că mai bine e să rabzi decât să-ţi vinzi proprii copii şi să-i îndemni să păcătuiască pentru câştigul material. Sau putea, măcar după ce-i dăduse banii, să-i bată obrazul pentru că nu se gândise mai mult înainte de a lua o asemenea hotărâre. Dar Sfântul Nicolae nu face nimic din toate acestea. El îşi arată iubirea de oameni fără să judece, dăruieşte cu bună inimă şi în ascuns, şi astfel câştigă de două ori, pentru că fetele nu mai sunt date spre desfrânare, iar tatăl se întoarce mai vârtos spre Dumnezeu. Fapta bună făcută dezinteresat înmoaie uneori şi cele mai împietrite inimi. Să ne gândim la acestea atunci când aproapele nostru ne cere ajutorul, iar noi, dacă ne hotărâm să i-l dăm, ne facem înainte nenumărate calcule şi-l judecăm în fel şi chip. „De ce a ajuns aşa? Înseamnă că nu s-a organizat cum trebuie? Cu ce sunt eu de vină că e el în nevoie?” şi altele asemenea.
După un pelerinaj în Palestina, în timpul căruia a liniştit furtuna pe mare şi l-a alungat pe diavolul ce încerca să răstoarne corabia, iar apoi a intrat în biserică prin uşile închise, Sfântul Nicolae a vrut să se retragă în pustiu, să se facă sihastru. Dar Dumnezeu l-a oprit, şi chiar după ce s-a întors în patria sa, într-o mănăstire, i s-a arătat în vedenie şi i-a spus: „Nicolae, să intri în nevoinţa poporului, dacă doreşti să fii încununat de Mine!” „Nicolae, nu este aceasta holda pe care trebuie să Mi-o aduci roadă şi pe care o aştept de la tine; ci întoarce-te către oameni, ca să se preamărească prin tine Numele Meu!” Să reţinem aceste cuvinte. Cu adevărat, prin fiecare creştin, Numele lui Dumnezeu fie se preamăreşte, fie se huleşte. Dacă cei care nu au ajuns la credinţă îi vor vedea pe creştini trăind frumos, vor dobândi şi ei respect faţă de această credinţă a noastră. De aceea, fiind foarte blând, milos, ajutător tuturor, Sfântul Nicolae le-a atras tuturor respectul, şi până astăzi este pomenit şi de musulmani, ba chiar şi de necredincioşi, când se află în vreo nevoie mare. În schimb, când îi văd pe cei care astăzi se bat cu pumnul în piept pe canalele media rostind numele lui Hristos cum în acelaşi timp au o atitudine profund necreştină, oamenii se îndepărtează de Dumnezeu, îşi pierd respectul pentru creştinism. Când ne văd pe noi cum venim la biserică şi apoi ne arătăm egoişti, bârfitori, lacomi, mincinoşi, ceilalţi resping din cauza aceasta şi credinţa. E o mare responsabilitate pe care o avem şi de care trebuie să ţinem seama în fiecare gest, în fiecare atitudine, ba chiar în fiecare gând.
Deci fiind îndrumat de Dumnezeu, Sfântul Nicolae s-a dus în oraşul Mira, care astăzi se numeşte Demre şi se află tot în Turcia. Acolo a murit arhiepiscopul, iar celorlalţi episcopi li s-a arătat în vedenie că trebuie să-l hirotonească pe Sfântul Nicolae, pe care înainte nici nu-l cunoşteau. Şi ştim că, smerit fiind, Sfântul ar fi refuzat această demnitate, dar a avut şi el o viziune, în care Hristos îi dădea o Sfântă Evanghelie îmbrăcată în aur şi mărgăritare, iar Maica Domnului îi punea pe umeri un veşmânt arhieresc. De când a fost înscăunat arhiepiscop, Sfântul Nicolae a avut uşa deschisă pentru toată lumea, i-a miluit pe credincioşi şi pe necredincioşi. Sub împăraţii persecutori Diocleţian şi Maximian a fost închis, pentru ca apoi, când Constantin cel Mare a declarat libertatea creştinismului, să fie eliberat.
În acea vreme s-a făcut tulburare în Biserică, prin apariţia unei erezii. Arie, ereticul despre care vorbim, nega faptul că Hristos e Dumnezeu. În acest scop împăratul a convocat primul Sinod ecumenic, unde s-a mărturisit cu tărie dogma dumnezeirii Mântuitorului Hristos. Aici se spune că Sfântul Nicolae, participant în calitate de arhiepiscop al Mirei, l-a pălmuit pe eretic. Este o atitudine care la prima vedere pare contrastantă cu blândeţea lui binecunoscută. Dar dacă atunci când vedem oameni care suferă se cuvine să-i miluim cum putem, nu putem răbda când chiar un preot – căci Arie era preot – face dezbinare în Biserică şi astfel Îl batjocoreşte pe Dumnezeu. Aici se impune o anumită intransigenţă, pentru că toleranţa în acest sens poate fi confundată cu o lipsă de convingere în credinţă, care să-i facă pe credincioşii simpli să alunece de la adevăr. Nu înseamnă că trebuie ca noi acum să-i luăm la palme pe toţi cei care predică în adunările lor altceva decât ce ne-a învăţat pe noi Biserica Ortodoxă. Pentru că nici noi nu suntem arhiepiscopi, precum Sfântul Nicolae, nici aceia nu sunt în aceeaşi măsură responsabili ca Arie, pentru că ani de zile, uneori secole, în mediul lor au fost cultivate aceste învăţături greşite. Dar să nu ne amăgim spunând că peste tot unde se vorbeşte despre Dumnezeu este bine. Voi da un exemplu: unii sectanţi spun că ei sunt credincioşi, dar o hulesc pe Maica Domnului şi îi aruncă icoanele. Dar oare cum ai putea spune despre un om că îi eşti prieten şi în acelaşi timp să o înjuri pe mama lui, iar dacă vezi o fotografie cu ea, să o arunci scârbit la coş? Deci să fim atenţi, căci credinţa şi rugăciunea sunt în Ortodoxie, iar la ceilalţi au apărut în timp tot felul de deformări. Se cuvine să-i tratăm pe ei cu iubire, să ne rugăm ca Dumnezeu să-i întoarcă, dar să nu ne amestecăm în nici un fel credinţa cu rătăcirile lor.
Până la sfârşitul vieţii, Sfântul Nicolae a păstorit cu înţelepciune, a risipit idolii din cetate, i-a ajutat pe cei săraci sau osândiţi pe nedrept. Odată a luat el însuşi sabia din mâna călăului care se pregătea să le taie capetele unor tineri asupra cărora se pronunţase o sentinţă nedreaptă, iar altă dată i s-a arătat împăratului în vis, convingându-l să-i elibereze pe trei înalţi funcţionari militari, pe care îi condamnase la moarte în urma unor mărturii mincinoase. Nişte corăbieri care doar auziseră de el l-au chemat în ajutor în timpul unei furtuni, iar el i-a adus la mal cu rugăciunile, unde i-a aşteptat în persoană, dându-le şi îndrumări duhovniceşti şi întorcându-i de la anumite gânduri păcătoase pe care le aveau. În asemenea fapte a trăit, iar în anul 346 a murit şi a fost îngropat într-o zi de 6 decembrie. Trupul său a izvorât mir încă din timpul slujbei înmormântării şi de atunci a săvârşit multe minuni.
Până astăzi, Sfântul Nicolae este unul dintre cei mai iubiţi sfinţi ai creştinismului. Şi când ne întrebăm care este motivul acestei popularităţi, socotesc că, între altele, este atât de iubit tocmai pentru că, după criteriile rigide ce se aplică în vieţile noastre şi uneori şi în Biserică, Sfântul Nicolae pare foarte neserios. Să nu ne smintească acest cuvânt, ştiind că judecăţile lui Dumnezeu sunt altfel decât ale oamenilor. Să încercăm să ne imaginăm un pic cum stau lucrurile: Sfântul Nicolae a fost arhiepiscop. Gândiţi-vă la acest cuvânt şi vedeţi ce vă vine în minte. Un arhiepiscop este un om îmbrăcat în haine de cult strălucitoare, care sfinţeşte, învaţă şi peste tot se arată în mare cinste, căci aşa şi este, fiind pus în slujba sa de Însuşi Hristos. Mai mult, Sfântul Nicolae se află în ceata sfinţilor, în faţa Tronului lui Dumnezeu, alături de îngeri şi de Maica Domnului. Şi cu toate acestea, din marea lui slavă, în loc să-şi vadă de odihna binemeritată, el ascultă chemările cele mai simple ale credincioşilor şi le vine în ajutor. În Rusia, după războiul civil, a urmat o foamete mare. În timpul ei, o bătrână dintr-un sat a găzduit într-o noapte un drumeţ ostenit, un bătrân mic de statură. Dimineaţa, după ce s-au rugat împreună, l-a condus până la poartă, iar apoi a găsit pe masă două pâini mari. Privind la icoană, şi-a dat seama că-l găzduise chiar pe Sfântul Nicolae. Aşa se arată el de cele mai multe ori: un bătrân îmbrăcat în haine simple, în funcţie de locul unde apare. Oamenii îi spun, cu gingăşie, „bunicuţul”. Prin anii ’80, un musulman din Taşkent a fost înconjurat într-o noapte, în stepă, de o haită de lupi. Disperat, a strigat: „Dumnezeule rusesc şi Nikola, ajutaţi-mă.” Imediat s-a stârnit un viscol care i-a ridicat pe lupi, iar alături de om a apărut un bătrân care i-a spus „Caută-mă în biserica rusească” şi a dispărut. În Rusia, o femeie a intrat într-o sectă şi cei de acolo au învăţat-o să se lepede de icoane, iar ultima pe care a aruncat-o a fost a Sfântului Nicolae. Seara, întorcându-se a găsit un bătrân stând în frig, care i-a spus: „Stăpâna casei m-a alungat.” Atunci şi-a dat seama de greşeala ei şi a adus icoanele înapoi în casă. Tot în zilele noastre, un copil era lăsat în timpul zilei cu o bătrână, care avea pe geamantan o icoană a Sfântului Nicolae, la care se ruga. După un timp, fiind părinţii acasă, dar ocupaţi cu menajul, copilul s-a urcat pe un scăunel şi, văzându-i de la balcon pe cei care se jucau afară, a vrut să meargă la ei şi a sărit de la etajul patru. Părinţii au auzit jos zarvă, dar l-au găsit viu şi nevătămat, iar la mirarea lui, le-a spus: „Bunicuţul m-a prins. Bunicuţul din geamantan.” În alte cazuri, fiind chemat în ajutor, Sfântul Nicolae a vindecat oameni grav bolnavi, aflaţi în spital, astfel încât medicii s-au minunat atât de tare încât au scris şi articole ştiinţifice pe aceste teme. Sunt lucruri întâmplate în zilele noastre, iar cele pe care le-am spus acum reprezintă doar o mică parte a nenumăratelor minuni. Iată că cel pe care ni l-am putea imagina doar între mari rugători, în pustiu, îndrumându-i pe aceia pe calea rugăciunii, aşa cum a făcut, de pildă, cu Sfântul Stareţ Gheorghe de la Cernica, se ocupă adesea şi de micile noastre probleme, de ceea ce am fi tentaţi să numim mărunţişuri. Un credincios povesteşte chiar că, pe când era copil, Sfântul îi trimitea, de două ori pe lună, câte o bomboană. Sigur că minunile se fac după capacitatea de înţelegere a fiecăruia, dar şi după nevoile lui. Un alt Nicolae, Steinhardt, vorbind despre un sfânt catolic spune cuvinte ce i se potrivesc foarte bine şi Sfântului Nicolae, legate tocmai de aceste mărunţişuri: „Există dureri ne-măreţe, ne-tragice, există năpaste caraghioase, necazuri sâcâitoare şi boli care nu ucid însă otrăvesc viaţa pătimitorului. Oare nu şi acestea se cade a fi luate în seamă? (...)Pierderea cheilor casei, ce chin şi ce necaz pentru un bătrân sărac, pentru un neputincios, un neajutorat… Pierderea câinelui iubit pentru omul lipsit de orice prieten, ce nefericire!” Iată că, în mila sa, Sfântul Nicolae se apleacă şi către aceste mici dureri şi este gata oricând să ne vină în ajutor, de-l chemăm cu cât de puţină credinţă. Şi adesea învăţăm de aici că şi noi, neputincioşi şi păcătoşi, dacă nu putem să facem minunile mari ale Sfântului Nicolae, îi putem fi următori în cele mici. Căci în zilele noastre copleşite de egoism, o vorbă bună, un gând către Dumnezeu, un gest de politeţe, un sfat prietenesc, sacrificarea a câteva minute din timpul nostru propriu şi atât de preţios pentru a asculta necazurile mărunte, dar atât de apăsătoare ale celui de lângă noi sunt mici minuni la îndemâna oricui.
Pe acestea se cuvine să le facem şi să nu pregetăm, pentru toate, să cerem ajutorul lui Dumnezeu, al Maicii Domnului şi al Sfântului Nicolae. Căci noi rar îi chemăm pe sfinţi, deşi ei mereu ne văd, mereu ne sunt aproape şi mereu vor să ne ajute. Aşadar să devenim şi noi din nou precum copiii, căci Hristos spune că doar cei ce se fac precum ei vor moşteni Împărăţia Cerurilor. Şi să nu încetăm să-l chemăm pe blândul Moş Nicolae, care tuturor ne aduce darurile de trebuinţă, de suntem şi noi, măcar pentru o clipă... cuminţi.
Sfântul Nicolae s-a născut în jurul anului 270 în oraşul Patara din regiunea Licia, pe atunci parte a Imperiului Roman, astăzi în Turcia. A fost unicul copil al părinţilor lui, doi creştini bogaţi, Teofan şi Nona. Viaţa sfântului s-a arătat minunată încă din fragedă pruncie, căci la naştere a stat trei ore pe picioarele sale în baie, iar apoi a supt numai din sânul drept al mamei sale. Mai mult decât atât, miercurea şi vinerea nu se hrănea de la sân decât o singură dată, după rugăciunea de seară. De când a început să vorbească şi să fie dat la învăţătură, s-a dovedit în acelaşi timp foarte studios şi feciorelnic, mare iubitor de rugăciune şi foarte bun la carte, astfel încât, în ciuda vârstei mici, era socotit de mulţi un înţelept. După o vreme a fost hirotonit preot de unchiul său, care era episcop şi care a profeţit despre el, spunând că acesta va fi în acelaşi timp luminător poporului şi ajutător celor din nevoi, precum s-a şi arătat şi se arată până astăzi.
După moartea părinţilor, Sfântul Nicolae a împărţit săracilor averea care i-a rămas. În această perioadă a făcut una dintre milosteniile cele mai cunoscute ale sale. Un om bogat sărăcise şi rămăsese în mare nevoie, cu cele trei fiice ale sale, fecioare. Disperat din cauza lipsurilor, a hotărât să-şi trimită fetele să se prostitueze. Aflând de aceasta, Sfântul Nicolae a mers noaptea pe ascuns la casa acelui om şi i-a aruncat pe geam o pungă de galbeni, pe care acela, găsind-o, a putut să-şi mărite prima fiică, căci pe vremea aceea îi era greu unei fete să-şi găsească soţ de nu avea zestre. La fel a făcut Sfântul, aruncând o altă pungă de galbeni, şi pentru a doua soră. Şi această faptă o săvârşea pe ascuns, pe de o parte ca să nu ajungă să se mândrească, fiind lăudat, iar pe de alta, ca să nu-l ruşineze pe cel care primea. Iată însă că tatăl fetelor s-a rugat să i se arate binefăcătorul său, iar când Sfântul Nicolae a aruncat şi a treia pungă, pentru ultima dintre fete, tatăl l-a urmărit, a căzut în genunchi mulţumindu-i, şi a fost învăţat de el să nu spună nimic. Iată una dintre întâmplările care ne învaţă câte ceva despre cum se cuvine făcută milostenia şi poate fi exemplu şi pentru noi, astăzi. Gândiţi-vă un pic la cum avem noi obiceiul să-i judecăm pe cei din jur şi priviţi atitudinea contrastantă a Sfântului Nicolae. Cu ce avem de-a face în întâmplarea de faţă? Cu un om, năpăstuit, ce-i drept, dar care vrea să facă o mare fărădelege: să-şi pună propriile fete să-şi vândă trupul. Iar Sfântul Nicolae era preot al Bisericii. Putea deci, aflând despre acestea, să se ducă la tatăl respectiv şi să-l certe de faţă cu toţi. Putea să-i spună că mai bine e să rabzi decât să-ţi vinzi proprii copii şi să-i îndemni să păcătuiască pentru câştigul material. Sau putea, măcar după ce-i dăduse banii, să-i bată obrazul pentru că nu se gândise mai mult înainte de a lua o asemenea hotărâre. Dar Sfântul Nicolae nu face nimic din toate acestea. El îşi arată iubirea de oameni fără să judece, dăruieşte cu bună inimă şi în ascuns, şi astfel câştigă de două ori, pentru că fetele nu mai sunt date spre desfrânare, iar tatăl se întoarce mai vârtos spre Dumnezeu. Fapta bună făcută dezinteresat înmoaie uneori şi cele mai împietrite inimi. Să ne gândim la acestea atunci când aproapele nostru ne cere ajutorul, iar noi, dacă ne hotărâm să i-l dăm, ne facem înainte nenumărate calcule şi-l judecăm în fel şi chip. „De ce a ajuns aşa? Înseamnă că nu s-a organizat cum trebuie? Cu ce sunt eu de vină că e el în nevoie?” şi altele asemenea.
După un pelerinaj în Palestina, în timpul căruia a liniştit furtuna pe mare şi l-a alungat pe diavolul ce încerca să răstoarne corabia, iar apoi a intrat în biserică prin uşile închise, Sfântul Nicolae a vrut să se retragă în pustiu, să se facă sihastru. Dar Dumnezeu l-a oprit, şi chiar după ce s-a întors în patria sa, într-o mănăstire, i s-a arătat în vedenie şi i-a spus: „Nicolae, să intri în nevoinţa poporului, dacă doreşti să fii încununat de Mine!” „Nicolae, nu este aceasta holda pe care trebuie să Mi-o aduci roadă şi pe care o aştept de la tine; ci întoarce-te către oameni, ca să se preamărească prin tine Numele Meu!” Să reţinem aceste cuvinte. Cu adevărat, prin fiecare creştin, Numele lui Dumnezeu fie se preamăreşte, fie se huleşte. Dacă cei care nu au ajuns la credinţă îi vor vedea pe creştini trăind frumos, vor dobândi şi ei respect faţă de această credinţă a noastră. De aceea, fiind foarte blând, milos, ajutător tuturor, Sfântul Nicolae le-a atras tuturor respectul, şi până astăzi este pomenit şi de musulmani, ba chiar şi de necredincioşi, când se află în vreo nevoie mare. În schimb, când îi văd pe cei care astăzi se bat cu pumnul în piept pe canalele media rostind numele lui Hristos cum în acelaşi timp au o atitudine profund necreştină, oamenii se îndepărtează de Dumnezeu, îşi pierd respectul pentru creştinism. Când ne văd pe noi cum venim la biserică şi apoi ne arătăm egoişti, bârfitori, lacomi, mincinoşi, ceilalţi resping din cauza aceasta şi credinţa. E o mare responsabilitate pe care o avem şi de care trebuie să ţinem seama în fiecare gest, în fiecare atitudine, ba chiar în fiecare gând.
Deci fiind îndrumat de Dumnezeu, Sfântul Nicolae s-a dus în oraşul Mira, care astăzi se numeşte Demre şi se află tot în Turcia. Acolo a murit arhiepiscopul, iar celorlalţi episcopi li s-a arătat în vedenie că trebuie să-l hirotonească pe Sfântul Nicolae, pe care înainte nici nu-l cunoşteau. Şi ştim că, smerit fiind, Sfântul ar fi refuzat această demnitate, dar a avut şi el o viziune, în care Hristos îi dădea o Sfântă Evanghelie îmbrăcată în aur şi mărgăritare, iar Maica Domnului îi punea pe umeri un veşmânt arhieresc. De când a fost înscăunat arhiepiscop, Sfântul Nicolae a avut uşa deschisă pentru toată lumea, i-a miluit pe credincioşi şi pe necredincioşi. Sub împăraţii persecutori Diocleţian şi Maximian a fost închis, pentru ca apoi, când Constantin cel Mare a declarat libertatea creştinismului, să fie eliberat.
În acea vreme s-a făcut tulburare în Biserică, prin apariţia unei erezii. Arie, ereticul despre care vorbim, nega faptul că Hristos e Dumnezeu. În acest scop împăratul a convocat primul Sinod ecumenic, unde s-a mărturisit cu tărie dogma dumnezeirii Mântuitorului Hristos. Aici se spune că Sfântul Nicolae, participant în calitate de arhiepiscop al Mirei, l-a pălmuit pe eretic. Este o atitudine care la prima vedere pare contrastantă cu blândeţea lui binecunoscută. Dar dacă atunci când vedem oameni care suferă se cuvine să-i miluim cum putem, nu putem răbda când chiar un preot – căci Arie era preot – face dezbinare în Biserică şi astfel Îl batjocoreşte pe Dumnezeu. Aici se impune o anumită intransigenţă, pentru că toleranţa în acest sens poate fi confundată cu o lipsă de convingere în credinţă, care să-i facă pe credincioşii simpli să alunece de la adevăr. Nu înseamnă că trebuie ca noi acum să-i luăm la palme pe toţi cei care predică în adunările lor altceva decât ce ne-a învăţat pe noi Biserica Ortodoxă. Pentru că nici noi nu suntem arhiepiscopi, precum Sfântul Nicolae, nici aceia nu sunt în aceeaşi măsură responsabili ca Arie, pentru că ani de zile, uneori secole, în mediul lor au fost cultivate aceste învăţături greşite. Dar să nu ne amăgim spunând că peste tot unde se vorbeşte despre Dumnezeu este bine. Voi da un exemplu: unii sectanţi spun că ei sunt credincioşi, dar o hulesc pe Maica Domnului şi îi aruncă icoanele. Dar oare cum ai putea spune despre un om că îi eşti prieten şi în acelaşi timp să o înjuri pe mama lui, iar dacă vezi o fotografie cu ea, să o arunci scârbit la coş? Deci să fim atenţi, căci credinţa şi rugăciunea sunt în Ortodoxie, iar la ceilalţi au apărut în timp tot felul de deformări. Se cuvine să-i tratăm pe ei cu iubire, să ne rugăm ca Dumnezeu să-i întoarcă, dar să nu ne amestecăm în nici un fel credinţa cu rătăcirile lor.
Până la sfârşitul vieţii, Sfântul Nicolae a păstorit cu înţelepciune, a risipit idolii din cetate, i-a ajutat pe cei săraci sau osândiţi pe nedrept. Odată a luat el însuşi sabia din mâna călăului care se pregătea să le taie capetele unor tineri asupra cărora se pronunţase o sentinţă nedreaptă, iar altă dată i s-a arătat împăratului în vis, convingându-l să-i elibereze pe trei înalţi funcţionari militari, pe care îi condamnase la moarte în urma unor mărturii mincinoase. Nişte corăbieri care doar auziseră de el l-au chemat în ajutor în timpul unei furtuni, iar el i-a adus la mal cu rugăciunile, unde i-a aşteptat în persoană, dându-le şi îndrumări duhovniceşti şi întorcându-i de la anumite gânduri păcătoase pe care le aveau. În asemenea fapte a trăit, iar în anul 346 a murit şi a fost îngropat într-o zi de 6 decembrie. Trupul său a izvorât mir încă din timpul slujbei înmormântării şi de atunci a săvârşit multe minuni.
Până astăzi, Sfântul Nicolae este unul dintre cei mai iubiţi sfinţi ai creştinismului. Şi când ne întrebăm care este motivul acestei popularităţi, socotesc că, între altele, este atât de iubit tocmai pentru că, după criteriile rigide ce se aplică în vieţile noastre şi uneori şi în Biserică, Sfântul Nicolae pare foarte neserios. Să nu ne smintească acest cuvânt, ştiind că judecăţile lui Dumnezeu sunt altfel decât ale oamenilor. Să încercăm să ne imaginăm un pic cum stau lucrurile: Sfântul Nicolae a fost arhiepiscop. Gândiţi-vă la acest cuvânt şi vedeţi ce vă vine în minte. Un arhiepiscop este un om îmbrăcat în haine de cult strălucitoare, care sfinţeşte, învaţă şi peste tot se arată în mare cinste, căci aşa şi este, fiind pus în slujba sa de Însuşi Hristos. Mai mult, Sfântul Nicolae se află în ceata sfinţilor, în faţa Tronului lui Dumnezeu, alături de îngeri şi de Maica Domnului. Şi cu toate acestea, din marea lui slavă, în loc să-şi vadă de odihna binemeritată, el ascultă chemările cele mai simple ale credincioşilor şi le vine în ajutor. În Rusia, după războiul civil, a urmat o foamete mare. În timpul ei, o bătrână dintr-un sat a găzduit într-o noapte un drumeţ ostenit, un bătrân mic de statură. Dimineaţa, după ce s-au rugat împreună, l-a condus până la poartă, iar apoi a găsit pe masă două pâini mari. Privind la icoană, şi-a dat seama că-l găzduise chiar pe Sfântul Nicolae. Aşa se arată el de cele mai multe ori: un bătrân îmbrăcat în haine simple, în funcţie de locul unde apare. Oamenii îi spun, cu gingăşie, „bunicuţul”. Prin anii ’80, un musulman din Taşkent a fost înconjurat într-o noapte, în stepă, de o haită de lupi. Disperat, a strigat: „Dumnezeule rusesc şi Nikola, ajutaţi-mă.” Imediat s-a stârnit un viscol care i-a ridicat pe lupi, iar alături de om a apărut un bătrân care i-a spus „Caută-mă în biserica rusească” şi a dispărut. În Rusia, o femeie a intrat într-o sectă şi cei de acolo au învăţat-o să se lepede de icoane, iar ultima pe care a aruncat-o a fost a Sfântului Nicolae. Seara, întorcându-se a găsit un bătrân stând în frig, care i-a spus: „Stăpâna casei m-a alungat.” Atunci şi-a dat seama de greşeala ei şi a adus icoanele înapoi în casă. Tot în zilele noastre, un copil era lăsat în timpul zilei cu o bătrână, care avea pe geamantan o icoană a Sfântului Nicolae, la care se ruga. După un timp, fiind părinţii acasă, dar ocupaţi cu menajul, copilul s-a urcat pe un scăunel şi, văzându-i de la balcon pe cei care se jucau afară, a vrut să meargă la ei şi a sărit de la etajul patru. Părinţii au auzit jos zarvă, dar l-au găsit viu şi nevătămat, iar la mirarea lui, le-a spus: „Bunicuţul m-a prins. Bunicuţul din geamantan.” În alte cazuri, fiind chemat în ajutor, Sfântul Nicolae a vindecat oameni grav bolnavi, aflaţi în spital, astfel încât medicii s-au minunat atât de tare încât au scris şi articole ştiinţifice pe aceste teme. Sunt lucruri întâmplate în zilele noastre, iar cele pe care le-am spus acum reprezintă doar o mică parte a nenumăratelor minuni. Iată că cel pe care ni l-am putea imagina doar între mari rugători, în pustiu, îndrumându-i pe aceia pe calea rugăciunii, aşa cum a făcut, de pildă, cu Sfântul Stareţ Gheorghe de la Cernica, se ocupă adesea şi de micile noastre probleme, de ceea ce am fi tentaţi să numim mărunţişuri. Un credincios povesteşte chiar că, pe când era copil, Sfântul îi trimitea, de două ori pe lună, câte o bomboană. Sigur că minunile se fac după capacitatea de înţelegere a fiecăruia, dar şi după nevoile lui. Un alt Nicolae, Steinhardt, vorbind despre un sfânt catolic spune cuvinte ce i se potrivesc foarte bine şi Sfântului Nicolae, legate tocmai de aceste mărunţişuri: „Există dureri ne-măreţe, ne-tragice, există năpaste caraghioase, necazuri sâcâitoare şi boli care nu ucid însă otrăvesc viaţa pătimitorului. Oare nu şi acestea se cade a fi luate în seamă? (...)Pierderea cheilor casei, ce chin şi ce necaz pentru un bătrân sărac, pentru un neputincios, un neajutorat… Pierderea câinelui iubit pentru omul lipsit de orice prieten, ce nefericire!” Iată că, în mila sa, Sfântul Nicolae se apleacă şi către aceste mici dureri şi este gata oricând să ne vină în ajutor, de-l chemăm cu cât de puţină credinţă. Şi adesea învăţăm de aici că şi noi, neputincioşi şi păcătoşi, dacă nu putem să facem minunile mari ale Sfântului Nicolae, îi putem fi următori în cele mici. Căci în zilele noastre copleşite de egoism, o vorbă bună, un gând către Dumnezeu, un gest de politeţe, un sfat prietenesc, sacrificarea a câteva minute din timpul nostru propriu şi atât de preţios pentru a asculta necazurile mărunte, dar atât de apăsătoare ale celui de lângă noi sunt mici minuni la îndemâna oricui.
Pe acestea se cuvine să le facem şi să nu pregetăm, pentru toate, să cerem ajutorul lui Dumnezeu, al Maicii Domnului şi al Sfântului Nicolae. Căci noi rar îi chemăm pe sfinţi, deşi ei mereu ne văd, mereu ne sunt aproape şi mereu vor să ne ajute. Aşadar să devenim şi noi din nou precum copiii, căci Hristos spune că doar cei ce se fac precum ei vor moşteni Împărăţia Cerurilor. Şi să nu încetăm să-l chemăm pe blândul Moş Nicolae, care tuturor ne aduce darurile de trebuinţă, de suntem şi noi, măcar pentru o clipă... cuminţi.
Thursday, December 3, 2009
Poemul zilelor stranii - The Doors (Epilog)
Când Jim Morrison pleacă la Paris, ceilalţi trei membri lucrează deja la un nou album, care va apărea la 3 luni după moartea solistului vocal, ale cărui sarcini sunt preluate de Robby Krieger şi Ray Manzarek. Marele merit al lui „Other Voices” este că nu încearcă să recreeze o muzică şi o atmosferă cărora doar Morrison ştia să le dea strălucirea finală. Piesele sunt proaspete, deşi parcă mai conformiste faţă de tradiţia psihedelică a epocii hippie, marcată de visare, călătorie şi o bucurie de a trăi ce se vrea simplă şi colorată. Nu lipseşte nici blues-ul şi nici încorporarea unor elemente eterogene, ce merg până la jazz-ul îmbinat cu muzică de cabaret al anilor 30. Vocile suprapuse amintesc uneori de Simon and Garfunkel ceva mai bluesy, schimbările de atmosferă sunt surprinzătoare. „Ships With Sails”, piesa cea mai psihedelică, este în acelaşi timp şi cea mai Doors, ilustraţie a direcţiei în care ar fi evoluat probabil trupa dacă amprenta lui Morrison n-ar fi fost atât de puternică şi, în acelaşi timp, mostră a creativităţii lui Ray Manzarek. Peste toată veselia acestui album – poate cel mai jovial al trupei – pluteşte o undă de tristeţe şi neîmplinire. „Other Voices” este zâmbetul în spatele căruia se ascunde un dor nemărturisit. Al lor şi al celor care îi ascultă.
Tendinţa retro de pe „Other Voices” se accentuează pe „Full Circle” (1972), pe care rock’n’roll-ul este împins spre varianta sa cea mai jazzy, sau spre un potpuriu din care nu lipsesc rădăcinile folk, aceeaşi omniprezentă muzică de cabaret european şi o tentă de country, ca pe „Hardwood Floor”. „The Mosquito”, o glumă muzicală cu versuri de o simplitate absolută, încadrate de un joc muzical improvizatoric, a devenit chiar un hit cu oarecare succes. Blues-ul, care în perioada Morrison era expresia laturii rudimentare a trupei, devine acum cizelat, pe „Good Rockin’” se aud reminiscenţe din Elvis Presley, iar arta improvizatorică psihedelică îşi găseşte ilustraţia pe „The Piano Bird”, cu un pasaj instrumental prelung ce are în prim plan flautul, suprapus pe o armonie cvasi-obstinată, ce nu aduce însă decât vag aminte de „When the Music’s Over”, la fel cum riff-ul de pe „4 Billion Souls”, deşi asemănător cu cel de pe „Strange Days”, este integrat şi transfigurat în noul sound mult mai deschis şi jovial ce defineşte albumele acestei perioade. În cele din urmă, nici Robby Krieger, John Densmore şi Ray Manzarek nu au acordat mare atenţie creaţiei The Doors fără Jim Morrison, dovadă fiind faptul că „Other Voices” şi „Full Circle” au apărut pentru prima dată pe CD abia în 2006. O soartă poate nemeritată pentru două albume bune, dar greu de încadrat în continuitatea unei creaţii care, în toate aspectele ei, a fost marcată definitiv de vocea, versurile şi melodiile lui Morrison.
Din punct de vedere statistic, istoria The Doors mai înregistrează mişcări vagi. Sunt editate albume live şi filmări. În 1993, trupa se reuneşte, cu Eddie Vedder de la Pearl Jam la voce, şi cântă trei piese. Acelaşi lucru se întâmplă şi în 2001, de data aceasta cu mai mulţi solişti vocali, între care Ian Astbury (The Cult), socotit de mulţi cel mai potrivit înlocuitor al lui Jim. Părere împărtăşită se pare şi de Ray Manzarek şi Robby Krieger, care în 2003 formează The Doors of the 21st Century, cu acelaşi la voce, dar fără John Densmore, care fie nu este chemat, fie nu vrea să participe la această cvasi-reuniune. Bateristul este şi cel care îi dă în judecată pe ceilalţi, obţinând interdicţia de a folosi numele şi obligându-i să continue sub titulatura Riders On the Storm, activă până anul acesta (2007), când Ian Astbury a reformat The Cult. Tot John Densmore, cel care se pare că nu vrea să cânte într-un nou The Doors decât cu Eddie Vedder la voce, refuză cu încăpăţânare orice solicitare de a folosi muzica trupei pentru reclame. Ultima mărturie în acest sens este răspunsul negativ dat companiei Cadillac, care oferea 15 milioane de dolari pentru a folosi „Break On Through (To the Other Side)”. Astăzi Ray Manzarek spune că „sfârşitul e mereu aproape” şi de aceea el şi ceilalţi doi membri fondatori ar trebui să cânte piesele vechi, pentru că Jim Morrison, ca poet, ar dori ca versurile sale să fie auzite.
Am lăsat intenţionat la urmă „An American Prayer”, apărut în 1978. Versuri recitate de Jim Morrison peste care cei trei membri supravieţuitori au suprapus muzică. Mărturia finală şi definitivă The Doors. Muzica i-a atins pe oameni, dar uneori nu poţi gândi decât că a fost o interfaţă, un intermediar pentru versurile unui poet american ajuns cumva într-un grup rock’n’roll. Înregistrarea cuprinde fragmente din cele trei volume de poeme ale lui Morrison, „The New Creatures”, „The Lords (Notes On Vision)” şi „An American Prayer”, peisaj discontinuu şi cu o coerenţă internă ascunsă în spatele incoerenţei formale a unei personalităţi artistice încă nedesluşite. Venice Beach, ruperea de vechea existenţă, sărbătoarea nouă. Povestea accidentului cu indienii morţi pe autostradă, versificată dar şi brută. Cine va încerca un studiu serios al poeziei lui Morrison va trebui să pornească de la simbolismul acestui episod al sufletelor care au zburat prin aer şi „au intrat într-al meu”. Viaţa şi moartea ca un joc. „Îmi plac activităţile lipsite de scop”, spunea poetul pe când trăia. Peste tot, îmbinate şi asimilate, muzici noi sau fragmente din „Peace Frog”, „Blue Sunday”, „Unknown Soldier”, „The Wasp”. O poezie a jocului, aluzii sexuale, călătorie, scene în întuneric. Blues. „Pace pe pământ. Mori. Mănâncă-mă. Pe aici. Sfârşitul”. Viziunea cinematică a vieţii (exploatată genial de Oliver Stone). Onomatopeele de pe „Roadhouse Blues” (live) trimit la aceeaşi lipsă de scop în spatele căreia înţelesul ascuns rămâne inefabil, ca existenţa însăşi. „Riders On the Storm” suprapus peste versuri din „The Hitchhiker”, scenariul neterminat care a stat la baza piesei.
Şi după toate acestea... o rugăciune americană. Un rudiment de „Ghost Song” şi o uşoară influenţă orientală introduc Adagio-ul atribuit lui Tomasso Albinoni, genială ornamentare sonoră a ultimelor cuvinte care ne-au rămas de la James Douglas Morrison. Albumul „An American Prayer” este omagiul pe care ceilalţi membri The Doors i-l aduc celui care a trecut fulgerător prin viaţa lor şi prin epoca unui secol de coşmar, o reverenţă către cuvintele unui rătăcitor care încă aşteaptă răspuns, dar care a întrebat atât de frumos... „Ştiţi de înaintarea caldă de sub stele? Ştiţi că existăm? Aţi uitat Cheile Împărăţiei? V-aţi născut oare, şi sunteţi vii? Unde sunt serbările ce ni s-au făgăduit, unde e Vinul cel Nou? (moare în vie). O, mare Făcător al fiinţei, mai dăruieşte-ne un ceas să ne împlinim arta şi să ne desăvârşim vieţile”.
Stigmatizarea sau idolatria sunt deopotrivă rătăciri. Când îl admiri pe Jim Morrison, înţelegi că uneori nu poţi să-l scuzi. Şi nu-ţi rămâne decât să-l iubeşti şi să gândeşti cu speranţă că îl vei regăsi. „Nu voi pleca. Prefer o petrecere între prieteni familiei uriaşe”.
Tendinţa retro de pe „Other Voices” se accentuează pe „Full Circle” (1972), pe care rock’n’roll-ul este împins spre varianta sa cea mai jazzy, sau spre un potpuriu din care nu lipsesc rădăcinile folk, aceeaşi omniprezentă muzică de cabaret european şi o tentă de country, ca pe „Hardwood Floor”. „The Mosquito”, o glumă muzicală cu versuri de o simplitate absolută, încadrate de un joc muzical improvizatoric, a devenit chiar un hit cu oarecare succes. Blues-ul, care în perioada Morrison era expresia laturii rudimentare a trupei, devine acum cizelat, pe „Good Rockin’” se aud reminiscenţe din Elvis Presley, iar arta improvizatorică psihedelică îşi găseşte ilustraţia pe „The Piano Bird”, cu un pasaj instrumental prelung ce are în prim plan flautul, suprapus pe o armonie cvasi-obstinată, ce nu aduce însă decât vag aminte de „When the Music’s Over”, la fel cum riff-ul de pe „4 Billion Souls”, deşi asemănător cu cel de pe „Strange Days”, este integrat şi transfigurat în noul sound mult mai deschis şi jovial ce defineşte albumele acestei perioade. În cele din urmă, nici Robby Krieger, John Densmore şi Ray Manzarek nu au acordat mare atenţie creaţiei The Doors fără Jim Morrison, dovadă fiind faptul că „Other Voices” şi „Full Circle” au apărut pentru prima dată pe CD abia în 2006. O soartă poate nemeritată pentru două albume bune, dar greu de încadrat în continuitatea unei creaţii care, în toate aspectele ei, a fost marcată definitiv de vocea, versurile şi melodiile lui Morrison.
Din punct de vedere statistic, istoria The Doors mai înregistrează mişcări vagi. Sunt editate albume live şi filmări. În 1993, trupa se reuneşte, cu Eddie Vedder de la Pearl Jam la voce, şi cântă trei piese. Acelaşi lucru se întâmplă şi în 2001, de data aceasta cu mai mulţi solişti vocali, între care Ian Astbury (The Cult), socotit de mulţi cel mai potrivit înlocuitor al lui Jim. Părere împărtăşită se pare şi de Ray Manzarek şi Robby Krieger, care în 2003 formează The Doors of the 21st Century, cu acelaşi la voce, dar fără John Densmore, care fie nu este chemat, fie nu vrea să participe la această cvasi-reuniune. Bateristul este şi cel care îi dă în judecată pe ceilalţi, obţinând interdicţia de a folosi numele şi obligându-i să continue sub titulatura Riders On the Storm, activă până anul acesta (2007), când Ian Astbury a reformat The Cult. Tot John Densmore, cel care se pare că nu vrea să cânte într-un nou The Doors decât cu Eddie Vedder la voce, refuză cu încăpăţânare orice solicitare de a folosi muzica trupei pentru reclame. Ultima mărturie în acest sens este răspunsul negativ dat companiei Cadillac, care oferea 15 milioane de dolari pentru a folosi „Break On Through (To the Other Side)”. Astăzi Ray Manzarek spune că „sfârşitul e mereu aproape” şi de aceea el şi ceilalţi doi membri fondatori ar trebui să cânte piesele vechi, pentru că Jim Morrison, ca poet, ar dori ca versurile sale să fie auzite.
Am lăsat intenţionat la urmă „An American Prayer”, apărut în 1978. Versuri recitate de Jim Morrison peste care cei trei membri supravieţuitori au suprapus muzică. Mărturia finală şi definitivă The Doors. Muzica i-a atins pe oameni, dar uneori nu poţi gândi decât că a fost o interfaţă, un intermediar pentru versurile unui poet american ajuns cumva într-un grup rock’n’roll. Înregistrarea cuprinde fragmente din cele trei volume de poeme ale lui Morrison, „The New Creatures”, „The Lords (Notes On Vision)” şi „An American Prayer”, peisaj discontinuu şi cu o coerenţă internă ascunsă în spatele incoerenţei formale a unei personalităţi artistice încă nedesluşite. Venice Beach, ruperea de vechea existenţă, sărbătoarea nouă. Povestea accidentului cu indienii morţi pe autostradă, versificată dar şi brută. Cine va încerca un studiu serios al poeziei lui Morrison va trebui să pornească de la simbolismul acestui episod al sufletelor care au zburat prin aer şi „au intrat într-al meu”. Viaţa şi moartea ca un joc. „Îmi plac activităţile lipsite de scop”, spunea poetul pe când trăia. Peste tot, îmbinate şi asimilate, muzici noi sau fragmente din „Peace Frog”, „Blue Sunday”, „Unknown Soldier”, „The Wasp”. O poezie a jocului, aluzii sexuale, călătorie, scene în întuneric. Blues. „Pace pe pământ. Mori. Mănâncă-mă. Pe aici. Sfârşitul”. Viziunea cinematică a vieţii (exploatată genial de Oliver Stone). Onomatopeele de pe „Roadhouse Blues” (live) trimit la aceeaşi lipsă de scop în spatele căreia înţelesul ascuns rămâne inefabil, ca existenţa însăşi. „Riders On the Storm” suprapus peste versuri din „The Hitchhiker”, scenariul neterminat care a stat la baza piesei.
Şi după toate acestea... o rugăciune americană. Un rudiment de „Ghost Song” şi o uşoară influenţă orientală introduc Adagio-ul atribuit lui Tomasso Albinoni, genială ornamentare sonoră a ultimelor cuvinte care ne-au rămas de la James Douglas Morrison. Albumul „An American Prayer” este omagiul pe care ceilalţi membri The Doors i-l aduc celui care a trecut fulgerător prin viaţa lor şi prin epoca unui secol de coşmar, o reverenţă către cuvintele unui rătăcitor care încă aşteaptă răspuns, dar care a întrebat atât de frumos... „Ştiţi de înaintarea caldă de sub stele? Ştiţi că existăm? Aţi uitat Cheile Împărăţiei? V-aţi născut oare, şi sunteţi vii? Unde sunt serbările ce ni s-au făgăduit, unde e Vinul cel Nou? (moare în vie). O, mare Făcător al fiinţei, mai dăruieşte-ne un ceas să ne împlinim arta şi să ne desăvârşim vieţile”.
Stigmatizarea sau idolatria sunt deopotrivă rătăciri. Când îl admiri pe Jim Morrison, înţelegi că uneori nu poţi să-l scuzi. Şi nu-ţi rămâne decât să-l iubeşti şi să gândeşti cu speranţă că îl vei regăsi. „Nu voi pleca. Prefer o petrecere între prieteni familiei uriaşe”.
Subscribe to:
Posts (Atom)