Concert inedit - muzică vocală armonico-polifonică finlandeză pe texte din cultul ortodox: azi, 3 iulie, ora 19, biserica Pitar Moș

Lansare de carte, astăzi, 2 iulie, ora 19 - ecologia din perspectiva gândirii creștine

Un cântec pe săptămână; cu dedicație - Type O Negative, „We Hate Everyone”

Cântecul din această săptămână vine cu o dublă dedicație. Tocmai pentru că versurile (vezi mai jos) se potrivesc ca o mănușă (mă rog, poate mai puțin partea cu „increase record sales dramatically”, dar cine știe – ascultați Lost Society din Romania, NU din Finlanda). Le dedic acest cântec tuturor celor care: m-au făcut retrograd pentru că sunt creștin; satanist pentru că sunt rocker; băsist pentru că detest apogeul neocomunist reprezentat de PSD; socialist pentru că mă opun jafului de la Roșia Montană; mitizator pentru că îmi iubesc neamul; fascist pentru că refuz corectitudinea politică; etc. etc. Și îl mai dedic și tuturor celor cărora li s-au lipit de asemenea etichete peste etichete – cântați alături de Type O Negative și de mine. Pe reprezentanții ambelor categorii îi rog să nu ia cuvântul „hate” la propriu și să priceapă ironia. A bon entendeur, salut!

Right-wing commies.
Leftist Nazis.
Point their fingers.
Rumours linger.

We don't care what you think.
We don't care what you think.

Branded sexist.
Labelled racist.
Want it clearer?
Check the mirror.

We don't care
We don't care
what you think.
what you think.
We don't care
We don't care
what you think.

Lies and slander in vain try to shame us.
Riots, protests, violence just makes us famous.

TV interviews, free publicity.
Increase record sales dramatically

The left they say I'm a facist.
The right calling me a communist.

Hate hate hate hatred for all - one and all.
No matter what you believe.
Don't believe in you - and that's true.

Yeah.

We hate everyone
We hate everyone.

Some would say that we're biased.
Accusations that we are racist.

Well, shit comes in all hues.
Now this means you.
'cause things ain't always like they seem.
Like they seem.

We hate everyone.
We hate everyone.
We hate everyone.
We hate everyone.

We hate
We hate,
We hate
We hate.

We don't care
What you think,
We don't care
What you think.

We don't care
We don't care
What you think
What you think,
We don't care
We don't care
What you think.

We don't give a fuck.

Un cântec pe săptămână - Arch Enemy, „Time Is Black”

Se pare că schimbarea Angelei Gossow cu noua solistă vocală, Alissa White-Gluz, le-a făcut bine suedezilor de la Arch Enemy. Nu că s-ar fi schimbat ceva esențial în privința stilului vocal în sine. Alissa cântă tot în registrul extrem (growl) consacrat de predecesoarea ei (deși, după cum a dovedit-o în alte contexte, stăpânește foarte bine și stilul curat, clean), iar în procesul de compoziție nu a apucat să se implice. Dar i-a inspirat probabil pe colegii ei, în frunte cu Michael Amott. În ultimii ani Arch Enemy nu supraviețuia decât prin temele melodioase ale chitarelor, care aduceau un pic de culoare unor compoziții altfel șablonarde și repetitive. În 2014, pe „War Eternal”, nu asistăm la o revoluție, dar filonul tonal cu accente neoclasice e extrem de bine exploatat și creează un contrast cât se poate de izbutit cu death-metal-ul care atinge uneori vârfuri de viteză și agresivitate. „Time Is Black” e un exemplu concret, cu două teme neoclasice foarte inspirate, una ca introducere și alta ca suport al refrenului muzical anunțat de versul-titlu. Muzica este o nouă privire introspectivă, o ilustrare a viziunii pesimiste și luptătoare a membrilor trupei, din care răzbate dacă nu o speranță, cel puțin voința de a supraviețui împotriva tuturor șanselor și în fața cerului pe care agnosticismul lui Amott i-l arată gol. O contribuție importantă o au și Ulf și Henrik Janson, responsabili pentru pasajele orchestrale - în special aranjamentele pentru coarde - și clape (primul).



Album: „War Eternal” (2014). Componență: Michael Amott - chitară, Daniel Erlandsson - tobe, Sharlee D'Angelo - bas, Nick Cordle - chitară, Alissa White-Gluz - voce.

Despre alegerile europarlamentare, reflecții din Franța

Din păcate, dacă e să vorbim despre schimbări și noi evoluții aduse de recentele alegeri pentru parlamentul european, trebuie să privim în ograda altora. Pentru că la noi rămâne cum am stabilit: aceeași găunoșenie a discursurilor și, mai ales, același veșnic rezultat al scrutinului. PSD a câștigat cum o face, sub diverse forme și denumiri, din 1990 încoace, însă, așa cum se întâmplă abia de pe la jumătatea deceniului nouă al veacului trecut, are parte de o concurență strânsă din partea așa-zisei drepte, de fapt un amalgam alcătuit din foști feseniști, liberali azi iubitori de socialiști, mâine populari europeni și alții asemenea lor. Iar la alegerile parlamentare rezultatul ar putea fi același: ori câștigă PSD-ul și continuă să ne calce în picioare nonșalant, ori este învins la limită de coaliția pseudo-liberală care ne mai dă niște speranțe, cam până ne trezim din beția electorală, pentru ca apoi să le facă praf prin elegante piruete retorice, curvăsării și alte mezalianțe. Cât despre cei cu un mesaj mai apropiat de valorile dreptei creștine, rezultatele sunt sub așteptări, cu alte cuvinte sub numărul de semnături necesare candidaturii. E clar că poporul român nu e pregătit pentru asemenea mesaje, cufundat în promiscuitatea morală în care se află alături de (pseudo)-elitele sale, că presa boicotează cu bună știință orice alternativă reală la o clasă politică uzată și preadesfrânată, dar nici „catindații” în sine nu prea au ce se lăuda. Mă refer aici în primul rând la cei pe care i-am susținut, Partidul Noua Republică: nici n-au trecut bine alegerile și ei se ceartă în public, cu vorbe de ocară sau metafore jucăușe, uitând să privească la campania partea lor de vină pentru eșec. Pentru că a spune că au pierdut din cauza lui Iulian Capsali și Peter Costea e dovadă de naivitate cruntă, ca să nu spunem mai mult. Da, Noua Republică are în program idei corecte, pentru care merita să fie votat, dar ce folos dacă nu a știut cum să le transmită. Din acest punct de vedere echipa lui Iulian Capsali a fost mult mai eficientă, chiar dacă a insistat pe un „single issue”, cum s-au auzit unele critici. În acest timp, Noua Republică în loc să insiste pe discursul legat de suveranitate, familie și alianțe internaționale a ținut să comunice în prim-plan lozinci de tipul „numai noi suntem buni, votați-i pe ceilalți dacă vreți să vă duceți naibii, fără noi sunteți mâncați”. Mesianism ieftin, cu atât mai ineficient cu cât publicul larg nu e prea pregătit nici pentru mesajul de substanță care ne-a făcut, pe unii dintre noi, să susținem PNR. Dar toate au trecut și e vremea, pentru unii și pentru ceilalți, să privească înainte. Dacă socotesc că au ce vedea.

În acest timp, rezultatele din alte țări europene sunt mult mai interesante. Nu voi spune mai bune sau mai rele. Mă rezum la acest calificativ: interesante. Oricum, ele vădesc o preocupare pentru problematica europeană, care la noi a lipsit atât din presă, cât și din cele mai multe mesaje electorale. Că au votat drept sau strâmb, alegătorii din țări ca Germania, dar mai ales Franța și Anglia au arătat că îi interesează drumul pe care merge Europa unită sau mai puțin unită. „Seism” s-au grăbit să decreteze ziarele și emisiunile radio-TV când, de pildă, în Franța, naționaliștii anti-UE au câștigat. O privire mult mai echilibrată o oferă Alain Finkielkraut, cel mai proaspăt membru al Academiei Franceze. Gânditor cu bază conservatoare, patriot și adversar al relativismului și multiculturalismului, Finkielkraut este în același timp un susținător al laicității statului francez. Punctele sale de vedere nu au întârziat să-i atragă eticheta de „fascizant” din partea presei de stânga deși omul este evreu și fiu al unui supraviețuitor de la Auschwitz. Punctul său de vedere privind orientarea anti-UE a unei părți a electoratului francez – și implicit european – a apărut de curând într-un interviu acordat hebdomadarului „Le Point” (numărul din 29 mai). Publicăm mai jos traducerea integrală.

Le Point: Rezultatul acestui scrutin vă sperie măcar un pic?

Alain Finkielkraut: Am auzit cum comentatorii își exprimau scârba și responsabilii politici spuneau că le e rușine pentru Franța. În loc să-i insulte în acest mod stupid pe alegători de parcă aceștia l-ar fi adus la putere pe Hitler, ar trebui să-și pună întrebări în privința Uniunii Europene și chiar să se simtă rușinați în fața acestui monstru birocratic neputincios în oprirea dezindustrializării, a delocalizărilor, a imigrației și a creșterii spectaculoase a insecurității. Nu-i putem cere Europei să fie democrată căci pentru democrație e nevoie de un popor iar Europa e caracterizată de numărul mare al limbilor și națiunilor ei. Unitatea ei se exprimă tocmai în această diversitate. Dar ne-am fi putut dori o birocrație eficientă. Am fi putut spera ca Uniunea Europeană să încetinească ceea ce Jean Luc Mélenchon numește, fără a trage de aici toate consecințele, „marea mutare a lumii”. În loc să facă asta, o accelerează. Este marea facilitatoare a tuturor fluxurilor care ne duc cu ele și ne lipsesc în mod irevocabil de noi înșine.

Putem vorbi totuși despre un seism?

Seismografii noștri, e lucru hotărât, nu mai sunt deloc de încredere: adevăratul seism nu sunt alegerile pentru Parlamentul de la Strasbourg și Bruxelles, ci atentatul de la Muzeul evreiesc din acest din urmă oraș. Iată-ne, în secolul ce ne stă înainte, condamnați să trăim într-o Europă în care evreii vor trebui să fie din ce în ce mai bine protejați de o ură care nu vine de la acei vechi demoni a căror reîntoarcere e proclamată fără încetare. În aceeași zi cu atentatul de la Bruxelles, doi tineri evrei care purtau kippa au fost agreați la Créteil.

Să înțelegem că ați fi de acord cu votul pentru Frontul Național?

N-aș vota niciodată un partid anti-corupție și anti-sistem care-l ridică la rang de model politic pe Vladimir Putin, adică un șef de stat care s-a îmbogățit de când e la putere și făcând uz de putere până la a deține una dintre cele mai mari averi din Europa și care face, fără rușine, o politică imperialistă. Dar mă exasperează spectacolul acestor eurocrați care anulează Europa pentru a construi Europa. Pentru că Europa nu e doar o construcție: e o civilizație, e Bătrânul Continent. Se dorește cu orice preț ca acest Bătrân Continent să fie întinerit prin ștergerea frontierelor sale, ca și cum ar fi niște riduri, și toată civilizația lui e pusă sub obroc pentru a nu jena libera circulație a persoanelor, a capitalului și a mărfurilor. Europa nu mai celebrează de acum încolo decât universalitatea valorilor ei; ceea ce îi permite să incrimineze orice opoziție față de fluidizarea lumii. Cetate pământească sau spațiu lichid: aceasta este, dincolo de dezbaterile instituționale, marea dilemă europeană.

Să trecem de la metafizică la politica măruntă: socotiți că tribuna lui Nicolas Sarkozy a fost utilă?

Nu e politică măruntă. Chestiunea e să știm dacă și cum vor ține cont partidele tradiționale de faptul că un număr mereu crescând de cetățeni europeni resping Uniunea Europeană. Nicolas Sarkozy a încercat să-l împace pe da cu nu, orientarea de centru cu sensibilitatea gaullistă. Această lecție de politică predată prietenilor săi din UMP a venit prea târziu ca să aibă o influență reală asupra campaniei. Astăzi, unii dintre rivalii săi fac calcule: 20 + 10 = 30. Alături de centru, UMP ar depăși astfel Frontul Național. Dar această aritmetică e ridicolă: uită de sentimentul de deposedare democratică și dorința de suveranitate care-i caracterizează pe mulți dintre alegătorii UMP. Și în acest caz aceștia nu se pot întoarce decât spre Frontul Național.

Ați vorbit despre Europa cu François Hollande când v-ați întâlnit cu el pe 23 mai?

Nu. M-a primit cu Hélène Carrère d’Encausse (secretar permanent al Academiei franceze, n. n.) după ce am fost ales la Academia Franceză. Nu era momentul să vorbim despre politică. Înainte să plec mi-a spus: „Mai veniți când vreți.” Se va întâmpla mai degrabă când va vrea el. Mi-ar plăcea atunci să-i vorbesc despre Europa, frontiere și școală.

Parcă am vrea să știm cu cine ați votat…

Ca majoritatea francezilor, m-am abținut. Europeanul, spune Milan Kundera, este cel care are nostalgia Europei.

(Interviu realizat de Anna Cabana)

Un cântec pe săptămână - Sepultura, „Inner Self”

O incursiune în trecut, spre începuturile epopeii fraților Cavalera. „Beneath the Remains” (1989) este albumul cu care Sepultura începe să conteze cu adevărat în peisajul metal, primul pilon al unui stil care se eliberează încet-încet de pe influențele de pe creațiile anterioare. Thrash după unii, dar cu o componentă determinantă death, acest album vine cu structuri mai complexe și echilibrate în spatele cărora stau riff-uri brutale, alternând pasaje rapide cu momente în tempo mediu și suținute de bateria furibundă dar în același timp aerisită și variată a lui Igor Cavalera. Timbrul lui Max Cavalera începe și el să devină acea marcă inconfundabilă ce definește Sepultura și apoi Soulfly, iar Andreas Kisser, fără a fi vreun mare virtuoz, găsește unele dintre cele mai inspirate formule pentru solo-uri.

„Inner Self” e o piesă-etalon, manifestul unui nonconformism death-metal care se ridică împotriva ipocriziei, a înșelătoriei și a duplicității („betraying and playing dirty/ you think you will win/ but someday you’ll fall/ and I’ll be waiting”). Și totuși, în tot acest peisaj sumbru există și o rază de speranță. Iar Sepultura din Brazilia. începe să se impună în atenția scenei internaționale și în urechile și sufletele unui număr crescând de admiratori. Și e doar începutul. Componență: Max Cavalera (chitară ritmică, voce), Andreas Kisser (chitară solo), Paulo Jr. (bas), Igor Cavalera (tobe).

Un cântec pe săptămână - Tinariwen, „Chaghaybou”

Un grup ca Tinariwen redescoperă esența uitată a unui rock consistent, plin de substanța pe care multe grupuri mari au început să o piardă în favoarea artificiilor. În același timp, Tinariwen integrează în muzica centrată în jurul chitarei propria tradiție muzicală, poetică și, în general, culturală. Membrii trupei sunt tuaregi, un popor nomad, o ramură a berberilor. Fondatorul Ibrahim Ag Alhabib este originar din Mali, regiunea sahariană, deși a trăit o parte din copilărie în Algeria din cauza conflictelor armate din locurile sale de baștină. Baza lui muzicală – audibilă în compozițiile ulterioare – îmbină folclor tuareg, pop arab, muzică marocană de petreceri și nunți, rock clasic și pop vest-european. Totuși, deși muzica e înrudită cu blues-ul, membrii Tinariwen susțin că nu au ascultat blues american până în anii 2000, când au început să facă turnee internaționale. Toată povestea e fascinantă – cei care cântă în acest ansamblu muzical cu componență schimbătoare au participat la rebeliuni armate pentru afirmarea propriei identități, au trăit în exil, au schimbat armele pe instrumente și și-au construit popularitatea prin CD-urile pirat care au circulat în zona sahariană. Eu însumi i-am cunoscut printr-un beduin stabilit în pustiu, pe teritoriul Marocului. 

 

Din cauza situației tensionate, „Emmaar” (2014) e primul album Tinariwen înregistrat în altă parte decât în Sahara. Totuși, pentru a păstra atmosfera, membrii grupului au compus și au cântat într-un deșert din California. De data aceasta au avut și mai mulți colaboratori occidentali, printre care chitaristul Josh Klinghoffer de la Red Hot Chili Peppers. „Chaghaybou” e o piesă ritmată, cu o temă repetitivă foarte bluesy (și o cadență tonală), dar cu melodie vocală inspirată direct din tradițiile muzicale locale ale Saharei. Percuția sugerează mersul caravanelor prin deșert, în timp ce basul punctează o armonie elementară dar bine mulată pe context. Vă invit să descoperiți o nouă fațetă impresionantă a unui blues universal dar nu mai puțin ancorat într-un folclor cât se poate de specific.