„Să fim atenţi la noi înşine ca nu cumva spunând că umblăm pe drumul cel strâmt şi greu, să fim înşelaţi urmând pe cel larg şi uşor. Semnele după care vei recunoaşte drumul cel strâmt sunt: înfrânarea de la mâncare, nedormirea, oprirea de la a bea apă multă, lipsirea de pâine, înghiţirea băuturii purificatoare a dispreţului faţă de sine, îndurarea batjocurilor, ironiilor, insultelor, tăierea voii proprii, suportarea ofenselor, nemurmurarea la dispreţ, împotrivirea la mândrie, răbdarea curajoasă a nedreptăţii, nesupărarea pe cel care te vorbeşte de rău, nemânierea faţă de cel ce te nesocoteşte, smerirea de sine atunci când eşti osândit”. (Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul II)
Deşi vorbeşte undeva despre supremaţia căii monahale, iată, aici Sfântul Ioan Scărarul ne pune în faţă mijloace de a merge pe calea cea strâmtă a mântuirii care sunt la îndemâna tuturor. Şi dacă în prima parte este vorba despre exerciţii ascetice, pe care fiecare le face după măsura lui, neexistând practic o normă universal valabilă, odată cu „înghiţirea băuturii purificatoare a dispreţului faţă de sine” începe lista faptelor contrare egoismului. Dacă le facem pe acelea – în Hristos – suntem adevăraţi ucenici ai Domnului. Altfel, doar ne înşelăm că am fi buni, aşa cum ne place tot mai mult să credem. Este aici, cred, şi posibilitatea de a transfigura pornirea firească a mâniei, care adesea ne duce spre păcat. „Mâniaţi-vă, dar nu greşiţi” (Ps. 4, 4), spune Psalmistul, dar cum putem să nu păcătuim când ne cuprinde furia? Nelăsând ura să se manifeste împotriva semenilor noştri, ci întorcând-o împotriva noastră, a păcatelor noastre, a „omului cel vechi”. Doar aşa mânia poate deveni vindecătoare („hate heals, you should try it sometimes”, spune un vers Slayer, dar, ne învaţă Părinţii, doar când urâm păcatul ce sălăşluieşte în noi).
Această ură faţă de sinele cel vechi al omului trebuie însă totdeauna echilibrată cu dragostea pentru Hristos, altfel riscă să se transforme în deznădejde. Părintele Porfirie (Capsocalivitul) ne învaţă: „Nu este sănătos să se întristeze cineva peste măsură pentru păcatele sale şi să se răzvrătească împotriva sinelui său cel rău, ajungând până la deznădejde. Deznădejdea şi dezamăgirea sunt lucrul cel mai rău. Sunt cursa satanei, ca să-l facă pe om să-şi piardă bunăvoirea către cele duhovniceşti şi să-l aducă la deznădejde, la nepăsare şi moleşeală. Atunci omul nu poate să facă nimic; este scos din folosinţă. Zice: ‚Sunt păcătos, întinat, sunt asta, sunt aia, n-am făcut asta, n-am făcut aia... Trebuia atunci, n-am făcut atunci, acum nimic... Se duc anii mei, s-au pierdut, nu sunt vrednic’. Îi creează un complex de inferioritate, o neroditoare nimicire de sine; toate pentru el sunt cocioabe. Ştiţi ce lucru greu e acesta? E falsă smerenie. Toate acestea sunt semne ale unui om deznădăjduit asupra căruia s-a înstăpânit satana. Omul ajunge în punctul în care nu vrea nici să se împărtăşească, socotind că este nevrednic de toate. Se străduieşte să-şi nimicească activitatea, sinele, devine nefolositor. Aceasta este cursa pe care satana o întinde pentru ca omul să-şi piardă nădejdea în iubirea lui Dumnezeu. Sunt lucruri înfricoşătoare, potrivnice duhului lui Dumnezeu”.
Cred că starea descrisă aici este unul dintre simptomele cele mai frecvente ale bolii de care suferă lumea în care trăim şi noi înşine. Pentru marea noastră păcătoşenie şi neputinţă, în loc să ne întoarcem către Dumnezeu, cu puţinul nostru, cădem în disperare şi ne lăsăm în voia lucrurilor. „Oricum ajungem în iad”. „Eu ştiu că sunt ‚varză’, nu mai am ce face, merg mai departe aşa”. E golul interior pe care, când nu mai putem să îl negăm, nici nu încercăm să-l umplem. Suntem fără milă faţă de semenii noştri şi de aceea credem că şi Dumnezeu e la fel. Părintele Porfirie spune însă: „Şi eu mă gândesc că păcătuiesc. Nu merg bine. Însă tot ceea ce mă necăjeşte prefac în rugăciune, n-o închid înlăuntrul meu, merg la duhovnic, mă spovedesc, s-a isprăvit!”
E o lecţie foarte grea, şi poate că e nevoie de toată viaţa pentru a o învăţa. Suntem îndemnaţi să practicăm dispreţul faţă de noi înşine, dar pe de altă parte să nu disperăm. Pare o contradicţie şi, într-o logică strict omenească, aşa şi este. Rezolvarea, aşa cum ne arată acelaşi blând părinte Porfirie, contemporanul nostru, stă în cuvintele unei rugăciuni pe care o rostim înaintea Sfintei Împărtăşanii, a Sfântului Simeon Noul Teolog: „Ştiu, Mântuitorule, că altul ca mine n-a greşit Ţie, nici a făcut faptele pe care le-am făcut eu. Dar şi aceasta ştiu, că mărimea greşelilor mele şi mulţimea păcatelor mele nu covârşesc răbdarea cea multă a Dumnezeului meu, nici iubirea Lui de oameni cea înaltă”.
Thursday, February 14, 2008
Wednesday, February 6, 2008
Citind "Scara" (I)
În Ortodoxie, cunoaşterea e legată nemijlocit de trăire. De aceea, când m-am apucat să citesc „Scara”, am ştiut că cele mai multe înţelesuri îmi vor rămâne ascunse din pricina nevredniciei mele. Dar nădăjduiesc că Cel Care S-a milostivit de vameşi, tâlhari şi desfrânaţi, îmi va îngădui şi mie să privesc fie şi o fărâmă a luminii Lui dumnezeieşti. Şi precum – prin harul lui Hristos – se vindecau şi cei peste care cădea umbra lui Petru (Fapte 5, 14-15), să se vindece şi bolile sufletului meu, printr-o cunoaştere umbrită a acestor cuvinte mari ale Sfântului Ioan Scărarul, nedesluşite în adâncimea lor decât de cei care au ajuns la aceeaşi duhovnicească înălţime ca autorul.
Cu atât mai puţin mi se cuvine mie să-i învăţ pe alţii. Şi nici nu am această îndrăzneală. Însă am întâlnit în aceste pagini răspunsuri la întrebări pe care mi le-am pus de multe ori, îndrumări pentru viaţa de zi cu zi, în lumina trăirii în Hristos. Rândurile care urmează au dublu scop. Pe de o parte, încerc să-mi păstrez în memorie gândurile care mi-au fost aproape în timpul lecturii, apoi gândesc că de va fi cineva confruntat cu aceleaşi probleme, va putea găsi aici mângâiere sau sfat. Scriu fără nici o pretenţie. Dacă cineva se va folosi de aceste rânduri neîndemânatice, toată slava se cuvine lui Dumnezeu, întru Care a trăit şi a scris Scărarul. De caută însă înţelepciune mai adâncă, cititorul va trece repede peste bolboroselile mele şi se va îndrepta către scriitorii înţelepţi ai Bisericii noastre. Mă rog Bunului Dumnezeu să nu smintesc pe nimeni, şi cu acest gând încep.
Am întrebuinţat în această lectură traducerea Înalt Prea Sfinţitului Nicolae Corneanu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timişoarei 2007, de unde am luat şi fragmentele din prefaţă şi notele de care m-am folosit.
*
Progresul în viaţa duhovnicească, adică apropierea de Dumnezeu privită ca o Scară este o imagine veche, ale cărei ecouri se regăsesc şi în tradiţiile româneşti. „Până în zilele noastre, de altfel, se păstrează reminiscenţe ale opiniei că, în drumul său spre cer, prin mucenicie, ori în general prin moarte, sufletul trebuie să urce treptele unei scări. Aşa, spre pildă, la înmormântări şi ‚pomeni’ se mai fac uneori şi azi ‚între alţi colaci şi unii în formă de scări, numiţi chiar scări, despre care se crede că, împărţiţi ca milostenie întru amintirea celui răposat, vor servi ca nişte scări de urcare spre raiul fericirii’” (citatele sunt din Pr. Victor Aga, Simbolica biblică şi creştină. Dicţionar enciclopedic cu istorii, tradiţii, legende şi folclor, Timişoara 1935). Astfel, descrierea acestei căi, aşa cum este făcută de Sfântul Ioan Scărarul, călugăr din Muntele Sinai, ce a trăit în primul mileniu creştin, nu este singulară în tradiţia ortodoxă. Este însă una dintre cele mai sistematice, adunând şi experienţele anterioare într-o lucrare fundamentală a spiritualităţii ascetice creştine. Pe teritoriul românesc, „Scara” s-a bucurat de o mare răspândire şi putem spune că a influenţat într-o anumită măsură cultura ce se năştea. „Episcopi şi călugări, voievozi şi înalţi demnitari, târgoveţi şi săteni, bărbaţi şi femei, au citit toţi, cu acelaşi nesaţ, ‚stepenile’ (treptele) suitoare către cer ale Lestviţei (Scării)”. O carte prea puţin cunoscută astăzi, dar despre care se poate socoti că stă la începutul culturii scrise româneşti, „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, menţionează la loc de cinste „Scara”. Cea mai veche traducere în limba română a operei Sfântului Ioan Scărarul datează din prima jumătate a secolului al XVII-lea şi îi aparţine mitropolitului moldovean Varlaam, recent canonizat de Biserica noastră. Ctitor de limbă românească şi ascet de seamă, Sfântul Varlaam a acordat o mare atenţie „Scării”, a cărei traducere a făcut-o cu un bogat aparat filologic, însă date fiind numeroasele locuri obscure din original, a dezvoltat-o şi a explicat-o în mod liber, fidel însă experienţei duhovniceşti care i-a dat naştere. În timp au existat mai multe tălmăciri, iar rezultatul lor a fost versiunea românească imprimată în 1814 de Veniamin Costache, alt mitropolit al Moldovei, la tiparniţa mânăstirii Neamţ. Au existat şi traduceri făcute după manuscrise slave, însă cele mai de seamă au folosit originalul grecesc. Dintre acestea o amintim pe cea a poetei Zorica Laţcu (monahia Teodosia), netipărită, pe cea, renumită, a părintelui Dumitru Stăniloae, din volumul IX al Filocaliei şi pe cea pe care o folosim noi, a Înalt Prea Sfinţitului Nicolae, mitropolit al Banatului, din care am luat şi aceste informaţii.
*
„Toţi cei care au părăsit de bunăvoie viaţa, negreşit au făcut aceasta fie pentru împărăţia viitoare, fie pentru mulţimea păcatelor, fie pentru iubirea de Dumnezeu. Iar dacă ei n-au fost călăuziţi de nici unul din scopurile mai sus amintite, îndepărtarea lor de lume este fără de nici un sens. Totuşi bunul nostru Puitor de nevoinţe nu ia în seamă scopul pe care l-am pus drumului nostru, sfârşitul fiind aşa precum El îl aşteaptă”. (Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul I; sublinierea mea)
„Am văzut pe unii care, alergând şi nevoind să se apropie de împăratul Hristos, totuşi întâlnindu-se cu cei care veneau în întâmpinare, începeau apoi să-I urmeze Acestuia fără de voie, să intre în palatul Lui şi să prânzească împreună cu El. Am văzut sămânţă căzând pe pământ fără voia ei şi care totuşi a făcut roadă multă şi bună, după cum se întâmplă şi invers. Am văzut pe cineva intrând de silă în spital pentru o oarecare pricină; îngrijit fiind şi curăţit de către un medic priceput, i-a fost înlăturată întunecimea ce-i acoperea ochii. Şi astfel cele fără de voie au devenit în unii mai puternice şi mai eficace decât cele de bunăvoie”(ibidem).
Sfântul Ioan Scărarul vorbeşte despre retragerea din lume, dar cred că aceste cuvinte se aplică oricărui lucru ce se poate face spre slava lui Dumnezeu. Adică orice activitate omenească – creaţie artistică, muncă, povaţă, viaţă de familie – când e făcută pentru Dumnezeu, pentru împărăţie, pocăinţă sau iubire, după cuvântul Sfântului Ioan Scărarul, îşi urmează scopul firesc, altfel neavând nici un sens, oricât ar părea de meritorie şi virtuoasă. Dar – şi aici mi se pare elementul cel mai original şi demn de reţinut, de unde şi sublinierea – uneori, chiar dacă scopul cu care pornim la drum nu este bun, Dumnezeu ne întoarce pe parcurs şi face să rodească o nevoinţă care, dacă ar fi fost după intenţia noastră iniţială, s-ar fi pierdut în lipsă de sens. Cred că acest cuvânt se aplică multor creaţii ale culturii omeneşti. Intenţia artiştilor nu este mereu îndreptată spre Dumnezeu, dar de multe ori tot la El se ajunge. Foarte important mi se pare că acest „bun sfârşit” este arătat aici a fi, uneori, şi al celor care iniţial fug de Hristos. Cred că o interpretare corectă ne-ar feri de judecăţile de multe ori lipsite de discernământ pe care le formulăm în legătură cu anumiţi scriitori, muzicieni, artişti plastici etc., catalogându-i ca periculoşi, imorali, anticreştini şi punându-i la index. Chiar şi dacă atributele de mai sus li se aplică, cu discernământ putem găsi în operele lor seminţe ale mântuirii, aşa cum arată cu măiestrie, printre alţii, Nicu Steinhardt, care găseşte exemple ilustrative pentru învăţătura creştină până şi la Nietzsche, Gide sau alţii, nu tocmai ortodocşi.
Corespondând pe această temă cu părintele Doru Costache, Sfinţia Sa a dezvoltat astfel: „Interesant este că prima parte din fragmentul citat a fost parafrazată, fără referire la Scărar, de Sfântul Siluan, cu exact aceeaşi interpretare. Există ‚scântei divine’ în orice, astfel că pot fi descoperite oriunde. Acesta e mesajul celebrei omilii a Sfântului Vasile către tineri. Problema reală nu este aşadar unde e adevărul ci cât de sensibili duhovniceşte suntem pentru a putea (sau nu) discerne unde este adevărul... Un alt text, în linie cu Steinhardt, e cartea lui Yannaras, ‚Heidegger şi Areopagitul’”.
*
„Şi cel legat de grijile şi preocupările vieţii ca şi cu un lanţ poate să umble, dar mai cu greu; căci şi osândiţii care au picioarele încătuşate nu rareori umblă, însă se împiedică mereu şi, din această pricină, îşi produc răni. Un om necăsătorit însă legat de grijile lumeşti este asemănător celui ce are doar mâinile încătuşate; de aceea, când voieşte să alerge spre viaţa monahicească, nu este împiedicat; cel căsătorit însă se aseamănă cu cel legat de mâini şi de picioare”. (ibidem, sublinierea mea)
Înţelesul primar al textului de mai sus este, cred, destul de evident, de aceea nu voi zăbovi asupra lui. Un alt înţeles mi se pare însă legat de Taina Nunţii ca mucenicie, aşa cum este de altfel arătată a fi în cadrul slujbei Cununiei (unde, printre altele, se cântă troparul Sfinţilor Mucenici). Cel căsătorit se poate mântui, acest lucru nu este pus în discuţie. Uneori, căsătoria şi grijile pe care o familie le aduce cu sine îi sunt, într-adevăr, piedică. Dar aceasta doar atunci când nu merge cu hotărâre spre Hristos. Când însă vede în viaţa conjugală ceea ce este ea de fapt, adică tot o cale spre mântuire, „lanţurile” cu care este legat de mâini şi de picioare i se fac prilej de bucurie şi de slavă, căci este în stare de jertfă pentru Hristos. Deci legăturile celui căsătorit se fac asemenea lanţurilor Sfântului Apostol Pavel şi ale altor întemniţaţi pentru Domnul şi îi aduc cununa muceniciei.
Tot părintele Doru Costache: „Odată cu mariajul este asumată Crucea hristică. Sfântul Maxim a înţeles: Moise şi Ilie, stând lângă Hristosul taboric, sunt icoane ale eficacităţii celor două căi spirituale – căsătoria (Moise) şi celibatul (Ilie). Într-adevăr, Slujba Cununiei vorbeşte mult mai bine în acest sens decât literatura monastică. Un text interesant este lucrarea Sfântului Grigorie al Nyssei, ‚Despre feciorie’, în care căsătoria este descrisă ca leitourgeia şi proslăvită ca o cale spirituală prin excelenţă”.
În continuare, parcă pentru a întări cele spuse mai sus, Sfântul Ioan Scărarul îi învaţă pe cei căsătoriţi cum să găsească mântuirea.
„Am auzit pe unii care petrec în lume, indiferenţi de mântuirea lor, zicându-mi: ‚Cum am putea, căsătoriţi fiind şi cuprinşi de grijile lumeşti, să urmăm viaţa monahicească?’ Acestora le-am răspuns: ‚Săvârşiţi toate faptele bune pe care le puteţi face; nu defăimaţi pe nimeni, nu furaţi de la nimeni, pe nimeni să nu înşelaţi, nu loviţi pe nimeni, nu urâţi pe nimeni, nu lipsiţi de la sfintele slujbe, compătimiţi pe săraci, nu smintiţi (scil. scandalizaţi) pe nimeni, de ceea ce este al altuia să nu vă apropiaţi, mulţumiţi-vă cu ceea ce vă oferă soţiile voastre. Dacă astfel veţi făptui, nu veţi fi departe de împărăţia cerurilor’”. (ibidem)
Cu atât mai puţin mi se cuvine mie să-i învăţ pe alţii. Şi nici nu am această îndrăzneală. Însă am întâlnit în aceste pagini răspunsuri la întrebări pe care mi le-am pus de multe ori, îndrumări pentru viaţa de zi cu zi, în lumina trăirii în Hristos. Rândurile care urmează au dublu scop. Pe de o parte, încerc să-mi păstrez în memorie gândurile care mi-au fost aproape în timpul lecturii, apoi gândesc că de va fi cineva confruntat cu aceleaşi probleme, va putea găsi aici mângâiere sau sfat. Scriu fără nici o pretenţie. Dacă cineva se va folosi de aceste rânduri neîndemânatice, toată slava se cuvine lui Dumnezeu, întru Care a trăit şi a scris Scărarul. De caută însă înţelepciune mai adâncă, cititorul va trece repede peste bolboroselile mele şi se va îndrepta către scriitorii înţelepţi ai Bisericii noastre. Mă rog Bunului Dumnezeu să nu smintesc pe nimeni, şi cu acest gând încep.
Am întrebuinţat în această lectură traducerea Înalt Prea Sfinţitului Nicolae Corneanu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timişoarei 2007, de unde am luat şi fragmentele din prefaţă şi notele de care m-am folosit.
*
Progresul în viaţa duhovnicească, adică apropierea de Dumnezeu privită ca o Scară este o imagine veche, ale cărei ecouri se regăsesc şi în tradiţiile româneşti. „Până în zilele noastre, de altfel, se păstrează reminiscenţe ale opiniei că, în drumul său spre cer, prin mucenicie, ori în general prin moarte, sufletul trebuie să urce treptele unei scări. Aşa, spre pildă, la înmormântări şi ‚pomeni’ se mai fac uneori şi azi ‚între alţi colaci şi unii în formă de scări, numiţi chiar scări, despre care se crede că, împărţiţi ca milostenie întru amintirea celui răposat, vor servi ca nişte scări de urcare spre raiul fericirii’” (citatele sunt din Pr. Victor Aga, Simbolica biblică şi creştină. Dicţionar enciclopedic cu istorii, tradiţii, legende şi folclor, Timişoara 1935). Astfel, descrierea acestei căi, aşa cum este făcută de Sfântul Ioan Scărarul, călugăr din Muntele Sinai, ce a trăit în primul mileniu creştin, nu este singulară în tradiţia ortodoxă. Este însă una dintre cele mai sistematice, adunând şi experienţele anterioare într-o lucrare fundamentală a spiritualităţii ascetice creştine. Pe teritoriul românesc, „Scara” s-a bucurat de o mare răspândire şi putem spune că a influenţat într-o anumită măsură cultura ce se năştea. „Episcopi şi călugări, voievozi şi înalţi demnitari, târgoveţi şi săteni, bărbaţi şi femei, au citit toţi, cu acelaşi nesaţ, ‚stepenile’ (treptele) suitoare către cer ale Lestviţei (Scării)”. O carte prea puţin cunoscută astăzi, dar despre care se poate socoti că stă la începutul culturii scrise româneşti, „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, menţionează la loc de cinste „Scara”. Cea mai veche traducere în limba română a operei Sfântului Ioan Scărarul datează din prima jumătate a secolului al XVII-lea şi îi aparţine mitropolitului moldovean Varlaam, recent canonizat de Biserica noastră. Ctitor de limbă românească şi ascet de seamă, Sfântul Varlaam a acordat o mare atenţie „Scării”, a cărei traducere a făcut-o cu un bogat aparat filologic, însă date fiind numeroasele locuri obscure din original, a dezvoltat-o şi a explicat-o în mod liber, fidel însă experienţei duhovniceşti care i-a dat naştere. În timp au existat mai multe tălmăciri, iar rezultatul lor a fost versiunea românească imprimată în 1814 de Veniamin Costache, alt mitropolit al Moldovei, la tiparniţa mânăstirii Neamţ. Au existat şi traduceri făcute după manuscrise slave, însă cele mai de seamă au folosit originalul grecesc. Dintre acestea o amintim pe cea a poetei Zorica Laţcu (monahia Teodosia), netipărită, pe cea, renumită, a părintelui Dumitru Stăniloae, din volumul IX al Filocaliei şi pe cea pe care o folosim noi, a Înalt Prea Sfinţitului Nicolae, mitropolit al Banatului, din care am luat şi aceste informaţii.
*
„Toţi cei care au părăsit de bunăvoie viaţa, negreşit au făcut aceasta fie pentru împărăţia viitoare, fie pentru mulţimea păcatelor, fie pentru iubirea de Dumnezeu. Iar dacă ei n-au fost călăuziţi de nici unul din scopurile mai sus amintite, îndepărtarea lor de lume este fără de nici un sens. Totuşi bunul nostru Puitor de nevoinţe nu ia în seamă scopul pe care l-am pus drumului nostru, sfârşitul fiind aşa precum El îl aşteaptă”. (Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul I; sublinierea mea)
„Am văzut pe unii care, alergând şi nevoind să se apropie de împăratul Hristos, totuşi întâlnindu-se cu cei care veneau în întâmpinare, începeau apoi să-I urmeze Acestuia fără de voie, să intre în palatul Lui şi să prânzească împreună cu El. Am văzut sămânţă căzând pe pământ fără voia ei şi care totuşi a făcut roadă multă şi bună, după cum se întâmplă şi invers. Am văzut pe cineva intrând de silă în spital pentru o oarecare pricină; îngrijit fiind şi curăţit de către un medic priceput, i-a fost înlăturată întunecimea ce-i acoperea ochii. Şi astfel cele fără de voie au devenit în unii mai puternice şi mai eficace decât cele de bunăvoie”(ibidem).
Sfântul Ioan Scărarul vorbeşte despre retragerea din lume, dar cred că aceste cuvinte se aplică oricărui lucru ce se poate face spre slava lui Dumnezeu. Adică orice activitate omenească – creaţie artistică, muncă, povaţă, viaţă de familie – când e făcută pentru Dumnezeu, pentru împărăţie, pocăinţă sau iubire, după cuvântul Sfântului Ioan Scărarul, îşi urmează scopul firesc, altfel neavând nici un sens, oricât ar părea de meritorie şi virtuoasă. Dar – şi aici mi se pare elementul cel mai original şi demn de reţinut, de unde şi sublinierea – uneori, chiar dacă scopul cu care pornim la drum nu este bun, Dumnezeu ne întoarce pe parcurs şi face să rodească o nevoinţă care, dacă ar fi fost după intenţia noastră iniţială, s-ar fi pierdut în lipsă de sens. Cred că acest cuvânt se aplică multor creaţii ale culturii omeneşti. Intenţia artiştilor nu este mereu îndreptată spre Dumnezeu, dar de multe ori tot la El se ajunge. Foarte important mi se pare că acest „bun sfârşit” este arătat aici a fi, uneori, şi al celor care iniţial fug de Hristos. Cred că o interpretare corectă ne-ar feri de judecăţile de multe ori lipsite de discernământ pe care le formulăm în legătură cu anumiţi scriitori, muzicieni, artişti plastici etc., catalogându-i ca periculoşi, imorali, anticreştini şi punându-i la index. Chiar şi dacă atributele de mai sus li se aplică, cu discernământ putem găsi în operele lor seminţe ale mântuirii, aşa cum arată cu măiestrie, printre alţii, Nicu Steinhardt, care găseşte exemple ilustrative pentru învăţătura creştină până şi la Nietzsche, Gide sau alţii, nu tocmai ortodocşi.
Corespondând pe această temă cu părintele Doru Costache, Sfinţia Sa a dezvoltat astfel: „Interesant este că prima parte din fragmentul citat a fost parafrazată, fără referire la Scărar, de Sfântul Siluan, cu exact aceeaşi interpretare. Există ‚scântei divine’ în orice, astfel că pot fi descoperite oriunde. Acesta e mesajul celebrei omilii a Sfântului Vasile către tineri. Problema reală nu este aşadar unde e adevărul ci cât de sensibili duhovniceşte suntem pentru a putea (sau nu) discerne unde este adevărul... Un alt text, în linie cu Steinhardt, e cartea lui Yannaras, ‚Heidegger şi Areopagitul’”.
*
„Şi cel legat de grijile şi preocupările vieţii ca şi cu un lanţ poate să umble, dar mai cu greu; căci şi osândiţii care au picioarele încătuşate nu rareori umblă, însă se împiedică mereu şi, din această pricină, îşi produc răni. Un om necăsătorit însă legat de grijile lumeşti este asemănător celui ce are doar mâinile încătuşate; de aceea, când voieşte să alerge spre viaţa monahicească, nu este împiedicat; cel căsătorit însă se aseamănă cu cel legat de mâini şi de picioare”. (ibidem, sublinierea mea)
Înţelesul primar al textului de mai sus este, cred, destul de evident, de aceea nu voi zăbovi asupra lui. Un alt înţeles mi se pare însă legat de Taina Nunţii ca mucenicie, aşa cum este de altfel arătată a fi în cadrul slujbei Cununiei (unde, printre altele, se cântă troparul Sfinţilor Mucenici). Cel căsătorit se poate mântui, acest lucru nu este pus în discuţie. Uneori, căsătoria şi grijile pe care o familie le aduce cu sine îi sunt, într-adevăr, piedică. Dar aceasta doar atunci când nu merge cu hotărâre spre Hristos. Când însă vede în viaţa conjugală ceea ce este ea de fapt, adică tot o cale spre mântuire, „lanţurile” cu care este legat de mâini şi de picioare i se fac prilej de bucurie şi de slavă, căci este în stare de jertfă pentru Hristos. Deci legăturile celui căsătorit se fac asemenea lanţurilor Sfântului Apostol Pavel şi ale altor întemniţaţi pentru Domnul şi îi aduc cununa muceniciei.
Tot părintele Doru Costache: „Odată cu mariajul este asumată Crucea hristică. Sfântul Maxim a înţeles: Moise şi Ilie, stând lângă Hristosul taboric, sunt icoane ale eficacităţii celor două căi spirituale – căsătoria (Moise) şi celibatul (Ilie). Într-adevăr, Slujba Cununiei vorbeşte mult mai bine în acest sens decât literatura monastică. Un text interesant este lucrarea Sfântului Grigorie al Nyssei, ‚Despre feciorie’, în care căsătoria este descrisă ca leitourgeia şi proslăvită ca o cale spirituală prin excelenţă”.
În continuare, parcă pentru a întări cele spuse mai sus, Sfântul Ioan Scărarul îi învaţă pe cei căsătoriţi cum să găsească mântuirea.
„Am auzit pe unii care petrec în lume, indiferenţi de mântuirea lor, zicându-mi: ‚Cum am putea, căsătoriţi fiind şi cuprinşi de grijile lumeşti, să urmăm viaţa monahicească?’ Acestora le-am răspuns: ‚Săvârşiţi toate faptele bune pe care le puteţi face; nu defăimaţi pe nimeni, nu furaţi de la nimeni, pe nimeni să nu înşelaţi, nu loviţi pe nimeni, nu urâţi pe nimeni, nu lipsiţi de la sfintele slujbe, compătimiţi pe săraci, nu smintiţi (scil. scandalizaţi) pe nimeni, de ceea ce este al altuia să nu vă apropiaţi, mulţumiţi-vă cu ceea ce vă oferă soţiile voastre. Dacă astfel veţi făptui, nu veţi fi departe de împărăţia cerurilor’”. (ibidem)
Friday, January 25, 2008
Greaţa
Într-un club din Bucureşti care încă îmi place, într-o seară se cânta live. De aici a pornit toată furia mea. Îl privesc pe solistul uneia dintre trupele de „rock” care cântă de obicei piese dintre cele mai penibile, cum se scălămbăia pe scenă mimând feeling-ul pe U2, Sting, AC/DC sau Rolling Stones (şi nici nu vă închipuiţi ce penal sună vibrato-ul ce se vrea expresiv pe „Englishman In New York” sau „Satisfaction”). Şi mă apucă mânia pură a unui copil-metal împotriva tuturor trupelor cu muzicieni foarte bine puşi la punct, care îşi irosesc talentul în curvăsăria care sufocă scena românească de atâţia ani: Direcţia 5, Talisman, Antract, Voltaj şi atâţia alţii ca ei, care mă fac să vomit. Nu mă priveşte că unii dintre ei sunt instrumentişti buni – şi sunt – sau că în particular cântă şi altceva. În viaţă important nu e ce ai – fie că e vorba despre bani, inteligenţă sau talent – ci cum foloseşti ce ai. Ce faci cu darul primit. Mi-e sete de oameni oneşti şi greaţă de clovnii desfrânaţi care torturează cuvinte precum iubire şi înşiră melodii penibile şi mincinoase. Scena asta a falsităţii trebuie distrusă. Nu vreau ca generaţia de mâine, copiii mei, să vadă la televizor filme porno, pe stradă cupluri de homosexuali şi pe scenă talente care se vând şi care mint chiar şi când cântă.
Nu am nimic cu oamenii care fac parte din această scenă, nu sunt mai bun decât ei. Am ce am cu meseria lor: prostituţia. Şi de aceea trupelor sus-amintite şi celor din aceeaşi tagmă nu pot decât să le citez – metaforic, fireşte – un vers Lamb of God: „ Won’t piss on you if you’re on fire”.
Nu am nimic cu oamenii care fac parte din această scenă, nu sunt mai bun decât ei. Am ce am cu meseria lor: prostituţia. Şi de aceea trupelor sus-amintite şi celor din aceeaşi tagmă nu pot decât să le citez – metaforic, fireşte – un vers Lamb of God: „ Won’t piss on you if you’re on fire”.
Sunday, January 20, 2008
Bucureştii sub asediu
Suntem în ianuarie 2008 şi Bucureştii arată ca şi cum ar fi în război. Niciodată parcă oraşul meu nu a mai fost atât de mutilat. Călătoriile m-au dus în jumătate din Europa şi în capitala cosmopolitismului american, în oraşe care m-au liniştit şi în metropole pe care le-am adorat, mărturii ale istoriei, culturii şi zădărniciei omeneşti. Dar nu iubesc nici un loc mai mult decât Bucureştii.
Am copilărit într-un bloc din mijlocul unui cartier cu multă verdeaţă şi după-amiezele când soarele bătea pe asfaltul unde jucam fotbal, strecurându-se printre frunzele copacilor din curtea şcolii învecinate, îmi stăruie şi azi în minte. Am trăit din primii ani de şcoală aglomeraţia autobuzelor comuniste şi mocirla sfârşiturilor de iarnă de pe străzile neasfaltate, m-am jucat prin poieniţele minunate ale Parcului Delavrancea şi am mâncat pâine cu unt – pe care, de altfel, nu o sufeream – pe băncile Grădinii Botanice, cu un camion chinezesc de plastic tras de o sfoară alături. Mi-am vizitat colegii care locuiau în zona Lipscanilor şi am privit uimit la intrările întortocheate din clădirile vechi, am avut totdeauna o admiraţie respectuoasă pentru scările în spirală şi în cele din urmă am ajuns să locuiesc într-un bloc interbelic cu o asemenea scară. Când, la 10 ani, m-am mutat, deşi simţul orientării îmi lipsea pe atunci aşa cum îmi lipseşte şi astăzi, am luat-o într-o zi de unul singur pe străzile încă necunoscute, până la Ateneu. Când am văzut clădirea, pe care o cunoşteam, fără să fi ajuns însă niciodată la ea prin propriile puteri, am fost cuprins de sentimentul că devenisem mult mai înţelept. De fapt, îmi însuşisem noua vecinătate şi, odată cu ea, un crâmpei de oraş. Un pic înainte de revoluţie am trăit în apropierea unui şantier şi am văzut cum creştea, zi după zi, staţia de metrou Piaţa Romană. Odată cu apariţia autobuzului 300 am descoperit drumul direct dintre casa mea şi cea a bunicilor, din Piaţa 1 Mai, şi reflectând la idilele spulberate din liceu, am bătut de multe ori Bulevardul Kiseleff între Piaţa Victoriei şi restaurantul Doina. În peregrinările mele singuratice, am intrat în multe biserici, de la Mitropolie la Stavropoleos şi de la Sfinţii Voievozi la bisericuţa de pe deal, din drumul spre aeroport. Zi după zi, an după an, mi-am cucerit tot oraşul.
Foarte târziu, unul sau altul au început să-mi atragă atenţia asupra defectelor lui. Apoi, prin comparaţie, am văzut lipsurile. Şi, desigur, am vorbit cu multă emfază despre ele, căci subiectul de conversaţie era mai la îndemână decât altele. Dar, de fapt, murdăria, sărăcia şi aglomeraţia nu m-au tulburat niciodată şi nu m-au împiedicat să văd frumuseţile oraşului şi să-l iubesc în ciuda sluţeniilor. Până astăzi.
Capitala arată în ea însăşi, astăzi, descompunerea către care este târâtă toată ţara. Înainte puteam fi mândru până la absurd, critic îngăduitor, nepăsător sau zeflemitor. Dar când primăvara venea peste oraş, mă regăseam tot timpul în parfumul discret şi sufocat de asfalt al unor străzi din spatele Parcului Icoanei. Iarna, cu toata zloata şi noroiul, învăluia Bucureştii într-o mantie plină de farmec, fie ea şi zdrenţuită. Fiecare anotimp trezea, prin oraş şi în el, sentimentul inefabil al unei apartenenţe atemporale, dincolo de meschinăriile zilei de astăzi. Oricum l-ai fi privit, oraşul avea personalitate. De ceva vreme însă, drumul pe care am pornit se dovedeşte a fi o fundătură. Ne aruncăm lacomi pe crâmpeie iluzorii de viaţă, aşa cum mai marii zilei se aruncă pe fiecare bucată a Bucureştilor, transformând-o după chipul şi asemănarea hidoşeniei lor. Identitatea e o vorbă veche de fundamentalist, memoria am lepădat-o, şi dacă ne mai trebuie din când în când, o găsim pe hard-urile calculatoarelor, şi încet-încet ne-am vândut sufletele pentru clipa de plăcere, oricui şi de oricâte ori, de vreme ce oricum nu mai credem nici în ele, nici în nimic altceva.
Privesc fotografii alb-negru ale Bucureştilor de odinioară şi mă apucă furia când mă gândesc la cei care au îngropat oraşul sub mormanul lor de interese, săpături, alianţe, clădiri-monstru, fluturaşi, gunoaie sau conflicte. Dar vinovatul cel mai mare sunt eu însumi, pierdut la rândul meu în mirajul care ne îndeamnă pe toţi să uităm de suflete. Şi de oraşe. Am să ies iar la plimbare, am să încep să respir din nou aerul oraşului şi poate am să scuip. Şi poate am să mă învrednicesc să aduc din nou la viaţa crâmpeiul de suflet mortificat ce se ascunde în Bucureşti.
În spatele Ateneului e de când mă ştiu o ceasornicărie care îmi poartă numele şi pe care nu ţin minte s-o fi văzut deschisă de ani de zile. Acolo e părticica mea de oraş. Acolo sper să privesc cândva un asfinţit urban, cu razele soarelui trezind în mine nostalgia copilăriei, iar vremurile celor care au stricat sufletul oraşului să fie îngropate de memoria lui sub colbul greu al unei istorii neînsemnate.
Am copilărit într-un bloc din mijlocul unui cartier cu multă verdeaţă şi după-amiezele când soarele bătea pe asfaltul unde jucam fotbal, strecurându-se printre frunzele copacilor din curtea şcolii învecinate, îmi stăruie şi azi în minte. Am trăit din primii ani de şcoală aglomeraţia autobuzelor comuniste şi mocirla sfârşiturilor de iarnă de pe străzile neasfaltate, m-am jucat prin poieniţele minunate ale Parcului Delavrancea şi am mâncat pâine cu unt – pe care, de altfel, nu o sufeream – pe băncile Grădinii Botanice, cu un camion chinezesc de plastic tras de o sfoară alături. Mi-am vizitat colegii care locuiau în zona Lipscanilor şi am privit uimit la intrările întortocheate din clădirile vechi, am avut totdeauna o admiraţie respectuoasă pentru scările în spirală şi în cele din urmă am ajuns să locuiesc într-un bloc interbelic cu o asemenea scară. Când, la 10 ani, m-am mutat, deşi simţul orientării îmi lipsea pe atunci aşa cum îmi lipseşte şi astăzi, am luat-o într-o zi de unul singur pe străzile încă necunoscute, până la Ateneu. Când am văzut clădirea, pe care o cunoşteam, fără să fi ajuns însă niciodată la ea prin propriile puteri, am fost cuprins de sentimentul că devenisem mult mai înţelept. De fapt, îmi însuşisem noua vecinătate şi, odată cu ea, un crâmpei de oraş. Un pic înainte de revoluţie am trăit în apropierea unui şantier şi am văzut cum creştea, zi după zi, staţia de metrou Piaţa Romană. Odată cu apariţia autobuzului 300 am descoperit drumul direct dintre casa mea şi cea a bunicilor, din Piaţa 1 Mai, şi reflectând la idilele spulberate din liceu, am bătut de multe ori Bulevardul Kiseleff între Piaţa Victoriei şi restaurantul Doina. În peregrinările mele singuratice, am intrat în multe biserici, de la Mitropolie la Stavropoleos şi de la Sfinţii Voievozi la bisericuţa de pe deal, din drumul spre aeroport. Zi după zi, an după an, mi-am cucerit tot oraşul.
Foarte târziu, unul sau altul au început să-mi atragă atenţia asupra defectelor lui. Apoi, prin comparaţie, am văzut lipsurile. Şi, desigur, am vorbit cu multă emfază despre ele, căci subiectul de conversaţie era mai la îndemână decât altele. Dar, de fapt, murdăria, sărăcia şi aglomeraţia nu m-au tulburat niciodată şi nu m-au împiedicat să văd frumuseţile oraşului şi să-l iubesc în ciuda sluţeniilor. Până astăzi.
Capitala arată în ea însăşi, astăzi, descompunerea către care este târâtă toată ţara. Înainte puteam fi mândru până la absurd, critic îngăduitor, nepăsător sau zeflemitor. Dar când primăvara venea peste oraş, mă regăseam tot timpul în parfumul discret şi sufocat de asfalt al unor străzi din spatele Parcului Icoanei. Iarna, cu toata zloata şi noroiul, învăluia Bucureştii într-o mantie plină de farmec, fie ea şi zdrenţuită. Fiecare anotimp trezea, prin oraş şi în el, sentimentul inefabil al unei apartenenţe atemporale, dincolo de meschinăriile zilei de astăzi. Oricum l-ai fi privit, oraşul avea personalitate. De ceva vreme însă, drumul pe care am pornit se dovedeşte a fi o fundătură. Ne aruncăm lacomi pe crâmpeie iluzorii de viaţă, aşa cum mai marii zilei se aruncă pe fiecare bucată a Bucureştilor, transformând-o după chipul şi asemănarea hidoşeniei lor. Identitatea e o vorbă veche de fundamentalist, memoria am lepădat-o, şi dacă ne mai trebuie din când în când, o găsim pe hard-urile calculatoarelor, şi încet-încet ne-am vândut sufletele pentru clipa de plăcere, oricui şi de oricâte ori, de vreme ce oricum nu mai credem nici în ele, nici în nimic altceva.
Privesc fotografii alb-negru ale Bucureştilor de odinioară şi mă apucă furia când mă gândesc la cei care au îngropat oraşul sub mormanul lor de interese, săpături, alianţe, clădiri-monstru, fluturaşi, gunoaie sau conflicte. Dar vinovatul cel mai mare sunt eu însumi, pierdut la rândul meu în mirajul care ne îndeamnă pe toţi să uităm de suflete. Şi de oraşe. Am să ies iar la plimbare, am să încep să respir din nou aerul oraşului şi poate am să scuip. Şi poate am să mă învrednicesc să aduc din nou la viaţa crâmpeiul de suflet mortificat ce se ascunde în Bucureşti.
În spatele Ateneului e de când mă ştiu o ceasornicărie care îmi poartă numele şi pe care nu ţin minte s-o fi văzut deschisă de ani de zile. Acolo e părticica mea de oraş. Acolo sper să privesc cândva un asfinţit urban, cu razele soarelui trezind în mine nostalgia copilăriei, iar vremurile celor care au stricat sufletul oraşului să fie îngropate de memoria lui sub colbul greu al unei istorii neînsemnate.
Sunday, December 30, 2007
Imaginea idol -reflecţii stângace pe marginea Praznicului Bobotezei-
Botezul Domnului şi soborul Sfântului Ioan Botezătorul încheie sărbătorile şi în acelaşi timp primul capitol al vieţii lui Hristos pe pământ. După Naşterea smerită din peştera Betleemului, Mântuitorul a trăit, conform rânduielii iudaice, care socotea majoratul la împlinirea vârstei de 30 de ani, în casa părintească, unde a deprins meseria de tâmplar, prin care a întreţinut-o pe Maica Sa, după moartea dreptului Iosif, învăţând astfel pe tot omul virtutea smereniei. Sfântul Ioan Botezătorul, profet luminat de Duhul Sfânt, s-a înfricoşat când L-a văzut venind spre Botezul în Iordan. „Se cade Nouă să plinim toată dreptatea”, spune Domnul, iar Sfântul Ioan Gură de Aur lămureşte că prin dreptate se înţeleg poruncile lui Dumnezeu: cum Hristos le-a împlinit mereu pe toate, S-a şi botezat, deşi nu avea nevoie, şi astfel „a luat asupra Sa curăţirea noastră”, la fel cum a luat şi trupul coruptibil, şi moartea, de bunăvoie, căci nu era în El păcat, ca în restul omenirii, pentru care să trebuiască să moară. De aceea, de altfel, moartea martirică se numeşte botez al sângelui, după exemplul jertfei lui Hristos pe Cruce.
Părinţii Bisericii ne învaţă că şi noi trebuie să coborâm la Iordan, adică la biserică şi să trecem prin botezul pocăinţei, care este Spovedania. Sfântul Ioan Botezătorul şi Mântuitorul Hristos stau faţă în faţă ca două modele de smerenie pentru lumea dintotdeauna. Primul este omul care, deşi născut sub păcatul strămoşesc, s-a micşorat pe el atât de mult prin smerenie, încât L-a adus la el pe Însuşi Dumnezeu, Care l-a sfinţit şi a covârşit cu har neputinţa lui firească, omenească. Celălalt, Dumnezeu fiind, a luat asupra Sa firea omenească ce căzuse prin păcat, supusă durerii, coruptibilităţii şi morţii. Şi astfel, smerenia devine locul întâlnirii între Dumnezeu şi om.
Petrecem în aceste zile şi poate ne bucurăm, dar aceste cuvinte ne par atât de îndepărtate, căci se deosebesc radical de mediul în care ne-am învăţat să trăim, de lumea pe care am construit-o. Afirmarea de sine a devenit astăzi valoare supremă, în vâltoarea goanei după o imagine din care să dispară sub covorul unei conştiinţe oprimate orice asperităţi, o imagine a minciunii şi a trufiei ce poartă, în limbaj teologic, numele de slavă deşartă. Imaginea despre care vorbim a devenit unul dintre cei mai răspândiţi idoli ai noştri şi ai lumii în care trăim. Spunem idol pentru că, deşi neadevărată, aşa cum neadevăraţi sunt toţi zeii păgâni, îi aducem cele mai mari jertfe. În cercurile înalte ale societăţii există consilieri care primesc bani grei pentru a se ocupa de acest aspect, dar şi în partea de jos lauda de sine şi judecarea celorlalţi sunt preocupări de căpetenie. Psalmistul spune undeva că „idolii neamurilor sunt argint şi aur, lucruri făcute de mâini omeneşti. Gură au şi nu vor grăi; ochi au şi nu vor vedea; urechi au şi nu vor auzi, că nu este duh în gura lor. Asemenea lor să fie toţi cei ce-i fac pe dânşii şi toţi cei ce se încred în ei”. (Ps 134, 15-18) Şi cu adevărat asemenea lor suntem noi astăzi. Strălucitori, frumos ambalaţi, şi goi pe dinăuntru, lipsiţi de orice înţelegere adevărată şi de orice putinţă de a spune vreun lucru cu sens.
Într-o anumită măsură, aşa era omenirea şi în vremea venirii Mântuitorului Hristos. Prin noianul de înţelesuri, Naşterea şi Botezul Său ne învaţă şi că începutul şi sfârşitul ieşirii din minciună este smerenia. Smerit a venit pe lume ca om, în staul, sub răsuflarea animalelor, cu smerenie S-a botezat deşi nu avea nevoie, iar pe Mama Lui şi pe Botezător, care în icoane stau mereu în preajma Lui, rugându-L pentru oameni, ni i-a dat exemple de smerenie. Toate acestea parcă nu mai ajung astăzi la inima nimănui. Avem de aceea nevoie să ne repetăm cuvintele Sfântului Ioan, cu care îi întâmpina pe mulţi dintre cei veniţi la el să se boteze: „Pui de vipere!” Sau, cum scria peste veacuri Nichita Stănescu: „A venit un înger şi mi-a zis: Eşti un porc de câine, o jigodie şi un rât”. Dacă reflectăm la adevărul acestor vorbe, fiecare în legătură cu el însuşi, vom dărâma idolul găunos al imaginii. Şi când ni le spune altcineva, să ne bucurăm, căci ne sunt prilej de mântuire. De le vom înţelege şi accepta, vom alunga de la noi mândria şi judecata aproapelui şi, precum Ioan odinioară, vom deveni Înaintemergători ai lui Hristos în lume, mântuitori, prin Hristos, ai celor de lângă noi.
Serbarea Bobotezei se numeşte şi a Epifaniei sau a Teofaniei, adică a arătării lui Dumnezeu, pentru că până în acel moment Hristos nu se arătase ca Mântuitor şi pentru că tot atunci din cer s-a auzit glasul Tatălui, iar Duhul Sfânt a coborât în chip de porumbel peste Cel Care ieşea din apă. Astfel, este prima dată când se arată în chip vădit Sfânta Treime. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că va mai fi o arătare a Domnului, la sfârşitul lumii. Atunci Îl vor vedea toţi, acum doar cei care vor să-L primească. Dacă vom fi şi noi printre aceştia din urmă, la arătarea a doua Îl vom întâmpina cu bucurie, ca pe un oaspete familiar.
Părinţii Bisericii ne învaţă că şi noi trebuie să coborâm la Iordan, adică la biserică şi să trecem prin botezul pocăinţei, care este Spovedania. Sfântul Ioan Botezătorul şi Mântuitorul Hristos stau faţă în faţă ca două modele de smerenie pentru lumea dintotdeauna. Primul este omul care, deşi născut sub păcatul strămoşesc, s-a micşorat pe el atât de mult prin smerenie, încât L-a adus la el pe Însuşi Dumnezeu, Care l-a sfinţit şi a covârşit cu har neputinţa lui firească, omenească. Celălalt, Dumnezeu fiind, a luat asupra Sa firea omenească ce căzuse prin păcat, supusă durerii, coruptibilităţii şi morţii. Şi astfel, smerenia devine locul întâlnirii între Dumnezeu şi om.
Petrecem în aceste zile şi poate ne bucurăm, dar aceste cuvinte ne par atât de îndepărtate, căci se deosebesc radical de mediul în care ne-am învăţat să trăim, de lumea pe care am construit-o. Afirmarea de sine a devenit astăzi valoare supremă, în vâltoarea goanei după o imagine din care să dispară sub covorul unei conştiinţe oprimate orice asperităţi, o imagine a minciunii şi a trufiei ce poartă, în limbaj teologic, numele de slavă deşartă. Imaginea despre care vorbim a devenit unul dintre cei mai răspândiţi idoli ai noştri şi ai lumii în care trăim. Spunem idol pentru că, deşi neadevărată, aşa cum neadevăraţi sunt toţi zeii păgâni, îi aducem cele mai mari jertfe. În cercurile înalte ale societăţii există consilieri care primesc bani grei pentru a se ocupa de acest aspect, dar şi în partea de jos lauda de sine şi judecarea celorlalţi sunt preocupări de căpetenie. Psalmistul spune undeva că „idolii neamurilor sunt argint şi aur, lucruri făcute de mâini omeneşti. Gură au şi nu vor grăi; ochi au şi nu vor vedea; urechi au şi nu vor auzi, că nu este duh în gura lor. Asemenea lor să fie toţi cei ce-i fac pe dânşii şi toţi cei ce se încred în ei”. (Ps 134, 15-18) Şi cu adevărat asemenea lor suntem noi astăzi. Strălucitori, frumos ambalaţi, şi goi pe dinăuntru, lipsiţi de orice înţelegere adevărată şi de orice putinţă de a spune vreun lucru cu sens.
Într-o anumită măsură, aşa era omenirea şi în vremea venirii Mântuitorului Hristos. Prin noianul de înţelesuri, Naşterea şi Botezul Său ne învaţă şi că începutul şi sfârşitul ieşirii din minciună este smerenia. Smerit a venit pe lume ca om, în staul, sub răsuflarea animalelor, cu smerenie S-a botezat deşi nu avea nevoie, iar pe Mama Lui şi pe Botezător, care în icoane stau mereu în preajma Lui, rugându-L pentru oameni, ni i-a dat exemple de smerenie. Toate acestea parcă nu mai ajung astăzi la inima nimănui. Avem de aceea nevoie să ne repetăm cuvintele Sfântului Ioan, cu care îi întâmpina pe mulţi dintre cei veniţi la el să se boteze: „Pui de vipere!” Sau, cum scria peste veacuri Nichita Stănescu: „A venit un înger şi mi-a zis: Eşti un porc de câine, o jigodie şi un rât”. Dacă reflectăm la adevărul acestor vorbe, fiecare în legătură cu el însuşi, vom dărâma idolul găunos al imaginii. Şi când ni le spune altcineva, să ne bucurăm, căci ne sunt prilej de mântuire. De le vom înţelege şi accepta, vom alunga de la noi mândria şi judecata aproapelui şi, precum Ioan odinioară, vom deveni Înaintemergători ai lui Hristos în lume, mântuitori, prin Hristos, ai celor de lângă noi.
Serbarea Bobotezei se numeşte şi a Epifaniei sau a Teofaniei, adică a arătării lui Dumnezeu, pentru că până în acel moment Hristos nu se arătase ca Mântuitor şi pentru că tot atunci din cer s-a auzit glasul Tatălui, iar Duhul Sfânt a coborât în chip de porumbel peste Cel Care ieşea din apă. Astfel, este prima dată când se arată în chip vădit Sfânta Treime. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că va mai fi o arătare a Domnului, la sfârşitul lumii. Atunci Îl vor vedea toţi, acum doar cei care vor să-L primească. Dacă vom fi şi noi printre aceştia din urmă, la arătarea a doua Îl vom întâmpina cu bucurie, ca pe un oaspete familiar.
Tuesday, December 25, 2007
Nasterea lui Hristos cu bine
Naşterea lui Hristos să reverse lumina Întrupării asupra noastră a tuturor.
Friday, December 7, 2007
Coloana sonoră - primii 30 de ani (IV)
Liceul începe, gaşca de rockeri e bine închegată, Piaţa Romană cu a ei Grădiniţă în plină înflorire. Testament. „Practice What You Preach”, „The New Order”, „Souls of Black”, în ordinea ascultării. Creşte şi discografia Motörhead din rafturile mele, începută cu „1916” şi „Iron Fist”. De pe „Persistence of Time”, Anthrax, nu mă impresionează decât „Got the Time”, piesă care îmi place la nebunie până astăzi. „Attack of the Killer B’s” e parcă mai interesant, dar şi mai rap. Atmosfera romantică de liceu aduce primele petreceri până dimineaţa şi primele idile. Aşa intru în contact şi cu latura hippie/rock clasic. Prietenul Ţache e undeva între metal şi hippie, cu suflet de „hipiot”, dar, cu timpul, defineşte mişcarea grunge – pe care eu o detestam – cu tot cortegiul de plângăcioşi, de la Nirvana, Pearl Jam, Soundgarden, Alice In Chains (faţă de aceştia din urmă percepţia mea s-a mai nuanţat) ca „hippo-punk”, ceea ce îi atrage automat eticheta batjocoritoare de hippo-punker. The Exploited, apropo de punk. „The Massacre”, „Punk’s Not Dead”. The Beatles, un picuţ de Pink Floyd, iar Led Zeppelin. Eagles, cu „Hotel California” sau cu versul mult-iubit de Ţache, „Jesus is coming”. În cercurile găştii apare René, cu imaginea tipică de hippie, pletos, neglijent, flegmatic, talentat. Cu ghitara după el. Organizează împreună cu câţiva prieteni o seară comemorativă John Lennon la Teatrul Ţăndărică, unde câţiva dintre noi cântăm „anarchy” pe melodia de la „Let It Be”, spre indignarea artiştilor. Purtam deja o insignă cu un flower-power inversat şi scriam prin caiete chestii de genul „hippie is utopia”. Descopăr doom-metal. Candlemass, începând cu „Tales of Creation” şi Cathedral, „Forest of Equilibrium”, foarte apreciat de Alin. Fără să fac pe atunci legătura, Black Sabbath devine o prezenţă din ce în ce mai importantă a peisajului. Perioada Ozzy, cu un accent pe albumul self-titled şi Dio cu „Heaven and Hell” şi saltul peste ani până la „Dehumanizer”. „Computer God”, „Children of the Sea”, „Heaven and Hell”, „Black Sabbath”, „NIB” – clasicele adolescenţei. Încep să gust din toate genurile rock. Jethro Tull, „Too Old To Rock’n’Roll, Too Young To Die”, Deep Purple (început, evident, cu „Child In Time”), Ramones („mamma-mamma-mamma-mamma-mamma’s boy”), The Clash. Fac primele compilaţii proprii, cu metal ballads, de la Motörhead, „Love Me Forever”, până la „Stairway To Heaven”. Cam toată gaşca iubeşte Manowar – războinici pe „Fighting the World”, răniţi dar dârzi, sau şoptind câte ceva vreunei fete, pe „Heart of Steel”. Îmi amintesc o dimineaţă după o petrecere, când îmi dau seama, în sfârşit, că idila mea se năruise. Plâng în tăcere, în timp ce pe fundal un Hector în varianta Manowar îşi cântă elegia: „I hear the silent voices, I cannot hide, the gods leave no choices so we all must die. Oooh, Achilles, let thy arrows fly, into the wind where eagles cross the sky. Today my mortal blood will mix to sand, it was foretold, I will die by thy hand, into Hades my soul descend”.
Sodom, „Better Off Dead”, pe care i-l prezint mândru lui Larry şi constat cu dezamăgire că îl ştia. „Resurrection” sau „An Eye for an Eye”. Sepultura, tot. În aceeaşi perioadă explodează şi Pantera, dar nu-mi place deloc, mi se pare prea rudimentar, ceea ce în schimb nu mă opreşte să ascult Venom. Merg timid pe firul black-metal cu Bathory. Mai mult mă distrează Larry, care ştie componenţa pe de rost şi mă loveşte cu numele imposibil de pronunţat ale lui Quorthon and co. După câteva luni de rezistenţă, merg singur la cinema Studio să văd filmul lui Oliver Stone, The Doors. Lovitură de graţie, devin cel mai înfocat admirator al lui Morrison (până astăzi, în ciuda exceselor, un poet şi un artist minunat), încep să mă plimb prin curtea şcolii şi să mă cocoţ pe borduri înalte citind Nietzsche, cum îl văzusem pe Jimmy. „Break On Through”, „The Crystal Ship”, „The End”, „Riders on the Storm”, „Five To One” şi tot aşa. În câteva luni am toată discografia. Circulă vreo două casete video cu zeci de clipuri. King Diamond, „The Family Ghost”, Nuclear Assault, „Critical Mass” Testament, „The Ballad” Celtic Frost, „Circle of the Tyrants”, dar şi chestii de care n-am mai auzit de atunci, cum ar fi Vortex cu „Open the Gate” La liceu, o profesoară îngrijorată cheamă un preot şi doi studenţi să ne pună celebrul film cu satanismul în muzica rock. Efectul e contrar celui scontat: la fiecare apariţie a câte unui „satanist”, ne ridicăm şi izbucnim în urale. Cu ocazia asta, învăţ şi eu din film pe de rost nişte versuri Venom. Părerea de atunci e în mare aceeaşi până azi: o gândire unilaterală, obtuză şi uniformizantă. Există şi satanism în muzica rock, desigur. Nu peste tot, cum zice filmul. Iar de aici până la albumele trimise în pădure la şamani şi preoţi voodoo, la B-ul întors din logo-ul Abba, care denotă o opoziţie faţă de cele de sus şi la alte inepţii, distanţa e mare. Mult mai amuzantă e cartea făcută după film, citită pe sub bancă în ore, din care descoperim tot felul de nume pocite, ca „WAPS” şi „Mercyni Pate”. Vizionarea filmului se încheie cu o discuţie aprinsă, a cărei singură concluzie e că trebuie neapărat să mă întâlnesc cu unul dintre cei trei, ca să-mi dea caseta originală cu Bathory, „Hammerheart”, pe care o avea de când era mai mic.
Concertul Iris 15 ani. Vis şi coşmar. Minunată Sala Polivalentă ticsită, cu oameni atârnând până şi pe instalaţia de iluminat, tricouri, casete, geci de motor, ţinte, lanţuri. Crâncenă întoarcerea cu metroul, sufocant. Pe piaţa românească apare şi prima trupă de thrash în genul Kreator, Altar. „Prison of Death”. La mare Gabi Raica de la Radio Constanţa îmi pune Steve Vai, „Passion and Warfare”. Sunt impresionat de tehnică, nu înţeleg mult dincolo de ea şi sap prin fonotecă mai degrabă după Megadeth. Între timp, gaşca e într-o tabără de neuitat la Saturn. Larry aduce Anathema, care nu impresionează în mod deosebit pe nimeni. În aerul României pluteşte Dana Dawson, „Romantic World”, iar fetele noastre gustă întâlnirea între rock şi chestii mai uşurele, ilustrată de „Runaway Train” (Soul Asylum), „Two Princes” (Spin Doctors) sau 4 Non Blondes. Eu mă lecuisem de alternativ şi alte hibride de la Ugly Kid Joe încoace. La Bacău stau şi copiez cuminte versuri într-un caiet. Coroner, „Punishment for Decadence”.
Dani descoperă şi el rock-ul. AC/DC, apoi combinaţiile cu hip-hop, care îi fac trecerea mai uşoară. Body Count, cu „bitch” repetat de vreo 3 ori în fiecare vers, îi atrage şi noua poreclă. Evident... Bitch. Mai ascultă Billy Idol şi Biohazard, dar cu mine se întâlneşte abia la Megadeth, care devine repede trupa lui preferată. Cu Larry ne preocupă altceva în acel sfârşit de vară: Suffocation, „Breeding the Spawn”, Pungent Stench, „Dirty Rhymes and Psychotronic Beats”, Morgoth, „Odium” şi Morbid Angel, „Covenant”. Gaşca noastră devine mai mare decât oricând, iar Rock 93 se anunţă a fi Woodstock-ul nostru.
Sodom, „Better Off Dead”, pe care i-l prezint mândru lui Larry şi constat cu dezamăgire că îl ştia. „Resurrection” sau „An Eye for an Eye”. Sepultura, tot. În aceeaşi perioadă explodează şi Pantera, dar nu-mi place deloc, mi se pare prea rudimentar, ceea ce în schimb nu mă opreşte să ascult Venom. Merg timid pe firul black-metal cu Bathory. Mai mult mă distrează Larry, care ştie componenţa pe de rost şi mă loveşte cu numele imposibil de pronunţat ale lui Quorthon and co. După câteva luni de rezistenţă, merg singur la cinema Studio să văd filmul lui Oliver Stone, The Doors. Lovitură de graţie, devin cel mai înfocat admirator al lui Morrison (până astăzi, în ciuda exceselor, un poet şi un artist minunat), încep să mă plimb prin curtea şcolii şi să mă cocoţ pe borduri înalte citind Nietzsche, cum îl văzusem pe Jimmy. „Break On Through”, „The Crystal Ship”, „The End”, „Riders on the Storm”, „Five To One” şi tot aşa. În câteva luni am toată discografia. Circulă vreo două casete video cu zeci de clipuri. King Diamond, „The Family Ghost”, Nuclear Assault, „Critical Mass” Testament, „The Ballad” Celtic Frost, „Circle of the Tyrants”, dar şi chestii de care n-am mai auzit de atunci, cum ar fi Vortex cu „Open the Gate” La liceu, o profesoară îngrijorată cheamă un preot şi doi studenţi să ne pună celebrul film cu satanismul în muzica rock. Efectul e contrar celui scontat: la fiecare apariţie a câte unui „satanist”, ne ridicăm şi izbucnim în urale. Cu ocazia asta, învăţ şi eu din film pe de rost nişte versuri Venom. Părerea de atunci e în mare aceeaşi până azi: o gândire unilaterală, obtuză şi uniformizantă. Există şi satanism în muzica rock, desigur. Nu peste tot, cum zice filmul. Iar de aici până la albumele trimise în pădure la şamani şi preoţi voodoo, la B-ul întors din logo-ul Abba, care denotă o opoziţie faţă de cele de sus şi la alte inepţii, distanţa e mare. Mult mai amuzantă e cartea făcută după film, citită pe sub bancă în ore, din care descoperim tot felul de nume pocite, ca „WAPS” şi „Mercyni Pate”. Vizionarea filmului se încheie cu o discuţie aprinsă, a cărei singură concluzie e că trebuie neapărat să mă întâlnesc cu unul dintre cei trei, ca să-mi dea caseta originală cu Bathory, „Hammerheart”, pe care o avea de când era mai mic.
Concertul Iris 15 ani. Vis şi coşmar. Minunată Sala Polivalentă ticsită, cu oameni atârnând până şi pe instalaţia de iluminat, tricouri, casete, geci de motor, ţinte, lanţuri. Crâncenă întoarcerea cu metroul, sufocant. Pe piaţa românească apare şi prima trupă de thrash în genul Kreator, Altar. „Prison of Death”. La mare Gabi Raica de la Radio Constanţa îmi pune Steve Vai, „Passion and Warfare”. Sunt impresionat de tehnică, nu înţeleg mult dincolo de ea şi sap prin fonotecă mai degrabă după Megadeth. Între timp, gaşca e într-o tabără de neuitat la Saturn. Larry aduce Anathema, care nu impresionează în mod deosebit pe nimeni. În aerul României pluteşte Dana Dawson, „Romantic World”, iar fetele noastre gustă întâlnirea între rock şi chestii mai uşurele, ilustrată de „Runaway Train” (Soul Asylum), „Two Princes” (Spin Doctors) sau 4 Non Blondes. Eu mă lecuisem de alternativ şi alte hibride de la Ugly Kid Joe încoace. La Bacău stau şi copiez cuminte versuri într-un caiet. Coroner, „Punishment for Decadence”.
Dani descoperă şi el rock-ul. AC/DC, apoi combinaţiile cu hip-hop, care îi fac trecerea mai uşoară. Body Count, cu „bitch” repetat de vreo 3 ori în fiecare vers, îi atrage şi noua poreclă. Evident... Bitch. Mai ascultă Billy Idol şi Biohazard, dar cu mine se întâlneşte abia la Megadeth, care devine repede trupa lui preferată. Cu Larry ne preocupă altceva în acel sfârşit de vară: Suffocation, „Breeding the Spawn”, Pungent Stench, „Dirty Rhymes and Psychotronic Beats”, Morgoth, „Odium” şi Morbid Angel, „Covenant”. Gaşca noastră devine mai mare decât oricând, iar Rock 93 se anunţă a fi Woodstock-ul nostru.
Subscribe to:
Posts (Atom)