La revedere, domnule preşedinte... interimar

Puteţi să vă întoarceţi acum într-un orăşel de provincie, revenind la prima iubire. Să le predaţi elevilor istoria, să le povestiţi despre paradoxurile ei. De pildă, despre oamenii care vorbesc despre credinţă şi neam şi se aliază cu socialiştii. Şi nu va fi nevoie să le spuneţi neapărat şi despre cum aţi ieşit dumneavoastră din această istorie prin acelaşi loc pe care aţi încercat să intraţi: pe uşa din dos. Am o singură veste proastă. Cel care vă dă coşmaruri şi care v-a mai învins odată s-ar putea să vină alături de dumneavoastră în curând, tot pe uşa din dos. Poate, cu anii, asperităţile se vor nivela şi veţi putea să staţi cândva de vorbă despre vremurile în care vă confruntaţi pe scena politică. Dar aceea va fi o discuţie personală, care nu va avea nicio relevanţă pentru poporul român. Dumneavoastră, ca politician, deja nu mai aveţi niciuna. La revedere, domnule preşedinte interimar. Cu bine!

Deratizarea

Morţii-vii ai unei epoci pe care o credeam apusă ne bântuie iarăşi zilele şi ţara. Pentru că, dincolo de realitatea lor personală, toţi cei strânşi în jurul stindardului şobolanului tricefal – psd, pnl, pc – sunt o armată de „zombies”, fantome ale unui imperiu apus, distrugând totul în calea spre putere. Şi dacă în disputa dintre două clanuri mafiote alegi să rămâi deoparte, un Varujan Vosganian, altădată speranţă a dreptei, azi unul dintre groparii ei, te va numi „tupilat”. Dar în amintirea tuturor morţilor celor cincizeci de ani de comunism, a martirilor din decembrie 1989, a victimelor mineriadelor, a celor cenzuraţi, ameninţaţi şi bătuţi, avem datoria de a nu ceda în faţa usl. Nu pentru Băsescu şi ai lui, nu pentru mişcări-fantomă izvorâte din mlădiţa pdl, nu pentru Europa, ci pentru propriile noastre conştiinţe. Chiar dacă clica Iliescu-Năstase-Ponta-Antonescu-Voiculescu pare să controleze totul, e vremea să ne amintim cuvintele lui Churchill, citate în „Jurnalul fericirii” de N. Steinhardt: „Va fi război. Praf şi pulbere se va alege din imperiul britanic. Iar eu simt că întineresc cu douăzeci de ani.” Cât mai avem energie, să luptăm. Şi să ne rugăm ca atunci când ne vor lăsa puterile, mâna lui Dumnezeu să ne susţină. Ce e de făcut? Un singur lucru: FIGHT THEM ’TIL WE CAN’T!

Dacă aveaţi vreo îndoială...

Dacă aveaţi vreo îndoială în privinţa rolului activ pe care Ion Iliescu îl joacă în USL şi în actuala luptă politică, este suficient să vă uitaţi la prezenţa lui mediatică din ultimele zile. După ce a fost unul dintre primii care au votat duminică - deşi, Dumnezeu să mă ierte dacă greşesc, nu cred că se grăbea să ajungă la Sfânta Liturghie - acum este unul dintre cei mai vizibili luptători în favoarea validării referendumului eşuat. Într-un interviu acordat RFI şi-a expus tranşant punctul de vedere, încercând să pună presiune pe Curtea Constituţională. Acum declară că se pregăteşte să trimită o scrisoare deschisă aceleiaşi Curţi, în care să-şi expună punctul de vedere privind numărul real al cetăţenilor României. Scopul este acelaşi, validarea referendumului eşuat. În cazul în care cineva îşi făcea iluzii privind trecerea "bătrânului bolşevic" pe linie moartă, acum poate să vadă singur cum stau lucrurile.

Prodromiţa

Astăzi în calendarul ortodox al Bisericii noastre este amintită Cinstirea Sfintei Icoane Prodromiţa din Muntele Athos. Pare o menţiune printre atâtea altele, însă icoana aceasta este o mare mângâiere şi un mare ajutor pentru românii atât de încercaţi. Prodromiţa este o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul, aflată la Schitul românesc Prodromu – de unde îi vine şi numele – din Sfântul Munte. Acest schit a fost ctitorit în secolul al XIX-lea de doi călugări români, Nifon şi Nectarie. În biserică era nevoie de o „icoană împărătească” a Maicii Domnului, adică una dintre icoanele mari care stau în dreapta şi în stânga altarului. Pentru pictarea acesteia, cei doi părinţi au tocmit în 1863 un pictor din Iaşi, pe numele său Iordache Nicolau, deşi grecii le spuneau că sunt şi la ei destui iconari iscusiţi. Unii chiar râdeau de călugării români, care au rămas însă neclintiţi în hotărârea lor. După canoanele vechi – pe care astăzi prea puţini pictori, mai ales de la oraşe, le mai respectă – Iordache Nicolau ţinea post şi se apuca de lucru pe nemâncate, iar când i se făcea prea foame, se oprea şi relua a doua zi. Toate au mers bine până când lucrul a ajuns la chipurile Maicii Domnului şi al Pruncului Iisus. Aici pictorul nu a mai putut continua să lucreze. Nu reuşea deloc să zugrăvească feţele şi la un moment dat a vrut chiar să strice icoana şi să o refacă, prilej pentru greci de a lua din nou în batjocură ambiţia românilor de a aduce un pictor din ţară. Dar ctitorii schitului au acoperit icoana şi s-au rugat. Iar a doua zi s-a arătat minunea: acolo unde nu era nimic au apărut chipurile frumos pictate. De atunci această icoană a dobândit şi numele de „nefăcută de mână omenească”. Şi până astăzi ea este la loc de cinste, într-un mic paraclis din schitul care între timp este suficient de mare pentru a putea fi socotit mănăstire. Această icoană este pomenită astăzi în calendarul nostru, iar existenţa ei este o mărturie a puterii făcătoare de minuni a lui Dumnezeu şi a grijii pe care o are Maica Domnului faţă de români. Fie să ne întoarcem feţele spre chipul nefăcut de mână şi pe modelul lui ceresc, în aceste vremuri când lumea toată şi ţara noastră trec prin grele încercări. Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi!

Victoria

Azi serbăm iar victoria Şi îndoiala se ascunde în gând Azi serbăm iar victoria Moralul e un struţ cu capul în pământ Te întrebi dacă vezi vreo schimbare Te întrebi dacă vezi vreo schimbare Te întrebi dacă vezi vreo schimbare La oamenii din jur Azi serbăm iar victoria Hingherii dorm şi câinii latră-n mahala Azi serbăm iar victoria Cu oborocul car lumină şi pe strada mea Te întrebi dacă vezi vreo schimbare Te întrebi dacă vezi vreo schimbare Te întrebi dacă vezi vreo schimbare La oamenii din jur Zic vouă, celor fără de prihană Zic vouă, păcătoşi cu chip smerit Zic vouă, luptătorilor cu pieptul rană Şi ţie, politruc nenorocit Zic vouă, care-aveţi încă puterea De-a scoate răul care zace-n voi Voi, care vă agonisiţi averea Ca vagabonzii scormonind gunoi Azi serbăm iar victoria Şi îndoiala se ascunde în gând Azi serbăm iar victoria Moralul e un struţ cu capul în pământ Te întrebi dacă vezi vreo schimbare Te întrebi dacă vezi vreo schimbare Te întrebi dacă vezi vreo schimbare La oamenii din jur http://www.youtube.com/watch?v=iBFIuXZ1OBE&feature=related

Scurt şi la obiect despre starea politicii

Aici: http://c-tarziu.blogspot.ro/2012/07/pe-cind-va-fi-detinut-politic-si-micul.html

Despre şanse şi alegeri - locale!

Când intru într-o încăpere cu oameni, fie sală de conferinţe, fie magazin, fie sală de curs, fie holul blocului, spun „bună ziua”. Unii îmi răspund, unii nu. Mi-aş dori o lume în care toţi să salute. „N-ai şanse”, mi se spune. Dar eu îmi văd mai departe de ce am învăţat. Când trec pe lângă o biserică, mă închin. Mi-aş dori ca toată lumea să-şi aducă aminte de Dumnezeu măcar câteva secunde pe zi, când vede un lăcaş de cult. „N-ai şanse”, aud din nou. La magazin sau la casa de bilete, spun „vă rog” şi „mulţumesc”, chiar dacă vânzătoarea se uită la mine cu privire de hienă care pare să-mi reproşeze efortul la care o supun. Dacă dau peste cineva pe stradă sau în autobuz – ceea ce mi se întâmplă des, căci sunt o culme a neîndemânării – îmi cer scuze. Alţii care dau peste mine se uită urât, eventual mă şi înjură că le-am stat în cale. Dar sunt şi unii care, în virtutea unui bun obicei învăţat acasă, îşi cer la rândul lor scuze. Sunt multe lucruri pe care le fac nu pentru că aş fi cine ştie ce om bun sau virtuos, ci dintr-un minim bun simţ, exterior, dacă vreţi, dar care mă ajută cumva să trăiesc fără să mă sufoc. Sunt primele lucruri pe care le-am învăţat de la mama şi tata, de la bunici, de la şcoală. Să nu-i spun unei femei sau unei fete „fă”, să nu arunc hârtii pe jos, să nu mă scarpin în public în părţile intime. Dacă toată lumea ar face la fel, nu sunt sigur că am trăi într-o lume mai bună, dar cu siguranţă ar fi mai multe premise să întemeiem una. Să pornim de aici la lucrurile mai importante: a nu te amesteca în vorbă când te depăşeşte subiectul, a-l asculta respectuos şi pe celălalt, a nu-l împroşca pe aproapele tău cu flegme doar pentru că nu-ţi împărtăşeşte părerea, a vedea în cel de lângă tine omul înainte de interesele ascunse şi defectele pe care i le cunoşti sau doar i le bănuieşti. Toate astea se creează pas cu pas, sau, cine ştie, dintr-o dată, după cum ne scoate Dumnezeu în cale moduri de a fi mai buni. Aş vrea ca lumea să înţeleagă aceste lucruri, aş vrea să le înţeleg şi eu şi să mă judec aspru atunci când le mai uit, când îmi mai scapă vreo înjurătură de faţă cu un copil sau când, grăbit, ies din magazin fără să mai spun „mulţumesc”. „N-ai şanse”, mi se repetă la nesfârşit. Şi totuşi mă încăpăţânez să merg pe calea mea. Şi văd că, dincolo de mârlănia generalizată, peste tot sunt oameni care se comportă civilizat. Poate nu tot timpul. Poate clipa de politeţe e o oază într-o viaţă de nepăsare şi mitocănie. Dar în şansa acestei oaze cred azi. Şi în numele ei merge la vot şi îl aleg pe Nicuşor Dan. „N-are şanse”, îmi râd unii în nas. Mă scuzaţi, eu cred cu încăpăţânare că are. Bună ziua!