Hristos S-a înălţat!

Cardinalul Richelieu, strategul în purpură (II)

de Ulrike Moser, 37 de ani, istorică şi ziaristă din Berlin
(Traducere şi cuvânt înainte de Paul Slayer Grigoriu)

Cum poate însă Franţa să ducă războiul? Flota este încă prea slabă şi armata e compusă din doar câteva regimente.
Richelieu trebuie să câştige timp. Armele sale sunt pentru început diplomaţia şi banii. Pentru că nu poate încă să îndrăznească să pornească la marele război, plănuieşte politica marii căi ocolite: pentru a învinge Spania, vrea să-i slăbească pe habsburgi în imperiu printr-un război al reprezentanţilor. Richelieu încearcă să clădească o coaliţie a tuturor rivalilor împăratului.
Dar aceştia sunt tocmai puterile protestante: Uniunea Ţărilor de Jos, principii germani luterani şi calvinişti, regii Danemarcei şi Suediei.
Franţa îl susţine cu bani pe regele danez Christian al IV-lea în lupta sa împotriva împăratului german; iar Uniunea Ţărilor de Jos e ajutată de Paris în lupta împotriva Spaniei. Richelieu îşi sudează alianţele, fără să ţină seama de confesiuni. Pactul cu „ereticii” este pentru el un rău mai mic decât ameninţarea din partea Spaniei.
Peste tot diplomaţii lui Richelieu duc negocieri. Peste tot fac propagandă pentru politica lui şi strâng informaţii. Când împăratul Ferdinand al II-lea convoacă, în vara anului 1630, consiliul principilor electori la Regensburg – probabil pentru a-i convinge pe mai-marii imperiului să-l numească pe fiul său urmaş la tron – Richelieu îl trimite la faţa locului pe Père Joseph, omul său de încredere, duhovnicul său. Şi spionul său.
Capucinul este cel mai important diplomat al cardinalului. Se află în fruntea unui mic grup de funcţionari ai statului, care duc negocierile oficiale, semi-oficiale şi secrete ale lui Richelieu. Părintele cu sandale roase şi haina ruptă este cunoscut la curţile Europei, fiind numit „eminenţa cenuşie a lui Richelieu”.
Misiunea lui este acum să-i despartă pe principii electori de împărat şi să-i garanteze protecţie din partea Franţei fiecăruia dintre cei care se opune puterii imperiale. Şi înainte de toate: să împiedice alegerea fiului împăratului.
Încă pe drum către Regensburg, Père Joseph se întâlneşte pe 23 iulie 1630 la Memmingen cu Albrecht de Wallenstein. În cortul împodobit al generalissimului imperial cei doi au o discuţie nocturnă. Aici se pare că generalul de oaste i-ar fi dezvăluit capucinului planul său de a ajunge rege al Boemiei în patria sa, care totuşi aparţine domeniilor coroanei habsburgilor.
Şase zile mai târziu Joseph ajunge la Regensburg. Pe 2 şi 3 august, împăratul îi acordă audienţa. Aici călugărul insistă asupra aparentelor interese comune ale Franţei şi Germaniei pentru un suveran puternic: intenţiile Franţei ar fi paşnice. Ţara sa nu s-ar afla în nicio alianţă cu vreo putere duşmană a împăratului. El neagă că Richelieu tocmai desfăşoară negocieri cu suedezii.
În acelaşi timp Joseph încearcă să câştige încrederea principilor electori. El le arată ce plan periculos urzeşte Wallenstein. Despre intenţiile generalissimului imperial i-a spus şi lui Ferdinand al II-lea. Dar împăratul cedează abia la presiunile principilor electori: renunţă la Wallenstein. Astfel Ferdinand îşi pierde cel mai capabil conducător de oşti.
În cele din urmă, după cum sperau Joseph şi Richelieu, principii electori nu-l aleg pe fiul împăratului. O înfrângere grea pentru reprezentantul casei de Habsburg.
Şi în timp ce Père Joseph negociază la Regensburg, viitorul aliat al lui Richelieu mărşăluieşte deja prin nordul Sfântului Imperiu Roman: încă din iulie 1630 regele suedez Gustav al II-lea Adolf a ajuns în Germania – conducătorul se vede ca un salvator al protestanţilor germani şi oponent al monarhiei universale habsburgice.
Oferta lui Richelieu: armatele suedeze să atace Viena pentru francezi; pentru acest lucru, monarhul de la Stockholm va primi bani din Franţa.
La şapte luni după invazia suedeză, planul lui Richelieu pare să dea roade: printr-un contract, cardinalul îi garantează suedezului o contribuţie anuală de un milion de lire. Acum Gustav Adolf poate conduce o armată cu 30 000 de pedestraşi şi 6000 de călăreţi împotriva împăratului. În schimbul acestui lucru îi promite noului său aliat să obţină libertatea religioasă pentru catolicii din Germania.
Astfel cardinalul îşi implică definitiv ţara în „războiul german”.
El reuşeşte să întărească şi rezistenţa împotriva „jugului imperial” a mai multor principi pe care îi convinge să-şi păstreze neutralitatea în război – însă cu bani francezi. Diplomatul lui Richelieu din Germania, marchizul de Feuquières, are un fel de bancă, ce le dă bani principilor electori, conţilor şi oraşelor libere din imperiu.
Pentru înaltul cler din Franţa, această politică de alianţe e scandaloasă. Este ateism şi făţărnicie. Au voie regele preacreştin, roi très chrétien şi un cardinal să facă alianţe cu ereticii pentru a lupta împotriva unei puteri catolice? Tocmai Richelieu, care a distrus puterea hughenoţilor!
În schimb acesta îşi anunţă nestăvilit scopul „de a salva lumea de exploatarea spaniolă, de a elibera ţara de îmbrăţişarea ucigaşă”. Pentru că în realitate conducătorul de la Madrid ar urmări monarhia habsburgică universală. Prin aceasta nu ar fi ameninţată doar Franţa, ci pacea din întregul Apus. Deci, pentru binele creştinătăţii, orice apărare este dreaptă, chiar şi alianţa cu protestanţii.
Însă suedezul obţine victorii care devin neliniştitoare chiar şi pentru cardinal.
Richelieu nu văzuse în Gustav Adolf decât un fel de conducător de oşti mai bun. Dar la sfârşitul lui 1631 monarhul suedez este stăpân peste aproape toată Germania. Poate fi în interesul Franţei să-l înlocuiască pe împăratul habsburgic cu un rege suedez îmbătat de izbândă?
Doar Wallenstein, generalissimul rechemat la arme de împărat, îl scapă în sfârşit pe Richelieu de acest necaz: pe 16 noiembrie 1632 îl învinge pe Gustav Adolf în bătălia de la Lützen; suedezul moare pe câmpul de luptă.
Richelieu îşi menţine alianţa cu scandinavii şi după moartea preaputernicului rege suedez. În acelaşi timp caută noi aliaţi. Acum cel mai important conducător de oşti al protestanţilor germani, Bernhard de Sachsen-Weimar, va trece în slujba Franţei. Pentru acest lucru cardinalul e dispus să plătească orice preţ. Negociatorul său îi face ducelui o primă ofertă în 1633. Dar va mai dura câteva luni până când contractul va fi semnat. (El îi asigură ducelui o plată anuală de 4 milioane de lire şi după victorie proprietatea alsaciană a habsburgilor).
În iulie 1634 habsburgii pornesc ofensiva. O armată spaniolă mărşăluieşte spre Germania, pentru a se alia cu armatele imperiale împotriva suedezilor. Ca de obicei, în faţa veştilor proaste Richelieu reacţionează îmbolnăvindu-se. Problemelor permanente li se adaugă acum dureri intestinale, furunculi, hemoroizi, fistule. „Fundul putrezit”, îl numeşte dispreţuitoare regina Ana. La 48 de ani, este îmbătrânit prematur, albit, slăbit.
Acum primeşte vestea că suedezii au suferit o înfrângere nimicitoare pe 6 septembrie 1634, în apropierea oraşului şvab Nördlingen. Toată Germania de sud e în mâinile habsburgilor.
Graniţele teritoriale ale Franţei sunt astfel ameninţate aproape de la un capăt la altul de duşmani, politica prin reprezentanţi a lui Richelieu împotriva casei Habsburg a eşuat şi a sosit vremea războiului deschis.
Pretextul binevenit apare atunci când spaniolii îl iau prizonier, pe 26 martie 1635, pe arhiepiscopul de Trier, aliat al Franţei: pe 19 mai 1635, Spaniei i se înmânează declaraţia de război. Franţa este acum în stare de război de facto şi cu împăratul. Războiul este o îndrăzneală: armata franceză e încă mică.
Franţa va trebui să lupte în acelaşi timp pe toate fronturile: în Flandra, în Provence, pe Rin, în Alpi şi Pirinei, pe mare. Prima ţintă a lui Richelieu este cucerirea Ţărilor de Jos spaniole. După câteva victorii incipiente înaintarea se blochează, ofensiva cade.
Cardinalul se îmbolnăveşte din nou. Tumoare, febră, blocaj urinar.
Lucrurile se înrăutăţesc. În 1636 guvernatorii de provincii le cedează spaniolilor fortăreţe importante de graniţă în nord-estul Franţei. Una dintre ele este doar la vreo 180 de kilometri de Paris. Însă în capitală nu se recunoaşte pericolul. Pe 2 august Richelieu organizează la Chaillot o sărbătoare strălucită pentru regină.
Cu două zile mai târziu însă, la Paris se află că o armată spaniolă şi imperială se apropie din mai multe direcţii de capitală, incediind în cale.
În Paris cetăţenii încearcă să asigure întăriturile oraşului, căci prin extinderea metropolei au apărut breşe mari în ziduri. În oraşele limitrofe se sapă şanţuri. Pe 15 august cade Corbie, ultima mare fortăreaţă în drumul spre capitală dinspre nord. Urmează cea mai sumbră zi din viaţa cardinalului.
Abia s-a încheiat întrunirea consiliului de coroană, iar regele tocmai a respins propunerea lui Richelieu de a renunţa la Paris. Acum cardinalul se întoarce la palatul său. Încă disperat de nenorocirea Franţei, paralizat.

Doar duhovnicul său, Père Joseph, îl pune din nou pe picioare. Duce muncă de convingere, îl ameninţă cu flăcările iadului, îl somează: „Nu vă purtaţi ca un câine ud.” Îl îndeamnă pe Richelieu să iasă pe străzile Parisului pentru a le insufla curaj cetăţenilor înfricoşaţi. Şi cardinalul îl ascultă.
Fără protecţia gărzii sale, cardinalul iese pe străzi în trăsură. Aplecat pe fereastră strigă la oamenii nedumeriţi, le mustră lipsa de credinţă în Dumnezeu şi vesteşte că Dumnezeu a scăpat mereu Franţa de toţi duşmanii.
Faptul că cel mai detestat bărbat din Franţa merge singur în mijlocul poporului, riscându-şi astfel viaţa, îi impresionează pe mulţi. Richelieu este aclamat cu urale.
În timp ce cardinalul umblă pe străzi, regele îşi strânge trupele. Voluntarii vin şuvoi către primărie. Breslaşii, meşteşugarii şi ţăranii se pun necondiţionat la dispoziţia regelui, ba chiar participă la costurile înarmării. „Gazette” relatează că pe străzi s-a strigat atât de mult „Vive le roi!”, „cum nu s-a mai auzit de multă vreme”.
Ludovic se pune în fruntea unei noi forţe de luptă, în mijlocul căreia domneşte un duh patriotic neobişnuit. În răstimpul a câteva zile reuşeşte să strângă o armată de 20 000 de soldaţi.
La est de Paris Bernhard de Sachsen-Weimar ţine în loc avangarda armatei imperiale. Din octombrie anul trecut conducătorul german de oşti luptă în slujba Franţei.
Înainte de toate însă, francezii au noroc. Avangarda dinspre nord a duşmanilor are o întârziere hotărâtoare de câteva zile, pentru că spaniolii nu pot aduce la timp rezerve pentru soldaţi. Exact cât este nevoie pentru a pune pe picioare o nouă forţă de luptă franceză pentru apărarea capitalei.
Regele se află de multe zile pe câmpul de luptă – acum i se alătură şi Richelieu. Francezii avansează spre nord şi cuceresc în doar trei zile un cap de pod pe râul Somme, unde spaniolii au depozitat rezerve mari de cereale.
Apoi Richelieu ordonă atacul fulgerător asupra oraşului întărit Corbie, care cade pe 14 noiembrie. În Burgundia atacatorii sunt respinşi. Iar în Champagne, trupele lui Bernhard de Sachsen-Weimar îi împing înapoi pe imperiali. Până la căderea iernii spaniolii se retrag.
S-a trecut peste invazie.

După un an şi jumătate francezii lovesc în Germania. În iunie 1638 Bernhard de Sachsen-Weimar începe să asedieze fortăreaţa habsburgică Breisach dinspre vest, pentru a întrerupe liniile de aprovizionare ale duşmanului.
Bastionul cade la jumătatea lui decembrie. Astfel supra-puterea habsburgilor este slăbită, iar ameninţarea pentru Franţa mai mică.
Tocmai acum însă, în interiorul graniţelor franceze izbucnesc din nou violenţa şi rebeliunea. Pentru că politica lui Richelieu a adus ţara la marginea ruinei. În 1639 arde Normandia. Această provincie, cândva bogată, a produs multă vreme un sfert din impozitele regatului, dar a sărăcit din cauza epidemiilor de ciumă. Fără a ţine seama de acest lucru, dările au fost mărite odată cu izbucnirea războiului.
În plus provincia a servit de cartier de iarnă pentru multe regimente. Soldaţii plătiţi în mod neregulat au prădat şi i-au împins pe mulţi oameni către ruină şi în cele din urmă către rebeliune.
Răsculaţii se numesc pe ei înşişi „picioare goale”, după lucrătorii din minele de sare, care nu poartă încălţări. Aceşti „nu-pieds” formează armate de până la 4000 de oameni. Ţăranilor li se alătură funcţionari, jurişti, preoţi şi membrii ai micii nobilimi. „Picioarele goale” alungă şi asasinează funcţionari financiari şi colectori de impozite şi cer moartea lui Richelieu.
Acesta porunceşte acţiuni fără milă împotriva celor răsculaţi. „Vă conjur”, îi scrie Richelieu comandantului expediţiei de pedeapsă, „să vă amintiţi mereu că exemplul care trebuie dat nu poate fi suficient de sever.”
Astfel 4000 de mercenari intră cu furie în Normandia ca într-o ţară inamică. Fără judecată aceştia execută cetăţeni, torturează, trag pe roată, distrug case. Iar la sfârşit cardinalul îl felicită personal pe comandor pentru cruzimea sa.
În permanentă teamă de atentate şi pentru a se asigura mereu de loialitatea domnitorului său, Richelieu îl înconjoară şi pe rege de spioni şi supraveghează persoanele importante de la curte prin medici, confesori şi servitori. Adesea îi alege el însuşi pe curtenii şi favoriţii monarhului său.
Odată însă, Richelieu face alegerea greşită. I-l prezintă regelui în 1639 pe Henri d’Effiat, marchiz de Cinq-Mars, un tânăr de 17 ani, de care Ludovic este fermecat. O pasiune chinuitoare. Pentru cardinal deja o iubire periculoasă. Cinq Mars este cumplit. Îl tratează pe rege fără respect şi îşi bate joc de castitatea pioasă a regentului cu indiscreţii despre propriile aventuri. Scene violente, împăcări furtunoase, tratate de pace copilăreşti.
Tânărul marchiz e sigur de afecţiunea regelui şi crede că îl poate distruge pe Richelieu. Apoi socoteşte că îl va stăpâni pe Ludovic şi astfel întreaga Franţă.
Cinq Mars urzeşte un complot al nobililor nemulţumiţi, printre care se află şi ducele de Orléans, fratele regelui.
Un contract secret, încheiat de complotişti cu Spania, le promite soldaţi şi bani, iar în schimb ducele de Orléans trebuie să provoace un război civil, în confuzia căruia o armată spaniolă să poată pătrunde în Franţa. Aceasta este înaltă trădare.
Datorită spionilor săi Richelieu este informat în legătură cu fiecare pas. Aceştia îi furnizează detalii în legătură cu negocierile dintre complotişti şi reprezentanţii Spaniei. Deghizat în postilion, un agent secret al lui Richelieu îl urmăreşte pe un om de contact francez la curtea de la Madrid, ba chiar îl ajută să treacă munţii. Oamenii de încredere îi raportează lui Richelieu despre discuţiile auzite din întâmplare.
Dar încă se teme de influenţa favoritului asupra lui Ludovic. Nu îndrăzneşte să intervină fără dovezi.

Cardinalul îşi începe ultima luptă. Încă odată trebuie să se măsoare pe viaţă şi pe moarte cu duşmani dinăuntru şi dinafară. Un convoi fantomatic vine în urma armatei în primăvara lui 1642: regele, grav bolnav, şi ministrul său la fel de fragil merg spre trupele lor din sud.
Richelieu vrea să-i distrugă pe trădătorii de la curtea regală. Şi plănuieşte să slăbească în mod decisiv şi Spania – împotriva căreia trupele finanţate de el tocmai au dobândit o victorie în Germania – la sud, printr-o campanie puternică în Pirinei.
Trupele sale urmează să atace fortăreaţa spaniolă Perpignan, de la graniţa Pirineilor, ultimul punct slab din linia de apărare spaniolă. În acest moment Spania nu mai este demult adversarul aparent invincibil. Nu în ultimul rând războaiele lui Richelieu şi intrigile sale din interiorul imperiului iberic uzează marea ei putere: Catalunia şi Portugalia stăpânită de Madrid se răscoală împotriva regelui spaniol, iar Richelieu încurajează cu mare bucurie dorul lor de independenţă.
Le trimite portughezilor şi catalanilor bani şi arme; soldaţii francezi luptă alături de răsculaţii catalani. Tulburările zguduie Spania atât de tare, încât nu mai poate trimite armate puternice către duşmanii ei externi.
Richelieu călătoreşte într-o trăsură de voiaj în sud. Corpul său devenit scheletic este plin de ulceraţii purulente, braţul său drept e paralizat, Pe drum complotiştii încearcă să-l asasineze pe cardinal. Dar Cinq Mars ezită să dea semnul convenit cu atentatorii, când Richelieu nu apare singur la o întâlnire cu regele, ci în compania căpitanului gărzii sale.
Cardinalul se simte jalnic. Pe patul de boală strânge rapoarte şi documente ale spionilor săi, pentru a-i putea înfăţişa regelui dovezi pentru vinovăţia lui Cinq Mars.
Pe 10 iunie obţine în sfârşit copia acelui acord secret încheiat de conspiratori cu Spania. Cinq Mars este arestat şi complotul eşuează.
La jumătatea lui august cardinalul îşi începe călătoria de întoarcere din sud. În vârstă de 56 de ani, el navighează cu un vas pe râul Rhone. Richelieu se odihneşte pe un pat îmbrăcat în tafta purpurie într-o cabină căptuşită cu catifea. După vas vin vapoare cu episcopi, abaţi, nobili; în sfârşit, bărci pe care se află argintăria şi o parte din tezaurul Eminenţei Sale.
Pe 5 septembrie servitorii poartă imensul pat de purpură la Lyon, unde are loc procesul împotriva lui Cinq Mars şi a celorlalţi conspiratori. Pe 12 septembrie un tribunal alcătuit de Richelieu îl condamnă pe fostul favorit al regelui la moarte.
Marchizul moare în aceeaşi zi pe eşafod. Şi tot atunci curierii aduc vestea de pe front: Perpignan a fost cucerit.
Complotistul e mort, Spania învinsă pentru moment. (Chiar dacă războiul e încă departe de a fi sfârşit.) Cardinalul triumfă ultima oară.

În toamna lui 1642 suferindul este adus la Paris pe patul său de călătorie. Pentru a face loc lecticii cărată de 24 de oameni, Richelieu face breşe în zidurile oraşelor şi dărâmă case – fără să ţină seama de ura renăscândă a mulţimilor. La începutul lui noiembrie ajunge în capitală.
Richelieu lucra demult la o reglementare de pace europeană – şi din 1935 existau mereu, uneori în secret, alteori oficial, tatonări pentru încheierea păcii între puterile europene şi de asemenea între Spania şi Franţa. Dar în acelaşi timp cardinalul a făcut tot ce-i stătea în putere pentru a împiedica încetarea războiului într-un moment nefavorabil pentru Franţa.
În ciuda stării sale mizerabile lucrează acum zilnic la instrucţiunile pentru cei care reprezintă Franţa la negocierile pentru încheierea păcii.
Ţelul lui Richelieu este noua ordine politică a Europei. În locul monarhiei habsburgice universale, el îşi doreşte un echilibru de putere între state egal îndreptăţite. Şi Franţei trebuie să îi revină rolul principal ca mediator, arbitru, garant al echilibrului european.
Pe 29 noiembrie medicii îi pun lui Richelieu diagnosticul de infecţie a peritoneului. În câteva ore cardinalul îşi pierde cunoştinţa. Regele Ludovic al XIII-lea, atins la rândul său de o boală mortală la intestine, vine să-l viziteze, îl ţine pe Richelieu de mână, îi dă să mănânce gălbenuş de ou cu linguriţa. O despărţire după 18 ani împreună.
Cardinalul moare pe 4 decembrie 1642, cu cinci luni înaintea lui Ludovic al XIII-lea, în numele căruia şi-a pus amprenta pe politica europeană.
De atunci Armand-Jean du Plessis se odihneşte în marea biserică a Sorbonei, ctitorită de el şi pe care şi-o hotărâse ca loc de veci. Acel om al lui Dumnezeu care, în aproape două decenii, cât a fost Prim Ministru al Franţei, a unit regatul şi a consolidat monarhia. Acel politician puternic care prin diplomaţie, bani şi soldaţi a prelungit războiul de pe teritoriul german cu mai mulţi ani şi totuşi a gândit dinainte pacea din Westfalia.
Deschizătorul de drum al monarhiei absolutiste din Franţa, personalitatea dominantă a epocii sale, cardinalul şi ducele de Richelieu.

Cardinalul Richelieu, strategul în purpură (I)

de Ulrike Moser, 37 de ani, istorică şi ziaristă din Berlin
(Traducere şi cuvânt înainte de Paul Slayer Grigoriu)

CUVÂNT ÎNAINTE

Convingerile influenţează viaţa cotidiană a omului şi viceversa. E un lucru ştiut demult, pe care personalităţile creştine l-au pus şi mai hotărât în evidenţă. Acolo unde cele două nu se suprapun apar, mai devreme sau mai târziu, distorsiuni – existenţiale şi intelectuale. Cum trăim se află în directă legătură cu ce ştim şi ce credem. De aceea, dintr-o perspectivă ortodoxă, abaterile dogmatice care au apărut în Apusul creştin au dus la atitudini ce se îndepărtează din ce în ce mai mult de adevăratul duh al învăţăturii lui Hristos. Setea de putere a papilor care, socotindu-se „locţiitori ai Fiului lui Dumnezeu” şi monarhi ai Bisericii, au considerat că trebuie să deţină şi puterea pământească, a dus la nenumărate conflicte. Este doar un exemplu, dar e relevant pentru cazul de faţă. Nu ne este nouă dat să judecăm, însă este evident că, privind viaţa şi cariera lui, cardinalul Richelieu a fost departe de idealul creştin. Trebuie desigur să ţinem cont de vremurile cu totul diferite de cele în care trăim noi, dar nici aşa nu putem face abstracţie de intrigile, comploturile sau uciderile în care a fost implicată această figură marcantă a istoriei franceze şi europene. De aceea, ne e greu să spunem dacă i se cuvine chiar şi numirea de „omul lui Dumnezeu”, pe care o foloseşte autoarea articolului de mai jos. La o primă vedere am spune că nu, dar lăsăm aprecierea aceasta în seama unor studii exhaustive asupra persoanei lui Richelieu şi, în cele din urmă, în seama Judecăţii de Apoi. Un lucru sigur este însă că o imagine completă a lui trebuie să depăşească percepţia exclusiv negativă din romanul lui Dumas, „Cei trei muşchetari”, altfel splendid. Din multe puncte de vedere, cardinalul a fost un personaj negativ. Dar ce trebuie văzut este că, dincolo de orgoliile şi capriciile lui, există un ataşament şi un devotament neobişnuite faţă de Patrie şi Rege. Vorbeam mai devreme despre legătura între credinţă şi viaţă. Chiar şi cele mai nobile idealuri – credinţa şi patria – se transformă în lucruri monstruoase atunci când sunt înţelese greşit. Aproape toate dezastrele şi izbânzile istorice se definesc pe marginea prăpastiei între ideal şi înţelegerea corectă a binelui şi a răului, facultate esenţială, dată doar câtorva aleşi. Dar ce avem de învăţat din „cazul Richelieu” este şi o lecţie despre loialitate şi onoare, despre păstrarea unei măreţii în cele din urmă altruiste, chiar şi în mijlocul prăbuşirii morale ce duce la crime sângeroase. Cardinalul francez a pus în practică în mod strălucit maxima cinică – şi anticreştină – a lui Machiavelli, „scopul scuză mijloacele”. Dar în acelaşi timp, acest om obişnuit cu puterea şi cu luxul şi-a dăruit toată energia, sănătatea şi în cele din urmă viaţa unui ideal. Conflictul nemilos între bine şi rău în mijlocul căruia a trăit, pe care l-a întreţinut şi care l-a strivit, îl face pe cel care a fost întâiul prim ministru în sensul modern, una dintre cele mai tragice figuri ale istoriei lumii.
PAUL SLAYER GRIGORIU

Omul lui Dumnezeu plânge. Durerile şi febra îl chinuie pe cardinalul Richelieu, Primul Ministru al regelui Franţei. Nervii slăbiţi, epuizarea. Împarte porunci pe care le revocă furios puţin după aceea. Pentru ca apoi să spună, cu voce jalnică, aproape de prăbuşire, că vrea să se retragă în singurătate. Departe, foarte departe. Suficient de departe de palatul său din centrul Parisului, pentru a nu trebui să fie de faţă la căderea capitalei.
Este dimineaţa zilei de 16 august 1636, iar spaniolii se află la nord de Paris. În timpul nopţii călăreţii lor s-au apropiat până la 70 de kilometri de capitală. Orăşenii fug şi iau cu ei ce pot din lucrurile lor. Străzile sunt blocate de trăsuri, care şi căruţe.
Sub ferestrele palatului cardinalului s-au adunat oameni furioşi care cer moartea ministrului detestat: pentru ei, Richelieu a dus Franţa la pieire şi a sacrificat siguranţa Parisului. Într-adevăr, cardinalul a pus să fie dărâmată o parte din zidurile oraşului pentru a face loc palatului său cu grădină mare. Pe zidurile acestuia sunt acum lipite afişe denunţătoare. Circulă pamflete împotriva politicii „monstrului în purpură de cardinal”.
Către amiază regele Ludovic al XIII-lea îşi strânge consilierii la Luvru. Iar Richelieu se grăbeşte să ajungă de la palatul său şi se ridică primul. Vocea îi este tăioasă, dar propunerea disperată: regele şi curtea să părăsească Parisul şi să meargă într-o poziţie defensivă dincolo de Sena.
Ludovic nu a respins niciodată sfatul primului său ministru – dar de această dată refuză: predarea oraşului ar demoraliza armata şi poporul. După amiaza regele vrea să iasă cu trupele sale în întâmpinarea spaniolilor. Dar Richelieu rămâne în urmă.
Niciodată regele nu l-a văzut atât de neajutorat pe cel mai însemnat sfătuitor al său. De doisprezece ani cardinalul Armand-Jean du Plessis, duce de Richelieu, este cel mai puternic om de lângă Ludovic: primul slujitor al Franţei, arhitectul unei reforme a ţării în egală măsură brutală şi încununată de succes, strateg excepţional şi aflat în centrul unei pânze diplomatice care cuprinde continentul, urzitor a nenumărate planuri, înţelegeri şi intrigi.
Pentru unii, puterea lui Richelieu este atât de mare, încât îi bănuiesc influenţa în spatele fiecărui război, al fiecărui acord de pace, al fiecărei alianţe, al fiecărei legături rupte. El trimite emisari în Catalunia şi Portugalia, în Anglia şi în Ţările de Jos, în Italia, în Sfântul Imperiu Roman de Naţiune germană.
Pentru că scopul vieţii lui Richelieu este să frângă puterea dominantă a habsburgilor. Vrea să-l slăbească pe împăratul de la Viena şi mai ales să-l înfrângă pe regele Spaniei cu care acela este înrudit.
Dar acum la două zile de mers de Paris se află o armată spaniolă care ameninţă să-i ruineze toate planurile. Ascensiunea plină de strădanii a lui Richelieu, de la nobil de provincie la întruparea puterii, pare să se transforme în tragedie.

Începuturile sunt modeste, chiar întunecate: pe 9 septembrie 1585 se naşte Armand-Jean, al treilea fiu al familiei du Plessis. Este un copil bonăvicios şi va rămâne toată viaţa sensibil, suferind de febră, dureri de cap şi depresii. Dar este mai înţelept decât mulţi, cu o voinţă puternică şi orgoliu nemăsurat.
Familia face parte din nobilimea inferioară, deci este îndatorată. Sediul episcopal din Luçon este una dintre puţinele sale proprietăţi. Pentru a asigura familiei sale acest beneficiu, Armand-Jean trebuie să intre în slujba Bisericii. Tânărul nobil, care ar fi trebuit să devină ofiţer, studiază deci teologia – cu atâta seriozitate şi succes, încât la 21 de ani este hirotonit episcop, deşi nu împlinise încă vârsta canonică.
În anii ce urmează se ocupă temeinic de administrarea eparhiei sale. Însă de la început vrea mai mult: ca mulţi prelaţi francezi, tânjeşte după Paris, după Curte, pentru a face acolo carieră politică şi a obţine o demnitate în ierarhia statală.
Încă tânărul episcop de Luçon vrea putere personală – şi consideră că este datoria lui să fie în slujba lui Dumnezeu şi a regelui, precum şi să ajute monarhia să atingă măreţia. Cariera este sfântă pentru el, căci, aşa crede, va fi sfântă şi pentru Franţa.
Când regele Henric al IV-lea este asasinat în 1610 de un catolic fanatic, starea naţiunii este precară. Deşi cumplitele războaie religioase, care au zguduit Franţa între 1562 şi 1598, s-au sfârşit, hughenoţii, protestanţii francezi, au trupe proprii şi formează un stat în stat. Iar monarhul a cumpărat pur şi simplu liniştea nobilimii răzvrătite.
Apoi mai este şi ameninţarea habsburgică, din partea Spaniei şi a Imperiului. Spania este cea mai puternică ţară a Europei: trupele sale se află în Pirinei şi în Italia şi mărşăluiesc prin teritoriul Imperiului spre Ţările de Jos, aflate sub stăpânire spaniolă, pentru a se război cu provinciile răsculate din nord.
Astfel, Madridul ameninţă Franţa din sud şi din nord. Şi împăratul de la Viena este văr cu regele de la Madrid; ar putea ataca din est. Henric al IV-lea dorise deja să scape Franţa de această situaţie periculoasă.
Cine să-i continue însă opera? Urmaşul la tron al lui Henric, Ludovic al XIII-lea, născut în 1601, are opt ani când moare tatăl său. Un băiat singuratic, bâlbâit, neiubit, neglijat, prost hrănit. Este privit ca bolnăvicios de inhibat, se ocupă doar cu jocul de război şi îşi formează repede o pasiune îngrozitoare pentru vânătoare.
Mama lui preia pentru el regenţa: Maria de Medici, nepoata unui împărat habsburgic. Ludovic nu este nici măcar învăţat să citească. Se pare că mama lui speră să poată urca pe tron un idiot fără ambiţii proprii.
Şi, spre deosebire de soţul ei, Maria de Medici vrea să se împace cu Spania. În 1612 se încheie o alianţă franco-spaniolă. Trei ani mai târziu, regele, în vârstă de 14 ani, se căsătoreşte cu infanta spaniolă Ana.
Cei doi copii regali trebuie să-şi consume căsătoria sub ochii medicilor şi ai asistenţilor lor – un dezastru. După noaptea nunţii vor trece patru ani până când regele îşi va vizita din nou soţia. Pentru amândoi legătura rămâne penibilă de-a lungul anilor, mereu marcată de neîncredere.

Richelieu respinge politica de apropiere cu Spania a reginei. Dar nu ar putea face carieră dacă nu ar lăsa impresia că o aprobă. Visul său este să conducă politica externă franceză, deci se adaptează. Îl linguşeşte fără jenă pe jucătorul de noroc italian Concino Concini, amantul reginei – şi şeful secret al guvernului. Calea spre centrul statului pare să treacă doar prin el.
Şi Richelieu se agaţă de putere, oriunde aceasta i se oferă. Într-o scrisoare îi promite linguşitor lui Concini „să-l slujească oricând cu cea mai mare vrednicie”. Italianul, dispreţuit în general ca parvenit, se bucură că a găsit un aliat. Richelieu devine favorit al favoritului. Şi aşteaptă, aşteaptă, resemnându-se mereu şi mereu, cuprins de teamă şi febră.
În cele din urmă regina îl observă la rândul ei pe tânărul om al Bisericii, de o înţelepciune copleşitoare, atât de elegant şi graţios, care poate fi foarte şarmant. Şi care îi laudă fără măsură meritele în public. Richelieu îi câştigă încrederea. Pe 25 noiembrie 1616, la 31 de ani proaspăt împliniţi, devine secretar de stat pentru afaceri externe şi probleme de război.
Cu toate acestea, cele mai importante hotărâri sunt luate în continuare de Concini. Pe miniştri îi tratează ca pe nişte lachei, iar pe rege îl umileşte de câte ori are ocazia.
Pe 24 aprilie 1617, regele înjosit ripostează.
Ludovic are o curte ridicol de mică. Este „cel mai copilăros copil”, îşi bate joc Concini de el. Dar toate acestea sunt disimulare: monarhul se preface prost pentru a scăpa de intrigile curţii. „M-am prefăcut că sunt copil”, avea să explice, mulţi ani mai târziu. Până când avea să se simtă suficient de puternic pentru a pune mâna pe putere.
Cu doar puţini curteni, copilul de 15 ani îndrăzneşte în sfârşit să dea lovitura: singurul său om de încredere, şoimarul Carol d’Albert de Luynes, un căpitan şi câţiva soldaţi.
Când Concini vrea să intre la Luvru, în dimineaţa de 24 aprilie, căpitanul îl împuşcă. Răsturnarea este încununată de succes. Prin palat răsună strigătele „Vive le Roi!” Ludovic arestează mai mulţi miniştri şi pe regină o trimite într-un castel de pe Loara. În suita ei: Richelieu. În anul 1618 episcopul ambiţios trebuie chiar să plece în exil, în Avignonul papal.
Nimeni nu ştie exact ce se întâmplă în sufletul lui Richelieu. Numai un lucru pare sigur: poziţia amicală faţă de habsburgi, care domină politica Franţei de la moartea lui Henric al IV-lea, îi repugnă.
Mai important decât o alianţă a tuturor forţelor catolice i se pare acum interesul naţional al Franţei – iar acesta nu poate fi promovat, după părerea lui, decât prin luptă împotriva Spaniei şi a împăratului. Richelieu vrea un stat francez puternic şi pentru acest lucru este nevoie de un monarh puternic. Şi vrea să ajungă cu orice preţ înapoi la putere.

Dar cum să-l atragă de partea sa pe Ludovic al XIII-lea, care îl detestă şi nu are încredere în el? Richelieu nu văzuse în rege decât un prost bun de nimic şi îl ignorase.
Drumul de întoarcere la curte al lui Richelieu trece în cele din urmă pe la duhovnicul său, Père Joseph. Călugărul capucin cu barbă roşie, cu relaţii la curţile europene, se implică insistent în favoarea episcopului. Joseph este un fanatic religios, neobosit în lupta împotriva hughenoţilor. În Richelieu el vede unealta potrivită.
Însă Maria de Medici, vechea binefăcătoare a lui Richelieu este cea care, în cele din urmă, îi netezeşte calea. Pentru că el reuşeşte să mijlocească întâlniri, discuţii, înţelegeri şi în cele din urmă chiar împăcarea dintre regina-mamă şi fiul ei; Mariei i se permite să revină în consiliul regelui.
Pentru acest lucru ea se revanşează: Ludovic cedează în cele din urmă în faţa puterii ei de convingere şi a mijlocirii lui Père Joseph, care îl impresionează profund pe rege.
Regele, care recunoaşte repede intelectul excepţional al lui Richelieu, se arată mărinimos. La propunerea sa, papa îl numeşte pe episcop cardinal. Şi în 1624 Richelieu este convocat din nou în consiliul de stat. În puţin timp îşi asigură poziţia celui mai influent sfătuitor, chiar dacă abia în 1629 primeşte titlul de principal ministre.
Este începutul unei legături pe viaţă, care hotărăşte viitorul Franţei – şi pe al Europei – între rege şi ministru. Începutul unei colaborări între doi oameni fragili, dificili, opuşi.
Pe de o parte Richelieu, cu inteligenţa sa tăioasă, cu mândria sa. Când amabil, când rece şi dispreţuitor. Uneori îndrăzneţ, adesea însă paralizat de depresii chinuitoare. Ipohondria, hipersensibilitatea şi izbucnirile sale de mânie sunt nemăsurate. Ţipă, urlă, se ascunde sub pat, de unde nu poate fi scos decât cu mare osteneală. Îi bate pe servitori şi chiar pe miniştri. Un cuvânt greşit şi cardinalul este aproape de lacrimi.
De cealaltă parte un rege cu o cultură jalnică. Care se simte bine mai ales în război, între soldaţii săi, şi la vânătoare. Care stă bucuros la sobă şi face marmeladă, dar urmăreşte fără să se implice şi căscând negocierile complicate. La serbări adoarme. Este timid, dar tânjeşte după apropierea umană; îi e teamă de femei şi suferă de pe urma căsătoriei sale cu frumoasa Ana din casa de Habsburg, căreia îi reproşează numeroasele pierderi de sarcină. (Cei doi vor trebui să aştepte 22 de ani apariţia unui urmaş la tron.)
Dar în spatele bâlbâielii sale, a solitudinii şi a capriciilor, se ascunde un monarh hotărât, care nu se îndoieşte niciodată de chemarea sa.
Într-unul dintre primele sale buletine către rege, Richelieu scrie despre starea Franţei: „Medicii sunt de părere că o slăbiciune internă, fie ea şi de mică însemnătate în sine, este mai de temut decât o pagubă exterioară, fie ea mare şi dureroasă. Din aceasta noi ne dăm seama că trebuie să amânăm cele ce ţin de politica externă, până când vom fi făcut ceea ce se cere făcut acasă.”
Înainte de a porni la lupta împotriva habsburgilor, cardinalul vrea să întărească Franţa în interior. Iar aceasta înseamnă: să consolideze puterea regelui şi să frângă orice opoziţie. Pe cea a înaltei nobilimi. Şi pe cea a hughenoţilor.
Pentru ceea ce îşi propune nu trebuie să conteze nici pe nobilime, nici pe puternicele curţi supreme de judecată, nici pe catolici, nici pe protestanţi. „Cel ce stă în slujba statului trebuie să se poarte ca o stea şi să le lumineze câinilor, fără să ţină seama de scheunatul lor”, afirmă cardinalul.
Ludovic suferă adesea din cauza puternicului său ministru. Pentru Richelieu regele simte o repulsie aproape fizică. Dar în scopul de a întări autoritatea şi puterea coroanei, regele şi „al doilea său eu” cad de acord. Sunt aliaţi şi în cele din urmă vor deveni, în măsura în care diferenţa de rang permite acest lucru, chiar prieteni.
Se poate ca regele să fie, alături de Père Joseph, singurul confident pe care l-a avut vreodată Richelieu.
Căci Richelieu frânge pentru început fără milă puterea egalilor săi în rang: mereu şi mereu nobilii din provincie se ridică împotriva monarhiei şi obţin nenumărate privilegii. Richelieu vrea acum să le anuleze.
Trimite „intendenţi” în provincii – funcţionari care îi sunt direct subordonaţi. Aceştia limitează cu forţa puterea vechilor familii ale nobilimii: toate fortăreţele care nu sunt la graniţă sunt dărâmate. Intendenţii colectează impozitele, îndeplinesc sarcinile guvernului şi îi raportează lui Richelieu toate acţiunile împotriva statului. Acesta înfiinţează tribunale speciale care pot condamna la moarte orice duşman al statului, fie el cetăţean obişnuit sau – şi aici este partea cumplită – membru al marii nobilimi.
Richelieu este unul dintre primii politicieni care vorbeşte despre raison d’État, interesul statului – pe care îl întrupează în chip implacabil. Statul este cel care contează, nu poporul. Şi deşi neînduplecarea lui are acordul lui Ludovic, doar Richelieu este privit între nobilii de acelaşi rang cu el, cărora le-a fost luată puterea, ca „monstru”.
Richelieu trebuie să-şi mărească garda de corp şi curând aceasta este compusă din 120 de călăreţi, mai mult de 100 de jandarmi şi 200 de muşchetari. În timpul exercitării funcţiei există comploturi împotriva lui în cele mai înalte cercuri, chiar şi în sânul familiei regale.
Un contemporan notează: „Când cardinalul intră la Luvru este înconjurat de oameni, fără a întâlni vreodată un prieten.”
Al doilea scop al lui Richelieu este doborârea hughenoţilor: „Atâta timp cât ei vor fi stat în stat în Franţa”, scrie el într-un memorandum către Ludovic al XIII-lea, „regele nu va fi stăpân în propria casă şi nu va putea duce la capăt o acţiune importantă în străinătate.”
În războaiele religioase dintre 1562 şi 1598 au obţinut prin luptă libertăţi însemnate: au voie să înfiinţeze tribunale proprii şi să aibă numeroase fortăreţe întărite cu soldaţi, printre care şi La Rochelle, cel mai important oraş-port al Franţei.
Însă Richelieu nu a poruncit doar înaltei nobilimi să dărâme fortăreţele, ci şi hughenoţilor. Când aceştia refuză, dar în schimb îi solicită regelui să renunţe la punctele militare din apropierea lor, cardinalul începe, la sfârşitul lui noiembrie 1627, asediul cetăţii La Rochelle. Armata lui are 30 000 de oameni. Trece aproape zilnic printre soldaţi pe calul său, în calitate de generalissim regal: cu mantaua purpurie în vânt, în armură, vestă de piele şi cizme. Dar, deşi mobilizează toate mijloacele financiare ale statului şi îşi pune la bătaie şi propria avere pentru echipament, atacurile rămân fără succes până la jumătatea lui septembrie 1628.
Apoi însă foamea devine unul dintre principalii săi aliaţi. Cei asediaţi mor cu sutele, apoi cu miile. Într-o singură zi, 18 octombrie, sunt număraţi 400 de morţi. Nimeni nu-i mai poate îngropa. După zece zile, La Rochelle capitulează. Din 25 000 de locuitori mai trăiesc 5000.
În anul următor hughenoţilor li se retrag toate drepturile politice speciale, statul lor în stat este distrus. Cu toate acestea: au voie să-şi practice mai departe religia. O blândeţe tactică: toleranţa lui Richelieu trebuie să aibă ecou în lumea protestantă – căci aceasta stă deja în slujba politicii sale externe.
Prin victoriile sale asupra nobilimii şi a celor de altă credinţă, Richelieu a făcut ordine în Franţa, cu o mână de fier. Acum cardinalul se poate îndrepta cu totul către politica externă: lupta împotriva habsburgilor.

Hristos a înviat!

Ilie Stepan - Omul şi gândurile

Pentru primele generaţii de rockeri români, Ilie Stepan este un nume cu aceeaşi rezonanţă ca oricare dintre muzicienii importanţi ai scenei. Astăzi pare să fi intrat într-un nemeritat con de umbră. Dar Ilie Stepan lucrează. Lucrează la un proiect de mare amploare şi ştie că trebuie să-şi urmeze drumul, indiferent de neajunsurile trecătoare. Şi vorbeşte la fel cum compune: liber, complex, temeinic, fără să ocolească nicio întrebare, povestind despre credinţă dar şi despre compromisurile făcute de unii artişti de la noi în numele câştigului, despre şicanele la care erau supuşi muzicienii rock de regimul comunist, dar şi despre înstrăinarea de România a unor nume mari ale generaţiei sale. Discuţia, purtată în căldura primitoare a apartamentului său din Timişoara, te face să vrei să-l cunoşti mai bine pe acest om, să-i cunoşti muzica, să-i aprofundezi ideile. Acest interviu poate fi un început.

Ilie Stepan, pentru cititorii mai tineri, povesteşte-ne cum a început pasiunea pentru muzică şi cum a început pasiunea pentru rock? Îţi mai aminteşti?
Îmi amintesc pentru că le spun în fiecare an... ceea ce nu mă deranjează. (Râde). Pasiunea pentru rock a început odată cu filmul „Tinerii”, cu Cliff Richard and the Shadows. Am văzut atunci prima trupă de chitare electrice, la începutul anilor ’60. Mi-a făcut o impresie teribilă. După aceea, la maximum doi ani, a apărut contactul cu Beatles şi de acolo mai departe. De atunci am ştiut, mi-am dat seama că una dintre bucuriile mele cele mai mari este să am în mână o chitară, să învăţ să cânt, să mă exprim muzical prin acest instrument. Părinţii mei mi-au încurajat această dorinţă şi aşa am avut primul profesor de chitară, Adrian Popescu, care de altfel a avut elevi în Timişoara care au devenit nume în muzica românească. Nicu Covaci a făcut cu el, Laci Herdina, care a fost chitaristul şi liderul muzical al grupului Progresiv TM, chitaristul de jazz Dan Ionescu, acum în Canada, subsemnatul şi o listă mai mare. Deci am făcut doi ani cu profesorul Popescu, apoi am studiat şi chitara clasică, cu profesorul Eduard Pamfil. Acest lucru m-a ajutat să mă raportez la ce înseamnă chitara în familia instrumentelor muzicale, să înţeleg legătura între marea muzică, cum se spune, şi altă mare muzică ce se năştea în clipele acelea şi care se naşte şi sub ochii noştri mai departe, muzica modernă, pornind, după cum am spus, de la muzica pop. Beat, pop, rock şi atâtea încrengături. Am cântat şi la chitară clasică, îmi place şi acum să cânt, am cântat şi rock la instrumentul ăsta. Cu ajutorul chitarei am înţeles mult mai bine muzica în general. Cam astea au fost începuturile. Se întâmpla undeva prin anii ’65-’70. Apoi a apărut primul grup, din şcoala generală, Marţienii, Rivoli Grup, al doilea, din liceu, şi în ianuarie ’73 Pro Musica. Şi de atunci, mână nene şi mână!


Prin ce se deosebeşte Pro Musica în contextul anilor respectivi? Atunci au apărut multe trupe bune, fiecare cu identitatea ei, nu ca azi când e plin de clone. Care era identitatea Pro Musica?
Noi când am debutat, în primii doi ani de performanţă, am fost o trupă de folk progresiv, o trupă cu instrumente acustice predominante, împănate cu altele electronice, cu vioară electrică, cu bas, cu claviaturi. Doru Apreotesei cânta deja la claviaturi. Nu chiar unplugged-ul de mai târziu, dar ceva pe acolo cumva, un semi-acustic. Apoi, din toamna lui ’78, când eu am refăcut Pro Musica, cu tentă de trupă rock, unul dintre elementele care ne individualizau era prezenţa instrumentelor acustice în discursul rock al trupei.

Ce sau cine v-a influenţat?
N-am luat de la alţii, dar sigur că ascultam. Ne plăceau pe vremea aceea, şi mie şi lui Dixie, care compuneam în trupă, Jethro Tull, Beatles – nu se pune problema! - , Pink Floyd, Genesis, Yes. Erau câteva dintre trupele pe care le ascultam foarte frecvent pe atunci. De asemenea erau elemente de prelucrări, dar nu atât de folclor românesc, cum făcea Phoenix. Noi, în perioada Pro Musica, aveam elemente de folclor din zona asta de întrepătrundere: Banatul românesc, Banatul sârbesc, zona dinspre Balcani cumva. Deci era un fel de rock, cu elemente balcanice şi instrumente acustice, de multe ori apărând din senin. Probabil aceste două dimensiuni au creat o notă de originalitate şi ne-au definit într-un fel. Aşa văd eu acum, când mă uit în spate la ceea ce a fost.

Era mult mai dificil decât azi să ai o trupă de rock, mai ales că exista opoziţia regimului. Cum aţi reuşit să supravieţuiţi, cu toate şicanele la care eraţi supuşi?
Era într-adevăr un meci permanent cu cenzura, cu dictatura comunistă, cu regimul. În general mişcarea rock nu era privită cu ochi buni de regimul comunist. Trupele ajunse la o anumită notorietate, care aveau deja un nume, reuşiseră să se impună, poate nu prin apariţii de televiziune, pentru că la televiziune trebuia să-ţi tunzi părul... Atunci era moda cu părul mare. Generaţia mea, generaţia flower power, generaţia hippie, o mare parte dintre noi purta părul mare. Atât noi, ca muzicieni rock, cât şi cei care formau publicul nostru, cei pentru care cântam. Or la televiziune trebuia să-ţi prinzi părul cu agrafe, chestie pe care n-o prea agream noi. Notorietatea ţi-o câştigai prin spectacole, atâtea câte puteai să dai, şi într-un fel şi prin imprimările radio. Cum spuneam la început, era un meci permanent între cenzură, între cei care supravegheau şi noi, trupele, care eram consideraţi un fel de paria ai societăţii. Cenzura era foarte grijulie, foarte atentă şi foarte vigilentă ca nu cumva vreo parte a unui text să aducă atingere cuceririlor socialismului, ideologiei la care trebuia să aderi. Era o permanentă luptă între ei şi noi, ei având în mână pâinea şi cuţitul, noi atuul că suntem tineri şi nealiniaţi. Pentru că nu am fost aliniaţi. N-am fost nici membri de partid, n-am scris nici texte la comandă pentru congrese şi pentru toate manifestările lor ideologice. Eram un rău necesar pentru ei. Acum dictaturii ideologice i s-a suprapus cea financiară. Astea sunt problemele pe care le are o trupă acum. Atunci era invers, mai aveai un bănuţ, mai strângeai, dar nu aveai ce să faci cu el, n-aveai de unde să cumperi instrumente... Au fost vremuri grele. Dar şi frumoase, în acelaşi timp. Aveam idealuri, aveam onoarea de golani, aveam putinţa de a schimba între noi energii pozitive când ne întâlneam, de a mânca împreună din aceeaşi coajă de pâine, de a o împărţi dacă trebuie şi putinţa de a aştepta cu mare încredere şi mare speranţă fiecare întâlnire cu publicul. Şi să nu uităm că în decembrie ’89, la acea schimbare, pentru că a fost totuşi o schimbare, cei care au fost în primele rânduri, o mare parte dintre cei care au murit, au fost tinerii sălilor de concert rock. Ei au fost cei care în întunecimea sălii îşi descătuşau sentimentele, erau mai liberi acolo, când începea spectacolul, şi ei au fost cei care în Timişoara - şi sunt convins că şi în Bucureşti - au făcut lucruri extraordinare. Această generaţie pentru care noi am cântat. Şi mă bucur că s-a întâmplat aşa.

În Bucureşti primul mort al revoluţiei chiar are scris pe crucea din Cimitirul Eroilor: „Mihai Gâtlan, rocker”. Dacă tot am ajuns aici: cunosc mulţi oameni, dintre care unii nu ştiu prea multe despre Pro Musica şi despre tine, care însă au cu siguranţă în minte refrenul acelor zile, piesa „Timişoara”. Cum ai ajuns în mijlocul întâmplărilor de atunci?
Google, „Ilie Stepan” şi pot să afle mai multe. Dacă interesează pe cineva, categoric. Piesa „Timişoara” s-a născut ca o suflare, ca o adiere, ca o palmă, ca o pată de energie, în memoria celor care şi-au dat viaţa şi dintre care mulţi nici măcar nu au cruce la cimitir, pentru că au fost arşi. E ceva diferit faţă de restul muzicii pe care am scris-o la viaţa mea, muzică de teatru, muzică de film, rock... Mai ascult din muzicile mele, mai ales când îmi vin prietenii. În rest, dacă sunt singur, nu prea ascult, pentru că mă gândesc la ce urmează să fac mai departe. Dar totdeauna când ascult aş mai avea ceva de adăugat, aş mai schimba ceva. Piesa „Timişoara” este singura la care n-aş mai modifica nimic. Este ca o respiraţie. S-a născut fără nici un „pre-gând”, fără nici un plan de acţiune. Am simţit că trebuie să o scriu şi a ieşit aşa cum se ştie. Am înregistrat-o în primele zile din ianuarie 1990, am cântat-o atunci la Timişoara şi la Bucureşti, într-un concert la Sala Polivalentă. Piesa se cântă şi acum când, într-adevăr, mulţi nici nu mai ştiu cine a compus-o. Dar e ok. Este un prinos de recunoştinţă pentru cei care nu mai sunt şi pentru cei care sunt şi au făcut lucruri fantastice, de eliberare sufletească şi de credinţă şi mulţumire lui Dumnezeu pentru că ne-a ajutat pe mulţi dintre noi, care am fost pe străzi atunci. Şi probabil că pe cei mai buni i-a luat sus.

Ce impact au avut evenimentele din ’89 asupra mişcării rock de la noi în general şi asupra activităţii tale în special? S-a produs ceva spectaculos?
Asupra mişcării rock în general poate că n-au avut impactul pe care îl visam noi. Cel puţin la nivelul punţii între noi şi Europa. La ora actuală, acum, când vorbim, ar trebui să avem cel puţin 4-5 grupuri de renume european. Aşa ar fi normal, pentru că sunt muzicieni... Deocamdată nu avem aşa ceva. Nu avem pentru că imediat după ’90 mulţi dintre actorii principali s-au retras, au rărit-o cu spectacolele – vorbesc despre trupele cunoscute - , încercând să facă altceva, în alte domenii, ale muzicii şi nu prea. A intrat această goană după bani, această instaurare a dictaturii financiare, care spune că pentru economia unui spectacol e mult mai uşor să iei 2-3 piţipoance care arată foarte bine, să le urci într-o maşină, să le construieşti un CD cu piese, să investeşti câte ceva şi să circuli dintr-o sală în alta. Le pui negativul... sau pozitivul, ei sau ele cântă şi gata. Pe când la o trupă de rock este un întreg mecanism care trebuie să se mişte. Oameni, rockeri, ingineri de sunet, personal auxiliar etc. La noi au mai rămas câteva trupe de notorietate, cam tot alea, care mai ţin steagul sus. Şi vine şi generaţia din urmă, dar e foarte greu. Aici este şi o mare durere. Noi, cei din generaţia mea, suntem prezenţi în dicţionare de specialitate, avem, fiecare în domeniul lui, o zonă a muzicii în care ne mişcăm, unde suntem în largul nostru. Dar generaţia tânără de muzicieni are nevoie de nişte condiţii, până la urmă. Pentru că mulţi renunţă, mulţi pleacă afară, nu mai pun mâna pe instrumente. Şi mulţi dintre ei ar merita atenţie pentru ceea ce fac. Un alt aspect al neputinţei noastre de a atinge zona europeană a clasamentelor – şi nu neapărat a clasamentelor, cât a notorietăţii – este şi faptul că nu prea se individualizează trupele. Se cam repetă. Unii cântă după alţii şi aşa mai departe. Nu este originalitate, nu este nimic nou care să facă o breşă. Prin asta faci breşa în clubul acela select. Ajungi, îţi faci intrarea, ei te văd şi rămân surprinşi. „Da domnule, am sosit, eu sunt trupa din România, am intrat şi eu în clubul vostru.” Ca să faci asta trebuie să aduci ceva. Citeam un articol acum câţiva ani şi mi s-a întărit convingerea discutând cu nişte specialişti din Anglia despre problemă, că una dintre trupele româneşti care este bine văzută pentru originalitate este Zdob şi Zdub. Nu întâmplător. Cântă nişte lucruri care îi particularizează şi îi fac originali. Pleacă de la folclorul moldovenesc şi fac lucruri bune. Asta trebuie să facem. Nu neapărat să cânţi folclor, dar să aduci lucruri originale. Orice gen cânţi. Despre mine ce pot să-ţi spun? Din 1995 am ales drumul muzicii de fuziune, cu grupul meu de studio, Stepan Project. Am început în 1995 lucrul la un plan foarte îndrăzneţ şi iaca, acum, după 15 ani, sunt aproape pregătit să termin lucrarea. În ’96 am lansat „Sensul vieţii”, prima parte a „Trilogiei sensului vieţii”, în 2001 „Undeva în Europa” şi acum, anul acesta, termin triplul-album „Lumina”, care este partea a treia a trilogiei. Scriu muzică de fuziune, cânt alături de foarte mulţi muzicieni, pornind de la muzica arhaică, de la cea cu influenţe populare, luată de la muzicieni-ţărani care cântă la tot felul de instrumente tradiţionale, până la free jazz. Trecând prin operă, prin muzică simfonică, prin jazz şi, categoric, ca punct central al întregii ecuaţii, muzica rock. Pentru că eu cânt la chitară şi clasic, cânt în mai multe maniere, dar mă consider un muzician rock la origini.

Să intrăm un pic în detaliile „Sensului vieţii”. Am văzut şi o schimbare de tematică la nivelul versurilor şi al întregului concept. E o introspecţie, o analiză mai profundă a persoanei şi a contextului spiritual-cultural în care trăieşte, o orientare către Dumnezeu. Poţi detalia?
Ai surprins foarte bine nişte direcţii prin întrebarea ta. Muzica, în opinia mea, este în primul rând o formă de energie, o energie pozitivă. În muzica pe care o scriu eu, conceptual există trei mari dimensiuni: dimensiunea credinţei, dimensiunea ancestralului, a originii, a pământului pe care calci şi care este de mii de ani tot acolo şi dimensiunea urbană, contemporană, de zi cu zi. Între aceste trei dimensiuni se scriu toate energiile noastre, înmagazinate în piesele pe care le lucrăm. Eu sunt un om cu credinţă în Dumnezeu şi nu pot să concep că un artist adevărat este un om fără credinţă. Nu este nevoie să fie credinţa lăcaşului prin care să treci neapărat zi de zi. Eu merg şi la biserică, dar este vorba despre ceea ce porţi în tine, creator fiind, ceea ce simţi că trebuie să dai celor pentru care scrii şi până la urmă să întorci din ceea ce ai primit. Pentru că noi, cei care scriem muzică şi în general orice om care are o activitate creatoare, care creează ceva, de la cuvânt la te-miri-ce, este clar că avem un dat, un dar pe care l-am primit. Şi trebuie să-l dăm mai departe.

Proiectul fiind foarte complex, există vreo posibilitate de a-l transpune live?
Proiectul e foarte complex, într-adevăr. Eu am cântat în momentul integrării în Uniunea Europeană, 2006 spre 2007. În Piaţa Operei, în noaptea cu pricina, la cumpăna dintre ani a fost un concert care s-a numit chiar „Undeva în Europa”, cu piese de pe „Undeva în Europa” şi de pe „Sensul vieţii”. Pentru acest triplu-album, „Lumina”, mă gândesc la un concert. Greu de făcut pentru că, aşa cum ai spus şi tu, e un material complex. Ar merita însă şi cred că o să-i facem un concert. De asemenea mă gândesc ca după ce apare materialul sub formă de CD să facem o ediţie limitată „pour les conaisseurs”, cu mixaj 5. 1. Muzica noastră se pretează la un asemenea mixaj, pentru că sunt multe pasaje instrumentale, multe conotaţii, foarte multe teme care apar şi dispar, şi într-un 5. 1 parcă e mai mult spaţiu. Trebuie să-ţi spun şi că fiecare dintre cele 33 de piese ale „Luminii” are un simbol, o imagine. Un desen, o fotografie, un suport de imagine care este fotografia oficială, dacă vrei. Pornind de la ideea asta, m-ar atrage foarte tare ca albumul „Lumina” să aibă propriul lui film. Un fel de montaj de imagini, un fel de story la ceea ce vrea să spună. Sunt direcţii subsidiare care pleacă din aceeaşi matrice, dar pentru început important este ca, după 8 ani de lucru, să reuşesc să termin pur şi simplu varianta de triplu-CD a lucrării.


Vorbeam despre origini, despre România, despre schimbările de aici. Mulţi muzicieni, chiar şi din generaţia ta, s-au îndepărtat la un moment dat de România, ca spaţiu şi ca atitudine. Recent Dan Andrei Aldea spunea că nu mai vrea să aibă legături cu nimeni din România, Nicu Covaci ba se întoarce, ba pleacă. Tu văd că eşti aici şi că eşti bine. Nu te-ai gândit niciodată să pleci? Ce te reţine aici?
Întrebarea asta presupune un răspuns foarte complex. Încerc să-l dau pe scurt. În primul rând, în opinia mea, ca artist care ai ceva de spus nu ai voie să te laşi înfrânt de realitatea imediată. Dacă ai nişte ancore puternice în pământul pe care calci... Vorba poetului, dacă dai cu o ţeapă sau cu o rangă în pământ, s-ar putea, dacă faci o groapă adâncă, să dai de nişte oase albe, cum a zis Ioan Alexandru. Oasele strămoşilor tăi. Şi dacă ştii pe ce calci, dacă ai privirea îndreptată spre cer, te uiţi şi apoi pleci capul şi te gândeşti la Dumnezeu cu capul plecat, nu te pot înfrânge realităţile astea şi lucrurile urâte prin care treci. Pentru că aşa este! Exemplele pe care mi le-ai dat – şi nu sunt singurele - , tipul ăsta de reacţie, la o analiză urban-contemporană, e o reacţie absolut normală. Dar de aici până la a-ţi tăia singur rădăcinile, printr-un efort de voinţă personală, mi se pare un drum cam lung. Şi repet, ajungi la aşa ceva, ajungi să fii copleşit şi ai o singură variantă: să dai cu palma, să dai totul la o parte şi să-ţi vezi de drumul tău. Dar asta se întâmplă pentru că nu ai cele două pârghii. Dacă nu mă întrebai îţi strecuram eu ideea, pentru că totdeauna o strecor: dacă n-aş fi un om pozitiv şi dacă n-aş avea bucuria asta de-a face muzică, dacă ar fi să mă ghidez doar după ce văd şi după ce mi se întâmplă mergând pe stradă, atâtea nimicnicii, n-aş mai putea să scriu o virgulă muzicală. N-aş mai scrie o virgulă dacă m-aş încărca de toate astea. Mă încarc şi eu de ele pentru că nu sunt mulţumit de foarte multe dintre cele ce se întâmplă acum. Şi nu pentru mine, pentru generaţia tânără de muzicieni şi de cetăţeni ai acestei ţări. Dar asta este una, iar dacă mă întreabă cineva aşa cum m-ai întrebat tu eu o spun, şi alta este că eu nu-mi voi pierde echilibrul. Nu-mi voi tăia singur rădăcinile niciodată. Pentru că, repet, am bucuria de a mă gândi la bunicii mei, la toţi bătrânii şi oamenii de mare rezonanţă pe care i-am cunoscut, de a mă gândi şi la cei care au murit în puşcăriile comuniste, la seva aceasta de oameni de mare forţă, pe care nu i-am cunoscut dar despre care am citit. Am – cu asta trebuia să încep – raportarea la Dumnezeu. Pentru asta stau aici şi nu mă poate lua nimeni. Mă duc şi mă reîntorc. Asta este tot. Astea sunt raportările mele. Ei nu au aceste raportări – oamenii despre care mi-ai spus tu şi mai ştiu şi eu alţii. Şi atunci ai o „şansă” de a îmbătrâni urât.


Vorbeai mai devreme despre dictatura factorului financiar. E o problemă pe care mulţi o folosesc ca scuză pentru a face compromisuri: „cânt muzică la minima rezistenţă sau scriu piese pentru nişte fătuce sumar îmbrăcate fiindcă trebuie să trăiesc, trebuie să mănânc şi eu”. Cum se poate trăi totuşi fără compromis, fără să te înjoseşti?
Păi se poate trăi, cum s-a trăit şi în sistemul comunist. Nu toţi au făcut compromisuri. Vorbesc acum despre oamenii de cultură, scriitori, artişti, muzicieni, pictori şi aşa mai departe. Nici atunci nu au făcut toţi compromisuri, dar au fost oameni care au făcut compromisuri şi au dus-o mai bine, au avut avantaje. Şi acum este la fel. Sunt oameni care fac compromisuri, unele nu jenante, ci dizgraţioase, ca să nu folosesc alt cuvânt. Sinecuriştii, oamenii care au de plătit o sinecură pe care o primesc. Nişte posturi foarte avantajoase, nişte retribuţii... Vorbesc la nivelul instituţiilor de stat. Oameni remarcabili. Nu le dau numele pentru că am de scris nişte lucrări acum şi nu vreau, n-am timp să mă judec cu ei, să mă cheme pe la tribunale. La nivelul celor despre care mi-ai pomenit tu şi despre care vorbiserăm mai înainte, la nivel de muzicieni, de compozitori, de oameni care parcurg tipul ăsta de demers artistic la minima rezistenţă, în sensul de a face ceva pentru bani şi atât, este la fel ca până în ’89. Trăiesc mai bine, au bani mai mulţi, au maşini. Cum se poate face artă fără compromis? Simplu: făcând-o. Şi strângând din dinţi pentru că nu ai banii pe care-i are X sau Y. Pentru că din păcate cei care aleg să meargă pe drumul acesta încă au mult de strâns din dinţi.

Pe un tânăr muzician de la noi care vrea să pornească pe calea aceasta ce l-ai sfătui?
Sigur că aş fi tentat să-i spun să strângă din dinţi, să meargă înainte şi să rupă norii. Dacă se poate, sigur că asta trebuie să facă. Să nu facă niciun compromis. E uşor de sfătuit, mai greu de făcut. Eu n-am făcut compromisuri, dar nici nu pot să spun că e un exemplu pe care l-aş da pentru fiecare. Nu ai o viaţă confortabilă din punctul de vedere al comparaţiei. Constaţi că şi tu ai o maşină, şi tu ai o cutare, şi tu ai o casă de vacanţă, dar unul are cu 60 de camere – am făcut o exagerare voită - , a ta este cu două. Dacă nu eşti tributar raportării de zi cu zi faţă de ce are altul, merge. Este absolut ok. I-aş sfătui să încerce să aibă verticalitate şi să încerce dimineaţa să discute cu ei înşişi. În intimitatea dimineţii. Dacă la 2-3 zile sau în fiecare zi când te uiţi în oglindă poţi să te priveşti, înseamnă că eşti ok. Să ştie să strângă din dinţi şi să urmeze drumul pe care şi-l propun. Oricum drumul cel mai sănătos şi cel mai pozitiv energetic este cel în care laşi compromisul şi faci ceea ce ştii, atât cât ştii să faci, să dai din tine. Ăsta ar fi idealul. Partea financiară nu e lăsată deoparte, nu vreau să fiu greşit înţeles, dar să n-o pui niciodată pe primul plan, să nu te gândeşti: „Câştig, nu câştig? Fac asta în funcţie de cât câştig.” Urmează-ţi drumul.

Pe această notă punem punct şi virgulă şi vom continua discuţia cu ocazia lansării albumului.
De acord. Dumnezeu să ne ajute pe toţi şi multă sănătate pentru cei care citesc în ţara asta şi care citesc şi revista.

Foto: Diana Grigoriu
(Acest interviu a fost publicat pe site-ul revistei Maximum Rock Magazine, www.promusicprod.ro/maximumrock )

Citind "Scara" (V)

„Atunci când gândul te îndeamnă a cerceta sau a critica pe povăţuitorul (adică duhovnicul – n. n.) tău, dă-te înapoi ca dinaintea curviei; acestui şarpe să nu-i dai nici o libertate, nici un loc, nici o intrare, nici un început. Ci spune acestui balaur: ‚O înşelătorule, nu mie mi s-a dat a judeca pe mai marele meu, ci lui a mă judeca pe mine; nu eu am fost pus judecătorul lui, ci el al meu’.” (Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul IV)
Socotesc că aceste cuvinte sunt limpezi şi fără echivoc. Şi tocmai de aceea mai greu de purtat decât altele. De câte ori nu am trecut şi nu trecem prin ispita de a ne judeca duhovnicul: că e prea aspru sau, dimpotrivă, prea îngăduitor (iar aici se vede mândria noastră ascunsă, căci ni se pare că suntem duhovniceşti şi am avea nevoie de canoane grele, fiind aproape jigniţi de o vorbă simplă, de un cuvânt uşor de îndreptare); că ne descoase prea mult sau că nu ne întreabă nimic, lăsându-l pe fiecare să-şi spună singur păcatele; că e prea detaşat de lume, de viaţa de zi cu zi, pentru a-i înţelege problemele sau că are un trai cam lumesc, aşa că nu poate fi un bun povăţuitor spre cele înalte. Şi câte şi mai câte.
Nu există portretul duhovnicului desăvârşit. Duhovnic desăvârşit este Hristos, dar nici El nu se poartă la fel cu toţi cei pe care-i întâlneşte şi care Îi cer ajutorul. Unuia i-l dă imediat, pe alta o amână, ba chiar o ocărăşte un pic, spre a le arăta tuturor marea ei credinţă şi înţelepciune. Pe cei zece leproşi îi vindecă pe loc, deşi ştia dinainte că nouă dintre ei vor fi nerecunoscători, în timp ce marelui Său apostol, Pavel, îi refuză o cerere, lăsându-l să fie chinuit de un ghimpe în trup, „căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune” (II Corinteni 12, 9). Deci în cele ale povăţuirii duhovniceşti, comparaţia nu-şi are locul. Ca în medicina autentică, fiecărui bolnav i se potrivesc alte leacuri, după felul bolii şi al metabolismului.
Duhovnicia este un har. Cel care a ajuns povăţuitor de suflete va da socoteală în faţa lui Dumnezeu Însuşi pentru modul în care le-a îndrumat. De aceea, dacă am avea credinţă, am înţelege fără greutate că prin duhovnic Hristos ne iartă cu adevărat păcatele şi că nu vorbim despre iertare în sens pur juridic, doar ca despre o prescriere, ci de înlăturare a rănilor spirituale produse de ele, ca atunci când un medic, vindecând boala, înlătură din trup şi slăbiciunea produsă de ea. Iar pe de altă parte, datoria dar şi interesul nostru sunt să ne lăsăm îndrumaţi de duhovnic. Pentru că taina aceasta este atât de mare, încât chiar de va greşi el, noi rămânem curaţi. Desigur, discernământul nu trebuie să dispară. Un Sfânt Părinte spune că atunci când duhovnicul ne sfătuieşte să facem ceva împotriva lui Hristos şi a învăţăturii ortodoxe, nu-i mai datorăm supunere. Dar este singura excepţie. În Pateric se vorbeşte despre un bătrân care i-a poruncit ucenicului său să planteze un copac cu coroana în pământ şi rădăcinile în sus. Şi pentru supunerea ucenicului, Dumnezeu a făcut copacul să înflorească, pentru că ascultarea aceluia fusese mai presus decât calculele logicii omeneşti. Iar Dumnezeu, ştim bine, fără să nesocotească logica noastră, nu este câtuşi de puţin determinat de ea.
Mai există însă şi o altă latură a ascultării, asupra căreia insistă părintele Rafail Noica. Dacă în lume duhovnicii buni s-au împuţinat, unul dintre motive este că sunt tot mai puţini ucenici buni. Ne-am obişnuit să privim spovedania ca pe un act magic. Mergem, spunem ce avem pe suflet, preotul rosteşte o formulă şi, ca la atingerea unei baghete, păcatele au dispărut. Dar uităm de pocăinţă şi de conlucrare. Sigur că Hristos ar putea să ne ierte direct. Este ceea ce ne reproşează sectanţii de toate felurile. De ce nu-I spunem în gând lui Dumnezeu tot ce am greşit, iar Dumnezeu să ne dea iertare? Ce, Dumnezeu are nevoie de preoţi şi episcopi şi duhovnici ca să ierte? Nu, vom răspunde, nu are. Noi, în schimb, avem. Pentru că omul e alcătuit din trup şi suflet şi de multe ori trăim mai degrabă în planul trupesc decât în cel duhovnicesc. Puţini dintre noi trăiesc la modul deplin prezenţa lui Hristos. În schimb prezenţa celuilalt – a duhovnicului în cazul de faţă – ne apare mult mai puternică. Prin el avem acces mai lămurit la trăirea relaţiei interpersonale. Noi lui Hristos îi spunem păcatele, dar avem în faţa noastră un om, pentru a nu ne pierde în abstracţiuni. Pentru a simţi pe cineva cu adevărat aproape, cu adevărat privindu-ne, este necesară prezenţa fizică evidentă. În plus, mântuirea nu e individuală, ci comunitară. De aceea iubirea lui Hristos către noi şi iubirea noastră către Hristos trec mereu prin iubirea aproapelui. Şi tot de aceea, pentru a avea un bun duhovnic, trebuie să ne rugăm pentru el. Puterea rugăciunii noastre a scăzut, viaţa noastră nu e nici fierbinte, nici rece, credinţa ne e oscilantă, dar cu toţii am vrea să avem un duhovnic de talia Sfântului Serafim de Sarov, care eventual să ne şi spună doar ce ne convine să auzim. Şi nu înţelegem că nici de ar fi duhovnicul nostru un sfânt nu am putea vedea sfinţenia din pricina nepăsării noastre, sau de am vedea-o, nu ne-ar folosi prea mult dacă am rămâne nepăsători. Parcă am putea spune, parafrazând o zicală răspândită, că fiecare credincios are duhovnicul pe care îl merită. Dar, din fericire, nu e chiar aşa, pentru că Dumnezeu nu ne dă după merit ci după nesfârşita Sa milostivire. Iată de ce nu se cuvine să judecăm duhovnicul, ci să ne rugăm ca Dumnezeu să-l lumineze pentru a ne da sfaturile mântuitoare. Şi dacă ne gândim că totuşi ar putea să fi greşit pe undeva, să ne întrebăm ce am făcut noi pentru a dobândi un sfânt ca povăţuitor.

Câteva întrebări. Falimentul grecesc şi graba unora de a adopta euro în România

Singura ţară ortodoxă europeană mai mare peste care nu a căzut Cortina de Fier, Grecia, e în pragul falimentului.
Alături de ea, Irlanda, o ţară cu profunde rădăcini catolice.
În situaţii asemănătoare, Spania şi Portugalia, odinioară bastioane ale catolicismului, cu o puternică trăsătură religioasă în cultură şi istorie.
E o coincidenţă?

Analiştii economici spun că Grecia va primi până la urmă banii de care are nevoie, dar asta va însemna, pentru o vreme cel puţin, pierderea autonomiei. Ce atitudine vor avea noii stăpâni ai Greciei faţă de Muntele Athos?
Şi de ce insistă unii ca România să adopte cât mai repede euro?