Un cântec pe săptămână - Hteththemeth, „Light Lies”

Vă recomand o nouă apariție pe scena muzicală românească: Hteththemeth. Știu, e greu de pronunțat, la fel de greu de scris. Dar muzica teatrală, îndrăzneață a acestor brașoveni merită efortul unei ascultări… cel puțin! „Light Lies” este una dintre piesele mai „comestibile”, cu aerul ei de doom, în timp ce în alte compoziții Hteththemeth merge pe cărările avangardei cu măsuri mixte, ritmuri alambicate, dar fără a renunța la aerul teatral care dă farmec trupei. Piesa de față face parte de pe split-ul „The Unhuman Split”, scos alături de The Bipolar Disorder Project. Aveți pe varianta postată aici și versurile, iar dacă vreți să-i cunoașteți pe băieți mai bine, căutați aici: https://ro-ro.facebook.com/Hteththemeth . A, și nu ratați ocazia să-i vedeți live dacă sunt prin preajmă. De la sunetul excelent până la prezența scenică, un concert cu ei e o experiență remarcabilă.

Un cântec pe săptămână (apropo de ALS) - Jason Becker, „Altitudes”

Citeam recent într-un articol că singurul om care a trăit mai mult cu scleroză amiotrofică laterală (ALS sau „boala Lou Gehrig”) este fizicianul Stephen Hawking. Greșit! Născut în 1969, Jason Becker, despre care se spunea încă de la o vârstă fragedă că este un geniu al chitarei a fost diagnosticat cu ALS în 1989 și medicii i-au mai „dat” trei ani de trăit. În 1996, Becker – care a colaborat, printre alții, cu Marty Friedman (cu care a pus pe picioare proiectul Cacophony), Yngwie Malmsteen sau David Lee Roth – și-am pierdut și capacitatea de a vorbi. În această stare, stabilizată în jur de 1997, Becker a continuat să comunice cu ajutorul unui program informatic specializat și chiar să compună. În jurul anului 2005 am avut plăcerea să-i iau un interviu. Socotit unul dintre vârfurile generației neoclasice de virtuozi rock ai chitarei, Jason Becker trăiește și azi. Iar cântecul pe care vi-l propun deschide albumul lui din 1988 (pe care cântă la chitară, bas și clape), „Perpetual Burn”.

 Cât despre boala cu pricina, socotesc că dacă cineva chiar se interesează de cei care suferă de ea, o asemenea muzică spune mai multe decât o sută de găleți cu gheață.

Săptămâna aceasta, în loc de cântec - Psalmul 36

Săptămâna aceasta vă propun tot ceva de ascultat – și de citit – un pic altfel. Literar vorbind, aveți aici o mostră dintr-una din cele mai importante opere poetice din vechime, Psalmii lui David. Din câte știm, aceștia erau de obicei cântați, adesea cu acompaniament de psaltire, un instrument cu coarde, descris chiar în cuprinsul unuia dintre psalmi.

Însă Psalmul 36 este un îndemn la reflecție și un semn al speranței. Uitați-vă la conflictele care sporesc în număr și intensitate în jurul nostru. La est situația e încordată și inamicii imprevizibili. Niciunul nu s-a manifestat prea prietenos la adresa noastră, cel puțin nu în ultimul secol. În Orientul Mijlociu un stat autoproclamat a pus gând rău întregii culturi europene și întregii creștinătăți. În țară ni se arată mereu pricini de dezbinare, învrăjbire, chemări la anarhie sau la supunere oarbă. Iar cel mai mare dușman sunt propriile noastre slăbiciuni, îndoieli, depresii, care ne macină neîncetat. Psalmul 36 este armă împotriva tuturor acestora. Și speranță neclintită că vom birui toate încercările dacă ni-L facem aliat pe Cel neînvins.

Părintele Ștefan Nuțescu este starețul chiliei Bunavestire din schitul românesc Lacu din Sfântul Munte Athos și autor a numeroase traduceri din părinți athoniți contemporani sau mai vechi.

Un cântec pe săptămână - Led Zeppelin, „Tea for One”

Acum câțiva ani, privind în urmă la cariera Led Zeppelin, Robert Plant spunea că „totul era plin de blues”. Într-adevăr, rock-ul clasic a avut o relație privilegiată cu acest gen „negru”. Dar dacă cei de la Rolling Stones s-au mulțumit să preia o rețetă și să-și compună cântecele urmând relativ riguros indicațiile (de aceea sunt Beatles mai mari – mult mai mari –, pentru că au realizat o sinteză originală și inovatoare), Led Zeppelin a luat elementele gata existente și, pornind de la ele, a dezvoltat o creație proprie în același timp originală și profund impregnată de blues. Plant, Page, Jones și Bonham au știut să construiască pe temelia pusă de alții și să-și ducă propria artă la vârfuri de virtuozitate, sensibilitate și rafinament (armonia ce depășește mult limitele blues-ului tradițional e ușor audibilă pe cântece ca bijuteria cu text obscen „The Lemon Song”). Din când în când, dincolo de colaje, construcții și elaborări, britanicii au compus și câte un blues propriu și relativ „clasic”. Sigur, toată lumea se gândește la „Since I’ve Been Loving You”. Dar în 1976, pe albumul „Presence” atmosfera este recreată, tot în tonalitate minoră. De data aceasta textul se învârte în jurul însingurării din timpul turneelor când, roși de dor de casă, membrilor trupei li se întâmpla – de acum departe de tumultul sexual și bahic al primilor ani – să stea în camere de hotel în fața unu... „Tea For One”. Caracterul repetitiv tipic pentru blues evocă perfect starea aceasta de dor și monotonie, cu solo-uri sfâșietoare ce încadrează lamentația de bluesman adevărat a lui Robert Plant. Un cântec pentru orele însingurate, o meditație muzicală plină de trăire, „Tea For One” este una dintre cele mai expresive piese Led Zeppelin, chiar dacă, repet, nu are nimic din originalitatea și caracterul inovator al altor cântece. Însă este dovada că britanicii și-au însușit cu măiestrie o lecție muzicală coborâtă din tradiția muzicală a negrilor americani.

Un cântec pe săptămână - Dream Theater, „Octavarium”

Niciodată muzica Dream Theater nu a fost mai conceptuală decât pe albumul „Octavarium” (2005). Temele muzicale și subiectele versurilor formează o pânză complexă și intertextuală, de la prima piesă care începe cu nota cu care se încheia albumul precedent, până la ideea ciclicității, ilustrată de finalul de 24 de minute. Albumul poate fi privit ca un întreg, cu fiecare piesă scrisă în altă tonalitate și intermezzi modulatorii, sugestii din melodii mai vechi sau din muzica unor mari predecesori, dar și multă improvizație. Cântecul „Octavarium” încheie maiestuos acest album în aceeași tonalitate cu prima piesă, „Root of All Evil” (Fa), o altă trimitere la conceptul care spune că totul se termină acolo unde începe: Alfa și Omega transpus muzical.

Începutul, de inspirație pur pink-floydiană, ni-l arată pe Jordan Rudess folosind un instrument electronic la a cărui popularizare a contribuit din plin, continuum, care permite trecerea prin microintervale și implicit crearea unei senzații de plutire. Introducerea  trimite la „Shine On You Crazy Diamond”, cu solo-ul de „lap steel guitar” improvizatoric și este urmată de o secțiune baladescă și un pic ritmată.

Pe a doua secțiune, „Medicate (Awakening)”, basul trece în prim-plan, iar armonia îmbogățită de chitară și clape păstrează aerul plutitor. Pasajele improvizatorice sunt dublate de un ușor drive și, odată cu el, intervine și o tentă de dramatism. Trecerea către partea a treia se face printr-un solo flamboiant de sintetizator, urmat de schimbare de măsură și tranziția către un registru mai metal.

„Full Circle”, secțiunea a III-a, este fără îndoială cea mai alertă. Măsurile mixte sporesc caracterul balansat pe care se desfășoară o serie întreagă de citate la nivelul versurilor – care fac trimitere la piese din istoria rock-ului progresiv și nu numai - și de referințe la nivel muzical (Jethro Tull, Genesis etc.). Orga Hammond aduce un crescendo care evoluează într-un solo de chitară, armoniile cresc intensitatea dramatică și totul evoluează către un dans nebunesc, plin de culoare și, iarăși, improvizatoric. Chitara trece și prin câteva de măsuri de flamenco înainte de a se juca în mersuri paralele în viteză cu basul.

Punctul culminant vine odată cu „Intervals”, secțiunea a IV-a, unde instrumentația devine sacadată în timp ce pe fundal apar citate sonore de pe toate piesele anterioare ale albumului (inclusiv de pe partea a II-a a „Octavarium”) și vocea capătă accente thrash, ajungând undeva în registrul unui Steve Souza melodizat.

Tranziția prevestește deja un „gran finale” orchestral, tonal, nelipsit de improvizații – totuși mai „cuminți” – iar „Razor’s Edge” închide cercul călătoriei muzicale.

Dream Theater 2005:

James LaBrie – voce

John Petrucci – chitară

John Myung – bas

Jordan Rudess – clape, continuum, steel lap guitar

Mike Portnoy – tobe, voce

Un cântec pe săptămână - Taxi, „Americanofonia”

La cântecul ăsta nu e nevoie de prea multe comentarii – excelent transpusă muzical ironia. Cu o culminație pe solo-ul care îmbină „Hora staccato” cu „Oh, Susannah”. Sunt însă doar lucruri pe care le auziți singuri. Vă invit să vă ironizați singuri și să disprețuiți din suflet poceala limbii române pe care o practică (sau o practicăm?) zi de zi.

Un cântec pe săptămână - Judas Priest, „March of the Damned”

Părerile sunt împărțite, dar asta nu a fost niciodată problema mea. Ultimul Judas Priest e un clasic. „March of the Damned” nu e cea mai buna piesa, dar e una dintre puținele găsite pe youtube. Și e agățătoare cât cuprinde. Cumpărați albumul!

http://maximumrock.ro/recenzii/7191-judas-priest-redeemer-of-souls.html