Tuesday, July 3, 2012

Scurt şi la obiect despre starea politicii

Aici: http://c-tarziu.blogspot.ro/2012/07/pe-cind-va-fi-detinut-politic-si-micul.html

Friday, June 8, 2012

Despre şanse şi alegeri - locale!

Când intru într-o încăpere cu oameni, fie sală de conferinţe, fie magazin, fie sală de curs, fie holul blocului, spun „bună ziua”. Unii îmi răspund, unii nu. Mi-aş dori o lume în care toţi să salute. „N-ai şanse”, mi se spune. Dar eu îmi văd mai departe de ce am învăţat. Când trec pe lângă o biserică, mă închin. Mi-aş dori ca toată lumea să-şi aducă aminte de Dumnezeu măcar câteva secunde pe zi, când vede un lăcaş de cult. „N-ai şanse”, aud din nou. La magazin sau la casa de bilete, spun „vă rog” şi „mulţumesc”, chiar dacă vânzătoarea se uită la mine cu privire de hienă care pare să-mi reproşeze efortul la care o supun. Dacă dau peste cineva pe stradă sau în autobuz – ceea ce mi se întâmplă des, căci sunt o culme a neîndemânării – îmi cer scuze. Alţii care dau peste mine se uită urât, eventual mă şi înjură că le-am stat în cale. Dar sunt şi unii care, în virtutea unui bun obicei învăţat acasă, îşi cer la rândul lor scuze. Sunt multe lucruri pe care le fac nu pentru că aş fi cine ştie ce om bun sau virtuos, ci dintr-un minim bun simţ, exterior, dacă vreţi, dar care mă ajută cumva să trăiesc fără să mă sufoc. Sunt primele lucruri pe care le-am învăţat de la mama şi tata, de la bunici, de la şcoală. Să nu-i spun unei femei sau unei fete „fă”, să nu arunc hârtii pe jos, să nu mă scarpin în public în părţile intime. Dacă toată lumea ar face la fel, nu sunt sigur că am trăi într-o lume mai bună, dar cu siguranţă ar fi mai multe premise să întemeiem una. Să pornim de aici la lucrurile mai importante: a nu te amesteca în vorbă când te depăşeşte subiectul, a-l asculta respectuos şi pe celălalt, a nu-l împroşca pe aproapele tău cu flegme doar pentru că nu-ţi împărtăşeşte părerea, a vedea în cel de lângă tine omul înainte de interesele ascunse şi defectele pe care i le cunoşti sau doar i le bănuieşti. Toate astea se creează pas cu pas, sau, cine ştie, dintr-o dată, după cum ne scoate Dumnezeu în cale moduri de a fi mai buni. Aş vrea ca lumea să înţeleagă aceste lucruri, aş vrea să le înţeleg şi eu şi să mă judec aspru atunci când le mai uit, când îmi mai scapă vreo înjurătură de faţă cu un copil sau când, grăbit, ies din magazin fără să mai spun „mulţumesc”. „N-ai şanse”, mi se repetă la nesfârşit. Şi totuşi mă încăpăţânez să merg pe calea mea. Şi văd că, dincolo de mârlănia generalizată, peste tot sunt oameni care se comportă civilizat. Poate nu tot timpul. Poate clipa de politeţe e o oază într-o viaţă de nepăsare şi mitocănie. Dar în şansa acestei oaze cred azi. Şi în numele ei merge la vot şi îl aleg pe Nicuşor Dan. „N-are şanse”, îmi râd unii în nas. Mă scuzaţi, eu cred cu încăpăţânare că are. Bună ziua!

Friday, April 6, 2012

Steriletul e avortiv

Astăzi vreau să vă spun ceva despre propria voastră hotărâre. Când vrei să iei o decizie importantă, este esenţial că cunoşti toate consecinţele şi implicaţiile. Nu insist asupra ideii contracepţiei, pentru că poziţia creştină în legătură cu acest lucru vă este cunoscută. De multe ori mersul lumii, educaţia, confortul, informaţiile care ni se transmit ne îndeamnă să trăim într-un fel care intră în contradicţie cu ce ne spune tradiţia. Alegerea e a fiecăruia dintre noi, însă de multe ori nu este deloc uşoară. Şi, desigur, doriţi să ştiţi exact ce presupune alegerea pe care o veţi face. De aceea trebuie bine ştiut: steriletul nu este un instrument care previne pur şi simplu sarcina, ci şi un avortiv. Prin acţiunea sa el provoacă avortul spontan. De aceea, multe femei au făcut avorturi fără să o ştie. După cum am spus, alegerea este a fiecăruia şi fiecare dintre noi avem de dat socoteală în faţa conştiinţei şi a lui Dumnezeu. Însă, pe lângă propaganda pentru „protecţie”, vedem că suntem şi dezinformaţi. Culmea, de cele mai multe ori este vorba despre minciuni prin omisiune. Ştiu acest lucru pentru că, întrebând un specialist care promovează contracepţia cum acţionează steriletul, acesta mi-a explicat fără niciun înconjur acţiunea sa avortivă, expulzarea ovulului DEJA FECUNDAT. Nu intru în detalii, însă dacă aveţi nevoie de argumente bazate pe studii, ele există. De pildă la acest link: http://www.adevaruldespreavort.ro/ce-spune-stiinta-medicina/70-pilula-contraceptiva-este-abortiva-avortiva-contraceptive-pill-works-as-an-abortifacient.
Tot aici aflaţi şi despre efectul avortiv al multor anticoncepţionale (cele cu progesteron). Iar în privinţa pilulei de a doua zi, lucrurile ar trebui să fie destul de clare pentru oricine gândeşte logic.
Din punct de vedere creştin (şi nu numai!), avortul este o crimă. Argumente în favoarea acestei afirmaţii există – nenumărate. Un click pe orice motor de căutare vă poate pune la dispoziţie zeci de argumente, nu puţine dintre ele formulate de reputaţi oameni de ştiinţă. Alegerea, repet, este a fiecăruia dintre noi. Am vrut însă doar să vă informez asupra unui lucru îndeobşte mai puţin cunoscut. Căci există fel şi fel de păcate. Poate vă veţi gândi de două ori înainte de a risca să ucideţi un prunc. Poate.

Monday, April 2, 2012

Nicuşor Dan devine vizibil sau Defetism in linie dreapta

Nici nu şi-a anunţat bine candidatura şi Nicuşor Dan a început să devină vizibil – unii văd în el alternativa, alţii îl simt ca pe un ghimpe în coaste. Primii nu pot decât să se bucure de enervarea celor din urmă. Săptămâna trecută am auzit de două ori, în două contexte diferite, ambele favorabile, numele lui Nicuşor Dan. Un venerabil profesor de engleză, trecut de şaptezeci de ani, mi-a spus că îl susţine, însă nu crede că e suficient de cunoscut. „L-aş vota şi mâine, cu ambele mâini”, a adăugat. Apoi, într-un grup de tineri, mulţi sub treizeci de ani, cineva strângea din proprie iniţiativă semnături pentru candidatul independent. În acelaşi timp, în „Dilema veche”, domnul Andrei Pleşu scrie că Nicuşor Dan este „cel mai plauzibil” dintre toţi candidaţii. (http://dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/ce-fel-primar-vrem)
În schimb, actualul primar îl ocoleşte cu grijă. Desigur, o confruntare i-ar fi dificilă, pentru că Nicuşor Dan nu se bagă în divagaţii retorice, ci vine cu date concrete, cu cifre şi fapte, cum îi stă bine unui matematician. Şi, în faţa cifrelor, domnului Oprescu i-ar fi tare greu să nege sau să justifice dezastrul propriului mandat (nu că cele anterioare ar fi fost mai acătării).
Între timp însă, Nicuşor Dan pare să-i zgândăre şi pe cei care se autointitulează conservatori români, Vajnicii combatanţi de pe site-ul În Linie Dreaptă (http://inliniedreapta.net/monitorul-neoficial/nedormitul-nicusor-dan-alegeti/?utm_source=feedburner&utm_medium=feed&utm_campaign=Feed%3A+InLinieDreapta+%28%C3%8En+Linie+Dreapt%C4%83%29)preiau un articol de pe alt blog încare ni se explică pe scurt că nu are niciun rost să ne agităm cu Nicuşor Dan: e simpatic băiatul, dar „n-are consiliu, n-are nimic”, iar Bucureştiul are boli care nu se vindecă în patru ani. Şi, în plus, dacă îl votăm pe el îi dăm un mandat pe tavă lui Oprescu. Cu alte cuvinte, capitala e treabă grea, nu-i pentru fitecine. Iar dacă avem un candidat care chiar vrea să schimbe ceva – cât poate şi el, măcar nişte demolări ilegale, acolo – n-are rost să ne pierdem timpul cu el. Să-i votăm tot pe oamenii „cu experienţă”, că ăştia ştiu cu ce se mănâncă administraţia Bucureştiului, chit că de ani de zile nu fac decât să jefuiască. De ce să votăm schimbarea, când ea nu e reprezentată de unul care să aibă şi mijloace – a se citi pile, relaţii, şmecherii, cumetrii. Pe cine recomandă autorul articolului? Staţi, oameni buni, aveţi răbdare, conducerea nu s-a decis încă. Mai aşteptaţi o ţâră şi vom vedea argumente „conservatoare” în favoarea unui om „pragmatic”. Că o fi Prigoană, că o fi Ţiriac, poate chiar doamna Udrea, rămâne de văzut. Unul care vrea schimbarea? Visător, domnule, dă-l încolo!
E interesant acest defetism pseudo-conservator, mai ales din partea unora care insistă atât de mult pe latura pragmatică. E interesant pentru că tocmai acesta e unul dintre punctele forte ale lui Nicuşor Dan. Încă de la prima apariţie, candidatul independent nu a vorbit despre romantismul plimbărilor în Cişmigiu sau despre viziunea lui Minulescu asupra capitalei, ci a venit cu date şi cifre. Insuficient, se pare. Lăsând gluma la o parte, cred că atacurile sau ironiile din toate direcţiile se cer ignorate în faţa urnelor, fie că vin dinspre amicii domnului Oprescu, fie că apar pe site-urile lăudătorilor lui MRU. Şi mai cred că e bine că Nicuşor Dan a început să-i deranjeze pe toţi aceştia. E un semn că începe să conteze. Este o încurajare pentru cei care-l susţin şi care se află la începutul unui drum anevoios. Cât despre „conservatorii” noştri, par fie naivi, fie rău intenţionaţi. Aş vrea să cred în prima variantă. Aş vrea, dar îmi vine cam greu.

RECTIFICARE
Cei de pe site-ul "În linie dreaptă" nu sunt autorii articolului sus-menţionat, pe care l-au preluat din altă parte. Tot ei preiau şi un altul (http://inliniedreapta.net/monitorul-neoficial/laurentiu-mihu-prigoana-la-primarie-tratat-despre-toate-ratarile-pdl/) în care cel criticat este Silviu Prigoană. Rămâne întrebarea: care este legătura între conservatorism şi critica defetistă la adresa lui Nicuşor Dan?

Thursday, March 1, 2012

Între polemică şi mahala

Cu o activitate ce a culminat cu apariţia cărţii scrise în colaborare cu Ovidiu Hurduzeu, „A treia forţă: România profundă”, Mircea Platon s-a dovedit a fi unul dintre cei mai bine pregătiţi intelectuali creştini ai noii generaţii. „Ancorat în tradiţie şi bun cunoscător al modernităţii”, aşa cum îl caracterizam acum câţiva ani chiar pe acest blog, domnul Platon a fost unul dintre primii care au denunţat falsul aşa-zisei drepte politice româneşti, care, după ani buni de coabitare cu Ion Iliescu, se transformase în adversara ireductibilă a acestuia. Astăzi este clar pentru orice om lucid că aşa-zisele partide de dreapta de la noi (în frunte cu PDL-ul care, să nu uităm, a stat, o vreme, cu alt nume, prin Internaţionala Socialistă) nu au nimic în comun cu această orientare tradiţională. Confuzia a fost creată şi întreţinută tocmai pentru a împiedica, după cum scria Mircea Platon în articolul preluat atunci de mine şi de Claudiu Târziu, apariţia unei autentice forţe politice de dreapta.
Astăzi vedem tot mai clar cum, consecinţă a unei gândiri marxizante, se proclamă ca gânditori sau politicieni de dreapta toţi cei care se opun colectivismului de tip comunist. De ce spun gândire marxizantă? Pentru că Marx stabilea ca unic criteriu economicul. Iar în această logică, colectivismul comunist fiind de stânga, rezultă automat că individualismul capitalist, atât de drag (neo)liberalismului contemporan, este de dreapta. De fapt, neoliberalii acceptă paradigma lui Marx şi, ca adversari ai centralizării, îşi fac un idol din piaţa care „se autoreglementează”, ducând, în cele din urmă, la rezultate asemănătoare: oligarhia, care de data aceasta nu este însă politică, ca în comunism, ci financiară. În acest sens, Ion Vianu a publicat recent un articol pertinent în revista „22”. Ideile exprimate în el şi alte puncte de vedere similare fuseseră schiţate cu ani buni înainte de Mircea Platon. Iar actualitatea lor este demonstrată de insistenţa membrilor PDL de a se declara partid de dreapta. (Acum câteva zile Raluca Turcan clama pe la un post de televiziune cum PDL-ul a reuşit să readucă dreapta în prim-planul politicii româneşti). Discuţia nu este specific românească. La nivel internaţional sunt reluate aceleaşi teme şi aceeaşi falsă dreaptă încearcă să o sufoce pe cea adevărată, tradiţionalistă şi personalistă (iar, prin a doua însuşire, opusă atât colectivismului cât şi individualismului). Dintre autorii români, distincţia cea mai clară este făcută de Răzvan Codrescu, în articolul publicat în cel mai recent număr al revistei „Rost”, dar care poate fi găsit şi pe blogul sus-numitului.
Cert este că unul dintre primii care au pus problema în aceşti termeni a fost Mircea Platon. În continuarea acestei viziuni, opţiunea politică a domnului Platon se apropie în foarte multe puncte de paleoconservatorism, pe care de altfel l-a popularizat în România, printre altele, îngrijind şi prefaţând cartea lui Paul Gottfried, „Mişcarea conservatoare”. Cartea este, fără îndoială, cu toate rezervele pe care le pot naşte unele idei, un punct de referinţă important pentru o gândire de dreapta consecventă cu ea însăşi. În context românesc, un reper în această direcţie este reprezentat şi de sus-amintita „A treia forţă”, care se poate constitui cel puţin în punct de pornire spre o gândire eliberată de clişeele politice „mainstream” şi spre o viziune politică tradiţionalistă sau, ca să folosim un cuvânt drag actorilor acestei dispute (şi nouă), conservatoare.
Din această perspectivă, atacul la care a fost supus recent Mircea Platon de către realizatorii site-ului În Linie Dreaptă (inliniedreapta.net) este nefondat. În articolul „Neoconii lui Mircea Platon”, site-ul, prin vocea lui Costin Andrieş, pare a se situa pe poziţia de apărător al liniei neoliberale propagate – cu tot adaosul ei de balcanism – de actuala putere, sau, dacă vreţi, de latura ei mai intelectuală. Adesea miza devine însă şi personală, învârtindu-se nu odată în jurul lui Vladimir Tismăneanu, intelectual oportunist, pentru care opoziţia „civică”, „albirea” lui Ion Iliescu într-un volum în dialog, anticomunismul vehement dar incomplet şi relativismul politic nu sunt decât faţete ale aceleiaşi realităţi. (În legătură cu dialogurile cu Iliescu şi inutilitatea raportului Tismăneanu, recomand cartea de articole a lui Demostene Andronescu, supravieţuitor al temniţelor comuniste, „De veghe la cumpăna vremii”, Editura Christiana, 2011). Lucrurile par, până în acest punct, destul de simple. Orice om de dreapta i-ar putea da uşor dreptate domnului Platon. Şi, în principiu, aşa va face. Din păcate însă, apar în context anumite distorsiuni şi nuanţări care fac sarcina observatorului obiectiv infinit mai dificilă.
De la atitudinea tranşantă şi bine argumentată de acum câţiva ani, Mircea Platon a trecut pe nesimţite la una ilustrată prin dispute sterile şi asocieri îndoielnice, vânătoare de vrăjitoare şi ton agresiv. Aici trebuie să deschid o paranteză şi să remarc sciziunea profundă pe care a făcut-o – intenţionat sau nu, dar mai degrabă intenţionat – Traian Băsescu în societatea românească. Îmbinarea de oportunism politic şi demagogie, şarm frust spre bădărănesc şi aroganţă a polarizat la extrem lumea de la noi, şi aşa divizată. Deodată, undeva în preajma alegerilor din 2009, dacă nu-l susţineai pe Mircea Geoană la prezidenţiale şi vedeai în actualul preşedinte „răul mai mic”, erai automat slugoi, vândut, agent, lingău etc. În contrapartidă, dacă te săturasei de Traian Băsescu, erai catalogat comunist, nostalgic iliescian, dacă nu cumva direct co-autor moral la mineriadele din 1990. Că de ambele părţi au fost şi oameni ce corespundeau descrierilor de mai sus e neîndoielnic. Problema a apărut când toţi cei care îndrăzneau să se îndoiască de una dintre dogmele politice (anti- respectiv pro-Băsescu) au fost stigmatizaţi de partea adversă. Şi aşa au rămas până astăzi, dovadă fiind chiar cei de la În Linie Dreaptă, care îl pun la stâlpul infamiei comuniste pe orice nemulţumit de modul în care este gestionată de actuala putere starea de fapt din România. Revenind însă la Mircea Platon, vom spune că de atunci au început la el să se arate anumite derapaje, măcar de limbaj, dacă nu de idei. Mircea Platon cel din prima perioadă ar fi rămas neatins de atacul celor de la În Linie Dreaptă. Cel de astăzi este însă şi victima propriilor luări de poziţie din ultima vreme. În cele din urmă, articolul sus-amintit nu e decât o consecinţă. Cel mai mare adversar al domnului Platon a devenit, din păcate, el însuşi.
Discursul articulat şi coerent din trecut al lui Mircea Platon s-a transformat, în ultima vreme, într-o serie nesfârşită de diatribe împotriva legionarilor pe care îi vede cam peste tot în afara de propria ogradă şi a politicii hegemonice a Germaniei. Chiar daca în unele locuri ar exista argumente (mai ales în cea de-a doua chestiune), luciditatea lasă loc vehemenţei şi jocurilor proaste de cuvinte, repetate obsesiv, în consonanţă cu noii dumisale prieteni de idei, cu care alcătuieşte un cerc de oameni ce-şi slujesc unii celorlalţi (cu nume reale sau sub pseudonim) de yesmeni desăvârşiţi. Înseşi răspunsurile la articolul de pe În Linie Dreaptă abundă în fraze violente şi acuze rupte parcă din manualele de propagandă, atunci când nu sunt inspirate direct (din păcate aici cei de la În Linie Dreaptă au... dreptate) din retorica vadimistă. În continuarea unei linii din ce în ce mai evidente în ultima vreme, Mircea Platon şi Alexandru Racu (unul dintre cei mai fervenţi susţinători) au făcut o pasiune din a-şi califica adversarii cu expresii de tipul „masturbare ideologică” sau „onanişti de vârstă fragedă”. Apăsaţi de nerecunoaşterea dreptăţii lor, cei doi se abţin cu greu să ne spună pe şleau ceea ce ar vrea: că toţi cei care nu le împărtăşesc părerea sunt nişte – scuzaţi expresia! – labagii. Dispreţuind orice pluralism real al opiniilor, dezicându-se şi de vechii prieteni (unul dintre ei este Ovidiu Hurduzeu, cu care Mircea Platon a scris totuşi cartea ce reprezintă cea mai importantă contribuţie a domniei sale la lumea ideilor), dispreţuind mărturiile unor oameni care, dincolo de opţiunea politică, au suferit pentru Hristos, Mircea Platon şi acoliţii săi nu fac niciun serviciu cauzei conservatoare. Pe În Linie Dreaptă se scrie că textele domnului Platon sunt „fără excepţie confuze şi aluzive”. Fireşte, e o minciună. Pentru cine şi-a dat osteneala să citească fie şi fragmente din cărţile celui în cauză este clară atât viziunea coerentă ce răzbate din ele, cât şi bogăţia argumentaţiei. Însă în faţa valului de izbucniri resentimentare din ultima vreme, chiar şi cel mai mare admirator tinde să oscileze. Cel cu o sensibilitate reală de dreapta va avea oricând de învăţat din „Cine ne scrie istoria?” sau „Ortodoxia pe litere”. Însă când va vedea că acuzaţiilor – inepte şi neadevărate – de „xenofobie şi antisemitism” dinspre În Linie Dreaptă cercul domnului Platon le răspunde cu acuzaţii de ...antisemitism şi rasism, se va întreba, pe bună dreptate, unde a dispărut cel care denunţa corectitudinea politică şi clişeele ei. (Aici e de altfel încă un loc vulnerabil speculat în articolul acuzator de pe În Linie Dreaptă.)
Să încercăm o sinteză. În pură tradiţie propagandistică, cei de la În Linie Dreaptă (site pe care, altfel, nu lipsesc şi câteva contribuţii valoroase) par a se afla într-un efort continuu de justificare a măsurilor actualei puteri, pe care ei o socotesc de dreapta, probabil amestecând, în spiritul confuziei contemporane, criteriile politice cu orice formă opusă colectivismului. În acest sens, de pildă, contestatarii primului ministru Mihai Răzvan Ungureanu sunt identificaţi între adepţii teoriei conspiraţiei, radicali de stânga, membrii ai Noii Drepte sau islamişti. Ca şi cum pentru a vedea lucruri de tipul cedării moştenirii Gojdu sau apartenenţei la structurile de vârf ale UTC ar trebui să fie cineva conspiraţionist. Pe de altă parte, „entuziasmul” domnului Platon pentru atitudinea indigestă a lui Crin Antonescu nu e nici el mult mai lucid. Pe În Linie Dreaptă, în lista de comentarii din urma articolului amintit, disputa ia tonuri mahalageşti, cu izbucniri de tipul „cine mai e şi Mircea Platon ăsta”, sau „rău au ajuns universităţile dacă ăsta e doctorand”. De cealaltă parte însă, răspunsurile sunt la fel. Iar asemănarea întru insultă a unor oameni ce ar trebui să fie purtători de idei îmi aminteşte în mod tragic de o scenă din „Ferma animalelor”. Ultima. Trag totuşi nădejdea ca, în combaterea „fundamentalismului de piaţă al neoliberalilor” – aşa cum bine spune, totuşi, Mircea Platon – să-l regăsim cândva pe autorul frumoaselor cugetări din „România profundă”. Iar până atunci, fiecare să ştie să aleagă ce e bun din scrierile deja existente, trecând peste slăbiciunile omeneşti. Căci toţi suntem, mai mult sau mai puţin, „sub vremi”. Şi, cum este Postul Paştelui, n-aş vrea ca nimeni să se simtă jignit de cuvintele mele stângace. Celor care totuşi se vor simţi ofensaţi le cer de pe acum iertare.

Wednesday, February 29, 2012

O viziune coerentă de Dreapta - "Rost", numărul 106

În contextul politic şi cultural al României zilelor noastre, numărul 106 al revistei Rost este probabil cel mai însemnat demers al redacţiei de la înfiinţarea ei. Ataşată de la început de valorile dreptei creştine, revista propune în acest număr o clarificare a înţelesului orientării amintite – viziune politică, culturală, dar şi atitudine de viaţă –, delimitându-se în acelaşi timp de punctele de vedere ce se revendică de la dreapta, dar intră în contradicţie cu principiile fundamentale ale acesteia. Coloana vertebrală a acestui demers este articolul „Noţiunile politice de Dreapta şi Stânga: o încercare de redefinire critică din perspectivă creştină”, excelentă sinteză a domnului Răzvan Codrescu, care dă lămuriri privind conţinutul unor noţiuni folosite în mod haotic şi confuz pe „piaţa” românească. Chiar pentru cei care nu vor să admită adevărul istoric şi filosofic al dreptei şi stângii aşa cum le prezintă domnul Codrescu, textul permite înţelegerea poziţiei „Rost” în această privinţă. Alături de reflecţiile legate de ideea de dreapta în viziune tradiţionalistă, găsim în acest număr şi alte puncte de vedere, necesare pentru a-i lămuri pe cei interesaţi. Pe de o parte, este demontată minciuna vehiculată cu insistenţă care face din PDL un partid de dreapta (de altfel, articolul de fond explică destul de clar de ce liberalismul în sine nu este de dreapta). Pe de altă parte, un interviu cu Adrian Papahaghi, membru marcant al Fundaţiei Creştin-Democrate, socotit „mâna dreaptă” a fostului ministru de externe Teodor Baconschi, ne înfăţişează pretenţia de a legitima, în numele dreptei, propaganda pentru Statele Unite ale Europei. Cuvântul introductiv al domnului Claudiu Târziu delimitează în mod clar revista de acest punct de vedere, exprimat prin „sofisme, subterfugii, comparaţii hilare şi scenarii catastrofice”. Prin cele spuse de domnul Papahaghi – asupra cărora vom reveni pe acest blog – se creează confuzie şi amestec conceptual, fiind susţinut un plan cu care „nici un naţionalist nu ar putea fi de acord”. Cu toate acestea, socotesc că publicarea acestui interviu este esenţială într-un demers corect şi complet. Aşa se face presa, mai ales cea de idei: permiţându-i celuilalt, în speţă adversarului, să-şi exprime punctul de vedere în mod exhaustiv şi să răspundă obiecţiilor formulate. Nu prin istericale, insulte şi flegme metaforice lansate din spatele tastaturii sau sub protecţia anonimatului. Viziunea domnului Papahaghi este bine conturată în acest interviu, la fel ca şi argumentele prin care este contestată, subliniindu-se incompatibilitatea ei cu viziunea revistei „Rost” şi a unui creştinism naţional în general.
O altă viziune alternativă este cea a domnului Ovidiu Hurudzeu. Din păcate, în loc să facă pentru cititori o prezentare atât de utilă a doctrinei economice a distributismului, domnul Hurduzeu creează o falsă opoziţie între aceasta şi Dreapta, prezentată confuz, ba în baza falselor principii că economicul guvernează, ba ca o cale expirată şi utopică. Din nou însă, prezenţa acestui punct de vedere în paginile „Rost” asigură cititorului posibilitatea de a avea o viziune de ansamblu a părerilor exprimate în context.
Partea de actualitate este interesantă mai ales datorită celor două articole semnate Mihai Albişteanu şi Vlad Diaconu prin care sunt scoase la iveală hibele noii legi a învăţământului. Este o clarificare binevenită, mai ales că în numărul anterior un articol fără sare şi piper, plin de locuri comune, părea să ia apărarea măsurilor haotice ale ministerului condus până odinioară de domnul Funeriu. Discuţiile privind religia în şcoală, frumoasa secţiune literară şi evocarea lui Eminescu completează lectura acestui număr excepţional al revistei. La rubrica „Repere” facem cunoştinţă cu Dumitru Uţă, „doctorul fără de arginţi al temniţelor comuniste”, în timp ce domnul Sorin Lavric îl evocă pe Gavril Vatamaniuc, luptător anticomunist din munţi, în două pagini dense care descriu o viaţă absolut halucinantă. Din punct de vedere expresiv, „Falanga lui Vatamaniuc” este articolul cu cea mai mare forţă din revistă.
Nu vom epuiza aici toate subiectele numărului 106 al revistei Rost. Cele asupra cărora nu ne-am oprit nu sunt mai puţin interesante. Publicaţia joacă un rol necesar în câmpul ideilor din România şi este platforma unei viziuni culturale şi politice care poate fi fermentul unei schimbări de paradigmă înnoitoare – în spiritul tradiţiei.

Monday, February 27, 2012

Citind "Scara" (VII)

„Bun lucru este a admira ostenelile sfinţilor şi a urma stăruinţele lor cele pricinuitoare de mântuire. Dar prostesc şi nesocotit lucru este a voi să devii dintr-o dată imitator al acelora.” (Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul IV)
Cred că acest cuvânt, cât se poate de potrivit la început de Post, nu are nevoie de prea multe explicaţii. Cu toate acestea, deşi este uşor de înţeles la nivel intelectual, însuşirea lui la nivel intim este cu atât mai dificilă. Într-o anumită măsură, este corespondentul în plan duhovnicesc al vorbei care spune că geniul înseamnă trei la sută inspiraţie şi nouăzeci şi şapte la sută transpiraţie. Şi în viaţa de zi cu zi ne stabilim modele, scopuri de urmat, ţinte de atins. Dar drumul către ele este anevoios. În filmul „Karate Kid”, un puşti vrea să ajungă campion la lupte. Visează momentele de glorie din ring, când îi va fi răsplătit adversarului care-l umilise. Şi se aşteaptă ca antrenorul său să-l iniţieze de la început în lovituri de luptă, crede că va urca în ring de la primul antrenament. Spre marea lui dezamăgire, „senseiul” îl pune să vopsească garduri şi să spele parbrize. Repetând monoton de sute de ori anumite mişcări, acestea devin automatisme şi îl vor ajuta mai târziu în luptă. Drumul către orice mare succes omenesc – atunci când acest succes este de durată şi are în spate o anumită substanţă – trece prin eforturi anevoioase, penibile, monotone. Mulţi s-au visat mari cântăreţi, dar au abandonat după primele trei ore de solfegii. Cu atât mai mult stau lucrurile aşa în plan duhovnicesc. Uneori, şi în evlavia entuziastă şi spontană pe care o manifestăm faţă de unii sfinţi sau faţă de Hristos Însuşi, se ascunde o capcană. Citind, de pildă, despre viaţa minunată a Sfântului Serafim de Sarov, cineva şi-ar putea dori să strălucească şi în el harul Sfântului Duh în chip vizibil, să-i vindece pe cei necăjiţi şi să-i povăţuiască pe cei rătăciţi. Te simţi cuprins de evlavie şi dragoste, îţi spui că dacă şi ţie ţi s-ar da acele daruri le-ai folosi pentru binele aproapelui şi slava lui Dumnezeu, cu alte cuvinte, eşti gata să fii un al doilea Serafim de Sarov, chiar în clipa aceasta. De cele mai multe ori, uiţi însă de cele 1000 de zile petrecute de acela în rugăciune pe o stâncă. Şi după ce citeşti doi-trei psalmi, eşti deja obosit, cu gândul împrăştiat şi te întrebi dacă nu ai putea obţine sfinţenia mai repede şi pe căi mai scurte.
E bine să lămurim dintru început un lucru: sfinţenia e un dar. Harul lui Dumnezeu se dă pentru că aşa vrea Dumnezeu, nu ca rezultat al strădaniei omeneşti. Dar efortul nostru spre virtute e necesar pentru a face loc în noi acestui har. Degeaba ai duce un orb într-o expoziţie cu cele mai frumoase tablouri ale omenirii. În zadar străluceşte Dumnezeu, dacă tu ai ochii acoperiţi de patimi şi păcate. De aceea, efortul nostru de curăţire e necesar, pentru a-I face loc lui Dumnezeu care ni se dă în dar. Dar, tocmai pentru că suntem neputincioşi, efortul e anevoios, cel puţin la început. Pentru un om obişnuit cu sedentarismul, a alerga două sute de metri pe zi e greu. De aceea nu trebuie să ne propunem să devenim sfinţi de azi pe mâine. Şi în toate trebuie păstrată dreapta măsură. Dacă nu ai ţinut post niciodată, e riscant să te apuci din senin să ajunezi timp de o săptămână. Foarte probabil voinţa te va lăsa destul de repede şi, în plus, există riscul să te îmbolnăveşti. La fel cum, atunci când hotărăşti să ţii un regim, e recomandat să o faci sub supravegherea medicului, orice efort ascetic trebuie coordonat cu duhovnicul. Sigur, nimeni nu ne împiedică să facem zilnic mici nevoinţe, însă în cele din urmă doar duhovnicul ne poate da un canon pe măsura noastră. Iar la început lucrurile vor fi grele. Cele mai grele săptămâni dintr-un post sunt aproape întotdeauna prima şi ultima. Din pricina neputinţelor noastre ezităm şi uneori ne împotmolim. Şi atunci ne dă târcoale gândul renunţării, ca un sol al deznădejdii.
„Când suntem întristaţi din pricina păcatelor care ne hărţuiesc, să ne aducem aminte că Domnul văzând silinţa noastră, a sârguitorilor, ne va şterge păcatele, iar durerea care ne muşcă sufletul o va transforma în bucurie. ‚Cu cât se înmulţesc amărăciunile în inima mea’, zice Psalmistul, tot pe atât ‚mângâierile Tale îndulcesc sufletul meu’ (Psalmul 93, 19). În aceeaşi vreme, să nu uităm pe cel ce zice către Domnul: ‚Multe necazuri ai trimis asupra mea şi rele, dar iarăşi m-ai însufleţit şi din fundul pământului, după ce am căzut, iarăşi m-ai ridicat’. (Psalmul 70, 20, 21).” (ibidem)
Deci care trebuie să fie măsura noastră? Dincolo de ce spune duhovnicul fiecăruia în parte, trebuie să ne străduim să fim azi un pic mai buni decât ieri. Şi, dată fiind starea noastră jalnică, să nu ne descurajăm când vom vedea că şi după acest progres vom fi destul de jos, încă păcătoşi, încă orbi duhovniceşte, încă atât de departe de desăvârşire. Pas cu pas trebuie să ne curăţim, nădăjduind mereu în ajutorul lui Hristos. După cum spun Părinţii, „dai voinţă, iei putere”. Dacă într-adevăr dorinţa noastră este sinceră, Dumnezeu nu va pregeta să ne ajute, să sprijine gândul nostru bun – dar neputincios – cu puterea harului Său.
„Fericit cel care se străduieşte în fiecare zi să fie ocărât şi defăimat pentru Domnul. Acesta va dansa împreună cu mucenicii şi în toată libertatea va vorbi cu îngerii. (...) Cel care alungă de la sine mustrarea îndreptăţită sau neîndreptăţită, acesta refuză să primească însăşi mântuirea. Iar cel care o primeşte, cu sau fără durere, obţine în grabă iertarea păcatelor sale.” (ibidem)
Iată un punct de vedere contrar întregii „educaţii” pe care ne-o face spiritul contemporan. Lumea ne învaţă să ne justificăm în fel şi chip, să ne acordăm, juridic şi psihologic, „prezumţia de nevinovăţie”. Dimpotrivă, cuvintele Sfântului Ioan Scărarul spun că este bine să fim ocărâţi şi defăimaţi. Primul sens e destul de transparent: cei cărora li se fac nedreptăţi pentru că sunt creştini, cei care suferă pentru Hristos, vor fi răsplătiţi de Acesta, după cuvântul spus în Predica de pe Munte: „Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri, că aşa au prigonit pe proorocii cei de dinainte de voi.” (Matei 5, 11-12). Alt înţeles, complementar, se referă la a ne mustra pe noi înşine. Când, în loc să ne justificăm, să căutăm scuze, încercăm să vedem în toate partea noastră de vină, avem de fiecare dată de câştigat. Suntem „defăimaţi pentru Domnul”, în sensul că, înţelegând că viaţa şi acţiunile noastre sunt departe de ce ar trebui să fie, dar fixându-L pe Domnul ca model, ne mustrăm pe noi înşine, facem mereu – în defavoarea noastră – comparaţia între modelul desăvârşit al omului – Hristos – şi noi înşine. La ce ne-ar putea folosi la acest lucru? Ce e aşa de bine în a ne simţi răi, mizerabili, neputincioşi? Psihologii contemporani ne învaţă doar mereu că trebuie să ne străduim să ne simţim bine „în pielea noastră”, să fim mulţumiţi de noi, pentru a obţine astfel confortul psihic. Dar la fel cum confortul fizic exagerat moleşeşte, anchilozează şi, în cele din urmă, ucide, prea multă „stare de bine” atrofiază şi gândirea şi simţirea. Dacă ne străduim să vedem răul din noi, vom putea înainta pe calea binelui. De aceea, şi în cele în care vina este împărţită, trebuie să căutăm partea noastră, să nu ne acordăm prezumţia de nevinovăţie. Căci pe ceilalţi va fi mai greu să-i corectăm, dar putem oricând să schimbăm mica noastră contribuţie – fie cât de mică – la o stare rea de lucruri. Este lucrul pe care l-a spus acelaşi Serafim de Sarov, întrebat fiind de cineva care voia să-i mântuiască pe apropiaţii săi: „Dobândeşte pacea şi mii de oameni din jurul tău se vor mântui.” Iar în cultura modernă, cu nişte cuvinte mai puţin adânci, dar cu sens asemănător, Michael Jackson cânta: „If you wanna make the world a better place, take a look at yourself and make a change”. În plus, de fiecare dată când ne căutăm scuze pentru confortul psihologic, reprimăm anumite semnale trimise de conştiinţă. Şi aşa ajungem să avem ceea ce tot psihologii şi psihanaliştii numesc „schelete în dulap”, secrete întunecate pe care nici noi nu vrem să ni le amintim, dar care într-o zi creează o presiune atât de mare, încât aceasta iese năvalnic la suprafaţă şi duce la crize, depresii, acţiuni extreme. Iată de ce, pe termen lung, este de preferat să ne mustrăm şi să ne căutăm vina proprie în răul ce ne înconjoară. Este efectul terapeutic al mărturisirii păcatelor, insuficient însă dacă nu intervine şi iertarea, prin harul Mântuitorului. Sunt doi paşi indispensabili, sunt două momente care însă se întrepătrund în mod tainic. David s-a căit de păcatul său şi a dobândit astfel nădejdea, dar a trebuit să vină Hristos în trup pentru a-l scoate din iad. Însă chiar când a început pocăinţa, a făcut-o răspunzând unei prime chemări a lui Dumnezeu, prin proorocul Natan.
Chiar mustrarea neîndreptăţită ne foloseşte. Orice dificultate are darul să te călească. Şi dacă la început cel care ne ceartă – pe drept sau pe nedrept – ne provoacă oarece supărare, cu timpul ne vom înţelepţi şi vom lua lucrurile aşa cum sunt: dacă reproşul cuiva la adresa ta e justificat, te vei grăbi să te îndrepţi. Iar dacă nu e justificat, vei lăsa mândria la o parte şi vei şti că o minciună nu are cum să te atingă, atâta timp cât tu te ştii fără pată.
„Cel care într-o discuţie voieşte şi doreşte să biruiască punctul său de vedere, chiar de susţine un adevăr, să ştie că suferă de boala diavolului, adică mândria. Şi dacă săvârşeşte aceeaşi greşeală într-o discuţie cu egali de-ai săi, s-ar putea să fie tămăduit prin epitimia ce i-ar da-o cei mai mari. Dacă, în sfârşit, se poartă la fel şi faţă de cei mai mari şi mai înţelepţi, acesta nu mai poate fi vindecat prin nici un remediu omenesc.” (ibidem)
Se reia aici o idee enunţată şi puţin mai devreme. De multe ori, mai ales când suntem convinşi că avem dreptate, transformăm dreptatea într-o ambiţie personală. E şi aici ascunsă tot mândria. Gândim că adevărul a devenit responsabilitatea noastră exclusivă şi că, dacă nu ne impunem punctul de vedere, adevărul se va pierde. E o formă subtilă de necredinţă, ca atunci când ne întrebăm ce va face un om dacă nu-i arătăm noi calea, dacă nu vrea să înţeleagă adevărul pe care i-l explicăm. Uităm astfel de Dumnezeu şi de nenumăratele lui moduri de a face adevărul să iasă la iveală, ba chiar ne îndoim de puterea Lui, de vreme ce ni se pare că fără noi totul se va prăbuşi iremediabil în minciună. Suntem datori, fără îndoială, să mărturisim adevărul. Însă atunci când îi vedem pe alţii refuzând spusele noastre, nu trebuie să-i forţăm. Să ne gândim că, dacă nu cumva ne-am înşelat, am ales poate o exprimare nepotrivită sau, pur şi simplu, celălalt nu era încă pregătit să primească adevărul. Şi să ne rugăm ca Dumnezeu să-l lumineze pe acela şi pe noi, pentru a nu ajunge să confundăm dragostea de adevăr cu propria noastră ambiţie, ajungând astfel la certuri interminabile, al căror singur scop să fie punerea egoistă în valoare a propriei noastre persoane.