Coloana sonoră a vieţilor noastre - Concrete Blonde, "Mexican Moon"

Sincer, nu-mi dau seama exact ce înseamnă "alternative". Şi nici nu mă interesează în mod deosebit. Vă spun asta pentru că formaţia pe care v-o propun se încadrează, conform publicaţiilor de specialitate, în acest gen. Nu ştiu, practic, nimic despre Concrete Blonde. Mergeam cu maşina spre o destinaţie îndepărtată şi minunată, iar când noaptea se lăsase demult, din radio s-a auzit în surdină acest cântec. În general nu ascult radio. Era alegerea şoferului şi ne miram amândoi ce muzică bună dau posturile greceşti. Mi-am scrijelit câteva dintre versuri, ca să pot căuta cântecul pe internet. Avem aici un aer boem, parcă de "Easy Rider", dar şi o nostalgie cu accente tragice - direct din "Şatra", dar o variantă hippie. E genul de deşertăciune umplută de patimă şi de un strop greu de văzut de simţire autentică şi devastatoare. Impresionism? Verism? (Ca în "Boema", cu iubire, morţi şi sânge). Sau un fragment de viaţă ce poate fi privit din orice unghi? Oricum ar fi, muzica e minunată. Acordaţi-i doar o clipă şi mergeţi mai departe. 

Costi Rogozanu şi coşmarurile sale roşii

Unul dintre reprezentanţii de vârf ai neomarxismului românesc, domnul Costi Rogozanu, se bucură, după cum ştiu cei care l-au citit, de orice ocazie de a mai lovi în calul domniei sale de bătaie, anticomunismul. Foarte interesant ar fi un studiu de caz, pentru care nu este aici nici locul, nici timpul, care să scoată în evidenţă în mod exhaustiv limbajul comun între articolele cu care intoxică spaţiul public contemporan - şi aşa poluat - şi cele scrise odinioară de alde-Silviu Brucan. Ştiu, este o temă pe care am insistat şi în alt context, în legătură cu alţi oameni, dar asemenea paralelisme slujesc istoricului ideilor, dar şi oricărui om onest, în efortul de înţelegere a rădăcinilor ideologice ale "progresismului" unora dintre contemporanii noştri.

Domnul Costi Rogozanu stăpâneşte contextul istoric şi limbajul teoriei politice mult mai bine decât domnul Remus Cernea, despre care am mai vorbit pe acest blog. Ideile promovate sunt foarte asemănătoare, doar că dacă Remus Cernea reprezintă o avangardă ideologică cu aere de romantism orwellian, Costi Rogozanu este marxistul pragmatic, care se limitează la temele de strictă actualitate şi prezente în dezbaterea politică la nivel înalt. În cel mai recent articol al domniei sale, "Ce-a mai rămas din disidenţa anticomunistă", tânărul neomarxist practică de la bun început manipularea prin confuzie. Astfel, amestecă laolaltă cultul pentru martirii închisorilor cu luările de poziţie (vag) conservatoare ale unor intelectuali cu priză la public, aruncând apoi peste toţi laolaltă oprobriul a ceea ce francezii numesc cu una dintre ultimele resurse de bun-simţ care le-au mai rămas, ironia, "la bien-pensance". Remarcăm amănuntul marginal, dar semnificativ - ca să nu spunem patologic - că domnul Rogozanu insistă să scrie "dzeu". Numele Domnului le este la fel de urât adoratorilor contemporani ai lui Marx, cum le-a fost celor strânşi legiune în jurul Anei Pauker, Teohari Georgescu, etc. Lucrul poate fi lesne verificat citind presa vremii respective.

Sigur, domnului Rogozanu nu îi este străin faptul că, în ciuda unor luări de poziţie mai vechi sau mai noi, dizidenţii anticomunişti români nu sunt Ana Blandiana, Andrei Pleşu sau Hertha Müller, chiar dacă anumite acte de rezistenţă ar putea fi detectate în biografiile lor. Luările de poziţie anticomuniste ale acestor oameni vin dintr-o cultură politică dublată de o experienţă de viaţă pe care, desigur, prin prisma vârstei, nici eu, nici domnul Rogozanu nu o avem. Dar autorul articolului în chestiune îi amestecă laolaltă cu cei care "s-au închinat la moaşte anticomuniste", pentru a discredita la grămadă - pe unii prin asocierea cu manifestări socotite retrograde sau chiar extremiste, pe alţii prin caracterizarea atitudinii lor jertfelnice ca anticomunism "de salon" - tot spectrul care s-a opus şi se opune noilor nuanţe de roşu-aprins care infectează cu citate din "Capitalul" gândirea politică europeană. Marea disidenţă anticomunistă înseamnă martirii care s-au opus făţiş dictaturii aduse de tancurile lui tătuca Stalin pe aripile scrierilor lui Marx şi Engels. Înseamnă Nicu Steinhardt, Valeriu Gafencu, Richard Wurmbrand, Vladimir Ghika, Monica Lovinescu şi atâţia alţii care au plătit cu ani din viaţă sau, mai adesea, cu viaţa însăşi, opoziţia paşnică faţă visul luciferic al progresului egalitarist impus cu tunurile şi instrumentele de tortură, prin minciună, propagandă deşănţată, ură faţă de semeni. Unii dintre ei, prea puţini, mai trăiesc şi astăzi. Demostene Andronescu, Jacques Iamandi sau Marcel Petrişor ar putea povesti multe despre binefacerile lumii lui Marx. Radu Ciuceanu ar putea descrie închisoarea de la Piteşti, încununarea practică a teoriilor terorii intelectuale şi fizice propovăduite într-o perfectă consecvenţă de Engels, Troţki, Stalin sau susţinute de la distanţă de intelectuali europeni progresişti, ca Jean-Paul Sartre. Paul Goma l-ar putea lămuri pe domnul Rogozanu cu ce se ocupă comunismul. Dar domnul Rogozanu nu are nevoie de lămuriri, pentru că ştie toate aceste lucruri, dar insistă să închidă ochii în numele unui utopism intelectual care nu a născut de-a lungul timpului decât demoni şi monştri. Mai grav este că, în numele aceleiaşi ideologii, domnul Rogozanu încearcă să ascundă aceste exemple şi de publicul mai puţin luminat, exact aşa cum intelectualii de stânga francezi s-au străduit din răsputeri să împiedice apariţia cărţilor lui Soljeniţân. Şi aşa rămân unii cu impresia că închisorile comuniste au fost un fel de centre de relaxare cu regim semi-deschis, iar de Gheorghe Ursu (nota bene, iniţial gânditor de stânga), ucis în bătaie de Securitate, sau de Mugur Călinescu, un licean anticomunist mort în condiţii suspecte după prelungi anchete ale aceleiaşi Securităţi în 1983 nu se mai aude nimic, nimic. Pentru că aceşti oameni îi stânjenesc pe cei care încearcă să ne convingă că stânga este calea şi DACĂ au existat excese, acelea au fost exclusiv opera celor care "au întinat nobilele idealuri ale socialismului".

Revenind la paralelismele de limbaj şi argumentaţie între noul marxism şi cel vechi, să notăm că, propovăduind inexistenţa unui conflict cultural între valurile de emigranţi şi vechea Europă (reacţionară, cum altfel?), domnul Rogozanu ne aminteşte că "am invadat teritorii, am făcut praf ţări". "România burgheză a fost un stat imperialist", este EXACT ceea ce spunea Gheorghe Gheorghiu-Dej în anii 1940-1950, cu referire, printre altele, la problema Basarabiei. Iar faptul că asemenea afirmaţii apar în presa de mare circulaţie (şi) într-un moment în care unirea celor două state româneşti este cerută insistent de ambele părţi ale Prutului ne face să ne întrebăm ce interese sunt aici în joc, dincolo de simplul idealism progresist.

Cineva scria de curând că parcă ne-am fi întors la sfârşitul anilor 1930. Şi atunci, în faţa intenţiilor din ce în ce mai evidente ale regimului nazist, Europa tăcea mâlc, Time îl declara pe Hitler omul anului (anul următor avea să-i urmeze Stalin, ceea ce denotă anumite corespondenţe) şi propaganda naţional-socialistă avea ecouri până mult dincolo de graniţele Germaniei. Şi astăzi Europa se află la un punct de răscruce, iar noi ne distrăm cu discursuri în favoarea revoluţiei progresului şi diatribe împotriva unor oameni care şi-au asumat opţiunile până la jertfa pe care o dispreţuieşte domnul Rogozanu din locul călduţ în care se află. "Nişte ruine", asta sunt în viziunea domniei sale cei care-şi permit opţiuni anticomuniste. Retrograd cum mă ştiu de atâta vreme, prefer oricând nişte ruine - de pildă, pe cele ale Palmirei - mândrelor cartiere de blocuri-dormitor care populează visele de emancipare ale lui Costi Rogozanu.

Minunata lume nouă a lui Remus Cernea

Dincolo de partizanii necondiţionaţi care îl laudă mai ales pe propriile pagini de internet, Remus Cernea nu a avut parte decât ocazional de o analiză amănunţită a activităţii şi poziţiilor exprimate în arena publică de câţiva ani buni încoace. Au existat câteva confruntări televizate, însă acestea s-au concentrat mai degrabă pe aspecte punctuale decât pe viziunea de ansamblu. Şi cred că unul dintre motive este că, la orice privire un pic mai atentă, transpare imediat lipsa de seriozitate – la nivelul argumentelor şi al exprimării – a demersului teoretic al lui Remus Cernea. Practic, respectivul personaj public operează cu clişee şi sloganuri, cu raţionamente facile şi argumente din seria celor găsite mai degrabă în disputele adolescentine de pe platformele de socializare. Lucrul pe care tindem să-l scăpăm din vedere este că Remus Cernea pare să fi învăţat foarte bine lecţia perseverenţei, chiar şi în absenţa unui eşafodaj teoretic coerent: un lucru, fie el şi rău, fie el şi absurd, repetat la nesfârşit în diferite forme, ajunge, dacă nu să convingă, măcar să se instaleze în mentalul ascultătorului – în mentalul colectiv, atunci când repetiţia are loc în public – şi să fie perceput ca inevitabil, uneori chiar ca o fatalitate. La toate acestea se adaugă imaginea de tip volubil şi deschis, prietenos cu toată lumea, ba chiar folosirea unor expresii din vocabularul adversarului, tocmai pentru a-l neutraliza pe acesta mimând atitudini menite să-i creeze lui o credibilitate chiar în rândul celor care, dacă ar vedea substratul discursului său exprimat pe şleau, l-ar respinge fără să stea pe gânduri. Este imaginea tipică a sectantului mereu cu zâmbetul pe buze, gata să-i primească în universul său transparent mai ales pe cei marginalizaţi, şi care urmăreşte prinderea în plasă a naivilor care se simt copleşiţi de abordări mai profunde.

În fond, preocuparea şi lupta lui Remus Cernea se rezumă, într-o manieră monomaniacală, la distrugerea bazei tradiţionale a culturii române şi, prin extensie, europene. Creştinismul este vizat în mod special pentru că reprezintă coloana vertebrală a identităţii româneşti, dar, după cum vom vedea, atitudinea militantă loveşte şi în celelalte forme de manifestare şi trăire religioasă din spaţiul european. Deşi susţine că acţiunile domniei sale sunt îndreptate exclusiv împotriva unor presupuse abuzuri ale Bisericii sau ale reprezentanţilor confesiunii majoritare, este limpede că ţinta este însăşi învăţătura fundamentală de credinţă. Trăsătura principală a discursului public al lui Remus Cernea este intoleranţa dusă la extrem. În stilul deja încetăţenit al extremei stângi, tânărul şi vajnicul luptător pentru toate drepturile posibile cere toleranţă doar faţă de acele categorii pe care le socoteşte a fi de partea sa. Fie că vorbim despre parade ale aşa-numitelor minorităţi sexuale, fie că solicităm primirea tuturor refugiaţilor care vor să vină în ţară, toate acestea trebuie privite în spiritul unui umanism care primeşte totul fără deosebire şi lăsate să se manifeste liber, public şi fără îngrădiri. Când însă vine vorba despre creştini, ei bine, aceştia îşi pot practica la ei acasă convingerile, dar nu trebuie să-şi expună simbolurile în public, nu au voie să-şi exprime acele opinii care le contrazic pe cele socotite de domnul Cernea adevăruri fundamentale ale umanismului şi trebuie împiedicaţi în actele lor de manifestare a credinţei. Concret, Remus Cernea cere sancţionarea anumitor luări de poziţie pe care le socoteşte, prin simplificare şi scoatere din context, homofobe, xenofobe, etc., instaurând astfel, delictul de opinie; vrea scoaterea din spaţiul public a icoanelor şi a altor însemne religioase, în timp ce simbolurile cu profund substrat ideologic ale unor minorităţi pot să-l umple în voie; şi susţine – pe propria pagină de socializare – că manifestările intrinseci ale evlaviei creştine-tradiţionale în general şi ortodoxe în special, cum ar fi închinarea la moaştele sfinţilor sau sfinţirea apelor trebuie ridiculizate, boicotate şi blocate. Puteţi fi creştini, spune domnul Cernea, dar nu vă comportaţi ca atare. Asta îmi aminteşte de versurile Metallica „you can do it your own way/ if it’s done just how I say”, reflexie a oricărui tip de mentalitate opresivă. Vă amintiţi cine şi-a început demersul politic prin împingerea unei anumite categorii de oameni înspre comunităţi închise, excluzând-o treptat şi aproape neobservat din spaţiul public şi negându-i posibilitatea de a se manifesta în el conform tradiţiilor care o defineau? Faceţi, vă rog, un mic exerciţiu de memorie.

În lupta pe care o aduce împotriva ierarhiilor firii şi ale spiritului, Remus Cernea îşi ia ca armă principală ştiinţa. Poziţia domniei sale faţă de ştiinţă este însă determinată de o crasă subordonare ideologică. Să nu uităm prea curând – nu după ce am avut parte de „binefacerile” lui – că şi comunismul îşi justifica abuzurile prin ştiinţă, iar ateismul ştiinţific era odinioară materie studiată  la toate universităţile din blocul comunist, sub semnul lui Marx, Lenin şi al opresivei Uniuni Sovietice. Modul în care invocă Remus Cernea ştiinţa denotă o atitudine de tipul religiozităţii primitive, idolatră, lipsită de discernământ şi complet neştiinţifică. Pentru a-şi susţine campania antireligioasă, face uz de tot felul de pseudo-studii, de tipul „oamenii de ştiinţă de la Universitatea X au descoperit că...”, concluzii departe de a fi acceptate de comunitatea academică, bazate pe tot felul de sondaje mai mult sau mai puţin fictive, dar cu siguranţă lipsite de relevanţă, prin care se poate susţine orice, de la caracterul nociv al nu ştiu cărei practici religioase pentru dezvoltarea psihică a copiilor până la virtuţile vindecătoare de cancer ale verzei murate. Acest tip de „studii” abundă în toate tabloidele, însă niciun om de ştiinţă serios nu le ia în considerare decât cel mult ca pe nişte ipoteze fanteziste. Mai grav – şi mai înşelător – este faptul că ştiinţa este privită de domnul Cernea ca ceva imuabil, ca un set de cunoştinţe ce se pot îmbogăţi însă rămân fixe, precum un adevăr absolut. Ştiinţa ca viţel de aur, aşa ar putea fi sintetizată această viziune. Nu este însă nevoie să fii specialist pentru a înţelege că ştiinţa lucrează pornind de la ipoteze – am putea spune, într-un anumit sens, de la credinţe – pe care apoi se străduieşte să le demonstreze empiric. Aşa se face că între o teorie şi descoperirile care o confirmă pot trece mulţi ani. Tot de aici decurge faptul că ştiinţa este dinamică şi că un adevăr ştiinţific cunoscut astăzi s-ar putea dovedi insuficient peste o sută de ani. Fizica newtoniană şi-a pierdut caracterul absolut odată cu ultimele evoluţii în domeniul fizicii cuantice. Teoriile care socoteau că toate astrele se învârt în jurul pământului nu sunt nicidecum învăţături biblice – aşa cum încearcă să sugereze falşii apologeţi ai ştiinţei – ci bazele ştiinţifice de cercetare ale epocii dinainte de Copernic. Iar evoluţiile uimitoare din domeniul medical ne arată clar cum se poate modifica o perspectivă ştiinţifică în cel mai scurt timp. Ştiinţa nu este un set de cunoştinţe imuabile cu valoare absolută, iar conflictul ei cu religia e o gogoriţă care compară lucruri ce nu se pot compara şi creează opoziţii acolo unde domeniile de activitate sunt diferite.

De fapt, toată argumentaţia lui Remus Cernea se bazează mai mult pe sloganuri decât pe raţionamente duse judicios până la capăt. Din acest punct de vedere, domnia sa a învăţat perfect lecţia politicii a cărei principală armă este demagogia. Pentru că Remus Cernea este unul dintre primii demagogi ai României. Acest om care se vrea animat de principii înalte, dezinteresat şi devotat până la ultimele consecinţe adevărului îşi construieşte tot eşafodajul politic ca pe un balon umflat cu aerul unei retorici găunoase, pretenţioase, pompoase şi, mai ales, mincinoase. Luptătorul pentru drepturile şi libertăţile cetăţeneşti a înţeles că nu are altă şansă de a accede la o funcţie publică şi a intrat în Parlament alături de Victor Ponta şi USL. Predicatorul corectitudinii şi al schimbării s-a alăturat partidului care a făcut din corupţie politică de stat şi oamenilor celor mai ancoraţi în vechile structuri comuniste şi securiste. A crezut, susţine, că aşa îşi va putea expune principiile, şi s-a bazat pe buna credinţă a lui Victor Ponta în susţinerea anumitor proiecte ecologiste. Mai mult, s-a îndepărtat de cel căruia i-a fost consilier pe probleme de mediu când nu a fost de acord cu poziţia lui în problema Roşia Montană. Atât de naiv să fi fost Remus Cernea? Să nu fi ştiut de lanţul de abuzuri propagat de guvernele PSD, să nu fi văzut că în structuri erau aceiaşi oameni care şi-au făcut mendrele şi în vremurile vechi? Nimic nu l-a oprit însă pe aspirantul nostru, nici măcar insultele unor colegi de alianţă, pentru că el şi-a urmărit cu sânge rece scopul – accederea la structurile de putere – şi l-a realizat, după care i-a fost uşor să pozeze în rebelul total. Se laudă cu cele mai multe luări de poziţie în Parlament şi cu un număr impresionant de proiecte de legi. Cuvântările sale sunt, cel mai adesea suite de clişee sau sloganuri repetate la nesfârşit, iar proiectele de lege au uneori şi o singură pagină. Remus Cernea ne îndeamnă să primim mii, chiar zeci de mii de emigranţi, dar se declară prea ocupat ca să ţină măcar un câine. Este tipul standard al socialistului cu apucături burgheze, gata să militeze pentru toate cauzele umanitare, atâta timp cât acestea cad în responsabilitatea statului, iar el nu trebuie să mişte un deget. Iar timpul atât de preţios îi este ocupat de nenumărate articole egolatre, în care îşi îngrijeşte cu minuţiozitate propria imagine. E suficient să aruncaţi un ochi pe toate platformele unde publică: mai totul începe cu „eu am făcut...”, „eu am cerut...” şi este pigmentat de fotografii cu inscripţii „revoluţionare” luate la adăpostul călduţ al sistemului sau doar de poze mai mult sau mai puţin rebele. Susţine fără drept de apel avortul, dar, culmea ipocriziei, sare ca ars când o asociaţie le arată unor elevi ce înseamnă cu adevărat „întreruperea de sarcină”. Iar când cineva îi atrage atenţia asupra unuia sau altuia dintre aceste aspecte, face pe victima şi spune că „întoarce şi celălalt obraz”.

Revin la o idee de la începutul acestui articol. Analiştii politici sau eventualii adversari de idei nu s-au oprit niciodată pe îndelete asupra ideilor şi acţiunilor lui Remus Cernea din cauză că acesta părea, în cel mai rău caz, un excentric. În principiu, este o abordare justă. Însă de multe ori tocmai asemenea oameni cărora nu li se acordă atenţie reuşesc să se strecoare pe poziţii de decizie. Dacă la agenda lor iniţială se adaugă şi frustrarea născută din dispreţul celorlalţi, pericolul poate creşte exponenţial. În fond, pe la începutul anilor 1930 şi chiar mai târziu, au existat în Germania reprezentanţi ai unor partide care au spus că naţional-socialiştii trebuie lăsaţi să se joace, ca nişte copii mari ce sunt, şi apoi se vor retrage. Sigur, departe de noi gândul de a-l compara pe Remus Cernea cu Hitler. Important este să privim lucrurile în faţă, pentru a înţelege modul de a gândi şi acţiona cu care suntem confruntaţi. Dată fiind slăbiciunea conceptuală a propriilor poziţii, s-ar putea ca nici domnul Cernea să nu le înţeleagă consecinţele ultime. Sau poate că le înţelege şi nu vrea să le asume. Atacurile virulent anticreştine nu ating deocamdată şi alte domenii spirituale şi culturale pentru că, după cum am spus, în România Ortodoxia ţine prim-planul. Dar multe dintre acuzaţiile la adresa Bibliei, de pildă, lovesc, cel puţin prin ricoşeu, şi în spiritualitatea iudaică. Anticreştinismul bazat pe decontextualizare şi chiar pe încercarea de împingere la marginea legalităţii a învăţăturii biblice, pe interdicţia propovăduirii publice şi stigmatizarea anumitor texte ascunde în el şi un antisemitism latent.

S-a încetăţenit la un moment dat ideea că Remus Cernea ar fi un om din afara sistemului, chiar un adversar al lui. Este o iluzie. Domnul Cernea este vârful de lance al sistemului stângist dominant într-o parte a arenei publice europene. Este acel radical care exprimă toate tendinţele care clocesc în ideologia unor partide care nu le pot expune direct, din raţiuni electorale. Ideile lui Remus Cernea netezesc drumul unui socialism radical, al unei spălări de creier în varianta soft: statul ce reglementează şi în domeniul ideilor, delictul de opinie, răsturnarea valorilor Europei tradiţionale şi creştine, instaurarea unui egalitarism gestionat – ca în orice sistem comunist – de o oligarhie intelectuală, toate acestea sunt prezente uneori voalat în discursul stângii europene, şi direct în cel al aşa-zisului nostru luptător autohton împotriva sistemului. Gândirea trebuie „corectată”, abaterile de la dogma purităţii politice taxate ca rasism, xenofobie, discriminare, „hate speech” şi condamnate penal. Iar gestionarii acestei corectitudini nu pot fi decât câteva minţi luminate. Orwell a scris demult despre asta.

Nu ştiu dacă Remus Cernea duce această propagandă conştient de toate implicaţiile şi consecinţele ei sau dacă doar, copleşit de dorinţa de afirmare şi de o egolatrie fără margini, rătăceşte fără să-şi dea seama pe marginea abisului orwellian. Este însă clar că ideile domniei sale trebuie expuse în cruda lor realitate. Atâta timp cât acestea se aud şi oamenii valoroşi tac, riscăm să începem să credem că aceasta e norma după care, vrând-nevrând, trebuie să trăim. Pare surprinzător că un om care insistă ca delfinii să fie socotiţi „persoane non-umane” evită de fiecare dată orice discuţie care să aducă în prim-plan tocmai acest caracter personal al interlocutorilor. Domnul Cernea insistă asupra faptului că în lupta domniei sale contează doar principiile. La mijloc este, de fapt, o eroare fundamentală de înţelegere. Lipsa de raportare la persoană, pentru ce este ea în esenţa ei, şi nu pentru o categorie din care poate sau nu să facă parte – a defavorizaţilor, a minoritarilor, etc. – denotă tendinţa de a modela persoana după ideologie, de a o integra în categorii ideologice şi de a-i ignora unicitatea. Această integrare forţată în şabloane ideologice a fost şi este rădăcina celor mai cumplite abuzuri totalitare din toate timpurile, îndeosebi a celor două care au însângerat secolul trecut şi care îl ameninţă din umbră şi pe cel în care trăim.

Un cântec pe săptămână - Ozzy Osbourne, "Mr. Crowley" (live)

Cu greu va găsi cineva o critică la adresa rock-ului în care să nu fie pomenit, mai devreme sau mai târziu şi numele unui personaj "cu miros de sulf", ca să-l cităm pe jurnalistul TRU. Şi dacă este adevărat că britanicul cu învăţătură demonică i-a atras pe unii artişti (de la Jimmy Page la David Bowie, dar şi pe un mare scriitor ca Fernando Pessoa) şi că influenţa lui a fost fără îndoială negativă, asocierea întregului fenomen cu ideologia "crowleyană" e, ca de obicei, o mistificare. Şi dacă personajul cu pricina e calul de bătaie al criticilor sus-amintiţi, cântecul lui Ozzy Osbourne e şaua. Ceea ce dovedeşte că cei mai mulţi nu l-au ascultat cu atenţie.

"Mr. Crowley" apare pe primul album solo al lui Ozzy Osbourne, "Blizzard of Ozz" (1980), înregistrat cu marele chitarist Randy Rhoads (1956-1982). Versurile sunt rodul colaborării dintre Ozzy şi basistul Bob Daisley, dar cel mai probabil primul a venit doar cu ideea, iar celălalt i-a dat formă. De la primul până la ultimul vers, textul nu conţine nici cea mai vagă nuanţă apologetică. Dimpotrivă, este o mirare însoţită de ironie ("Ce a fost în capul tău (...) I-ai păcălit pe toţi cu magia", etc.), descrierea unei existenţe tragice eşuate în propriile iluzii.

Muzical, dramatismul apare încă de la introducerea de orgă, cu tema în bas. Balansul pe strofă e asigurat de contrastul între riff-ul sacadat şi vocea plângăcioasă, monotonă, iar tonal avem de la început până la sfârşit o alternanţă a "pilonilor" re minor şi Si bemol major. Primul solo al lui Randy Rhoads este un moment de virtuozitate memorabil în istoria rock-ului. Al doilea, mai melodios, limpede din punct de vedere tonal, reprezintă practic o nouă temă, care încheie arcul deschis odată cu intro-ul. Varianta propusă aici este înregistrată live în 1981 într-un mic studio de lângă New York. Bob Daisley, textierul şi co-autorul muzicii (alături de Osbourne şi Rhoads) şi bateristul Lee Kerslake fuseseră daţi între timp afară, iar în locul lor îi vedem pe Rudy Sarzo, respectiv Tommy Aldridge.

Cine este Matei Iliescu?

E curios cum intră un scriitor sau un artist în general în circuitul public şi cum, la fel de inexplicabil iese din el. Însă într-un fel e plăcerea cititorului să găsească o nestemată ascunsă, a cărei strălucire e garantată doar de intuiţia şi apoi capacitatea lui de a aprofunda, fără girul sau contestarea venite de la o autoritatea culturală superioară. Într-o perioadă ideologizată până la paroxism, în general se caută puncte comune pe plan politic şi abia după identificarea lor se trece la afinităţi culturale. Aşa se explică succesul unor autori mediocri dar în ton cu un anumit "zeitgeist" (Paulo Coelho pentru că e foarte new age, Dan Brown pentru că aruncă urme de can-can peste dezvăluiri de operetă ce lovesc în temeliile unor vechi tradiţii), lipsa din prim-planul atenţiei publice a altora, fie vinovaţi reali de greşeli grave, fie opuşi vulgatei gândirii "corecte" (Pierre Drieu La Rochelle, ca să dau un singur exemplu), în ciuda măiestriei artistice greu de contestat. Mai mult decât atât, uneori chiar părţile mai puţin "militante" ale unor artişti altfel angajaţi trec sub colbul uitării chiar în rândurile celor care-i admiră pentru afiliere şi nu pentru sensibilitate (câţi dintre iubitorii lui Radu Gyr îşi amintesc oare de versurile melancolic-dureroase din, să spunem, "Era o casă albă"?). Sigur, lucrurile sunt mai complexe decât le-am schiţat noi sumar mai sus. Cert este că anumiţi autori se sustrag unei ideologii dominante nu pentru a îmbrăţişa o alta, ci pentru a-şi urma chemarea, vocaţia. De multe ori aceştia sunt trecuţi în subsolul contemporaneităţii, iar posteritatea uită să-i recupereze, prea ocupată cu propriile-i lupte.

Dacă nu aş fi citit volumul "Ochiul căprui al dragostei noastre" de Mircea Cărtărescu, probabil că l-aş fi socotit mai departe pe Radu Petrescu fostul locatar al unei case în care astăzi intru destul de des şi nimic mai mult. Asta deşi am observat placheta cu numele lui de când nici nu-mi mai aduc aminte. Şi că îi văd cel puţin o dată pe săptămână unele rude. Nu vreau să continui, pentru că o astfel de povestire cu iţe nebănuite şi corespondenţe surprinzătoare ar putea părea o imitaţie a însăşi operei autorului despre care vorbesc.

În cercurile literare mai mult sau mai puţin ermetice s-a discutat despre "Matei Iliescu", romanul cu care Radu Petrescu a debutat când deja era trecut de prima tinereţe. În cheie critică a fost amintită mereu tenta flaubertiană dată de ţesătura cvasi-utopică a intrigii şi de grija delicată pentru frază. Şi cum nu sunt critic, nu mă văd nicidecum obligat să merg mai departe pe acelaşi drum analitic. Simt doar nevoia să spun că de la "Nuntă în cer" a lui Mircea Eliade încoace, nu am citit în literatura română - sau universală - o poveste de dragoste mai frumoasă şi mai cuprinzătoare decât aceasta. Cumva, încă dinainte de a înţelege în ce direcţie duce firul epic, am simţit la propriu în stomac acei fluturaşi care vestesc turnura emoţională decisivă a oricărei îndrăgostiri. De la început până la sfârşit cititorul e condus spre retrăirea unor stări poate uitate, sfâşietoare şi dulci, dureroase până la limita suferinţei transformate în bucurie, apoi căzute într-un regret ce dă noi dimensiuni legăturii erotice autodistructive. Şi astfel, cititorul însuşi se rătăceşte.

Pentru că "Matei Iliescu", unul dintre cele mai frumoase romane de dragoste din literatura noastră, nu este un roman de dragoste. Autorului îi place desigur să se joace cu diferite chei şi straturi de înţelegere - mai limpezi odată ce îi citeşti şi jurnalul-atelier de creaţie - însă cel puţin un nivel al lecturii se dezvăluie într-o frază aparent fără legătură cu "miezul" intrigii: "Sunt plin de forţă şi ştiu că voi izbuti să fac tot ce vreau. Nimic nu mi se pare însă destul de sus pentru ce pot face, nimic la capătul căruia să nu fie pustiul şi anularea." Tot romanul este un monument al subiectivităţii celei mai profunde, autodevoratoare, impregnată de un "mal de vivre" aparent fără ieşire. Sentimentul - mai măreţ prin formă şi manifestări decât existenţele vulgare sortite mediocrităţii - este pretext pentru o explorare a sinelui, care, în lipsa sensului, atinge marginile unui abis lăuntric nesfârşit în propriul său nimic. Dragostea, prin definiţie împărtăşire şi jertfă, se transfigurează invers în egoismul suprem, într-o adoraţie cvasi-demonică a sinelui, până acolo încât "ea şi el" devin "două feţe ale aceluiaşi lucru, ale oboselii unei după-amiezi cu ploaie, ale eternităţii vide, monotone, cenuşii, care produce fără rost şi împinge, prin exasperare, la profanare". De la "vedea frumuseţea în Dora aşa cum creştinii văd lumea în Dumnezeu" - rezultatul privirii faţă către faţă a două persoane libere - până la rătăcirea în haosul măreţ şi impersonal, romancierul captează cu iscusinţă de analist şi cititor de vise eşecul existenţial al unui individualism care încearcă, în aerul vremii şi în artă, să înlocuiască cealaltă iluzie, a realismului obiectiv. Trăsătura anti-realistă se vede şi din aceea că deşi de multe ori apar locuri familiare - iar mie, celui care scrie, chiar foarte familiare - acestea nu păstrează nimic din aerul cunoscut, într-atât sunt impregnate de trăirile dereglate şi de halucinaţiile - în sens ontologic - personajelor.

Dacă cinematograful este, după cum spune marele Andrei Tarkovski, arta de "a sculpta în timp", de a-l modela ca pe o plastilină aşa cum nicio altă formă a creativităţii umane nu poate, "Matei Iliescu" este cea mai cinematică operă literară pe care mi-a fost dat să o citesc. În acelaşi timp imaginile sunt învăluite în meditaţii în care filosoficul poartă amprenta oniricului într-un fel care doar în scris poate fi ilustrat. Opera lui Radu Petrescu ne indică o punte, ruptă parcă odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, între tipurile de sensibilitate artistică din literatura română. Şi ne dezvăluie, fără să propună soluţia salvatoare, ceva din suferinţa sufletească ce pluteşte la sfârşitul unei epoci printre frunze tomnatice, atmosferă impersonală, oaze de linişte şi plăcuţe comemorative pe câte o casă.

Un cântec pe săptămână - Graveworm, "Losing My Religion"

"Losing My Religion" e unul dintre cele mai cunoscute cântece din repertoriul pop-rock contemporan. Dar varianta aleasă de noi ilustrează, cred eu, mai bine decât originalul, sentimentul acut de rătăcire din versuri. În primă fază, preluarea italienilor de la Graveworm nu pare decât o variantă metal a celebrului cântec. Dar sentimentul rupturii, exprimat magistral prin vocea disperată şi prin riff-ul insistent, în formă continuu-melodioasă, definesc esenţa cântecului: un cântec de dragoste ce decade într-o pierdere a credinţei. Succesiunea de acorduri minore (uneori în minor natural, fără sensibilă, deci în conflict cu sistemul tonal) accentuează sugestia de ruptură. Nu mi-a plăcut niciodată în mod deosebit R. E. M. În schimb italienii de la Graveworm par să fi aprofundat toată trăirea pe care noi nu am ştiut să o citim pe când ne... pierdeam religia.

Un cântec pe săptămână - Dhafer Youssef, "Blending Souls and Shades (To Shiraz)", în concert la Izmir

Dhafer Youssef este un muzician tunisian, compozitor, solist vocal şi oud-ist. Remarcat încă de când era mic pentru excelentele sale calităţi vocale, părăseşte Tunisia şi se stabileşte întâi la Viena, apoi la Paris, iar între timp se iniţiază în jazz. Evoluţia artistică face din Youssef unul dintre cei mai originali muzicieni contemporani. Pe de o parte, sonorităţile moderne de jazz şi chiar rock îi sunt familiare, pe de altă parte compoziţiile sale integrează elemente tradiţionale de muzică incantatorie folosită de sufiţi (o ramură mistică a islamului) şi moduri şi melodii din zona arabă, dar şi din India sau Scandinavia. Cea mai recentă apariţie discografică a lui Youssef este "Birds Requiem" (2013), o capodoperă pe care suita cu acelaşi nume apare cu alte cântece intercalate - o îmbinare de moduri arabe şi improvizaţii mai degrabă europene. "Blending Souls and Shades (To Shiraz)" este una dintre piesele cele mai cuprinzătoare ale albumului, o mostră de world music dar şi un exemplu perfect de integrare a unor elemente diverse care dau un tot componistic de o omogenitate excepţională. Am ales varianta live dintr-un concert susţinut la Izmir în 2013, care de altfel merită urmărit integral.

 De remarcat sunt nuanţele, cu arcul dinamic ce porneşte de la un pianississimo ce va reveni în final, cu aceleaşi armonii ornamentate ale pianului. Vocalizele au o calitate incantatorie, cu melismele lor modale şi, după un început în registrul grav spre mediu, ne duc către impresionanta emisie în falset a lui Youssef. Crescendo-ul este imperceptibil şi merge firesc spre partea în care oud-ul şi pianul cântă la unison, urmând să li se alăture şi chitara. Totul capătă în acest context o aură de poezie plină de aluzii, o poveste orientală cu reflecţii mistice, însă şi o tentă cât se poate de pământeană, totul modulând apoi spre reflecţiile paralele din cultura euro-americană, aduse de solo-ul de chitară. De unde la început chitara apare cu nişte foarte discrete flageolete, solo-ul duce spre un rock progresiv complex, pentru ca în cele din urmă totul să se reunească în aceleaşi pasaje la unison.

Alături de Youssef în acest concert apar şi chitaristul norvegian de jazz Eivind Aarset, pianistul estonian Kristjan Randalu, (contra)basistul britanic Phil Donkin şi bateristul olandez de origine indoneziană Chander Sardjoe, toţi muzicieni de excepţie, prezenţi şi pe albumul "Birds Requiem".