De la ultimele evenimente din Chişinău, opinia publică din România încă discută viu despre soarta comunismului în Basarabia şi despre mişcările populare înăbuşite, deocamdată, de regimul lui Voronin. Deşi subiectul a fost tratat mult mai puţin decât s-ar fi cuvenit într-o asemenea problemă naţională, economică şi strategică, interesul ziariştilor de la noi şi de aiurea este astăzi din nou suscitat de victoria opoziţiei, care a reuşit să boicoteze alegerea preşedintelui comunist de către Parlament, declanşând astfel alegerile anticipate. Legiunea roşie de la Chişinău pare să fi primit o grea lovitură şi se vorbeşte din ce în ce mai insistent despre zorii unei orânduiri democratice în peticul de pământ românesc numit arbitrar Republica Moldova. Dar dincolo de lucrurile aparent evidente, “miza Basarabia”, aşa cum o voi numi în rândurile ce urmează, este mult mai mare şi mai complicată.
În primul rând trebuie văzut cine şi ce interes are ca în statul vecin comunismul să cadă. Desigur, în primul rând înşişi locuitorii Basarabiei şi, alături de ei, toţi cei care iubesc libertatea şi aşteaptă cu nerăbdare moartea hidrei roşii care trăieşte încă, în forma ei aproape brută, în acest colţ de lume. Basarabenii şi toţi patrioţii români îşi doresc dispariţia unui sistem instaurat cu tancurile sovietice, care a adus, în peste cinci decenii, moarte, mizerie, umilinţă, sărăcie, lacrimi. Pe de altă parte însă, este interesul Europei occidentale şi al Statelor Unite ca Republica Moldova să iasă de sub influenţa Rusiei, statornicită la Chişinău prin guvernarea comunistă, pentru a fi înglobată în UE, slujind intereselor aşa-zisei lumi libere. Interesul este destul de ridicat prin poziţia strategic ocupată de Basarabia, dar cu toate acestea puternicii lumii nu au reacţionat decât de faţadă la tulburările din preajma alegerilor, ba chiar au condamnat poziţia ceva mai fermă de susţinere a basarabenilor exprimată de preşedintele României, Traian Băsescu. Lucrul este cu atât mai greu de înţeles, cu cât în alte cazuri, de la căderea Cortinei de Fier până la încercarea doar parţial eşuată de schimbare de regim politic în Ucraina, susţinerea euro-americană a fost puternică. Nici la Washington, nici la Buxelles, nu există nici un motiv de bucurie dacă Voronin şi ai lui rămân în funcţii, dar, cu toate acestea, la nivel oficial ni se oferă aceleaşi declaraţi răsuflate despre respectarea legalităţii şi lipsa incorectitudinilor majore în procesul electoral. Există două posibile explicaţii. Prima ar porni de la premisa că Băsescu nu se apucă să facă nici o declaraţie de capul lui, iar puterile lumii susţin procesul de răsturnare a comunismului, folosindu-se de preşedintele României ca vârf de lance şi aruncând prin declaraţiile prudente praf în ochii Rusiei. O alta, care mi se pare în momentul de faţă mai plauzibilă, este că, deşi vor ca Voronin să cadă – nu pentru că sunt anticomunişti sau cred în libertate, ci pentru a înlătura un susţinător al Rusiei – se tem de efectele colaterale pe care le-ar putea avea schimbarea. Concret, opoziţia de la Chişinău şi-a manifestat slăbiciunea în nenumărate rânduri, iar consecvenţa ei de acum ar putea fi rezultatul unui sprijin sau unor presiuni externe. Pe de altă parte însă, în Basarabia atitudinea anticomunistă a unei părţi însemnate a tinerilor, a intelectualităţii şi a oamenilor de rând coincide aproape în proporţie de sută la sută cu un puternic sentiment românesc. O Basarabie liberă de comunism ar fi terenul propice pentru încercarea de a pune în practică năzuinţa de unire ce există de ambele părţi ale Prutului. Şi atunci acea “unire doar în cadrul Uniunii Europene” despre care vorbesc uneori politicienii de la Bucureşti ar putea fi contracarată de dorinţa unei soluţii mai directe şi, în cele din urmă, mai fireşti, a realipirii Basarabiei la România. Or această variant nu pare a fi privită cu ochi buni de Occident şi voi încerca să explic un pic mai jos de ce.
Prima parte a procesului ce trebuie să aibă loc se vede clar şi, în privinţa ei, este posibil ca peste puţin timp toată lumea să cadă de acord. Voronin şi clica lui trebuie înlăturaţi. Acest lucru are şanse mari să se realizeze, atât prin voinţa politică a celor care, după cum am spus, par a fi sprijiniţi în ascuns de Occident, cât şi prin susţinerea populară pe care o dobândeşte mişcarea anticomunistă, susţinere sporită de abuzurile ce ies din ce în ce mai des la iveală dinspre Basarabia. Socotesc că, pentru a se face dreptate, preşedintele comunist de la Chişinău ar trebui judecat în România pentru înaltă trădare. Desigur, este o viziune idealistă, posibil de înfăptuit doar în România reîntregită. Cert este că, într-un fel sau altul, regimul lui Voronin se apropie de sfârşit. Dar marea miză începe abia după acest moment.
Când, în 1989, a căzut Ceauşescu, cineva a alergat într-un suflet la un călugăr din Moldova, încercat întru Hristos, părintele Paisie de la Sihla, pentru a-i da vestea. Spre uimirea interlocutorului, Bătrânul nu s-a bucurat ci a spus: “iadul de acum începe. S-a tăiat capul şarpelui, iar veninul se va răspândi în tot corpul”. La 20 de ani de la evenimente, profeţia se dovedeşte cât se poate de adevărată. Libertatea de expresie şi de circulaţie dobândite nu par a fi folosit prea mult unui popor care se vede astăzi sfâşiat între interesele unor cercuri de oligarhi din interior şi influenţa externă, care împreună au adus ţara într-o mizerie morală, cu valori inversate, atunci când nu lipsesc cu desăvârşire şi un statut de robie europeană care, sub masca unui oarecare progres material, o scufundă într-un marasm economic din care ieşirea e din ce în ce mai grea. Sub opresiune se crease o anumită coeziune a rezistenţei. Acum România e dezbinată şi ruinată, aflându-se probabil în punctul cel mai de jos din întreaga ei istorie şi supravieţuind ca stat doar în baza unor jocuri politice, în timp ce vigoarea naţiunii este secătuită. Intrarea în Uniunea Europeană este privită de unii ca şansă de revigorare. Însă construcţia politico-economică condusă de la Bruxelles şi Strassbourg se dovedeşte la rândul ei şubredă şi coruptă. Primirea României se datorează exclusiv intereselor politice şi poziţiei strategice, dar, prin politici şi atitudini, Uniunea nu arată că ar dori altceva decât o colonizare teritorială, politică şi culturală. Cu alte cuvinte, suntem sclavi la alt stăpân, ale cărui scopuri devin din ce în ce mai transparente. Politicile europene duc la uniformizare şi colectivizare, cu legi impuse de instituţii pe care nimeni nu le poate controla şi care nu ţin cont în nici un fel de specificul naţiunilor participante la construcţia comună. Totul merge spre sporirea rolului unui stat supranaţional, care se amestecă încet-încet şi în viaţa intimă a supuşilor săi şi astfel îşi dezvăluie faţa de comunism/colectivism cu spoială democratică. În mod paradoxal, corupţia care domneşte în toate straturile societăţii româneşti se transformă involuntar într-o şansă de a păstra o rămăşiţă de independenţă. Dornici să-şi menţină privilegiile, corupţii locali eludează sforile trase de la Bruxelles, atât cât pot. Uneori această atitudine ia chiar faţa unui naţionalism, desigur fals şi mincinos. Însă un efect colateral e tocmai faptul că anumite structuri administrative încetinesc procesul de subjugare şi control total dinspre Bruxelles. Desigur, această stare de fapt nu poate dura mult, mai ales că imperiile clădite pe corupţie se prăbuşesc, mai devreme sau mai târziu, fie din cauza unor greşeli ale celor din spatele lor, fie pentru a face loc altor corupţi, mai puternici. Lucrurile stau ca în cazul micilor infractori din perioada comunistă, care, în ciuda interdicţiei, îşi dezvoltau mici afaceri clandestine, care stăteau astfel la baza unei economii private subterane şi se sustrăgeau – cum puteau şi nu din motive nobile – regimului opresiv.
În acest context, o analiză de ansamblu ne va arăta că, pe termen lung, Rusia, România şi implicit Basarabia au un interes comun. Rusia, redevenită sub Putin o putere, rămâne unicul bastion solid care rezistă invaziei comerciale, economice şi culturale a alianţei între Statele Unite şi o Europă subordonată în mare măsură Washingtonului. Dacă pe termen scurt Rusia pare să fie interesată în a-şi păstra influenţa în zonele cucerite, pe termen lung un aliat liber e oricând de preferat unui supus în mintea căruia mocneşte permanent răzvrătirea. Vorbind despre relaţiile dintre Rusia şi Ucraina, Soljeniţân spunea: “Nu prin imensitatea teritoriului, nici prin numărul popoarelor supuse trebuie să demonstrăm că suntem o mare naţiune, ci prin măreţia faptelor noastre. Şi prin adâncimea arăturii pământului ce ne va rămâne după ce îl vom da înapoi pe al celor care nu vor să trăiască laolaltă cu noi.” Iar acestea sunt spuse, repet, despre ucrainieni, care au format cândva un singur popor cu ruşii, popor pe care Soljeniţân speră să-l vadă reunit, dar numai după ce Ucraina va trece prin experienţa despărţirii după care tânjeşte. Cu atât mai mult aceste cuvinte se aplică unora care n-au fost niciodată una cu ruşii şi al căror pământ a fost smuls cu forţa de la ţara vecină. Căderea comunismului în Basarabia şi, ca o consecinţă, pierderea supunerii Chişinăului faţă de Moscova, pot fi, pe termen lung, un mare câştig pentru Rusia. Dar şi pentru România. Pentru că, eliberaţi de jugul comunist, asociat celui rusesc, cei din Basarabia, redescoperindu-şi în libertate afinităţile şi punctele comune cu vecinul de la răsărit, pot deveni puntea unei apropieri libere între România şi Rusia. Astfel ţara noastră ar putea să se echilibreze pe sine şi să joace un rol major în echilibrul politic al zonei. Credinţa comună ne leagă de Rusia, dar tendinţele ei expansioniste ne despart. Dacă acestea din urmă vor fi înlăturate, iar Basarabia va deveni parte a României, putem vorbi despre zorii unei noi alianţe. Ţara noastră, în Uniunea Europeană sau în afara ei, va avea automat o poziţie mai puternică şi mai puţin supusă capriciilor politice venite dintr-o parte sau alta. Basarabia ne-ar putea îndepărta de robia unui colectivism european, cu condiţia să scape la rândul ei de colectivismul sovietic. De aceea, pentru un naţionalist român, realipirea Basarabiei la patria-mumă este de dorit, dar nu în orice condiţii. Să nu ne bucurăm prematur auzind despre unire, dacă singurul ei rezultat este înghiţirea Basarabiei, alături de România, de către colosul multinaţional şi antinaţional. Apropierea ţării noastre de Rusia poate reprezenta marea noastră şansă şi o alternativă valoroasă pentru popoarele europene. Aceasta este, cred, miza Basarabia.
Friday, June 5, 2009
Thursday, May 28, 2009
Hristos S-a înălţat!
Plinind rânduiala cea pentru noi şi cele de pe pământ unindu-le cu cele cereşti, Te-ai înălţat întru slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru, nicicum despărţindu-Te, ci rămânând nedepărtat şi strigând celor ce te iubesc pe Tine: Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră!
Sunday, May 17, 2009
Stop paradei gay!
Se repetă de ani de zile şi noi nu facem destul ca să ne opunem. Anul acesta se vrea ca străzile Bucureştilor să fie din nou întinate de marşul homosexual. Noi ce avem de gând să facem?
Lucrurile sunt simple. Am o mamă şi ştiu că e de neînlocuit. Am şi un tată şi poate voi deveni şi eu într-o zi tată. Şi mi-aş dori ca fiecare copil să aibă parte de această minunată diversitate, de afecţiunea complementară a părinţilor, de bogăţia unei familii. Iar dacă dintr-o pricină sau alta nu poate, puţinul care i-a rămas să nu fie ciuntit de patronajul unei alianţe împotriva naturii. E datoria noastră faţă de Dumnezeu, faţă de ţară, faţă de părinţii şi copiii noştri şi chiar şi faţă de amărâţii care defilează în numele unei libertăţi care îi păgubeşte în primul rând pe ei să încercăm să-i oprim.
Anul acesta nu voi fi în ţară în ziua când se vrea organizarea paradei homosexualilor. Dar cu gândul sunt alături de cei care luptă împotriva transformării capitalei în Sodoma. Nu-i judecaţi, căci fiecare avem păcatele noastre. Unele poate mai mari. Dar opriţi-i! Rugaţi-vă, scrieţi, mărturisiţi, mergeţi acolo. Şi nu uitaţi că cei care participă la marş sunt laşi. În orice revoltă autentică, fie ea şi pentru o cauză nedreaptă, sunt de admirat actele de curaj şi demnitate. Lupta pentru un ideal, fie el şi fals, este însufleţită de îndrăzneală. Dar revolta lor e una mincinoasă, pentru că se ascund în spatele bâtelor poliţiştilor, a gazelor lacrimogene, a scuturilor şi a loviturilor date în toţi cei care, ca şi ei, vor să-şi exercite dreptul la liberă exprimare. Deschideţi ochii! Poliţia nu dă doar în cei care au manifestări violente. Poliţia îi bruschează, îi înjură, îi îmbrânceşte şi-i arestează şi pe cei care îşi exprimă paşnic opoziţia. Ştiu despre ce vorbesc, am fost acolo. Parada gay se sprijină pe forţele de represiune şi pe sancţiuni impuse din afară împotriva revoltei unui fond creştin. Unde e libertatea pe care o trâmbiţează, dacă n-au curajul să lupte decât sprijiniţi de cei care le bagă celorlalţi pumnul în gură? Marşul homosexualilor nu are nici o legătură cu libertatea, pentru că se sprijină pe opresorii ei, devenind astfel manifestarea liberticidă a unui conformism laş. De ei să ne temem?
Public în continuare apelul Forului Ortodox Român şi a altor două organizaţii către ierarhia Bisericii Ortodoxe, pentru ca şi mai-marii noştri întru Hristos să ia poziţie. Doamne ajută!
A P E L
Către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
Cu prisositoare bucurie: Hristos a înviat!
„De aceea Dumnezeu i-a dat necurăţiei, după poftele inimilor lor, ca să-şi pângărească trupurile lor între ei, ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii, în locul Făcătorului, Care este binecuvântat în veci, amin! ” (Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel 1, 24-28)
Prea Fericite Părinte Patriarh,
Înalt Prea Sfinţiţi si Prea Sfinţiţi Parinti,
Pe temeiul sfintei şi dumnezeieştii învăţături ortodoxe, noi, creştinii ortodocşi români pe care îi păstoriţi ca întâistătători ai Bisericii Ortodoxe Române, vă adresăm rugămintea de a veni în apărarea noastră în aceste zile în care sminteala şi urâciunea pustiirii vor tulbura iarăşi sufletele creştinilor şi vor pângări capitala ţării noastre prin organizarea, de către comunitatea homosexualilor, a unui aşa-zis „festival al diversităţii” sub denumirea de „GayFest 2009”.
Aceşti nefericiţi şi bolnavi semeni ai noştri, atinşi fiind de patima locuitorilor Sodomei şi Gomorei, promovează cu insistenţă şi agresivitate ideea că libertatea de expresie, de manifestare garantată prin legea oamenilor le oferă cadrul necesar de a organiza în fiecare an un carnaval grotesc al imoralităţii şi degradării condiţiei umane. Dobândirea unor drepturi protectoare, prin abrogarea legislaţiei care pedepsea homosexualitatea ca infracţiune, pare a nu fi suficientă pentru homosexualii din România, aceştia lansând o puternică ofensivă pentru a obţine dreptul la “căsătoria homosexualilor” şi, mai ales, dreptul de a înfia copii pentru a-i creşte în mediul imoral al aşa-ziselor “familii” homosexuale. Renunţând la lupta împotriva propriilor patimi, homosexualii încearcă să-i determine pe ceilalţi membri ai societăţii să devină părtaşi la patima lor. De aceea, homosexualii caută să ridice păcatul la rang de virtute, să dobândească statutul de normalitate pentru perversiunea în care trăiesc şi astfel să impună societăţii româneşti asumarea oficială a unor comportamente anticreştine şi deosebit de dăunătoare pentru sănătatea trupească şi sufletească a fiinţei umane.
Acceptarea oficializării homosexualităţii ca stare de normalitate nu reprezintă o victorie a libertăţii umane, ci, dimpotrivă, o viciere a acestei libertăţi, o capitulare a poporului atât de la legea naturală, care opreşte pe om de la comportamentele împotriva firii, cât mai ales de la legea lui Dumnezeu care „făcând pe om după chipul Său, a făcut bărbat şi femeie” (Facerea 1, 27) şi „i-a binecuvântat şi le-a poruncit: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi.” (Facerea 1, 28) Argumentele omeneşti, superficiale şi relative, care fac apel la o libertate pervertită, ce ar pune semnul egalităţii între anormalitatea homosexualităţii şi normalitatea relaţiei dintre un bărbat şi o femeie uniţi în Sfânta Taină a Cununiei, nu pot fi aşezate mai-presus de învăţătura şi poruncile dumnezeieşti descoperite de Însuşi Dumnezeu prin Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie.
Preafericirea Voastră,
Înaltpreasfinţiţi, preasfinţiţi părinţi
Avem încrederea că Sfântul Sinod, în frunte cu Părintele Patriarh al Bisericii noastre dreptmăritoare, are atât puterea, cât şi autoritatea duhovnicească de a interveni pentru oprirea acestor sminteli şi pângăriri pe care homosexualii le comit împotriva milioanelor de creştini români, prin aşa-zisul festival al diversităţii „GayFest 2009”. Există multe mijloace legale şi morale pentru a ridica stavilă împotriva atotpaguboasei propagande a homosexualităţii. Drept pentru care, cu smerită metanie, îndrăznim, ca nişte fii, să vă facem cunoscute aşteptările şi năzuinţele noastre privind măsurile pe care dacă Biserica noastră le-ar adopta s-ar pune o semnificativă piedică acestei propagande a degenerării umane, răspăndirii apucăturilor sodomite, desfrânării şi perversiunilor în general, în societatea românească:
- solicitarea Patriarhiei Române adresate Primăriei Capitalei de a nu aproba desfăşurarea paradei homosexualilor în spaţiul public, pe străzile oraşului, datorită faptului că o astfel de paradă lezează grav demnitatea şi jigneşte profund sentimentele religioase ale comunităţii creştinilor ortodocşi din Bucureşti şi din ţară;
- un protest public al Patriarhiei împotriva desfăşurării „GayFest 2009”, adresat administraţiei publice locale a Capitalei, Guvernului şi Parlamentului României;
- instituirea unor rugăciuni speciale pentru întoarcerea de la păcat a celor căzuţi în patima homosexualităţii, la slujbele ţinute în bisericile Bucureştiului pe tot parcursul „GayFest 2009”;
- acţiuni de catehizare intensă a credincioşilor din parohiile Bisericii Ortodoxe Române în legătură cu păcatul homosexualităţii, prin predici speciale, organizarea de seminarii, distribuirea de broşuri şi pliante informative, vizionarea de filme documentare, pe tot parcursul „GayFest 2009”;
- organizarea unei procesiuni cu sfinte moaşte în zona Catedralei Patriarhale, ca act de smerită rugăciune către Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu să nu pedepsească pe locuitorii Capitalei ţării noastre pentru că au îngăduit o asemenea urâciune precum „GayFest 2009”;
- conceperea şi lansarea oficială, în regim de urgenţă, de către Patriarhia Română, a unui program naţional de vindecare şi recuperare a homosexualilor prin activităţi de natură medicală, asistenţă psihologică, catehizare şi consiliere duhovnicească;
Asociaţiile noastre, credem noi în asentimentul tuturor credincioşilor ortodocşi din România, vă vor fi alături în toate aceste lucrări mărturisitoare. Numai atât rugăm pe Preafericirea Voastră, Părinte Patriarh. ca, împreună cu Înaltpreasfinţiţii Părinţi Mitropoliţi şi cu Preasfinţiţii Părinţi Episcopi, să faceţi tot ce vă stă în putinţă pentru a ne fi îndrumători şi sprijin întru mărturisirea şi plinirea poruncilor Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în aceste zile când credinţa şi viaţa creştină sunt atât de greu puse la încercare.
Cu nădejde şi smerită închinăciune,
Forul Ortodox Român
Federaţia Organizaţiilor Ortodoxe Pro-Vita din România
Alianţa Familiilor din România
- Forul Ortodox Român (F.O.R.), structură federativă fără personalitate juridică, a fost înfiinţată la 29 noiembrie 2008, prin consensul reprezentanţilor a 60 de organizaţii civice cu caracter cultural ţi sociale, care au participat la conferinţa Asociaţiilor Laicatului Ortodox Român. F.O.R. este coordonat de liderii organizaţiilor: Fundaţia „Sfinţii Martiri Brâncoveni”, Asociaţia „Pro-Vita” - Filiala Bucureşti, Asociaţia Română pentru Transporturi Rutiere Internaţionale A.R.T.R.I., Asociaţia „Christiana” şi Asociaţia „Rost”.
- Federaţia Organizaţiilor Ortodoxe Pro-Vita din România cuprinde 16 asociaţii şi fundaţii care apară şi cultivă valorile vieţii.
- Alianţa Familiilor din România este o asociaţie civică promotoare a principiilor social-culturale care au stat la baza dezvoltării societăţii: familia şi morala creştină aplicată în relaţiile interumane şi în viaţa socială.
UPDATE
Şi pentru a vedea mai clar cu cine avem de-a face, vom spune ca organizatorii Marsului pentru Familie au fost amenintati cu moartea de catre un activist pentru "drepturile" homosexualilor. Deci cine sunt intolerantii, violentii, promotorii urii? Detalii aici: http://c-tarziu.blogspot.com/2009/05/organizatorii-marsului-pentru-familie.html .
Lucrurile sunt simple. Am o mamă şi ştiu că e de neînlocuit. Am şi un tată şi poate voi deveni şi eu într-o zi tată. Şi mi-aş dori ca fiecare copil să aibă parte de această minunată diversitate, de afecţiunea complementară a părinţilor, de bogăţia unei familii. Iar dacă dintr-o pricină sau alta nu poate, puţinul care i-a rămas să nu fie ciuntit de patronajul unei alianţe împotriva naturii. E datoria noastră faţă de Dumnezeu, faţă de ţară, faţă de părinţii şi copiii noştri şi chiar şi faţă de amărâţii care defilează în numele unei libertăţi care îi păgubeşte în primul rând pe ei să încercăm să-i oprim.
Anul acesta nu voi fi în ţară în ziua când se vrea organizarea paradei homosexualilor. Dar cu gândul sunt alături de cei care luptă împotriva transformării capitalei în Sodoma. Nu-i judecaţi, căci fiecare avem păcatele noastre. Unele poate mai mari. Dar opriţi-i! Rugaţi-vă, scrieţi, mărturisiţi, mergeţi acolo. Şi nu uitaţi că cei care participă la marş sunt laşi. În orice revoltă autentică, fie ea şi pentru o cauză nedreaptă, sunt de admirat actele de curaj şi demnitate. Lupta pentru un ideal, fie el şi fals, este însufleţită de îndrăzneală. Dar revolta lor e una mincinoasă, pentru că se ascund în spatele bâtelor poliţiştilor, a gazelor lacrimogene, a scuturilor şi a loviturilor date în toţi cei care, ca şi ei, vor să-şi exercite dreptul la liberă exprimare. Deschideţi ochii! Poliţia nu dă doar în cei care au manifestări violente. Poliţia îi bruschează, îi înjură, îi îmbrânceşte şi-i arestează şi pe cei care îşi exprimă paşnic opoziţia. Ştiu despre ce vorbesc, am fost acolo. Parada gay se sprijină pe forţele de represiune şi pe sancţiuni impuse din afară împotriva revoltei unui fond creştin. Unde e libertatea pe care o trâmbiţează, dacă n-au curajul să lupte decât sprijiniţi de cei care le bagă celorlalţi pumnul în gură? Marşul homosexualilor nu are nici o legătură cu libertatea, pentru că se sprijină pe opresorii ei, devenind astfel manifestarea liberticidă a unui conformism laş. De ei să ne temem?
Public în continuare apelul Forului Ortodox Român şi a altor două organizaţii către ierarhia Bisericii Ortodoxe, pentru ca şi mai-marii noştri întru Hristos să ia poziţie. Doamne ajută!
A P E L
Către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
Cu prisositoare bucurie: Hristos a înviat!
„De aceea Dumnezeu i-a dat necurăţiei, după poftele inimilor lor, ca să-şi pângărească trupurile lor între ei, ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii, în locul Făcătorului, Care este binecuvântat în veci, amin! ” (Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel 1, 24-28)
Prea Fericite Părinte Patriarh,
Înalt Prea Sfinţiţi si Prea Sfinţiţi Parinti,
Pe temeiul sfintei şi dumnezeieştii învăţături ortodoxe, noi, creştinii ortodocşi români pe care îi păstoriţi ca întâistătători ai Bisericii Ortodoxe Române, vă adresăm rugămintea de a veni în apărarea noastră în aceste zile în care sminteala şi urâciunea pustiirii vor tulbura iarăşi sufletele creştinilor şi vor pângări capitala ţării noastre prin organizarea, de către comunitatea homosexualilor, a unui aşa-zis „festival al diversităţii” sub denumirea de „GayFest 2009”.
Aceşti nefericiţi şi bolnavi semeni ai noştri, atinşi fiind de patima locuitorilor Sodomei şi Gomorei, promovează cu insistenţă şi agresivitate ideea că libertatea de expresie, de manifestare garantată prin legea oamenilor le oferă cadrul necesar de a organiza în fiecare an un carnaval grotesc al imoralităţii şi degradării condiţiei umane. Dobândirea unor drepturi protectoare, prin abrogarea legislaţiei care pedepsea homosexualitatea ca infracţiune, pare a nu fi suficientă pentru homosexualii din România, aceştia lansând o puternică ofensivă pentru a obţine dreptul la “căsătoria homosexualilor” şi, mai ales, dreptul de a înfia copii pentru a-i creşte în mediul imoral al aşa-ziselor “familii” homosexuale. Renunţând la lupta împotriva propriilor patimi, homosexualii încearcă să-i determine pe ceilalţi membri ai societăţii să devină părtaşi la patima lor. De aceea, homosexualii caută să ridice păcatul la rang de virtute, să dobândească statutul de normalitate pentru perversiunea în care trăiesc şi astfel să impună societăţii româneşti asumarea oficială a unor comportamente anticreştine şi deosebit de dăunătoare pentru sănătatea trupească şi sufletească a fiinţei umane.
Acceptarea oficializării homosexualităţii ca stare de normalitate nu reprezintă o victorie a libertăţii umane, ci, dimpotrivă, o viciere a acestei libertăţi, o capitulare a poporului atât de la legea naturală, care opreşte pe om de la comportamentele împotriva firii, cât mai ales de la legea lui Dumnezeu care „făcând pe om după chipul Său, a făcut bărbat şi femeie” (Facerea 1, 27) şi „i-a binecuvântat şi le-a poruncit: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi.” (Facerea 1, 28) Argumentele omeneşti, superficiale şi relative, care fac apel la o libertate pervertită, ce ar pune semnul egalităţii între anormalitatea homosexualităţii şi normalitatea relaţiei dintre un bărbat şi o femeie uniţi în Sfânta Taină a Cununiei, nu pot fi aşezate mai-presus de învăţătura şi poruncile dumnezeieşti descoperite de Însuşi Dumnezeu prin Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie.
Preafericirea Voastră,
Înaltpreasfinţiţi, preasfinţiţi părinţi
Avem încrederea că Sfântul Sinod, în frunte cu Părintele Patriarh al Bisericii noastre dreptmăritoare, are atât puterea, cât şi autoritatea duhovnicească de a interveni pentru oprirea acestor sminteli şi pângăriri pe care homosexualii le comit împotriva milioanelor de creştini români, prin aşa-zisul festival al diversităţii „GayFest 2009”. Există multe mijloace legale şi morale pentru a ridica stavilă împotriva atotpaguboasei propagande a homosexualităţii. Drept pentru care, cu smerită metanie, îndrăznim, ca nişte fii, să vă facem cunoscute aşteptările şi năzuinţele noastre privind măsurile pe care dacă Biserica noastră le-ar adopta s-ar pune o semnificativă piedică acestei propagande a degenerării umane, răspăndirii apucăturilor sodomite, desfrânării şi perversiunilor în general, în societatea românească:
- solicitarea Patriarhiei Române adresate Primăriei Capitalei de a nu aproba desfăşurarea paradei homosexualilor în spaţiul public, pe străzile oraşului, datorită faptului că o astfel de paradă lezează grav demnitatea şi jigneşte profund sentimentele religioase ale comunităţii creştinilor ortodocşi din Bucureşti şi din ţară;
- un protest public al Patriarhiei împotriva desfăşurării „GayFest 2009”, adresat administraţiei publice locale a Capitalei, Guvernului şi Parlamentului României;
- instituirea unor rugăciuni speciale pentru întoarcerea de la păcat a celor căzuţi în patima homosexualităţii, la slujbele ţinute în bisericile Bucureştiului pe tot parcursul „GayFest 2009”;
- acţiuni de catehizare intensă a credincioşilor din parohiile Bisericii Ortodoxe Române în legătură cu păcatul homosexualităţii, prin predici speciale, organizarea de seminarii, distribuirea de broşuri şi pliante informative, vizionarea de filme documentare, pe tot parcursul „GayFest 2009”;
- organizarea unei procesiuni cu sfinte moaşte în zona Catedralei Patriarhale, ca act de smerită rugăciune către Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu să nu pedepsească pe locuitorii Capitalei ţării noastre pentru că au îngăduit o asemenea urâciune precum „GayFest 2009”;
- conceperea şi lansarea oficială, în regim de urgenţă, de către Patriarhia Română, a unui program naţional de vindecare şi recuperare a homosexualilor prin activităţi de natură medicală, asistenţă psihologică, catehizare şi consiliere duhovnicească;
Asociaţiile noastre, credem noi în asentimentul tuturor credincioşilor ortodocşi din România, vă vor fi alături în toate aceste lucrări mărturisitoare. Numai atât rugăm pe Preafericirea Voastră, Părinte Patriarh. ca, împreună cu Înaltpreasfinţiţii Părinţi Mitropoliţi şi cu Preasfinţiţii Părinţi Episcopi, să faceţi tot ce vă stă în putinţă pentru a ne fi îndrumători şi sprijin întru mărturisirea şi plinirea poruncilor Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în aceste zile când credinţa şi viaţa creştină sunt atât de greu puse la încercare.
Cu nădejde şi smerită închinăciune,
Forul Ortodox Român
Federaţia Organizaţiilor Ortodoxe Pro-Vita din România
Alianţa Familiilor din România
- Forul Ortodox Român (F.O.R.), structură federativă fără personalitate juridică, a fost înfiinţată la 29 noiembrie 2008, prin consensul reprezentanţilor a 60 de organizaţii civice cu caracter cultural ţi sociale, care au participat la conferinţa Asociaţiilor Laicatului Ortodox Român. F.O.R. este coordonat de liderii organizaţiilor: Fundaţia „Sfinţii Martiri Brâncoveni”, Asociaţia „Pro-Vita” - Filiala Bucureşti, Asociaţia Română pentru Transporturi Rutiere Internaţionale A.R.T.R.I., Asociaţia „Christiana” şi Asociaţia „Rost”.
- Federaţia Organizaţiilor Ortodoxe Pro-Vita din România cuprinde 16 asociaţii şi fundaţii care apară şi cultivă valorile vieţii.
- Alianţa Familiilor din România este o asociaţie civică promotoare a principiilor social-culturale care au stat la baza dezvoltării societăţii: familia şi morala creştină aplicată în relaţiile interumane şi în viaţa socială.
UPDATE
Şi pentru a vedea mai clar cu cine avem de-a face, vom spune ca organizatorii Marsului pentru Familie au fost amenintati cu moartea de catre un activist pentru "drepturile" homosexualilor. Deci cine sunt intolerantii, violentii, promotorii urii? Detalii aici: http://c-tarziu.blogspot.com/2009/05/organizatorii-marsului-pentru-familie.html .
Wednesday, May 6, 2009
Cella Serghi - "Pânza de păianjen"
Este un mister mereu reînnoit atunci când în vârtejul unei lumi copleşite de acţiune şi adesea lipsite de reflecţie şi profunzime, se face simţită discret o prezenţă feminină. Am admirat mereu scriitura autoarelor care au ştiut să-şi transpună în paginile cărţilor feminitatea, de la Hortensia Papadat-Bengescu, până la naturalismul totuşi atât de sensibil al lui Flannery O’Connor. Cella Serghi, la rândul ei, scrie foarte feminin, într-o vreme în care acest atribut tinde să devină, în lumea literelor şi a artei, desuet. Bărbaţii sunt creatori de idei-forţă, îşi spulberă năvalnic propriile îndoieli sau, dimpotrivă, le ridică la rang de dogmă, aşa cum se întâmplă în viziunea sceptică a celor care, epigoni ai marilor literaţi, nu mai cred în nimic. Capacitatea de a lupta pentru un ideal, chiar atunci când realitatea însăşi trebuie măsluită pentru a-l putea înfăţişa, puterea de a transforma, prin forţa unei voinţe şi a unei credinţe, aceasta realitate, astfel încât ea să răspundă aspiraţiilor, este una dintre cele mai des întâlnite însuşiri ale operei marilor scriitori. Ei judecă şi împart lumea, o remodelează păşind prin ea cu o vitejie uneori martirică, alteori prostească – deşi nu neapărat mai puţin grandioasă – astfel încât mult după moartea lor oamenii pot să se ghideze după experienţele lor. „După cum spunea Faulkner...”, sau „după cum spunea Nietzsche...” sau „după cum spunea Sfântul Pavel...”, se va auzi, până la sfârşitul veacurilor, la începutul unei argumentaţii. De multe ori, chiar şi lucrurile cele mai frumoase riscă să basculeze în extrema lipsei de sensibilitate şi compasiune. Şi atunci e nevoie de un echilibru. Echilibru pe care îl aduce femeia.
După ce am citit „Pânza de păianjen”, nu am descoperit în ea nici o afirmaţie bună de scris ca motto, nici o judecată, nici o sentinţă. Delicateţea feminină a Cellei Serghi se reflectă într-un scris care nu se judecă nici pe sine, nici pe alţii, ci priveşte cu o fină percepţie a nuanţelor lumea din afară şi nenumăratele lumi interioare. Ceea ce de multe ori scapă observaţiei unui spirit masculin, grăbit să ajungă la rezultat, la o concluzie, are un ecou prelung în sensibilitatea Dianei Slavu, alter-ego-ul autoarei, care, într-o lume îngustată de suferinţă, meschinărie, luptă şi prejudecăţile proprii, se agaţă de fiecare parfum, de fiecare voce, de fiecare pală de vânt pentru a explora adâncul insondabil al măreţiei şi decăderii omeneşti. Iubirea sau simulacrul ei superficial descoperă bogăţii interioare şi taine, pe fondul unor poveşti aparent banale. Diana – şi prin ea Cella Serghi – se fereşte să condamne şi să judece, chiar şi în momentele în care dezamăgirea este cruntă şi trădarea mişelească. Ochii minţii, mari şi curioşi, privesc către oameni, gesturi, cuvinte şi mişcări, fără a încerca să le disece şi să le explice, ci trăindu-le mai degrabă în adâncul propriei fiinţe, întru o înţelegere mai adâncă a firii omeneşti, tocmai pentru că este dincolo de cuvinte şi concepte.
„Ştiu că sunt femei mai frumoase decât mine, dar asta nu are nicio însemnătate, fiindcă oricât de frumoasă ar fi o femeie, se poate totdeauna ivi alta, care să fie şi mai frumoasă; dar cred că poate exista o adâncime sufletească, o sensibilitate, o inteligenţă care pot însufleţi în aşa fel un anumit fizic, care pot crea o feminitate infungibilă (cum se spune în Drept despre bunurile care nu se pot schimba între ele, cum ar fi un tablou, un covor, un exemplar de carte dintr-o ediţie rară), amalgam unic de însuşiri de neînlocuit, cel puţin într-o clipă dată, pentru un om într-un anume climat sufletesc.” Iată expresia simplă a unicităţii feminine, care se poate aplica şi scrisului autoarei, conştientă de propria ei existenţă irepetabilă într-o lume guvernată de bărbaţii care rătăcesc din ce în ce mai adânc în hăţişul competiţiei şi al dorinţei unei iluzorii supremaţii. De cealaltă parte, desigur vulgarizat, dar nu mai puţin real, aşa-zisul spirit practic care uită de nevoia vitală de frumos a naturii umane: „Şi Michi nu înţelegea de ce mă frământ, ce-mi pasă. Încercam să mă apropii de el fără să izbutesc. Felul lui de a gândi, - rece, strâns, logic -, într-un fel care mă impresionase la început, mi se părea acum inuman, lipsit de înţelegere pentru nuanţe, pentru tot ce nu se putea rezolva strict matematic. Mi-ar fi plăcut să fie cald, generos, drept. Să participe, la fel ca mine, la tot ce era viaţă. Să mă mângâie când sunt necăjită, ba chiar să-mi spuie cuvinte duioase. Dar Michi înţelegea lucrurile altfel. Le împărţea în utile şi inutile.” „Pânza de păianjen” este istorisirea unor suferinţe, dar, deşi cea care suferă e chiar eroina principală, fiecare frază este de fapt imagine a compasiunii ei faţă de toţi cei din jur, o delicată revelaţie a unor trăsături când conjugale, când materne, cu natura feminină ce hrăneşte şi învăluie cu căldura ei întregul univers.
Într-o limbă curgătoare, cu parfum interbelic şi atenţie pentru detaliu, scrisul Cellei Sergi se detaşează prin natura lui – poate chiar în ciuda intenţiilor autoarei – de uşoara tentă ideologică strecurată pe ici, pe colo, dar dizolvată în tonurile calde ale vieţii dincolo de îndiguiri artificiale. Judecând la rece, avem în faţă povestea unui eşec existenţial trăit la doar douăzeci şi unu de ani, dar care transformă ireversibil sufletul eroinei. Este eşec, în ciuda concluziei uşor avântate ce se vrea de acum nepăsătoare la vechile suferinţei şi militanta unui viitor luminos. Şi totuşi, însăşi căderea răspândeşte raze de lumină şi nădejde, atunci când, fără a condamna, personajul/autoarea păşeşte mai departe cu o bogăţie interioară pe care o dăruieşte fără reţineri.
Socotesc că nu trebuie să căutăm în „Pânza de păianjen” nici un fel de învăţătură. Nu este o carte care să invite la concluzii sau să ne ajute în formarea noastră. Din acest punct de vedere, nu ştiu cât este de folositoare, cât este – pentru a mă exprima teologic – de ziditoare. În cele din urmă însă, „c’est utile puisque c’est joli”, cum ar spune Micul Prinţ al lui Saint-Exupery. Şi undeva, în adâncul naturii umane, pe care scriitorii îl intuiesc iar scrisul feminin îl simte şi îl redă cu duioşie, frumosul se arată ca sursă de viaţă. „Pânza de păianjen” este o lectură care te poate face mai bogat, pentru că deşi nu te învaţă deloc cum să trăieşti şi cum să gândeşti – sau, când încearcă să o facă, greşeşte – te ajută să-ţi însuşeşti un crâmpei din lecţia adâncimii naturii umane şi a compătimirii.
După ce am citit „Pânza de păianjen”, nu am descoperit în ea nici o afirmaţie bună de scris ca motto, nici o judecată, nici o sentinţă. Delicateţea feminină a Cellei Serghi se reflectă într-un scris care nu se judecă nici pe sine, nici pe alţii, ci priveşte cu o fină percepţie a nuanţelor lumea din afară şi nenumăratele lumi interioare. Ceea ce de multe ori scapă observaţiei unui spirit masculin, grăbit să ajungă la rezultat, la o concluzie, are un ecou prelung în sensibilitatea Dianei Slavu, alter-ego-ul autoarei, care, într-o lume îngustată de suferinţă, meschinărie, luptă şi prejudecăţile proprii, se agaţă de fiecare parfum, de fiecare voce, de fiecare pală de vânt pentru a explora adâncul insondabil al măreţiei şi decăderii omeneşti. Iubirea sau simulacrul ei superficial descoperă bogăţii interioare şi taine, pe fondul unor poveşti aparent banale. Diana – şi prin ea Cella Serghi – se fereşte să condamne şi să judece, chiar şi în momentele în care dezamăgirea este cruntă şi trădarea mişelească. Ochii minţii, mari şi curioşi, privesc către oameni, gesturi, cuvinte şi mişcări, fără a încerca să le disece şi să le explice, ci trăindu-le mai degrabă în adâncul propriei fiinţe, întru o înţelegere mai adâncă a firii omeneşti, tocmai pentru că este dincolo de cuvinte şi concepte.
„Ştiu că sunt femei mai frumoase decât mine, dar asta nu are nicio însemnătate, fiindcă oricât de frumoasă ar fi o femeie, se poate totdeauna ivi alta, care să fie şi mai frumoasă; dar cred că poate exista o adâncime sufletească, o sensibilitate, o inteligenţă care pot însufleţi în aşa fel un anumit fizic, care pot crea o feminitate infungibilă (cum se spune în Drept despre bunurile care nu se pot schimba între ele, cum ar fi un tablou, un covor, un exemplar de carte dintr-o ediţie rară), amalgam unic de însuşiri de neînlocuit, cel puţin într-o clipă dată, pentru un om într-un anume climat sufletesc.” Iată expresia simplă a unicităţii feminine, care se poate aplica şi scrisului autoarei, conştientă de propria ei existenţă irepetabilă într-o lume guvernată de bărbaţii care rătăcesc din ce în ce mai adânc în hăţişul competiţiei şi al dorinţei unei iluzorii supremaţii. De cealaltă parte, desigur vulgarizat, dar nu mai puţin real, aşa-zisul spirit practic care uită de nevoia vitală de frumos a naturii umane: „Şi Michi nu înţelegea de ce mă frământ, ce-mi pasă. Încercam să mă apropii de el fără să izbutesc. Felul lui de a gândi, - rece, strâns, logic -, într-un fel care mă impresionase la început, mi se părea acum inuman, lipsit de înţelegere pentru nuanţe, pentru tot ce nu se putea rezolva strict matematic. Mi-ar fi plăcut să fie cald, generos, drept. Să participe, la fel ca mine, la tot ce era viaţă. Să mă mângâie când sunt necăjită, ba chiar să-mi spuie cuvinte duioase. Dar Michi înţelegea lucrurile altfel. Le împărţea în utile şi inutile.” „Pânza de păianjen” este istorisirea unor suferinţe, dar, deşi cea care suferă e chiar eroina principală, fiecare frază este de fapt imagine a compasiunii ei faţă de toţi cei din jur, o delicată revelaţie a unor trăsături când conjugale, când materne, cu natura feminină ce hrăneşte şi învăluie cu căldura ei întregul univers.
Într-o limbă curgătoare, cu parfum interbelic şi atenţie pentru detaliu, scrisul Cellei Sergi se detaşează prin natura lui – poate chiar în ciuda intenţiilor autoarei – de uşoara tentă ideologică strecurată pe ici, pe colo, dar dizolvată în tonurile calde ale vieţii dincolo de îndiguiri artificiale. Judecând la rece, avem în faţă povestea unui eşec existenţial trăit la doar douăzeci şi unu de ani, dar care transformă ireversibil sufletul eroinei. Este eşec, în ciuda concluziei uşor avântate ce se vrea de acum nepăsătoare la vechile suferinţei şi militanta unui viitor luminos. Şi totuşi, însăşi căderea răspândeşte raze de lumină şi nădejde, atunci când, fără a condamna, personajul/autoarea păşeşte mai departe cu o bogăţie interioară pe care o dăruieşte fără reţineri.
Socotesc că nu trebuie să căutăm în „Pânza de păianjen” nici un fel de învăţătură. Nu este o carte care să invite la concluzii sau să ne ajute în formarea noastră. Din acest punct de vedere, nu ştiu cât este de folositoare, cât este – pentru a mă exprima teologic – de ziditoare. În cele din urmă însă, „c’est utile puisque c’est joli”, cum ar spune Micul Prinţ al lui Saint-Exupery. Şi undeva, în adâncul naturii umane, pe care scriitorii îl intuiesc iar scrisul feminin îl simte şi îl redă cu duioşie, frumosul se arată ca sursă de viaţă. „Pânza de păianjen” este o lectură care te poate face mai bogat, pentru că deşi nu te învaţă deloc cum să trăieşti şi cum să gândeşti – sau, când încearcă să o facă, greşeşte – te ajută să-ţi însuşeşti un crâmpei din lecţia adâncimii naturii umane şi a compătimirii.
Monday, April 27, 2009
Istoria AC/DC
Imaginaţi-vă o familie de scoţieni tipică, cu mulţi copii, emigrând în Australia, unde cele mai tinere vlăstare se îndrăgostesc de muzica americană a anilor 50-70. Pare o povestioară obişnuită despre explorarea frontierelor, aşa cum s-au scris câteva în secolul ce tocmai a trecut. Doar că istoria noastră continuă şi azi, deşi începutul ei e departe, în luna noiembrie a anului 1973...
Angus, Malcolm şi George, trei dintre fraţii Young decid să se apuce de cântat, şi pentru ca totul să rămână oarecum în familie, îşi aleg numele inspiraţi de o inscripţie de pe maşina de cusut electrică a surorii lor: curent continuu, curent alternativ. Pe scurt, AC/DC. George avea să se ocupe de partea de producţie, în timp ce Angus şi Malcolm devin chitarişti. După ce încearcă mai multe componenţe, noua trupă debutează live într-un club din Sydney, chiar în seara de 31 decembrie, cu solistul vocal Dave Evans. Angus apare îmbrăcat în uniforma şcolară – deşi se spune că detestase şcoala – care a fost aleasă în cele din urmă din alte costumaţii, foarte la modă atunci, în contextul apariţiei curentului glam/glitter. Cu toate acestea, tocmai pentru că pare prea ataşat de această orientare, în timp ce fraţii Young preferă un rock’n’roll clasic, Evans nu rămâne prea mult timp în trupă. Înlocuitorul lui este alt emigrant scoţian, Ronald Belford „Bon” Scott, un adolescent rebel certat cu şcoala şi armata, iubitor de rock, senzaţii tari şi posesor al unui timbru zgâriat, inconfundabil, în care un feeling de blues se întâlneşte cu asprimea hard-rock. Trupa semnează destul de repede un contract cu Albert Records, proprietate australiană a EMI, iar în 1975 apare, doar în Australia, albumul de debut, „High Voltage”, înregistrat în zece zile. În acelaşi an e lansat single-ul „It’s a Long Way to the Top (If You Wanna Rock’n’Roll)”, piesă care va figura şi pe albumul secund, „TNT”, editat tot numai în ţara de adopţie a trupeţilor. AC/DC beneficiază de prima componenţă stabilă, fraţilor Young şi lui Bon Scott alăturându-li-se basistul Mark Evans şi bateristul Phil Rudd. Deschiderea către piaţa europeană are loc în 1976, când este semnat un contract cu Atlantic Records, în urma căruia apare varianta internaţională a albumului „High Voltage”, o compilaţie între cele două discuri australiene, cu accentul pus pe mai originalul „TNT”. În acelaşi an AC/DC cântă în celebrul club Marquee din Londra, unde succesul anunţă deja sfârşitul concertelor în locuri atât de mici. Următorul album, „Dirty Deeds Done Dirty Cheap” apare şi el în două variante – australiană şi internaţională – în timp ce următorul, „Let There Be Rock” marchează în acelaşi timp despărţirea de basistul Mark Evans şi adoptarea celebrului logo al trupei, cu fulgerul între cele două grupuri de litere. Ultimul teritoriu necucerit, Statele Unite, este asaltat de trupa ale cărei show-uri devin mostre de entuziasm şi energie. Bon Scott, provocator, sensibil şi rebel, este dublat de inepuizabilul Angus, care cântă, aleargă, se tăvăleşte pe jos şi, nu o dată, îşi dezgoleşte posteriorul în faţa publicului cucerit de prospeţimea muzicii şi ironia uneori licenţioasă a versurilor.
În 1978, cu noul basist, Cliff Williams, este lansat albumul „Powerage”, iar în cadrul turneului ce îi urmează, la Apollo Theatre din Glasgow trupa înregistrează ceea ce avea să devină primul live, „If You Want Blood”. Dacă până în acest moment George Young, fratele lui Angus şi Malcolm, produsese albumele trupei, pentru noul disc este ales celebrul Robert John „Mutt” Lange. Întrebaţi cum este viaţa în turneu, membrii trupei ar fi răspuns că „atunci când dormi în autocar cu un ciorap împuţit bălăgănindu-se în faţa ta, e ca o autostradă spre iad”. De aici se naşte ideea pentru primul succes uriaş al trupei, „Highway To Hell” (1979). Cu hituri memorabile, ca piesa-titlu, „Touch Too Much” sau „If You Want Blood (You’ve Got It)”, albumul reuşeşte să pătrundă în premieră în top 100 din Statele Unite. „Highway To Hell” este chintesenţa muzicii AC/DC de până în acel moment, cu riff-uri simple, de impact, refrene uşor de reţinut, câte un power chord pe ici pe colo şi acordurile în care blues şi rock’n’roll se întâlnesc cu linia vocală agresiv-ironică a lui Bon Scott. Apariţia pe copertă a lui Angus cu coarne şi coadă de diavol, precum şi titlul însuşi al albumului, le atrag membrilor grupului acuzaţia de satanism, de care toţi se leapădă categoric în presă, Malcolm Young adăugând chiar, cu umorul tipic scoţian: „me mum would kill me for that”.
Bucuria succesului e de scurtă durată. Pe 19 februarie, după o noapte stropită din belşug cu alcool, Bon Scott, care rămăsese să doarmă în maşina unui prieten, este găsit mort. Cauza decesului, „intoxicaţie acută cu alcool”, la care se adaugă faptul că solistul suferea de astm şi că în maşină era foarte frig. Deşi fraţii Young au constituit tot timpul baza grupului, Angus fiind adesea şi în centrul scenei, Bon Scott l-a ajutat să-şi creeze o identitate proprie. Simpatic şi cuceritor, în ciuda exceselor, el se identifica adesea cu imaginea AC/DC şi de aceea supravieţuitorii se gândesc un timp să renunţe la continuarea carierei. În cele din urmă, Angus şi Malcolm ajung la concluzia că cel ale cărui rămăşiţe pământeşti odihnesc în cimitirul Freemantle din Australia ar fi vrut ca ei să continue. Noul solist vocal este ales, parcă paradoxal, din trupa Geordie, asupra căreia chiar Bon îi atrăsese atenţia lui Angus.
Ca semn de doliu pentru fostul lor solist vocal, membrii AC/DC aleg pentru noul album, „Back In Black” (1980), o copertă neagră. Debutul lui Brian Johnson înseamnă în acelaşi timp cel mai bine vândut album al trupei din toate timpurile, care până astăzi ocupă poziţia a cincea a vânzărilor de pe piaţa americană. Timbrul mai agresiv al lui Brian Johnson dă culoare unor hit-uri inconturnabile ca „Hells Bells” (sic!), „You Shook Me All Night Long” sau piesa-titlu. Seria de concerte sold-out este urmată în 1981 de ultimul album produs de „Mutt” Lange, „For Those About To Rock We Salute You”, care atinge pentru prima dată în istoria trupei locul 1 în topurile americane. În plus, rechizita live se îmbogăţeşte, pe lângă păpuşa grotescă ce ilustrează versurile parodice ale piesei „Whole Lotta Rosie” şi clopotul ce bate pe „Hells Bells”, cu celebrele tunuri marcând salutul către „those about to rock”, piesa cu acelaşi nume ca albumul încheind, din acest moment, concertele din ce în ce mai mari AC/DC.
Urmează o lungă perioadă de declin. În dorinţa de a reveni la producţia mai simplă a începuturilor, trupa se ocupă singură de acest capitol pentru albumul din 1983, „Flick of the Switch”. Deşi cu timpul vânzările i-au adus discul de platină, discul este socotit un pas înapoi atât din punct de vedere comercial cât şi din cel al compoziţiilor, departe de memorabilele hit-uri ale trecutului. În plus, un conflict dintre Malcolm Young şi bateristul Phil Rudd îl face pe acesta din urmă să părăsească trupa imediat după terminarea înregistrărilor. Înlocuitorul său se numeşte Simon Wright, cu care, doi ani mai târziu, AC/DC înregistrează „Fly On the Wall”. Deşi avem o piesă cu potenţial de hit, „Shake Your Foundations”, presa răbufneşte la adresa grupului, despre care se spune că a scos acelaşi album de 9 ori, iar vânzările sunt din nou sub aşteptări.
Pentru coloana sonoră a filmului lui Stephen King, „Maximum Overdrive”, AC/DC lansează în 1986 albumul cel mai apropiat de un best-of, „Who Made Who”, cu doar trei piese noi: cea care dă titlul albumului şi instrumentalele „DT” şi „Chase the Ace”. Odată cu discul este lansată şi o casetă video cu câteva clipuri şi fragmente din concerte. Reveniţi în atenţia publicului, trupeţii aleg să lanseze următorul album – un nou succes comercial, deşi compoziţiile nu rup gura târgului – cu acelaşi cuplu de producători de pe primele albume din perioada Bon Scott, Harry Vanda şi George Young (fratele chitariştilor). Şi pentru ca totul să rămână în familie, în momentul în care Malcolm se hotărăşte să nu participe la turneul de promovare a albumului, pentru a-şi rezolva problemele legate de alcoolism, locul său este luat de nepotul lui şi al lui Angus, Stevie Young. La sfârşitul perioadei de concerte, Chris Slade îl înlocuieşte pe Simon Wright, plecat la Dio, în spatele tobelor.
Dar adevăratul comeback are loc în 1990, cu albumul „The Razor’s Edge”, produs de Bruce Fairbairn (Aerosmith, Bon Jovi), susţinut de video-clipul noului hit, „Thunderstruck” şi înţesat de piese a căror prezenţă devine obligatorie în toate concertele AC/DC. Mai proaspăt, cu un entuziasm regăsit şi teme memorabile, „The Razor’s Edge” readuce grupul în prim-plan, într-un moment în care marile nume din metal ajunseseră la apogeu, iar valul grunge stătea să erupă. Turneul de promovare este unul dintre cele mai mediatizate din istoria trupei, umbrit doar de moartea a 3 fani, striviţi în învălmăşeala creată în Salt Lake City, eveniment despre care Malcolm nu vorbeşte nici până astăzi, în timp ce Angus declară: „Suntem îndureraţi şi tot ce putem face e să ne rugăm ca un asemenea lucru să nu se mai întâmple niciodată”.
În 1992 AC/DC lansează piesa „Big Gun”, susţinută de un video-clip, pentru coloana sonoră a filmului „Last Action Hero”, cu Arnold Schwarzenegger, iar în 1994, ca un semn că vechile conflicte s-au stins, trupa se desparte amiabil de Chris Slade pentru a-l readuce în spatele tobelor pe bătrânul Phil Rudd. În componenţa din 1980-1983, AC/DC colaborează cu excentricul producător Rick Rubin (Slayer, Red Hot Chili Peppers, Beastie Boys) pentru discul din 1995, „Ballbreaker”. Compus tot de fraţii Young (Brian Johnson nu a mai participat la scrierea pieselor de la „Blow Up Your Video” încoace), albumul este o continuare firească pentru „The Razor’s Edge”, în aceeaşi linie a pieselor simple, fără inovaţie, dar cu melodii şi ritmuri memorabile.
După albumul din 2000, „Stiff Upper Lip”, produs de George Young, peste activitatea de studio a trupei se aşterne tăcerea. În 2001 apare filmarea unui concert memorabil de la Olympiastadion, din München, contractul semnat în 2002 cu Sony are ca rezultat reeditarea întregului catalog şi în 2005 AC/DC cântă la Malson Canadian Rocks for Toronto, alături de Rush sau Justin Timberlake (huiduit), într-un mare concert cu Rolling Stones cap de afiş, ce are ca scop revigorarea turismului din oraşul canadian, ameninţat de spectrul SARS, vehiculat prin presa vremii. În 2007 Columbia Records lansează un triplu DVD („Plug Me In”), ce acoperă perioada 1967-1993.
După o lungă aşteptare, 2008 aduce noua realizare discografică a AC/DC, „Black Ice”. Judecata timpului rămâne să se pronunţe în legătură cu valoarea noilor piese, însă din punct de vedere comercial albumul este, la doar câteva luni de la apariţie, un succes răsunător. Lansat prin intermediul reţelei de magazine Wal Mart, „Black Ice” atinge într-un timp record prima poziţie a topurilor americane (lucru pe care nu-l mai reuşise decât „For Those About To Rock”) şi dobândeşte discul de platină în mai multe ţări din Europa şi America. Turneul care urmează lansării, poate ultimul pe care trupa îl va întreprinde în întreaga lume, are deja o bună parte dintre date sold out. În timp ce în unele oraşe se organizează demonstraţii pentru a aduce trupa, în altele se discută deja despre programarea unui concert suplimentar.
„Cu cât o piesă e mai simplă, cu atât e mai bună pentru noi, pentru că rezonează cu omul de pe stradă”. Sunt cuvintele lui Angus Young, care în ciuda vârstei şi a unei atitudini privite de mulţi ca retrogradă („ascult în continuare B. B. King şi John Lee Hooker, de ce să caut altceva, dacă asta e muzica ce mi-a plăcut mereu şi care îmi oferă şi astăzi tot ce vreau să aud”), dincolo de stilul neschimbat de zeci de ani, este încă marca unei legende muzicale scrise din 2-3 acorduri pe care rareori le poţi asculta fără să începi să baţi din picior.
Angus, Malcolm şi George, trei dintre fraţii Young decid să se apuce de cântat, şi pentru ca totul să rămână oarecum în familie, îşi aleg numele inspiraţi de o inscripţie de pe maşina de cusut electrică a surorii lor: curent continuu, curent alternativ. Pe scurt, AC/DC. George avea să se ocupe de partea de producţie, în timp ce Angus şi Malcolm devin chitarişti. După ce încearcă mai multe componenţe, noua trupă debutează live într-un club din Sydney, chiar în seara de 31 decembrie, cu solistul vocal Dave Evans. Angus apare îmbrăcat în uniforma şcolară – deşi se spune că detestase şcoala – care a fost aleasă în cele din urmă din alte costumaţii, foarte la modă atunci, în contextul apariţiei curentului glam/glitter. Cu toate acestea, tocmai pentru că pare prea ataşat de această orientare, în timp ce fraţii Young preferă un rock’n’roll clasic, Evans nu rămâne prea mult timp în trupă. Înlocuitorul lui este alt emigrant scoţian, Ronald Belford „Bon” Scott, un adolescent rebel certat cu şcoala şi armata, iubitor de rock, senzaţii tari şi posesor al unui timbru zgâriat, inconfundabil, în care un feeling de blues se întâlneşte cu asprimea hard-rock. Trupa semnează destul de repede un contract cu Albert Records, proprietate australiană a EMI, iar în 1975 apare, doar în Australia, albumul de debut, „High Voltage”, înregistrat în zece zile. În acelaşi an e lansat single-ul „It’s a Long Way to the Top (If You Wanna Rock’n’Roll)”, piesă care va figura şi pe albumul secund, „TNT”, editat tot numai în ţara de adopţie a trupeţilor. AC/DC beneficiază de prima componenţă stabilă, fraţilor Young şi lui Bon Scott alăturându-li-se basistul Mark Evans şi bateristul Phil Rudd. Deschiderea către piaţa europeană are loc în 1976, când este semnat un contract cu Atlantic Records, în urma căruia apare varianta internaţională a albumului „High Voltage”, o compilaţie între cele două discuri australiene, cu accentul pus pe mai originalul „TNT”. În acelaşi an AC/DC cântă în celebrul club Marquee din Londra, unde succesul anunţă deja sfârşitul concertelor în locuri atât de mici. Următorul album, „Dirty Deeds Done Dirty Cheap” apare şi el în două variante – australiană şi internaţională – în timp ce următorul, „Let There Be Rock” marchează în acelaşi timp despărţirea de basistul Mark Evans şi adoptarea celebrului logo al trupei, cu fulgerul între cele două grupuri de litere. Ultimul teritoriu necucerit, Statele Unite, este asaltat de trupa ale cărei show-uri devin mostre de entuziasm şi energie. Bon Scott, provocator, sensibil şi rebel, este dublat de inepuizabilul Angus, care cântă, aleargă, se tăvăleşte pe jos şi, nu o dată, îşi dezgoleşte posteriorul în faţa publicului cucerit de prospeţimea muzicii şi ironia uneori licenţioasă a versurilor.
În 1978, cu noul basist, Cliff Williams, este lansat albumul „Powerage”, iar în cadrul turneului ce îi urmează, la Apollo Theatre din Glasgow trupa înregistrează ceea ce avea să devină primul live, „If You Want Blood”. Dacă până în acest moment George Young, fratele lui Angus şi Malcolm, produsese albumele trupei, pentru noul disc este ales celebrul Robert John „Mutt” Lange. Întrebaţi cum este viaţa în turneu, membrii trupei ar fi răspuns că „atunci când dormi în autocar cu un ciorap împuţit bălăgănindu-se în faţa ta, e ca o autostradă spre iad”. De aici se naşte ideea pentru primul succes uriaş al trupei, „Highway To Hell” (1979). Cu hituri memorabile, ca piesa-titlu, „Touch Too Much” sau „If You Want Blood (You’ve Got It)”, albumul reuşeşte să pătrundă în premieră în top 100 din Statele Unite. „Highway To Hell” este chintesenţa muzicii AC/DC de până în acel moment, cu riff-uri simple, de impact, refrene uşor de reţinut, câte un power chord pe ici pe colo şi acordurile în care blues şi rock’n’roll se întâlnesc cu linia vocală agresiv-ironică a lui Bon Scott. Apariţia pe copertă a lui Angus cu coarne şi coadă de diavol, precum şi titlul însuşi al albumului, le atrag membrilor grupului acuzaţia de satanism, de care toţi se leapădă categoric în presă, Malcolm Young adăugând chiar, cu umorul tipic scoţian: „me mum would kill me for that”.
Bucuria succesului e de scurtă durată. Pe 19 februarie, după o noapte stropită din belşug cu alcool, Bon Scott, care rămăsese să doarmă în maşina unui prieten, este găsit mort. Cauza decesului, „intoxicaţie acută cu alcool”, la care se adaugă faptul că solistul suferea de astm şi că în maşină era foarte frig. Deşi fraţii Young au constituit tot timpul baza grupului, Angus fiind adesea şi în centrul scenei, Bon Scott l-a ajutat să-şi creeze o identitate proprie. Simpatic şi cuceritor, în ciuda exceselor, el se identifica adesea cu imaginea AC/DC şi de aceea supravieţuitorii se gândesc un timp să renunţe la continuarea carierei. În cele din urmă, Angus şi Malcolm ajung la concluzia că cel ale cărui rămăşiţe pământeşti odihnesc în cimitirul Freemantle din Australia ar fi vrut ca ei să continue. Noul solist vocal este ales, parcă paradoxal, din trupa Geordie, asupra căreia chiar Bon îi atrăsese atenţia lui Angus.
Ca semn de doliu pentru fostul lor solist vocal, membrii AC/DC aleg pentru noul album, „Back In Black” (1980), o copertă neagră. Debutul lui Brian Johnson înseamnă în acelaşi timp cel mai bine vândut album al trupei din toate timpurile, care până astăzi ocupă poziţia a cincea a vânzărilor de pe piaţa americană. Timbrul mai agresiv al lui Brian Johnson dă culoare unor hit-uri inconturnabile ca „Hells Bells” (sic!), „You Shook Me All Night Long” sau piesa-titlu. Seria de concerte sold-out este urmată în 1981 de ultimul album produs de „Mutt” Lange, „For Those About To Rock We Salute You”, care atinge pentru prima dată în istoria trupei locul 1 în topurile americane. În plus, rechizita live se îmbogăţeşte, pe lângă păpuşa grotescă ce ilustrează versurile parodice ale piesei „Whole Lotta Rosie” şi clopotul ce bate pe „Hells Bells”, cu celebrele tunuri marcând salutul către „those about to rock”, piesa cu acelaşi nume ca albumul încheind, din acest moment, concertele din ce în ce mai mari AC/DC.
Urmează o lungă perioadă de declin. În dorinţa de a reveni la producţia mai simplă a începuturilor, trupa se ocupă singură de acest capitol pentru albumul din 1983, „Flick of the Switch”. Deşi cu timpul vânzările i-au adus discul de platină, discul este socotit un pas înapoi atât din punct de vedere comercial cât şi din cel al compoziţiilor, departe de memorabilele hit-uri ale trecutului. În plus, un conflict dintre Malcolm Young şi bateristul Phil Rudd îl face pe acesta din urmă să părăsească trupa imediat după terminarea înregistrărilor. Înlocuitorul său se numeşte Simon Wright, cu care, doi ani mai târziu, AC/DC înregistrează „Fly On the Wall”. Deşi avem o piesă cu potenţial de hit, „Shake Your Foundations”, presa răbufneşte la adresa grupului, despre care se spune că a scos acelaşi album de 9 ori, iar vânzările sunt din nou sub aşteptări.
Pentru coloana sonoră a filmului lui Stephen King, „Maximum Overdrive”, AC/DC lansează în 1986 albumul cel mai apropiat de un best-of, „Who Made Who”, cu doar trei piese noi: cea care dă titlul albumului şi instrumentalele „DT” şi „Chase the Ace”. Odată cu discul este lansată şi o casetă video cu câteva clipuri şi fragmente din concerte. Reveniţi în atenţia publicului, trupeţii aleg să lanseze următorul album – un nou succes comercial, deşi compoziţiile nu rup gura târgului – cu acelaşi cuplu de producători de pe primele albume din perioada Bon Scott, Harry Vanda şi George Young (fratele chitariştilor). Şi pentru ca totul să rămână în familie, în momentul în care Malcolm se hotărăşte să nu participe la turneul de promovare a albumului, pentru a-şi rezolva problemele legate de alcoolism, locul său este luat de nepotul lui şi al lui Angus, Stevie Young. La sfârşitul perioadei de concerte, Chris Slade îl înlocuieşte pe Simon Wright, plecat la Dio, în spatele tobelor.
Dar adevăratul comeback are loc în 1990, cu albumul „The Razor’s Edge”, produs de Bruce Fairbairn (Aerosmith, Bon Jovi), susţinut de video-clipul noului hit, „Thunderstruck” şi înţesat de piese a căror prezenţă devine obligatorie în toate concertele AC/DC. Mai proaspăt, cu un entuziasm regăsit şi teme memorabile, „The Razor’s Edge” readuce grupul în prim-plan, într-un moment în care marile nume din metal ajunseseră la apogeu, iar valul grunge stătea să erupă. Turneul de promovare este unul dintre cele mai mediatizate din istoria trupei, umbrit doar de moartea a 3 fani, striviţi în învălmăşeala creată în Salt Lake City, eveniment despre care Malcolm nu vorbeşte nici până astăzi, în timp ce Angus declară: „Suntem îndureraţi şi tot ce putem face e să ne rugăm ca un asemenea lucru să nu se mai întâmple niciodată”.
În 1992 AC/DC lansează piesa „Big Gun”, susţinută de un video-clip, pentru coloana sonoră a filmului „Last Action Hero”, cu Arnold Schwarzenegger, iar în 1994, ca un semn că vechile conflicte s-au stins, trupa se desparte amiabil de Chris Slade pentru a-l readuce în spatele tobelor pe bătrânul Phil Rudd. În componenţa din 1980-1983, AC/DC colaborează cu excentricul producător Rick Rubin (Slayer, Red Hot Chili Peppers, Beastie Boys) pentru discul din 1995, „Ballbreaker”. Compus tot de fraţii Young (Brian Johnson nu a mai participat la scrierea pieselor de la „Blow Up Your Video” încoace), albumul este o continuare firească pentru „The Razor’s Edge”, în aceeaşi linie a pieselor simple, fără inovaţie, dar cu melodii şi ritmuri memorabile.
După albumul din 2000, „Stiff Upper Lip”, produs de George Young, peste activitatea de studio a trupei se aşterne tăcerea. În 2001 apare filmarea unui concert memorabil de la Olympiastadion, din München, contractul semnat în 2002 cu Sony are ca rezultat reeditarea întregului catalog şi în 2005 AC/DC cântă la Malson Canadian Rocks for Toronto, alături de Rush sau Justin Timberlake (huiduit), într-un mare concert cu Rolling Stones cap de afiş, ce are ca scop revigorarea turismului din oraşul canadian, ameninţat de spectrul SARS, vehiculat prin presa vremii. În 2007 Columbia Records lansează un triplu DVD („Plug Me In”), ce acoperă perioada 1967-1993.
După o lungă aşteptare, 2008 aduce noua realizare discografică a AC/DC, „Black Ice”. Judecata timpului rămâne să se pronunţe în legătură cu valoarea noilor piese, însă din punct de vedere comercial albumul este, la doar câteva luni de la apariţie, un succes răsunător. Lansat prin intermediul reţelei de magazine Wal Mart, „Black Ice” atinge într-un timp record prima poziţie a topurilor americane (lucru pe care nu-l mai reuşise decât „For Those About To Rock”) şi dobândeşte discul de platină în mai multe ţări din Europa şi America. Turneul care urmează lansării, poate ultimul pe care trupa îl va întreprinde în întreaga lume, are deja o bună parte dintre date sold out. În timp ce în unele oraşe se organizează demonstraţii pentru a aduce trupa, în altele se discută deja despre programarea unui concert suplimentar.
„Cu cât o piesă e mai simplă, cu atât e mai bună pentru noi, pentru că rezonează cu omul de pe stradă”. Sunt cuvintele lui Angus Young, care în ciuda vârstei şi a unei atitudini privite de mulţi ca retrogradă („ascult în continuare B. B. King şi John Lee Hooker, de ce să caut altceva, dacă asta e muzica ce mi-a plăcut mereu şi care îmi oferă şi astăzi tot ce vreau să aud”), dincolo de stilul neschimbat de zeci de ani, este încă marca unei legende muzicale scrise din 2-3 acorduri pe care rareori le poţi asculta fără să începi să baţi din picior.
Sunday, April 19, 2009
Wednesday, April 8, 2009
Basarabia, România, libertate
Stăm de ani de zile de vorbă. Discutăm prin cafenele, baruri, pe la petreceri, în parcuri, la mare şi la munte. În mijlocul preocupărilor noastre cotidiene, ne amintim din când în când şi despre Basarabia. O facem uneori de dragul unui exerciţiu retoric, alteori pentru a ne mai ciondăni sau a ne făli cu patriotismul respectiv pragmatismul nostru. Râuri de vorbe. „Pământ românesc”. „Moldoveni împuţiţi”. „Fraţii noştri”. „Le avem pe-ale noastre, ce ne mai trebuie să ne batem capul şi cu ei”. „Credinţă, neam”. „Curve, mafia”. Şi uite aşa ne-am tot implicat în problema Basarabiei. De la adăpostul confortabil al unor opinii care nu costă nimic. Acum însă se aude o chemare. Vom şti să răspundem?
Toate poveştile despre Basarabia complet rusificată şi despre cetăţenii „moldoveni” care de fapt n-ar vrea să audă despre România s-au spulberat în faţa zecilor de mii de oameni care îşi strigă disperarea anticomunistă în faţa unei autorităţi care, prin sclavul Voronin foloseşte cam acelaşi vocabular ca Ceauşescu în faţa martirilor timişoreni: fascişti, huligani, agenturi străine. La Chişinău se strigă „România”. E cel mai frumos compliment care ni se putea face, după 45 de ani de teroare roşie şi încă 20 de impotenţă politică şi slugărnicie falimentară. Dorinţa de libertate a unor oameni capătă numele nostru, al ţării şi al identităţii ei îngropate sub stratul de fals şi indiferenţă. La Chişinău, România este sinonim pentru libertate.
Foarte probabil alegerile din Basarabia au fost fraudate. Dar nu acesta este lucrul cel mai important. Ce trebuie înţeles astăzi este că partea cea mai viguroasă a populaţiei regiunii s-a hotărât să scuture jugul roşu-moscovit. Neamul sau chiar omenirea sunt uneori concentrate şi reprezentate de un grup mic de persoane. De cei care, lucizi şi jertfelnici, îşi asumă identitatea şi luptă pentru ea. Aici principiul majorităţii nu are ce căuta. Elitele sunt fruntea, nu gloata, iar istoria se mişcă datorită oamenilor providenţiali, nu a mulţimilor depersonalizate. De aceea revolta de la Chişinău trebuie susţinută. Şi poate şi pentru că, în mod paradoxal, acolo se află în zilele acestea România vie şi viguroasă.
Dincolo de acestea, „România” este un strigăt după ajutor. Trecând peste orice opinii politice legate de oportunitatea sau legitimitatea legăturilor între Bucureşti şi Chişinău, oameni care suferă, tineri persecutaţi de un regim inuman, ne cer să fim alături de ei. Nouă, românilor. Nu Uniunii Europene, nu Occidentului, nu Statelor Unite. Ştim să ne facem, în ultimii ani, partizanii tuturor cauzelor, umanitare sau nu. Trimitem pături în Irak, soldaţi în Afghanistan, observatori în Kosovo. În faţa celor care ne cer ajutorul, nouă în mod expres, având nevoie de noi şi nu de alţii, rămânem muţi. Nu putem răspunde Chişinăului decât după ce vedem ce zic cei de la Strassbourg şi Bruxelles. Facem comentarii echidistante în care vedem sprijinul Vestului ca singură soluţie pentru „Republica Moldova”. Nu trăim izolaţi şi bineînţeles că e nevoie de o înţelegere cu marile puteri. Dar asta nu înseamnă să ne facem preş, nici să ne jucăm de-a struţul. Basarabia a strigat „România” şi noi o trimitem la Occident? Occidentul ne-a trădat pe toţi lăsându-ne în plasa lui tătuca Stalin şi apoi s-a prefăcut consternat şi uluit. În anii 50 au trecut dincolo de cortina de fier scrieri care demascau teroarea, lagărele, asasinatele, cenzura. Au ajuns în Franţa, dar n-au fost publicate, pentru că intelectualitatea de stânga le-a blocat. Aşa că nu mai e cazul să facem pe necunoscătorii şi să aşteptăm vreo intervenţie mesianică din Apus. Puternicii vremii ne vor ajuta dacă vom şti să ne ajutăm singuri. Politicienii independenţei şi unităţii româneşti au înţeles asta, cu toate că erau şi printre ei mulţi masoni şi, prin aceasta, membri ai cercurilor de interese concentrate în srăinătate.
Cred în România Mare, unită prin istorie, sânge, tradiţie, identitate şi prin credinţa în Hristos. Şi mai cred că astăzi chiar cei care se îndoiesc de acestea ar trebui să-şi aducă aminte că sunt oameni. Şi că un om, atunci când i se cere ajutorul nu trece nepăsător mai departe. Basarabia strigă România. Noi ce răspundem?
Toate poveştile despre Basarabia complet rusificată şi despre cetăţenii „moldoveni” care de fapt n-ar vrea să audă despre România s-au spulberat în faţa zecilor de mii de oameni care îşi strigă disperarea anticomunistă în faţa unei autorităţi care, prin sclavul Voronin foloseşte cam acelaşi vocabular ca Ceauşescu în faţa martirilor timişoreni: fascişti, huligani, agenturi străine. La Chişinău se strigă „România”. E cel mai frumos compliment care ni se putea face, după 45 de ani de teroare roşie şi încă 20 de impotenţă politică şi slugărnicie falimentară. Dorinţa de libertate a unor oameni capătă numele nostru, al ţării şi al identităţii ei îngropate sub stratul de fals şi indiferenţă. La Chişinău, România este sinonim pentru libertate.
Foarte probabil alegerile din Basarabia au fost fraudate. Dar nu acesta este lucrul cel mai important. Ce trebuie înţeles astăzi este că partea cea mai viguroasă a populaţiei regiunii s-a hotărât să scuture jugul roşu-moscovit. Neamul sau chiar omenirea sunt uneori concentrate şi reprezentate de un grup mic de persoane. De cei care, lucizi şi jertfelnici, îşi asumă identitatea şi luptă pentru ea. Aici principiul majorităţii nu are ce căuta. Elitele sunt fruntea, nu gloata, iar istoria se mişcă datorită oamenilor providenţiali, nu a mulţimilor depersonalizate. De aceea revolta de la Chişinău trebuie susţinută. Şi poate şi pentru că, în mod paradoxal, acolo se află în zilele acestea România vie şi viguroasă.
Dincolo de acestea, „România” este un strigăt după ajutor. Trecând peste orice opinii politice legate de oportunitatea sau legitimitatea legăturilor între Bucureşti şi Chişinău, oameni care suferă, tineri persecutaţi de un regim inuman, ne cer să fim alături de ei. Nouă, românilor. Nu Uniunii Europene, nu Occidentului, nu Statelor Unite. Ştim să ne facem, în ultimii ani, partizanii tuturor cauzelor, umanitare sau nu. Trimitem pături în Irak, soldaţi în Afghanistan, observatori în Kosovo. În faţa celor care ne cer ajutorul, nouă în mod expres, având nevoie de noi şi nu de alţii, rămânem muţi. Nu putem răspunde Chişinăului decât după ce vedem ce zic cei de la Strassbourg şi Bruxelles. Facem comentarii echidistante în care vedem sprijinul Vestului ca singură soluţie pentru „Republica Moldova”. Nu trăim izolaţi şi bineînţeles că e nevoie de o înţelegere cu marile puteri. Dar asta nu înseamnă să ne facem preş, nici să ne jucăm de-a struţul. Basarabia a strigat „România” şi noi o trimitem la Occident? Occidentul ne-a trădat pe toţi lăsându-ne în plasa lui tătuca Stalin şi apoi s-a prefăcut consternat şi uluit. În anii 50 au trecut dincolo de cortina de fier scrieri care demascau teroarea, lagărele, asasinatele, cenzura. Au ajuns în Franţa, dar n-au fost publicate, pentru că intelectualitatea de stânga le-a blocat. Aşa că nu mai e cazul să facem pe necunoscătorii şi să aşteptăm vreo intervenţie mesianică din Apus. Puternicii vremii ne vor ajuta dacă vom şti să ne ajutăm singuri. Politicienii independenţei şi unităţii româneşti au înţeles asta, cu toate că erau şi printre ei mulţi masoni şi, prin aceasta, membri ai cercurilor de interese concentrate în srăinătate.
Cred în România Mare, unită prin istorie, sânge, tradiţie, identitate şi prin credinţa în Hristos. Şi mai cred că astăzi chiar cei care se îndoiesc de acestea ar trebui să-şi aducă aminte că sunt oameni. Şi că un om, atunci când i se cere ajutorul nu trece nepăsător mai departe. Basarabia strigă România. Noi ce răspundem?
Subscribe to:
Posts (Atom)