Un cântec pe săptămână - Mark Knopfler, "Marbletown"

"The Ragpicker's Dream" (2002) este al treilea album solo al lui Mark Knopfler, cunoscut mai ales în calitate de chitarist şi solist vocal al grupului britanic Dire Straits. Knopfler este unul dintre cei mai apreciaţi şi versatili instrumentişti ai genului, unul dintre rarii chitarişti "electrici" care folosesc degetele în loc de pană şi foarte iscusit în a schimba registrul de la un rock accesibil dar cu certe valenţe progresive până la cântece impregnate de spiritul country. În acest gen sunt compoziţiile de pe acest album - country, folk şi blues, o muzică ideală pentru a ilustra lupta pentru supravieţuire a omului simplu (american, cel mai probabil), care între două drumuri mai punea mâna pe o chitară ca să-şi cânte amarul. "Marbletown" este un bun exemplu, o piesă care se întoarce la rădăcinile folclorului din care s-a născut ulterior rock-ul - armonie tradiţională de blues, stil de acompaniament care lasă loc vocii pentru a reveni cu tema în spaţiile dintre versuri şi un timbru răguşit şi "murdar" care nu ratează totuşi nicio inflexiune. Ca un fapt divers, observaţi pe câteva silabe finale mai lungi o asemănare, fie şi cât de vagă, cu James Hetfield, ceea ce întăreşte ideea susţinută de ani de zile, anume că liderul Metallica ar fi un bun cântăreţ de country.

Acest cântec este propunerea muzicală a prietenului Dan "Bitch" Bădescu.

 

Scurt şi la obiect despre Monica Macovei

Într-o analiză lucidă a recentelor alegeri, jurnalistul Mihnea Măruţă face un portret al candidatului Macovei în care sintetizează excelent trăsăturile unui tip de om politic care nu poate avea un grup solid de alegători dincolo de câţiva corporatişti şi câţiva intelectuali aflaţi într-un clopot de sticlă. Spune Mihnea Măruţă:

Iluzia Macovei. Mulţi oameni respectabili aflaţi înăuntrul acestui clopot de sticlă intelectual consideră că Monica Macovei ar fi candidatul mult-aşteptat, şi asta pentru că ea a dovedit în ultimii 10 ani o încăpăţânare etică foarte rară la acel prim nivel al puterii. Ce n-au înţeles apropiaţii ei este că acest radicalism, pentru că nu seamănă cu grosul electoratului (care e vulnerabil la compromisuri), trebuia însoţit şi “blindat” de o anume căldură, de ceva care să emane din fiinţa sa – undeva, la intersecţia dintre maternitate şi compasiune – şi care să transmită un mesaj compensator de tipul “sunt neînduplecată atunci când e cazul, altfel sunt şi eu ca voi”. Asta în primul rând.
În al doilea rând, poziţionarea ideologică a Monicăi Macovei i-a derutat atât pe cei care o vor de dreapta, cât şi pe cei care o aşteptau să le satisfacă stânga. Ea a fost, într-un fel, la dreapta stângii, delimitându-se de conservatori prin mesajele progresiste (pe teme religioase şi sexuale) şi speriindu-i pe socialişti prin propunerile de contracţie a statului social.
Bref, ea a convins doar prin excludere, prin comparaţie cu ceilalţi, a căzut oarecum “între vagoane” şi, în consecinţă, a luat mult prea puţine voturi de la ne-asemănători, de la cei situaţi în afara ariei de acoperire a cititorilor-cinefili.

Citiţi articolul complet aici:  http://mihneamaruta.ro/2014/11/03/sapte-dintr-o-lovitura/

Primul tur de scrutin, primele concluzii

Turul I, turul II

Se va discuta probabil intens în cele două săptămâni care ne despart de al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidenţiale din România despre cine şi cum a votat. Şi, cum e firesc, întrebarea care va pluti deasupra procesului electoral va fi legată de direcţia voturilor celor care, în primul tur, au votat pentru alţi candidaţi decât cei "calificaţi" mai departe. Orice pronostic bazat pe "cine cui îi va da voturile" este hazardat, pentru că ştim din propria experienţă că cetăţeanul nu se orientează decât arareori după indicaţiile candidatului ieşit din calcul. Însă am putea încerca o privire de ansamblu asupra scenei electorilor români.

Alegătorii Monicăi Macovei

 Este aproape clar că votanţii Monicăi Macovei se vor reorienta către Klaus Iohannis. Sunt în general oameni care, vorba unui prieten, mai degrabă şi-ar tăia o mână decât să pună ştampila pe Ponta. În plus, probabil că însăşi candidata lor îi va îndemna în această direcţie. Şi deşi, după cum am spus mai sus, acest lucru este adesea înşelător, în cazul celor care au ales-o pe doamna Macovei ar putea avea o pondere mai însemnată decât în cel al altor candidaţi ieşiţi din cursă după primul tur.

Alegătorii Elenei Udrea

 

În principiu, situaţia este asemănătoare şi în cazul alegătorilor Elenei Udrea. Doar că aici apare o mică problemă. Numele ei: Traian Băsescu. Este clar că printre votanţii reprezentantei PMP se află mulţi dintre următorii cei mai determinaţi şi - îndrăznesc să o spun - fanatici ai actualului preşedinte. Or acesta nu a încetat, pe întreaga perioadă a campaniei electorale, să-l pună la zid pe candidatul ACL, ducând adversitatea şi ipocrizia până într-acolo încât să spună că cel pe care cândva nu-l scotea din incompetent şi lipsit de substanţă (pe bună dreptate, îndrăznesc iar să spun!), Crin Antonescu, ar fi fost un candidat mai potrivit decât Iohannis. Să spunem că cei care au intuit jocul lui Băsescu, acela de a-l vedea pe Ponta ales pentru a putea apărea apoi ca salvator al dreptei, sunt totuşi puţini. Însă actualul preşedinte a declarat răspicat că ia în calcul serios varianta de a nu vota în cazul în care turul doi i-ar pune faţă în faţă pe Ponta şi Iohannis respectiv Macovei. Dacă dintre cei care au ales-o pe doamna Udrea la primul tur se vor găsi unii care să urmeze întocmai sugestiile preşedintelui, aceştia ar putea constitui o pierdere pentru grupul de votanţi ai lui Iohannis - cu atât mai mult cu reprezentantul ACL are de recuperat nişte voturi pentru a-l ajunge pe Ponta, ai cărui fideli îl vor urma, fără îndoială, până în pânzele albe.

Alegătorii lui Călin Popescu-Tăriceanu

 

Un alt grup greu previzibil este reprezentat de cei care l-au ales pe Călin Popescu-Tăriceanu. Fostul prim ministru şi-a jucat cu aplomb rolul prestabilit de iepure al lui Ponta şi cei care îi urmăresc îndeaproape poziţiile din ultima vreme se vor duce disciplinaţi spre candidatul PSD. Există însă posibilitatea ca printre alegătorii domnului Tăriceanu să fie unii dezamăgiţi de sciziunea PNL, nostalgici ai guvernării începute în 2004, pe scurt, oameni cu convingeri liberale pe care partidul chemat să ducă mai departe doctrina politică la care aderă nu-i mai reprezintă. Aceştia din urmă, cu sughiţuri şi regrete, îşi vor pune ştampila pe Klaus Iohannis. Care este raportul între aceste două categorii în rândul votanţilor lui Tăriceanu? Iată o întrebare al cărei răspuns poate atârna mult în balanţa care va stabili viitorul preşedinte al României.

Alegătorii lui Corneliu Vadim Tudor (plus Gheorghe Funar)

Ca o stafie a unor vremuri apuse se insinuează pe undeva şi rămăşiţa celor care încă mai cred în Corneliu Vadim Tudor. Sunt puţini, dar într-o asemenea încleştare orice vot poate conta. Adepţi, în marea lor majoritate, ai unei înguste viziuni etnicist-filetiste sau visători la o presupusă dreptate de tip Ţepeş, aceştia fie vor vota cu Ponta, în ideea că nu poate un neamţ să conducă România, fie vor rămâne acasă. Gheorghe Funar nu a contat în aceste alegeri, deşi, dacă e să ne luăm după declaraţiile făcute la câteva zile înaintea primului tur de scrutin, cum dacii sunt strămoşii lumii întregi iar Deutschland înseamnă de fapt "ţara dacilor", mâna de rătăciţi care l-a crezut pe Funar s-ar putea îndrepta acum spre dacul Iohannis. 

Alegătorii lui Dan Diaconescu

 

Cei care l-au ales pe Dan Diaconescu - nu foarte mulţi, dar prezenţi în mod constant pe scena noastră electorală - sunt în general oameni frustraţi, cu un slab nivel intelectual, fără aspiraţii dincolo de mica ciupeală şi un simţ al justiţiei rudimentar, violent şi legat mai degrabă de un spirit revanşard de gaşcă decât de ideea de dreptate. Desigur, nu vreau să-i jignesc cu nimic pe oamenii cu adevăraţi necăjiţi care, copleşiţi de greutăţile unei vieţi cu adevărat insuportabile, şi-au pus naiva speranţă în candidatul-televiziune. Dar cei mai mulţi dintre alegătorii lui se încadrează în descrierea de mai sus. Iar aceştia au constituit totdeauna o parte importantă a masei de manevră a FSN/ PSD. Deci cel mai probabil vor vota cu Ponta.

Alegătorii lui Kelemen Hunor şi Zsolt Szilagyi

Ne rămân alegătorii separatiştilor unguri Hunor şi Szilagyi. Cei bine familiarizaţi cu agenda acestor activişti anti-români vor vota, fără nicio îndoială, cu Victor Ponta. Conducerea acestuia şi a PSD-ului le garantează posibilitatea de a înainta mai departe pe nesimţite, cu paşi mărunţi, spre idealul scindării statului naţional unitar român. În plus, dacă ţinem seama de lobby-ul lor internaţional, cu un sas preşedinte al României le-ar fi destul de greu să-şi susţină propaganda mincinoasă despre aşa-zisa persecuţie a minorităţilor din ţara noastră. Klaus Iohannis a declarat cu câteva luni înainte de alegeri că nu crede în autonomia pe criterii etnice. În ce măsură alianţa care îl susţine s-ar putea abţine de la ispita unei cooperări cu UDMR nu ştim. Însă PSD-ul, prin doctrină şi apucături, e gata să-i lase pe separatişti să-şi vadă în linişte de jocurile lor. Pe de altă parte, există foarte mulţi unguri de bun-simţ, fără mari agende politice, care-i urmează pe alde-Hunor pentru că sunt de-ai lor, fără să intre prea mult în detaliile jocului de putere. Repet, aici îi iau în calcul în special pe votanţii candidatului UDMR, pentru că agenda lui Szilagyi este atât de transparent extremistă încât pentru el nu au putut vota decât cei care-i sunt alături în cuget şi simţiri. Dintre cei care şi-au pus ştampila pe domnul Hunor ar putea exista însă un număr important care să opteze, dintr-un bun simţ elementar, pentru Klaus Iohannis.

"Abstinenţii"

O pondere importantă o vor juca la al doilea tur de scrutin şi cei care nu au votat la primul. Dat fiind raportul de forţe din acest moment, este şi mai clar că absenţa lor punctează în favoarea candidatului aflat în avantaj, Victor Ponta. Mă tem că cei mai mulţi dintre cei care nu s-au prezentat la primul tur vor sta acasă şi la al doilea. Însă cred că puţinii care totuşi se vor răzgândi îl vor alege pe candidatul ACL.

Ce e de făcut?

În cazul în care până acum cuiva nu-i era clar ce se întâmplă, bătaia de joc de la secţiile de votare din străinătate ne arată încă odată la ce metode apelează reprezentanţii PSD şi candidatul Victor Ponta însuşi. Dacă actualul prim ministru nu a avut nicio reţinere în a propune cu doar câteva zile înainte de alegeri un proiect prin care ar fi limitată libertatea presei, iată că sfidarea şi nesimţirea continuă în stil mare. Sunt mulţi care susţin că cei din diaspora nu ar trebui să voteze. Nu discut aici această ipoteză - care mi se pare o aberaţie - ci pornesc de la premisa că în momentul de faţă legea prevede că aceşti conaţionali ai noştri au drept de vot la fel ca oricare dintre noi. Cunosc personal cazurile a doi oameni care au stat la coadă 3 ore respectiv aproximativ 5 ore (în Berlin şi Londra) pentru a-şi putea exprima opţiunea. Poate că acest lucru ne va convinge: Victor Ponta şi PSD trebuie măturaţi definitiv şi irevocabil de pe scena politică din România şi înfundaţi în coşul de gunoi al istoriei. Avem cu toţii două săptămâni în care să reflectăm, să ne rugăm şi apoi să acţionăm cu discernământ.

LATER UPDATE: Cineva îmi sugerează că numărul celor din diaspora care ar fi votat dacă nu se producea haosul deja binecunoscut ar fi fost, totuşi, nesemnificativ. Şi de aceea PSD nu s-ar fi încurcat să fure aici, sub lupa presei internaţionale. De aceea, cozile şi imposibilitatea de a vota a unora ar fi cauzate nu de hoţie, ci de incompetenţă. Chiar şi aşa PSD-ul şi Ponta trebuie măturaţi - cei care vor să gestioneze o ţară nu pot gestiona nişte amărâte de urne? Personal, rămân în dubiu, dar am decis să public aceste rânduri pentru că şi aceasta e o ipoteză demnă de luat în calcul. 

Alegeri prezidenţiale - opţiunea mea

Preambul

     Ironicul context al ţării noastre triste şi pline de humor, vorba poetului toamnelor morbide, ne cheamă din nou la urne. Suntem chemaţi să ne punem pecetea despre care se face mare caz pe încă vreun simbol al neputinţei politicii noastre post-decembriste. Şi iarăşi irosim energie, talent sau pur şi simplu fiere într-o bătălie despre care, dacă o privim cu un dram de detaşare, putem înţelege că nu e a noastră. Şi atunci? Să votăm? Cu cine? Să stăm acasă? Aceeaşi repetabilă nedumerire.

O privire rapidă de ansamblu ne spune că pentru un om de dreapta - în sensul conservator, nu schimonosit neoliberal - nu există niciun candidat mai acătării. Şi, fie vorba între noi, nici pentru cel de stânga. Căci nu cred că un social-democrat convins de crezul lui politic dar în acelaşi timp onest şi cât de cât lucid se socoteşte reprezentat de Victor Ponta, protectorul şi protejatul celei mai ramificate mafii de baroni locali şi prădători politico-economici. Aşadar, din perspectiva obiectivă a calităţii candidaţilor, a nu vota e o opţiune validă din punct de vedere moral - cel puţin la prima vedere. Nu am fost nicicând un adept al obligativităţii votului, mi l-am anulat pe al meu sau am stat acasă în repetate rânduri şi nu am de gând să basculez în extrema cealaltă. Însă cred că uneori votul poate fi necesar, iar uneori se poate transforma chiar în imperativ moral. Şi cred că ne aflăm într-o asemenea situaţie. Pe de o parte, un război se câştigă pas cu pas. De la promiscuitatea politică în care se scaldă România contemporană la o ţară înfloritoare, demnă şi puternică e drum lung. Şi acest drum se face pas cu pas. Dacă insistăm să nu votăm până nu ni se arată Făt-Frumos, riscăm să îmbătrânim în ţara zmeului. Sunt monarhist, dar voi vota la prezidenţiale. Pentru că la orizont văd o ameninţare care trebuie contracarată imediat. Apoi, rămâne de văzut.

Răul cel mare

     Spuneţi-i cum vreţi: anularea libertăţii presei prin presiuni asupra ziariştilor incomozi şi arestări justificate prin noi legi; graţierea marilor corupţi cu condamnări definitive; perpetuarea spectrului "democraţiei originale" instituite de Ion Iliescu şi al reţelei de baroni coordonate cândva de Adrian Năstase; spuneţi-i triumful incompetenţei sau altcumva, dar oricum i-aţi spune, ameninţarea ce pluteşte deasupra României se numeşte astăzi Victor Ponta. Chiar şi fără nenorocirile din ultimii ani, am socotit dintotdeauna că, din punct de vedere politic, generaţia mea nu trebuie să-l ierte niciodată pe domnul Ponta. Pentru că despre Iliescu, Năstase şi alţii ca ei putem spune că sunt îmbătrâniţi în rele. Însă Ponta face parte din aceeaşi categorie de vârstă cu cei care au fost în 1990 în Piaţa Universităţii (ba chiar se laudă că ar fi fost şi el acolo!!) Este unul dintre cei care, fiind atunci elev în ultimul an de liceu ar fi putut fi omorât pe stradă de mineri, ca mulţi alţi tineri. Şi după toate acestea nu a avut nicio ruşine în a se alătura autorului direct al acelui măcel. Intrând în partidul lui Iliescu, Victor Ponta şi-a trădat generaţia. Şi asta ar fi suficient pentru un permanent vot de blam. Dar dacă unora nu le ajunge, evoluţia politică din ultimii ani a plagiatorului nepocăit oferă multe argumente în favoarea faptului că o ţară sub conducerea lui Victor Ponta înseamnă prelungirea agonizantă a corupţiei, a promiscuităţii, a compromisului murdar, a mafiei doar uşor clătinate în ultimii ani. Nu că ceilalţi candidaţi ne-ar elibera cât ai clipi de toate acestea - unii dintre ei sunt părtaşi la nenorocirea României. Dar niciunul nu reprezintă, ca Victor Ponta, coagularea tuturor racilelor politicii româneşti post-decembriste, întruchipate, pe deasupra, de un om arogant, slugarnic cu baronii, el însuşi hoţ intelectual şi inconsistent politic. 

Mulţi şi mărunţi

 

     De aceea cred că, de voie, de nevoie, trebuie să ne îndreptăm privirea către ceilalţi candidaţi. Sigur, nu toţi sunt relevanţi. Mirel Mircea Amariţei (Prodemo), Constantin Rotaru (Partidul Alianţa Socialistă) sau William Brânză (Partidul Ecologist Român) sunt nişte glume. Şi prilej de a face alte glume, dacă ne uităm peste traseele lor politice sau peste câteva declaraţii recente. Îi lăsăm în grija penei vreunui urmaş iscusit al lui Caragiale. Zsolt Szilagyi (Partidul Popular Maghiar din Transilvania) şi Kelemen Hunor (UDMR) sunt varianta radicală şi cea moderată a unei agende separatiste antiromâneşti. Corneliu Vadim Tudor e singurul care se mai ia în serios, iar declinul lui nu a început de când a rămas fără cadrele propriului partid în care a murdărit idealurile româneşti cu care s-a fălit prin campanii de presă abjecte şi colaboratori harnici ai Securităţii, ci de când, acum mai bine de 20 de ani, a rămas fără izvorul creaţiei şi principalul obiect de adulaţie slugarnică, cuplul Ceauşescu. Gheorghe Funar intră, ca de obicei, la "şi alţii", alături de omul fără punct şi virgulă, Dan Diaconescu. Călin Popescu-Tăriceanu este iepurele lui Ponta, Elena Udrea nebunia toxică a lui Băsescu. Ca o paranteză trebuie spus că preşedintele fie are nişte informaţii care nouă ne lipsesc, fie ştie şi el clar că pupila lui nu are nicio şansă. În această din urmă variantă, totul pare a fi un plan bine calculat. Presupusa cooperare ocultă între Băsescu şi Ponta e o fantasmagorie, dar se prea poate ca actualul preşedinte să aibă interesul ca învingător să fie candidatul stângii. Pentru că asta ar şubrezi mult firava alianţă PNL-PDL, iar în faţa catastrofei pe care ar aduce-o cu sine regimul lui Ponta, Băsescu ar putea apărea ca salvator al dreptei şi, implicit al ţării. Oricum ar fi, preşedintele face un joc nesănătos care îi distruge şi bruma de credibilitate. E greu de spus ce vrea de la aceste alegeri Teodor Meleşcanu. În tot cazul, chiar şi fără a insista pe traseul lui politic sinuos, e suficient să ştim despre prezenţa lui în Ministerul de Externe încă din 1966 pentru a ne da seama că miroase cam tare a "fost". 

De ce cred că Monica Macovei nu e o opţiune

Odată trecuţi toţi aceştia în revistă, ne rămân doi candidaţi. Conform sondajelor, ei sunt şi cei către care se îndreaptă cele mai multe dintre opţiunile electoratului ce votează împotriva lui Ponta. Iar departajarea între cei doi pare dificilă. Din punctul meu de vedere însă, nici doamna Monica Macovei nu e "frecventabilă" pentru un om de dreapta - în sensul conservator, repet. E adevărat, câteva merite are. Orice om cu capul pe umeri va recunoaşte că faptul că Sorin Ovidiu Vântu, Dan Voiculescu, Adrian Năstase, Cătălin Voicu - se pregăteşte Viorel Hrebenciuc - şi alţii ca ei au ajuns la închisoare este un lucru bun pentru justiţia din România. Iar în măsura în care doamna Macovei a contribuit la punerea în mişcare a DNA, are un merit incontestabil. Şi e clar că, în calitate de Ministru al Justiţiei, a contribuit, deşi, trebuie spus, meritul principal îi revine aici lui Traian Băsescu. Care sunt motivaţiile nu interesează momentan. Ne interesează, ca cetăţeni români, că unii dintre marii corupţi au dat socoteală după ani întregi de activitatea mafiotă nepedepsită. Contribuţia la acest proces a Monicăi Macovei e punctul ei forte. Are de asemenea o poziţie corectă şi lucidă în privinţa armatei, pentru a cărei finanţare şi întărire insistă, în cadrul alianţei militare menite să ne apere de un potenţial pericol venit dinspre Răsărit. De aici încolo apar însă problemele. Recent, în săptămânalul "Formula As" a apărut un interviu cu Monica Macovei, foarte interesant din punct de vedere uman, perfect inutil din perspectivă politică. Nenumăratele mingi ridicate la fileu sunt prilej pentru rememorări frumoase, dar nu este atins niciun punct "fierbinte". În acest sens este mai interesantă discuţia publicată acum ceva vreme în "Adevărul". Coroborată cu declaraţii şi acţiuni mai vechi ale Monicăi Macovei, aceasta scoate la iveală un amestec dubios de neoliberalism politico-economic şi neomarxism cultural. Pentru că "justiţiara" noastră a susţinut intens ONG-ul Accept (unii spun că ar fi chiar membru, dar nu am găsit vreo dovadă în acest sens), care militează pentru aşa-zisele drepturi ale "comunităţii LGBT" (lesbian, gay, bisexual, transgender), inclusiv dreptul la căsătorie între persoane de acelaşi sex, dreptul la adopţie etc. Întrebată în "Adevărul" despre aceste simpatii, doamna Macovei a scăldat-o elegant şi a trimis la democraţie şi la dreptul majorităţii de a hotărî. Pe de altă parte, încă de la începutul campaniei, a combătut predarea religiei în şcoli. Aici se cuvine făcută o mică paranteză. Valorile care stau la baza civilizaţiei europene - aşa cum s-a născut ea din cenuşa Imperiului Roman - sunt valorile creştine. În cazul Răsăritului, cele creştin-ortodoxe. Cunoaşterea propriei noastre geneze culturale implică o înţelegere adâncă a creştinismului, fără de care mai nimic din cultura europeană nu poate fi înţeles deplin. Că pe plan personal suntem sau nu credincioşi, că ne închinăm sau nu, că suntem agnostici, atei sau pur şi simplu nedumeriţi, e treaba noastră. Dar religia ne spune până la un punct cine suntem. Şi de aici ne rămâne libertatea să ne schimbăm. Pentru că totul - chiar şi ştiinţele despre care pseudo-umaniştii de astăzi cred că sunt criteriu al obiectivităţii absolute (ignorând teoria influenţării obiectului observat de către observator) - este determinat de o paradigmă culturală. Medicina modernă lucrează în baza teoriei carteziene a organismului uman ca mecanism. Şi tot aşa. Unii au înţeles acest lucru. Alţii, nu. Alţii, printre care şi Monica Macovei. Dumneaei insistă să se studieze Istoria religiilor, o falsă alternativă care porneşte de la premisa unui egalitarism absolut între toate culturile lumii - multiculturalism, marxism cultural. Ca să glumesc, trebuie să-l citez pe un prieten care, în mijlocul dezbaterilor a spus: "propun să se facă şi istoria sportului în loc de sport. Aşa nu ar mai fi discriminaţi cei grăsuţi şi neîndemânatici şi fiecare ar putea să aleagă ce sport vrea să practice în viitor". Apoi, doamna Macovei ne vorbeşte despre statul minimal. Problema aici este că ideea în sine are certe calităţi, doar că fiecare o interpretează cum vrea. Şi nimeni prea clar. Conceptul unui stat care să nu se amestece în economie, însă să păstreze sub control domeniile strategice este fără îndoială o variantă demnă de luat în calcul, însă de aici se pune întrebarea care sunt acele domenii. Doamna Macovei, de pildă, nu găseşte niciun rost unui minister al... Culturii. Toate acestea creează un context tulbure, iar edificiul politic al acestui candidat pare o struţocămilă greu sustenabilă atunci când nu devine periculoasă. Deci... nu.

Varianta de compromis

 Rămâne, aşadar, Klaus Iohannis. Pe lângă calitatea esenţială - aceea că, aşa cum spune Claudiu Târziu, "nu e Ponta" - fostul primar al Sibiului pare a fi şi cel cu şansele cele mai însemnate de a-l învinge pe actualul prim ministru, dată fiind forţa politică din spatele lui. Desigur, Iohannis e departe de a fi candidatul ideal. Nimeni nu uită că el a fost stindardul pe care îl fâlfâia obsesiv în 2009 Mircea Geoană - la orice întrebare de substanţă, respectivul o dădea în sus şi în jos cu "vom rezolva prin proiectul Iohannis", proiect ridicat în slăvi de toţi susţinătorii, dar despre care nimeni nu ştia exact în ce consta. Anii următori aveau să-l găsească pe actualul candidat ACL alături de tandemul de tristă amintire Ponta-Antonescu. La acestea se adaugă câteva "pete" din evoluţia economică, dar şi faptul că, dincolo de imaginea de "neamţ pus pe treabă", nu ştim nici până astăzi foarte clar pe ce se bazează domnul Iohannis, pe ce oameni şi pe ce principii, pentru a conduce o Românie al cărei preşedinte ar fi. Programul este - ca şi o bună parte a celorlalte - aceeaşi veşnică listă de clişee pro-europene şi de promisiuni de prosperitate. Totuşi, la testul practic, domnul Iohannis ar avea ceva bile albe. Cum-necum, cu ajutor din afară, cu sprijin tacit dinăuntru, Sibiul s-a dezvoltat sub acest primar, a obţinut calitatea de Capitală Culturală Europeană, găzduieşte importante manifestări muzicale, de artă dramatică etc., iar locuitorii oraşului par a fi mulţumiţi de cel care-i administrează de câţiva ani buni. Nu mă amăgesc - în fond, Klaus Iohannis nu poate fi dintr-un aluat prea diferit de al susţinătorilor lui. Dar socotesc că este un mediocru suficient de decent pentru ca alegerea lui să însemne un pas mic - dar totuşi un pas - în descotorosirea de PSD. S-ar putea să mă înşel. Însă în privinţa caracterului nociv al lui Ponta, nu cred că mai are cineva vreo îndoială. Şi aici revin la opţiunea de a nu te prezenta la vot. Dată fiind tendinţa pe care o cunoaştem din 1990 încoace, absenţa de la urne nu poate fi decât în folosul unui singur candidat: Victor Ponta. Cu excepţia unor eventuale motivaţii metafizice asupra cărora nu sunt în măsură să mă pronunţ, refuzul de a vota mi se pare o imensă oportunitate acordată candidatului PSD. Depinde cine şi în ce măsură vrea să-şi asume această răspundere. 

Nota bene: 

Doar aparent în ciuda celor spuse mai sus, în cazul - puţin probabil - în care Victor Ponta va ajunge în turul doi cu Monica Macovei, o voi vota pe aceasta din urmă, cu inima strânsă dar fără să ezit. Însă acest lucru se aplică ORICĂRUI candidat, cu excepţia tripletei Vadim-Hunor-Szilagyi.

Un cântec pe săptămână - Who Dies In Siberian Slush, "Möbius Ring"

Subgenul funeral doom reprezintă o radicalizare a laturii triste, depresive din doom-death-ul tradiţional, tempo-uri şi mai lente, cântece la fel de lungi. Tocmai din cauza caracterului repetitiv, devine o artă să găseşti echilibrul corect pentru a nu cădea într-o plictiseală, într-un simplism care merge dincolo de doza de monotonie totuşi necesară pentru a ilustra stările de adâncă durere existenţială pe care le descrie această muzică. Who Dies In Siberian Slush este o trupă formată în 2003 în Rusia (iniţial ca proiect al unui singur om, E. S. (chitară, voce) care a învăţat excelent lecţia predecesorilor europeni şi americani. Marşuri funebre metalizate, melodii în tonalitate minoră, lente şi repetitive, armonii statice şi vocea cavernoasă, profundă şi apăsătoare domină compoziţiile albumelor. Dacă la toate acestea adăugăm şi versurile ca o fotografie alb-negru decolorată de trecerea timpului, simbol al deşertăciunii a tot ce-i omenesc, avem o imagine destul de exactă a unui act artistic demn de luat în seamă.

"Möbius Ring" a apărut pe albumul "Bitterness of the Years That Are Lost" (2010),

înregistrat în componenţa: E. S. (chitară, voce), Flint (chitară), Tragisk (bas), btfd (tobe), Bor (clape).

Un cântec pe săptămână - Ivan Rebrov, „Schenk mir einen Wodka ein”

Pentru că toamna pare să fi intrat în acea fază în care îți e teamă să scoți nasul pe afară și preferi să stai în casă sau să zăbovești în cine știe ce birt, revin cu un cântec de pahar al vechii noastre cunoștințe, Ivan Rebrov, cântărețul neamț cu pseudonim și cântece rusești. De data aceasta, varianta în germană a unui cântec despre un subiect atât de drag rușilor și nu numai, votca. Am citit în ultima vreme niscai studii despre „sufletul rusesc”, mituri și idealuri rusești, cărți scrise de respectabili istorici occidentali. Sunt scrieri onorabile, dar care nu fac decât să zgârie un pic la suprafața unor realități materiale și spirituale pe care cel care se mărginește la metodele seci ale culturii apusene contemporane nu are cum să le priceapă. Despre sufletul și durerile pomenite acolo spune mult mai mult atmosfera unui asemenea cântec, din care, e evident, respectivii istorici sau filosofi n-au înțeles nimic. Și dacă nici ethosul votcii nu-l pricepi, ce pretenții să ai la lucruri mai profunde? Lăsând gluma la o parte (sau nu!), luați-l ca atare: un cântec care ilustrează o stare. Nu un îndemn. Și pentru cei care nu știu germană, am produs și o traducere, nu literală și doar vag literară, potrivită însă pentru a le face o idee despre această nouă mostră de veselie din repertoriul lui Ivan Rebrov.

 

Toarnă-mi, băiete, o votcă,

Dar nu una mică.

Toarnă, frate, una mare

Și-ncă una-apoi

Căci doar votca de pe scaun

Pe loc mă ridică,

Joc și cânt de-i plin paharul,

Umple-l, dar, cu vârf!

Hai noroc, norocel,

Mă unge pe suflețel,

Ce frumos traiul mi-l port,

Timpul zboară ca un fum

Și necazuri și griji am uitat,

Căci – noroc, norocel,

Să trăiești, suflețel –

Iaca-s mort de beat.

Toarnă-mi, băiete, o votcă,

Dar nu una mică.

Toarnă, frate, una mare

Și-ncă una-apoi

Căci cu votcă ne încingem

Și ne răcorim,

Dăm pe gât și de oglindă

Paharu-l izbim.

Un cântec pe săptămână - Triptykon, „The Prolonging”

Triptykon este cel mai recent capitol din cariera muzicală a lui Thomas Gabriel Fischer, unul dintre cele mai importante nume ale metal-ului extrem din toate timpurile. Cunoscut și sub pseudonimul Tom G. Warrior, elvețianul a fost membru-fondator Hellhammer, un obscur grup cu o viață de doar doi ani și puține înregistrări cu un sunet execrabil. Totuși, pe piesele greu inteligibile se ghicea deja un suflu nou, astfel încât ele au devenit influențe determinante pentru genurile ce stăteau să se nască, death și black metal. Iar trupa și-a rafinat exprimarea și s-a transformat în Celtic Frost, grup-pionier inconturnabil și avangardist al scenei muzicale extreme din anii optzeci. Reformat în a doua jumătate a anilor 2000, Celtic Frost a mai lansat un album, apoi s-a destrămat din cauza unor acute incompatibilități personale. Triptykon este rezultatul dorinței de a cânta a lui Fischer (voce, chitară, clape), iar „The Prolonging” își are sursa chiar în sentimentele întunecate de dezamăgire și frustrare trăite de el în momentul în care și-a dat seama că povestea Celtic Frost s-a sfârșit. Piesa, una dintre cele mai importante din toată creația compozitorului ei, pare să te copleșească prin atmosfera întunecată. Chitarele sunt acordate extrem de jos și distorsionate, iar tempo-ul lent devine mai apăsător cu fiecare notă, aruncând un văl atmosferic peste ascultător, accentuat odată cu primele versuri. Pasajele succesive duc la un final ce închide cercul, repetitiv până la obsesie dar colorat de mici motive melodice aparent discontinue. În ciuda sentimentului apăsător, piesa – pe care Fischer o privește ca pe o slujbă  sau mai degrabă ca pe un exorcism, în sens artistic, personal – caută un efect cathartic, o speranță născută tocmai din eliberarea prin muzică de trăirile apăsătoare în care este cufundat compozitorul. 

„The Prolonging” încheie primul album Triptykon, „Eparistera Daimones” (2010), a cărui copertă este o pictură a suprarealistului elvețian H. R. Giger (un apropiat al lui Fischer) numită „Vlad Țepeș”. Viziunea plastică este, ca și cea muzicală, deranjată și apăsătoare.