Am început, târziu, spun unii, să citesc şi eu „Arhipelagul Gulag”. Nu am de gând să fac o cronică a celor parcurse până acum. Mi-ar lua prea mult timp şi spaţiu şi, în plus, acest lucru a fost făcut de alţii mai pricepuţi şi mai familiarizaţi cu faptele. Am călătorit pentru un timp alături de Alexandr Soljeniţân prin hăurile din care omenia a fost alungată în numele unei ideologii ce se vrea, o, atât de umană. Prin temniţele fizice, dar mai cu seamă prin cele spirituale, unde suflete de călăi şi osândiţi se amestecă, până când ajungi să nu mai ştii cine e liber şi cine captiv. Am mers cu gândul, un pic, pe măsura neputinţei mele, în locuri unde argumentaţiile teoretice nu îşi au rostul, pierind în faţa unui amestec de măreţie şi mizerie cum nu i-a fost dat, poate, omenirii niciodată să întâlnească, până în „stupidul secol XX”.
*
Principiul guvernării prin teroare a fost însuşit cu măiestrie de Lenin şi de acoliţii şi urmaşii săi. Întreaga Uniune Sovietică, ca şi restul blocului răsăritean, devenise o imensă închisoare, în care închisoarea propriu-zisă îşi pierdea din semnificaţia pe care o are într-o lume – mai mult sau mai puţin – liberă. Devenea doar o staţie, uneori mai uşor de suportat decât gratiile ameninţărilor nevăzute de afară. „Uneori, sentimentul principal al celui arestat este acela de uşurare şi chiar de... bucurie, mai cu seamă în timpul epidemiilor de arestare: când în jur sunt ridicaţi pe capete oameni ca şi tine, şi după tine n-au venit încă, amână mereu, iar această epuizare, aceste chinuri sunt mai rele decât orice arestare, şi nu doar pentru un suflet slab. (...) Părintele Irakli, preot, a plecat în 1934 la Alma-Ata să-i viziteze pe credincioşii deportaţi. În vremea asta, la locuinţa lui din Moscova au venit de trei ori să-l aresteze. Când s-a întors, enoriaşele l-au întâmpinat la gară şi nu l-au lăsat să se ducă acasă. Opt ani de zile l-au ascuns, mutându-l dintr-o locuinţă într-alta. Această viaţă de om hăituit l-a istovit într-atât, încât în anul 1942, când totuşi l-au arestat, a mulţumit bucuros lui Dumnezeu.”
Sistemul eradicării totale a celor socotiţi „elemente duşmănoase” atinge limitele perfecţiunii. Duşmanul nu trebuia pur şi simplu pedepsit, speriat, ci pur şi simplu eliminat, astfel încât nici o urmă a trecerii lui pe pământ să nu mai tulbure noua ordine. Este ceea ce astăzi obişnuim să numim holocaust, acelaşi lucru pe care l-a făcut Hitler mai târziu cu evreii. Şi este bine să ţinem seama că nu vorbim încă despre perioada de vârf a lui Stalin, ci despre anii 1929-1930, când valul persecuţiilor s-a abătut, printre alţii, asupra ţăranilor ce deţineau proprietăţi, aşa-numiţii chiaburi. „Valul acesta se mai deosebeşte de toate cele precedente şi prin faptul că de data aceasta Organele nu s-au mai învrednicit să aresteze mai întâi capul familiei şi apoi să vadă cum o să procedeze cu ceilalţi din sânul ei. Dimpotrivă, aici pârjoleau dintr-o dată nu numai cuiburi, ridicau întreaga familie şi chiar aveau grijă cu gelozie ca niciunul dintre copiii de paisprezece, zece ori şase ani să nu se răzleţească: toţi, până la unul, trebuiau să meargă în acelaşi loc, la aceeaşi exterminare comună. (A fost cea dintâi experienţă de acest fel, din istoria modernă în orice caz. O va repeta pe urmă Hitler cu evreii şi din nou Stalin cu naţiunile infidele sau bănuite de infidelitate.)”.
Tortura, aşa cum ne-au descris-o adesea şi martirii români ai închisorilor comuniste, pe care astăzi îi uităm pe nedrept, folosindu-ne uneori de paravanul unor stupide pretenţii ideologice, e un mijloc predilect al autorităţilor comuniste. „Dacă intelectualilor cehovieni, care se străduiau mereu să ghicească ce va fi peste douăzeci-treizeci-patruzeci de ani, li s-ar fi răspuns că peste patruzeci de ani, în Rusia, ancheta penală se va face cu ajutorul torturii, că deţinuţilor li se va strânge craniul într-un inel de fier, că unii vor fi introduşi în băi umplute cu acid, că vor fi legaţi goi şi torturaţi cu furnici, ploşniţe, li se va vârî în orificiul anal vergeaua de armă înroşită pe primus (‚marcare secretă’), le vor fi strivite, încet, cu talpa cizmei, organele genitale, iar ca o formă foarte uşoară vor fi torturaţi cu nesomn şi cu sete şi vor fi bătuţi până ce vor fi transformaţi într-o masă de carne însângerată –nici una dintre piesele lui Cehov n-ar fi ajuns la final, căci toate personajele ar fi fugit la casa de nebuni.” Şi iarăşi, mereu şi mereu, paradoxul: într-o vreme în care progresul ştiinţei atinge limite inimaginabile cu câteva sute de ani înainte, omul, pe de altă parte, coboară sub animalic.
Istoriografia modernă, cu tendinţa ei de a susţine o viziune de stânga şi, pe cât posibil, de a scuza crimele comunismului, care înainte au fost bine ascunse, încearcă să arunce toată responsabilitatea pe umerii unor oameni care, pasămite, ar fi interpretat şi aplicat greşit o doctrină altfel bună. („Au întinat nobilele idealuri ale socialismului”, cum ar spune un personaj de la noi.) În folosul punctului lor de vedere, aceştia aduc în discuţie victimele comuniste ale lagărelor de exterminare, nenumăraţii foşti camarazi de arme pe care Stalin nu a ezitat să-i extermine. Fără îndoială, Stalin a fost încununarea unei viziuni abominabile a conducerii unui stat, însă cei din jurul lui nu pot fi scuzaţi, căci fără ei, roata istoriei nu s-ar fi învârtit atât de necruţător. În treacăt fie spus, nici doctrina nu are nici o justificare, dar asupra acestui lucru voi reveni. „Pentru această epurare (din 1937, a foştilor camarazi de drum – n. n.) era necesar Stalin, da, însă era nevoie şi de un astfel de partid: majoritatea lor, a celor ce se aflau la putere, chiar până în clipa propriei arestări, au aruncat neîndurători în închisoare pe alţii, au nimicit cu supuşenie pe semenii lor, în virtutea aceloraşi instrucţiuni, au trimis la nimicire pe oricare dintre prietenii ori camarazii de luptă de ieri. Şi toţi bolşevicii de seamă, care acum poartă aureola de martiri, au izbutit să fie călăii altor bolşevici (fără a mai pune la socoteală cum înainte de asta ei toţi au fost călăii celor fără de partid). Poate că anul 1937 a fost necesar tocmai pentru a demonstra cât de puţin valorează convingerile lor, cu care se semeţeau atât de însufleţiţi în vreme ce răvăşeau Rusia, distrugându-i toate bastioanele şi călcându-i în picioare tot ce avea ea mai de preţ, Rusia, unde pe ei înşişi nu i-ar fi ameninţat niciodată asemenea represalii. Victimele bolşevicilor începând din 1918 până în 1936 nu s-au comportat niciodată atât de josnic, precum bolşevicii de vază, când s-a abătut furtuna asupra lor. Dacă vei examina amănunţit întreaga istorie a arestărilor şi proceselor din anii 1937-1938, te va cuprinde repulsia nu numai faţă de Stalin şi acoliţii lui, dar şi faţă de acei inculpaţi josnici şi dezgustători, vei simţi aversiune faţă de ticăloşia lor sufletească după trufia şi intoleranţa de mai înainte.”
Arbitrarul hotărârilor tribunalelor dă naştere unui sistem pe care l-am denumit „justiţie sovietică”, liber de orice reguli şi predeterminări cunoscute în alte sisteme juridice. „Judecătorul ştie dinainte – fie din dosarul tău concret, fie din instrucţiuni generale – ce condamnare este de dorit. (...) Există chiar şi sentinţe dinainte dactilografiate, pe urmă se adaugă doar numele cu mâna. Şi dacă vreun Strahovici oarecare va striga în timpul procesului: ‚Dar nu puteam să fiu recrutat de Ignatovski când aveam numai zece ani!’, preşedintele completului de judecată striga numaidecât la el: ‚Să nu calomniezi serviciul sovietic de informaţii!’ Totul este hotărât dinainte: pentru întreg grupul lui Ignatovski – moartea. În grup fusese amestecat din întâmplare un oarecare Lipov: nimeni din grup nu-l cunoştea şi nici el nu cunoştea pe nimeni. Bine, atunci lui Lipov zece ani!”
„La închisoarea de tranzit din Novosibirsk, în 1945, şeful escortei preia deţinuţii, făcând apelul pe articolele unde erau încadraţi. ‚Cutare, 58-1a, douăzeci şi cinci de ani’. Şeful escortei se interesează: ‚Pentru ce ţi i-au dat?’ ‚Pentru nimic’. ‚Braşoave. Pentru nimic se dau zece!’”
Când în Occident a început să se citească „Arhipelagul Gulag”, pe lângă cei consternaţi de o realitate pe care nici nu şi-o imaginau, au existat şi vocile progresiştilor care l-au criticat dur pe Soljeniţân, pentru că a scos la iveală nişte abuzuri care lor li se păreau neînsemnate, dar care ar fi compromis o cauză bună şi oameni care luptaseră pentru un viitor luminos. Nu trebuie să ne imaginăm că toţi comuniştii occidentali erau naivi dezamăgiţi de nedreptatea socială şi păcăliţi pentru banii lor, ca John Lennon, în perioada „Imagine”. Mulţi dintre ei, chiar nume mari ale culturii contemporane, nu ezitau să-l elogieze pe Stalin şi să se întristeze când un exilat din „măreaţa Uniune Sovietică” i-a dezvăluit trăsăturile. „(...) Şase colhoznici de lângă Ţarskoe Selo, după ce au cosit fânul colhozului, s-au dus să cosească pentru vacile lor ce mai rămăsese pe muşuroaie.” Au fost condamnaţi la moarte şi executaţi. „Dacă Stalin n-ar mai fi ucis niciodată pe nimeni, numai pentru aceşti şase ţărani din Ţarskoe Selo l-aş fi socotit vrednic să fie executat prin tăierea în patru! Şi mai cutează unii să cârâie: ‚Cum aţi îndrăznit să-l demascaţi?’, ‚să tulburaţi măreaţa umbră?’ ‚Stalin aparţine mişcării comuniste universale!’ Da. Şi codului penal.”
Orice se ştia şi se credea înainte de Marea Revoluţie din Octombrie a fost călcat în picioare de noua orânduire. Nu doar regimul ţarist, sau însăşi ideea de monarhie, nu doar credinţa şi libertatea, ci orice valoare, relativă sau absolută, pe care oamenii se sprijineau odinioară în căutările lor. Cele mai fragile sentimente, care odinioară năşteau opere de artă ce filosofau şi suspinau pe marginea măreţiei sau a deşertăciunii lor, fiinţele cele mai lipsite de apărare, zâmbetul şi demnitatea au fost făcute una cu pământul în glodul victoriei bolşevismului. „În ziua de 8 martie, într-o dubă din Moscova, care efectua un transport de la tribunalul orăşenesc la închisoarea Taganka, borfaşii au violat pe rând o tânără fată (sub ochii nepăsători ai tuturor celorlalţi din dubă). În dimineaţa aceleiaşi zile, fata, îmbrăcându-se cât mai îngrijit, venise la tribunal ca persoană liberă (era judecată pentru părăsirea de la sine putere a locului de muncă, faptă determinată cu mârşăvie de către şeful ei, pentru că refuzase să trăiască cu el). Cu o jumătate de oră înainte de dubă, fata fusese condamnată la cinci ani conform regulamentului, au îmbrâncit-o în dubă şi, iată, ziua amiaza mare pe străzile Moscovei, a fost transformată în prostituată de lagăr. Poţi să zici că erau vinovaţi hoţii? Nu temnicerii şi fostul ei şef? (...) Câtă delicateţe în sufletele hoţilor! După ce că au violat fata, au mai şi jefuit-o! I-au luat pantofii de sărbătoare, cu care ea credea că o să-i impresioneze pe judecători, şi bluza, obiecte pe care le-au transmis soldaţilor din escortă. Aceştia au oprit duba, au coborât, au cumpărat vodcă şi au dat-o bandiţilor, care au mai şi băut pe seama fetei. (...) Când au ajuns de la tribunal la închisoarea Taganka, fata, plângând în hohote, a povestit unui ofiţer cele întâmplate. Acesta a ascultat-o, a căscat şi i-a spus: ‚Statul nu poate să vă asigure la toţi mijloace de transport individuale. Nu avem asemenea posibilităţi.’” Parafrazându-l pe autor, numai pentru această întâmplare, nu vom putea niciodată să iertăm comunismul.
Monday, February 23, 2009
Monday, January 19, 2009
Înţelepciunea ficţiunii - extrase din "Copiii Dunei" (Children of Dune)
Ajuns la a treia carte, ciclul „Dune” începe parcă să se împotmolească în propria intrigă. Firul narativ, excelent condus în „Dune” şi „Mântuitorul Dunei”, se încâlceşte odată cu intrarea în scenă a copiilor lui Paul Muad’Dib. Cu toate acestea, epopeea despre putere şi dreptate, manipulare, loialitate şi înşelăciune continuă să pună dileme morale dintre cele mai interesante pentru dezbatere, în contextul descrierii unei lupte pentru o putere ce oscilează între a sluji o cauză cel puţin aparent nobilă şi a deveni scop în sine. Câteva dintre reflecţiile personajelor sunt la fel de tulburătoare ca şi în cele două cărţi anterioare. Le-am împărţit aici în două categorii, cele ce ţin de un plan mai înalt pe de o parte, şi cugetările politice pe de alta.
I
„Porunca lui Dumnezeu va veni; nu încerca s-o grăbeşti. Dumnezeu îţi va arăta calea, cea de la care alţii vor să se abată.”
„Cei trufaşi nu fac altceva decât să înalţe castele, între zidurile cărora încearcă să-şi ascundă temerile şi îndoielile.” (axiomă Bene Gesserit)
„Tocmai când încercăm să ne ascundem pornirile noastre cele mai secrete, urlă întreaga noastră fiinţă şi ne trădează.”
„Cele mai multe vieţi nu sunt decât o fugă de sine însuşi. Cei mai mulţi oameni preferă adevărurile staulului. Vă vârâţi capetele în iesle şi mestecaţi mulţumiţi până în ziua morţii. Iar alţii vă folosesc pentru propriile lor scopuri. Niciodată nu părăsiţi staulul, niciodată nu ridicaţi capul pentru a fi voi înşivă.”
II
„Situaţia unei populaţii numeroase, dominate de o forţă restrânsă şi puternică, este o situaţie comună în universul nostru. Şi cunoaştem condiţiile majore care pot împinge o asemenea populaţie să se ridice împotriva stăpânirii:
Prima: când masele îşi găsesc un lider. Aceasta este ameninţarea cea mai frecventă la adresa puterii. Puterea trebuie să ţină sub control liderii.
A doua: când masele devin conştiente de existenţa lanţurilor. Masele trebuie să rămână oarbe şi mute.
A treia: când masele întrevăd speranţa ruperii lanţurilor. Masele nu trebuie nici măcar să-şi imagineze posibilitatea descătuşării!”
„O bună guvernare nu depinde niciodată de legi, ci de calităţile personale ale celor ce guvernează. Maşinăria guvernamentală este întotdeauna subordonată voinţei celor care-o administrează. De aceea, cel mai important element al artei guvernării este metoda de alegere a conducătorilor.” (Lege şi Guvernare, Manualul Ghildei Spaţiale)
„Dacă-i îndepărtezi pe cei ce spun lucrurilor pe nume, nu-ţi vor rămâne decât cei care ştiu ce vrei să auzi. Cred că nimic nu poate fi mai nociv decât să putrezeşti în duhoarea propriilor reflecţii.”
„Când foloseşti puterea, trebuie s-o ţii cât mai uşor. Dacă te încleştezi de ea, te înşfacă şi devii victima ei.”
„Deosebirea dintre un ofiţer bun şi unul slab constă în tăria de caracter şi... vreo cinci bătăi de inimă. Un bun ofiţer rămâne la principiile sale în orice situaţie.”
I
„Porunca lui Dumnezeu va veni; nu încerca s-o grăbeşti. Dumnezeu îţi va arăta calea, cea de la care alţii vor să se abată.”
„Cei trufaşi nu fac altceva decât să înalţe castele, între zidurile cărora încearcă să-şi ascundă temerile şi îndoielile.” (axiomă Bene Gesserit)
„Tocmai când încercăm să ne ascundem pornirile noastre cele mai secrete, urlă întreaga noastră fiinţă şi ne trădează.”
„Cele mai multe vieţi nu sunt decât o fugă de sine însuşi. Cei mai mulţi oameni preferă adevărurile staulului. Vă vârâţi capetele în iesle şi mestecaţi mulţumiţi până în ziua morţii. Iar alţii vă folosesc pentru propriile lor scopuri. Niciodată nu părăsiţi staulul, niciodată nu ridicaţi capul pentru a fi voi înşivă.”
II
„Situaţia unei populaţii numeroase, dominate de o forţă restrânsă şi puternică, este o situaţie comună în universul nostru. Şi cunoaştem condiţiile majore care pot împinge o asemenea populaţie să se ridice împotriva stăpânirii:
Prima: când masele îşi găsesc un lider. Aceasta este ameninţarea cea mai frecventă la adresa puterii. Puterea trebuie să ţină sub control liderii.
A doua: când masele devin conştiente de existenţa lanţurilor. Masele trebuie să rămână oarbe şi mute.
A treia: când masele întrevăd speranţa ruperii lanţurilor. Masele nu trebuie nici măcar să-şi imagineze posibilitatea descătuşării!”
„O bună guvernare nu depinde niciodată de legi, ci de calităţile personale ale celor ce guvernează. Maşinăria guvernamentală este întotdeauna subordonată voinţei celor care-o administrează. De aceea, cel mai important element al artei guvernării este metoda de alegere a conducătorilor.” (Lege şi Guvernare, Manualul Ghildei Spaţiale)
„Dacă-i îndepărtezi pe cei ce spun lucrurilor pe nume, nu-ţi vor rămâne decât cei care ştiu ce vrei să auzi. Cred că nimic nu poate fi mai nociv decât să putrezeşti în duhoarea propriilor reflecţii.”
„Când foloseşti puterea, trebuie s-o ţii cât mai uşor. Dacă te încleştezi de ea, te înşfacă şi devii victima ei.”
„Deosebirea dintre un ofiţer bun şi unul slab constă în tăria de caracter şi... vreo cinci bătăi de inimă. Un bun ofiţer rămâne la principiile sale în orice situaţie.”
Tuesday, November 18, 2008
Un film socant in premiera in Romania
...nu l-am vazut, dar numai din ce am citit cred ca va scutura un pic confortul mental in care ne complacem.
IARNA DEMOGRAFICA: DECLINUL FAMILIEI
(Titlu original: “Demographic Winter: Decline of the Human Family”)
Film documentar, SUA, 2007 | Regia: Rick Stout | Producator: Barry McLerran, Acuity Productions
Premiera in Romania - Vineri, 21 noiembrie 2008, ora 19.00, la Cinemateca Romana - sala Eforie/Jean Georgescu, strada Eforie nr. 2 (langa Politia Capitalei)
Prezinta: Dl. Vasile Ghetau, Profesor de Demografie la Facultatea de Sociologie a Universitatii Bucuresti si Directorul Centrului de Studii Demografice al Academiei Romane
Organizatori si detinatori ai drepturilor de difuzare: Asociatia “Provita - pentru Nascuti si Nenascuti” Filiala Bucuresti, Asociatia “Alianta Familiilor din Romania”
Co-organizatori: Asociatia Altermedia, Infocon.ro
INTRAREA LIBERA. Filmul este subtitrat in limba romana.
—————–
SINOPSIS
Ce-ati face daca ati avea dovezi zdrobitoare si convingatoare, provenite de la savanti eminenti, economisti, politicieni si lideri civici si religiosi din 33 de tari, ca cel mai mare pericol cu care se confrunta lumea nu este supra-popularea, ci scaderea accentuata si imbatranirea populatiei?
Ce-ati face daca ati afla ca populatia Romaniei va scadea la 14-16 milioane in 2050 si la 8-9 milioane in 2100?
Ce-ati face daca ati afla care vor fi efectele acestei crize asupra felului de viata, obisnuintelor si sperantelor voastre pentru generatiile viitoare?
“Iarna Demografica - Declinul Familiei” este primul dintr-o serie de documentare care exploreaza fiecare aspect al declinului demografic care deja se face simtit.
“Iarna Demografica - Declinul Familiei” este filmul pe care adeptii corectitudinii politice, ai controlului populatiei, ecologistii radicali si promotorii “culturii mortii” n-ar vrea sa il vedeti.
“Iarna Demografica - Declinul Familiei” va dezvaluie consecintele dramatice ale stilului de viata “modern”, marcat de declinul familiei si al moralitatii, de banalizarea avortului si “normalizarea” homosexualitatii, de influenta otravitoare a majoritatii mass-media si a “culturii Hollywood” care inoculeaza egoismul, frivolitatea si fuga de responsabilitate.
Filmul va fi prezentat de dl. Vasile Ghetau, Profesor de Demografie la Facultatea de Sociologie a Universitatii Bucuresti si Directorul Centrului de Studii Demografice “Vladimir Trebici” al Academiei Romane. Domnia sa va vorbi si despre situatia demografica din Romania si masurile ce se impun a fi luate de urgenta de catre factorii de decizie, pentru a opri depopularea tarii. Conform previziunilor specialistilor in demografie, daca starea de fapt actuala nu se va schimba, pana in 2050 populatia Romaniei va scadea la 14-16 milioane, in timp ce, in anul 2100, Romania va mai avea doar 8-9 milioane de locuitori.
Inaintea proiectiei va fi prezentat si volumul “Razboiul impotriva populatiei: economia si ideologia controlului mondial al populatiei” de dr. Jacqueline Kasun, aparut in romaneste la Editura Provita Media, 2008. Cartea ofera o radiografie socanta a unei miscari care se foloseste de miliarde de dolari pentru a impune controlul populatiei la nivel global. Dr. Kasun este profesor de economie la Universitatea de Stat Humboldt din Arcata, California (SUA).
IARNA DEMOGRAFICA: DECLINUL FAMILIEI
(Titlu original: “Demographic Winter: Decline of the Human Family”)
Film documentar, SUA, 2007 | Regia: Rick Stout | Producator: Barry McLerran, Acuity Productions
Premiera in Romania - Vineri, 21 noiembrie 2008, ora 19.00, la Cinemateca Romana - sala Eforie/Jean Georgescu, strada Eforie nr. 2 (langa Politia Capitalei)
Prezinta: Dl. Vasile Ghetau, Profesor de Demografie la Facultatea de Sociologie a Universitatii Bucuresti si Directorul Centrului de Studii Demografice al Academiei Romane
Organizatori si detinatori ai drepturilor de difuzare: Asociatia “Provita - pentru Nascuti si Nenascuti” Filiala Bucuresti, Asociatia “Alianta Familiilor din Romania”
Co-organizatori: Asociatia Altermedia, Infocon.ro
INTRAREA LIBERA. Filmul este subtitrat in limba romana.
—————–
SINOPSIS
Ce-ati face daca ati avea dovezi zdrobitoare si convingatoare, provenite de la savanti eminenti, economisti, politicieni si lideri civici si religiosi din 33 de tari, ca cel mai mare pericol cu care se confrunta lumea nu este supra-popularea, ci scaderea accentuata si imbatranirea populatiei?
Ce-ati face daca ati afla ca populatia Romaniei va scadea la 14-16 milioane in 2050 si la 8-9 milioane in 2100?
Ce-ati face daca ati afla care vor fi efectele acestei crize asupra felului de viata, obisnuintelor si sperantelor voastre pentru generatiile viitoare?
“Iarna Demografica - Declinul Familiei” este primul dintr-o serie de documentare care exploreaza fiecare aspect al declinului demografic care deja se face simtit.
“Iarna Demografica - Declinul Familiei” este filmul pe care adeptii corectitudinii politice, ai controlului populatiei, ecologistii radicali si promotorii “culturii mortii” n-ar vrea sa il vedeti.
“Iarna Demografica - Declinul Familiei” va dezvaluie consecintele dramatice ale stilului de viata “modern”, marcat de declinul familiei si al moralitatii, de banalizarea avortului si “normalizarea” homosexualitatii, de influenta otravitoare a majoritatii mass-media si a “culturii Hollywood” care inoculeaza egoismul, frivolitatea si fuga de responsabilitate.
Filmul va fi prezentat de dl. Vasile Ghetau, Profesor de Demografie la Facultatea de Sociologie a Universitatii Bucuresti si Directorul Centrului de Studii Demografice “Vladimir Trebici” al Academiei Romane. Domnia sa va vorbi si despre situatia demografica din Romania si masurile ce se impun a fi luate de urgenta de catre factorii de decizie, pentru a opri depopularea tarii. Conform previziunilor specialistilor in demografie, daca starea de fapt actuala nu se va schimba, pana in 2050 populatia Romaniei va scadea la 14-16 milioane, in timp ce, in anul 2100, Romania va mai avea doar 8-9 milioane de locuitori.
Inaintea proiectiei va fi prezentat si volumul “Razboiul impotriva populatiei: economia si ideologia controlului mondial al populatiei” de dr. Jacqueline Kasun, aparut in romaneste la Editura Provita Media, 2008. Cartea ofera o radiografie socanta a unei miscari care se foloseste de miliarde de dolari pentru a impune controlul populatiei la nivel global. Dr. Kasun este profesor de economie la Universitatea de Stat Humboldt din Arcata, California (SUA).
Monday, November 17, 2008
"Zeitgeist" sau panorama deşertăciunilor (II)
9/11
Partea a II-a „Zeitgeist”, „Întreaga lume e o scenă”, se ocupă cu un subiect îndelung dezbătut, evenimentele din 9 septembrie 2001 (9/11) din New York. Prin demonstraţii interesante şi adesea elocvente, sunt reluate cele arătate într-o anumită măsură de Michael Moore în „Fahrenheit 9/11”, dar mai detaliat de Noam Chomsky în cartea sa „9/11”. Chomsky, un renumit lingvist, este în acelaşi timp şi membru în organizaţia Human Rights Watch, şi exercită o critică foarte dură la adresa abuzurilor din politica americană. Viziunea lui este, desigur, una de stânga, însă argumentele pe care le aduce sunt în general extrase din fapte şi depăşesc cadrul ideologic. La fel ca şi cartea sus-amintită, „Zeitgeist” demonstrează că poziţia oficialităţilor americane în legătură cu evenimentele de la World Trade Center şi Pentagon este plină de neconcordanţe sau explicaţii de-a dreptul puerile. Scopul pentru care, conform filmului dar şi al altor cercetători ai evenimentelor, a fost provocată tragedia new-yorkeză, este reprezentat de găsirea unui pretext pentru instaurarea unui control din ce în ce mai rigid asupra cetăţenilor americani şi – prin ricoşeu – străini care intră în vreun fel în contact cu Statele Unite şi aliaţii, care duce în mod inevitabil spre sugrumarea libertăţii. Concluzia este extrem de plauzibilă, mai ales corelată cu diferitele luări de poziţii ale unor importanţi pioni de pe scena politică americană, susţinători ai intervenţiei brutale în viaţa statelor şi a propriilor cetăţeni, sub masca securităţii şi a apărării împotriva unor pericole de tipul terorismului. Fără a putea cunoaşte toate dedesubturile evenimentelor din 11 septembrie 2001, este evident că lucrurile nu s-au petrecut aşa cum ni le prezintă rapoartele oficiale. La fel de evident ca faptul că în Irak nu s-a găsit nici urmă de armament nuclear. Totodată, controalele s-au înăsprit atât în Statele Unite, cât şi în Europa, iar legislaţia evoluează într-o direcţie ce presupune limitarea drastică a libertăţilor individuale. În mod paradoxal, acest lucru a fost sesizat mult înaintea apariţiei „Zeitgeist”, şi semnalat în mai multe cercuri creştine, printre altele prin vocea unor călugări ortodocşi. De pildă, monahul Hristodul Aghioritul vorbeşte şi despre alte crize, ca pretexte pentru înăsprirea controlului asupra cetăţenilor: „În acest punct, criza artificială pe care o urmăreau şi-a atins scopul. Lumea a ajuns în punctul de a cere cu disperare o soluţie şi momentul ‚servirii’ sistemului celui mai totalitar, a celui mai lipsit de libertate şi a celui mai antidemocratic a sosit. Ba chiar sub forma de acadea.” Părintele din muntele Athos se referă la o situaţie existentă în Europa, care în contextul globalizant se aplică însă la fel de bine – ba chiar atinge o oarecare desăvârşire în control – în Statele Unite.
Este primul paradox al „Zeitgeist”: în prima parte este atacat violent şi cu false argumente creştinismul, pentru ca în a doua să fie scoase la iveală aspecte ale manipulării asupra cărora au atras atenţia adesea şi cercurile creştine.
Finanţe şi manipulare
Lucrurile nu se opresc aici, ci continuă în ultima parte a filmului, „Nu-i băga în seamă pe oamenii din spatele cortinei”. Desigur, nu am pregătirea economică necesară pentru a intra în detaliile celor dezvăluite aici. Dar încă o dată remarc că sunt foarte plauzibile, şi că asupra lor au atras atenţia şi alţii. Pe scurt, este vorba despre sforăriile făcute în domeniul finanţelor – aici în special al celor americane – prin banca centrală, care este în acelaşi timp unic fabricator de monedă şi instituţia care împrumută, cu dobândă, statul. Ne sunt înfăţişate câteva dintre personajele puternice ale acestei lumi (Rockefeller, Rothschild), precum şi crizele economice provocate intenţionat pentru a falimenta băncile mai mici şi pentru a ajunge, prin căi aparent cinstite, la împlinirea intereselor mârşave ale finanţiştilor. De la războaie extrem de profitabile, (Al Doilea Război Mondial, în care bancherii americani au finanţat ambele părţi, Vietnam, Kosovo, Irak etc.), până la un control total asupra populaţiei prin sistemul bancar, vedem un scenariu cu tentă apocaliptică al cărui ultim scop este, conform realizatorilor filmului, crearea unui guvern mondial care să aibă controlul absolut asupra fiecărui cetăţean. Repet, nu pot vorbi despre doza de adevăr cuprinsă în fiecare dintre argumentele luate separat, însă contextul general ne trimite spre o concluzie apropiată de cea a filmului. Guvernul unic care să instaureze „noua ordine mondială” (inscripţia „novus ordo seclorum” se găseşte şi pe bancnota de un dolar) este un vechi ideal al masoneriei şi nu numai şi, în viziune creştină, unul dintre paşii importanţi pentru instaurarea domniei lui antihrist. Iar finanţele sunt mijlocul cel mai sigur pentru a asigura o asemenea „unificare”.
Despre toate acestea se vorbeşte intens de câţiva ani buni în medii creştine şi în general religioase. De la articole panicarde până la analize lucide, aceste subiecte sunt la ordinea zilei în convorbirile duhovniceşti. Iată, de pildă, ce spune un stareţ rus, Antonie, comentând o viziune avută în anii 70: „Ce prezintă, în sine, banii actuali? O înşelare, o fantomă, o iluzie, ca şi acele ‚minuni’ diabolice. Toată tehnica produsă devine ceva semnificativ doar în prezenţa a o mulţime de ‚dacă’: dacă este combustibil, dacă sunt piese de schimb etc. (...)Cea mai mare parte de bani se păstrează fie la bancă, fie în hârtii de valoare. Vor dispărea aceste bănci, vor da faliment, ca să poată fi îngenuncheaţi oamenii. Vor dispărea într-o clipită; asemenea repetiţii au mai avut loc şi cu destul succes.” (sursa: http://www.razbointrucuvant.ro). Vedem dar că, în acest punct, dincolo de eventualele nuanţe date de argumentele faptice, cele spuse în film coincid cu semnalele de alarmă trase de diferite voci din lumea creştină. Personal, reţin din această a treia parte a „Zeitgeist” un discurs al unui personaj public care înfierează manipularea prin mass media şi spălarea permanentă a creierelor, în încercarea de a avea controlul facil asupra unor mase needucate şi inculte, discurs ale cărui puncte principale pot fi însuşite cu uşurinţă de orice predicator creştin.
De aici începe de fapt analiza mizei acestui film. Prima parte şi următoarele două se bat cap în cap şi creează o contradicţie majoră. Tocmai oamenii educaţi şi informaţi despre care se vorbeşte spre sfârşitul „Zeitgeist” nu vor înghiţi niciodată falsurile şi minciunile din prima parte. Lucrul s-a demonstrat şi în practică. Atei oneşti, cu bază intelectuală – inclusiv unul dintre cei care au comentat pe acest blog – recunosc cu uşurinţă aţa albă cu care sunt cusute pseudo-argumentele anticreştine de la începutul filmului. Dincolo de orientarea ideologică a oricui, lucrurile nu stau în picioare şi nu pot sluji ca bază de pornire într-o discuţie intelectuală. Şi atunci de unde alăturarea aceasta ciudată?
Interpretare, reacţii, concluzii
Pentru a încerca să înţelegem, trebuie să închidem cercul şi să revenim la cadrul general care apare din nou în concluzia filmului. Se spune aici că oamenii sunt manipulaţi prin minciuni ca religia şi patriotismul (în ce măsură un sentiment poate fi o minciună e de asemenea discutabil, dar nu intru în amănunte), prin care sunt duşi orbeşte către sclavie. Soluţia ar fi refacerea legăturii cu natura şi regăsirea puterii personale ce se ascunde în fiecare om. În cele din urmă, principiul este cel de autodeificare, de om care se face pe el însuşi zeu, adică baza luciferismului, aşa cum se regăseşte în Sfânta Scriptură, în momentul în care diavolul îi spune Evei: „Dumnezeu ştie că’n ziua’n care veţi mânca din el (din pomul vieţii – n. n.) vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca nişte Dumnezei, cunoscând binele şi răul” (Facerea 3, 5). Aceasta este analiza teologică. La nivelul reacţiilor pe care le poate genera „Zeitgeist” în rândul privitorilor neavizaţi, vorbim despre trei variante. Sunt cei care, convinşi de falsul afirmaţiilor din prima parte a filmului nu le vor lua în seamă nici pe celelalte două. Alţii, dimpotrivă, sesizând filonul de adevăr al acestora din urmă, le vor lua de bune şi pe cele spuse de pe creştinism. Tehnica cea mai folosită pentru compromiterea unui adevăr este amestecarea lui cu cele mai monstruoase minciuni. Cei mai numeroşi însă vor fi cei pe care confuzia îi va paraliza. Omul de astăzi, dependent în mare parte de mass media, este bombardat din toate părţile cu informaţii contradictorii, atât de multe încât la un moment dat, orice adevăr i-ai pune pe masă, fie el şi şocant, nu reuşeşte decât să-i sporească nedumerirea. Frica în faţa unor dezvăluiri fără îndoială tulburătoare, neîncrederea, necunoaşterea, îl transformă pe orice om în fiinţă neputincioasă, retrasă în sine, care văzând că nu poate lupta împotriva minciunii şi a opresiunii de tot felul se limitează la viaţa vegetativă definită de un minim confort şi de dorinţa de supravieţuire. „Mai bine rob şi viu decât liber şi mort” devine definiţia modului său de viaţă. Am cunoscut câţiva oameni fascinaţi de „Zeitgeist”, care credeau cu tărie toate cele spuse în film. De fapt, ei m-au determinat să scriu aceste rânduri. Niciunul nu vedea însă soluţii concrete, niciunul nu avea reacţie, pentru simplul motiv că nu-şi putea imagina nici o reacţie utilă. Cei lipsiţi de privire critică ajung să devină sclavii pasivi ai sistemului pe care filmul pare că l-ar denunţa în părţile a doua şi a treia. Fie că duce spre panteism şi contopirea cu natura din învăţăturile orientale – şi care este în cele din urmă o anulare totală a personalităţii – sau către o lipsă de reacţie determinată de frică, „Zeitgeist” este cu adevărat rezultatul unui duh al timpurilor noastre, spiritul confuziei şi amestecului numit tată al minciunii şi stăpânitor al acestui veac.
Partea a II-a „Zeitgeist”, „Întreaga lume e o scenă”, se ocupă cu un subiect îndelung dezbătut, evenimentele din 9 septembrie 2001 (9/11) din New York. Prin demonstraţii interesante şi adesea elocvente, sunt reluate cele arătate într-o anumită măsură de Michael Moore în „Fahrenheit 9/11”, dar mai detaliat de Noam Chomsky în cartea sa „9/11”. Chomsky, un renumit lingvist, este în acelaşi timp şi membru în organizaţia Human Rights Watch, şi exercită o critică foarte dură la adresa abuzurilor din politica americană. Viziunea lui este, desigur, una de stânga, însă argumentele pe care le aduce sunt în general extrase din fapte şi depăşesc cadrul ideologic. La fel ca şi cartea sus-amintită, „Zeitgeist” demonstrează că poziţia oficialităţilor americane în legătură cu evenimentele de la World Trade Center şi Pentagon este plină de neconcordanţe sau explicaţii de-a dreptul puerile. Scopul pentru care, conform filmului dar şi al altor cercetători ai evenimentelor, a fost provocată tragedia new-yorkeză, este reprezentat de găsirea unui pretext pentru instaurarea unui control din ce în ce mai rigid asupra cetăţenilor americani şi – prin ricoşeu – străini care intră în vreun fel în contact cu Statele Unite şi aliaţii, care duce în mod inevitabil spre sugrumarea libertăţii. Concluzia este extrem de plauzibilă, mai ales corelată cu diferitele luări de poziţii ale unor importanţi pioni de pe scena politică americană, susţinători ai intervenţiei brutale în viaţa statelor şi a propriilor cetăţeni, sub masca securităţii şi a apărării împotriva unor pericole de tipul terorismului. Fără a putea cunoaşte toate dedesubturile evenimentelor din 11 septembrie 2001, este evident că lucrurile nu s-au petrecut aşa cum ni le prezintă rapoartele oficiale. La fel de evident ca faptul că în Irak nu s-a găsit nici urmă de armament nuclear. Totodată, controalele s-au înăsprit atât în Statele Unite, cât şi în Europa, iar legislaţia evoluează într-o direcţie ce presupune limitarea drastică a libertăţilor individuale. În mod paradoxal, acest lucru a fost sesizat mult înaintea apariţiei „Zeitgeist”, şi semnalat în mai multe cercuri creştine, printre altele prin vocea unor călugări ortodocşi. De pildă, monahul Hristodul Aghioritul vorbeşte şi despre alte crize, ca pretexte pentru înăsprirea controlului asupra cetăţenilor: „În acest punct, criza artificială pe care o urmăreau şi-a atins scopul. Lumea a ajuns în punctul de a cere cu disperare o soluţie şi momentul ‚servirii’ sistemului celui mai totalitar, a celui mai lipsit de libertate şi a celui mai antidemocratic a sosit. Ba chiar sub forma de acadea.” Părintele din muntele Athos se referă la o situaţie existentă în Europa, care în contextul globalizant se aplică însă la fel de bine – ba chiar atinge o oarecare desăvârşire în control – în Statele Unite.
Este primul paradox al „Zeitgeist”: în prima parte este atacat violent şi cu false argumente creştinismul, pentru ca în a doua să fie scoase la iveală aspecte ale manipulării asupra cărora au atras atenţia adesea şi cercurile creştine.
Finanţe şi manipulare
Lucrurile nu se opresc aici, ci continuă în ultima parte a filmului, „Nu-i băga în seamă pe oamenii din spatele cortinei”. Desigur, nu am pregătirea economică necesară pentru a intra în detaliile celor dezvăluite aici. Dar încă o dată remarc că sunt foarte plauzibile, şi că asupra lor au atras atenţia şi alţii. Pe scurt, este vorba despre sforăriile făcute în domeniul finanţelor – aici în special al celor americane – prin banca centrală, care este în acelaşi timp unic fabricator de monedă şi instituţia care împrumută, cu dobândă, statul. Ne sunt înfăţişate câteva dintre personajele puternice ale acestei lumi (Rockefeller, Rothschild), precum şi crizele economice provocate intenţionat pentru a falimenta băncile mai mici şi pentru a ajunge, prin căi aparent cinstite, la împlinirea intereselor mârşave ale finanţiştilor. De la războaie extrem de profitabile, (Al Doilea Război Mondial, în care bancherii americani au finanţat ambele părţi, Vietnam, Kosovo, Irak etc.), până la un control total asupra populaţiei prin sistemul bancar, vedem un scenariu cu tentă apocaliptică al cărui ultim scop este, conform realizatorilor filmului, crearea unui guvern mondial care să aibă controlul absolut asupra fiecărui cetăţean. Repet, nu pot vorbi despre doza de adevăr cuprinsă în fiecare dintre argumentele luate separat, însă contextul general ne trimite spre o concluzie apropiată de cea a filmului. Guvernul unic care să instaureze „noua ordine mondială” (inscripţia „novus ordo seclorum” se găseşte şi pe bancnota de un dolar) este un vechi ideal al masoneriei şi nu numai şi, în viziune creştină, unul dintre paşii importanţi pentru instaurarea domniei lui antihrist. Iar finanţele sunt mijlocul cel mai sigur pentru a asigura o asemenea „unificare”.
Despre toate acestea se vorbeşte intens de câţiva ani buni în medii creştine şi în general religioase. De la articole panicarde până la analize lucide, aceste subiecte sunt la ordinea zilei în convorbirile duhovniceşti. Iată, de pildă, ce spune un stareţ rus, Antonie, comentând o viziune avută în anii 70: „Ce prezintă, în sine, banii actuali? O înşelare, o fantomă, o iluzie, ca şi acele ‚minuni’ diabolice. Toată tehnica produsă devine ceva semnificativ doar în prezenţa a o mulţime de ‚dacă’: dacă este combustibil, dacă sunt piese de schimb etc. (...)Cea mai mare parte de bani se păstrează fie la bancă, fie în hârtii de valoare. Vor dispărea aceste bănci, vor da faliment, ca să poată fi îngenuncheaţi oamenii. Vor dispărea într-o clipită; asemenea repetiţii au mai avut loc şi cu destul succes.” (sursa: http://www.razbointrucuvant.ro). Vedem dar că, în acest punct, dincolo de eventualele nuanţe date de argumentele faptice, cele spuse în film coincid cu semnalele de alarmă trase de diferite voci din lumea creştină. Personal, reţin din această a treia parte a „Zeitgeist” un discurs al unui personaj public care înfierează manipularea prin mass media şi spălarea permanentă a creierelor, în încercarea de a avea controlul facil asupra unor mase needucate şi inculte, discurs ale cărui puncte principale pot fi însuşite cu uşurinţă de orice predicator creştin.
De aici începe de fapt analiza mizei acestui film. Prima parte şi următoarele două se bat cap în cap şi creează o contradicţie majoră. Tocmai oamenii educaţi şi informaţi despre care se vorbeşte spre sfârşitul „Zeitgeist” nu vor înghiţi niciodată falsurile şi minciunile din prima parte. Lucrul s-a demonstrat şi în practică. Atei oneşti, cu bază intelectuală – inclusiv unul dintre cei care au comentat pe acest blog – recunosc cu uşurinţă aţa albă cu care sunt cusute pseudo-argumentele anticreştine de la începutul filmului. Dincolo de orientarea ideologică a oricui, lucrurile nu stau în picioare şi nu pot sluji ca bază de pornire într-o discuţie intelectuală. Şi atunci de unde alăturarea aceasta ciudată?
Interpretare, reacţii, concluzii
Pentru a încerca să înţelegem, trebuie să închidem cercul şi să revenim la cadrul general care apare din nou în concluzia filmului. Se spune aici că oamenii sunt manipulaţi prin minciuni ca religia şi patriotismul (în ce măsură un sentiment poate fi o minciună e de asemenea discutabil, dar nu intru în amănunte), prin care sunt duşi orbeşte către sclavie. Soluţia ar fi refacerea legăturii cu natura şi regăsirea puterii personale ce se ascunde în fiecare om. În cele din urmă, principiul este cel de autodeificare, de om care se face pe el însuşi zeu, adică baza luciferismului, aşa cum se regăseşte în Sfânta Scriptură, în momentul în care diavolul îi spune Evei: „Dumnezeu ştie că’n ziua’n care veţi mânca din el (din pomul vieţii – n. n.) vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca nişte Dumnezei, cunoscând binele şi răul” (Facerea 3, 5). Aceasta este analiza teologică. La nivelul reacţiilor pe care le poate genera „Zeitgeist” în rândul privitorilor neavizaţi, vorbim despre trei variante. Sunt cei care, convinşi de falsul afirmaţiilor din prima parte a filmului nu le vor lua în seamă nici pe celelalte două. Alţii, dimpotrivă, sesizând filonul de adevăr al acestora din urmă, le vor lua de bune şi pe cele spuse de pe creştinism. Tehnica cea mai folosită pentru compromiterea unui adevăr este amestecarea lui cu cele mai monstruoase minciuni. Cei mai numeroşi însă vor fi cei pe care confuzia îi va paraliza. Omul de astăzi, dependent în mare parte de mass media, este bombardat din toate părţile cu informaţii contradictorii, atât de multe încât la un moment dat, orice adevăr i-ai pune pe masă, fie el şi şocant, nu reuşeşte decât să-i sporească nedumerirea. Frica în faţa unor dezvăluiri fără îndoială tulburătoare, neîncrederea, necunoaşterea, îl transformă pe orice om în fiinţă neputincioasă, retrasă în sine, care văzând că nu poate lupta împotriva minciunii şi a opresiunii de tot felul se limitează la viaţa vegetativă definită de un minim confort şi de dorinţa de supravieţuire. „Mai bine rob şi viu decât liber şi mort” devine definiţia modului său de viaţă. Am cunoscut câţiva oameni fascinaţi de „Zeitgeist”, care credeau cu tărie toate cele spuse în film. De fapt, ei m-au determinat să scriu aceste rânduri. Niciunul nu vedea însă soluţii concrete, niciunul nu avea reacţie, pentru simplul motiv că nu-şi putea imagina nici o reacţie utilă. Cei lipsiţi de privire critică ajung să devină sclavii pasivi ai sistemului pe care filmul pare că l-ar denunţa în părţile a doua şi a treia. Fie că duce spre panteism şi contopirea cu natura din învăţăturile orientale – şi care este în cele din urmă o anulare totală a personalităţii – sau către o lipsă de reacţie determinată de frică, „Zeitgeist” este cu adevărat rezultatul unui duh al timpurilor noastre, spiritul confuziei şi amestecului numit tată al minciunii şi stăpânitor al acestui veac.
Tuesday, November 11, 2008
Primul meu premiu literar
Anul acesta, în cadrul festivalului franco-român East West Fest, a fost organizat şi concursul de literatură şi fotografie Forever Young. La prima secţiune juriul m-a desemnat câştigător. Iată nuvela cu care am participat.
FRAGMENTE DESPRE NIMIC
Într-o zi de decembrie, acum şase ani, liniştea oraşului Veren a fost tulburată de concertul unui nou grup rock: Nihil. Fără să fie nici pe departe cei mai talentaţi muzicieni care au cântat pe scenele underground, membrii formaţiei erau fără îndoială cei mai zgomotoşi. În plus, aspectul vizual al show-ului a fost atât de şocant, în special prin atitudinea violentă şi autodistructivă a solistului vocal, încât ecourile nu s-au stins nici până astăzi. Însă nimeni dintre cei care au asistat la concert nu bănuia că atunci se năştea o legendă: legenda lui Timothy Lostfound.
J. T., manager al grupului Nihil:
„Ei bine, deşi în cei cinci ani de existenţă Nihil am fost aproape permanent în prezenţa lui Tim, de fiecare dată când trebuie să vorbesc despre el îmi vine greu. Era atât de... cum să spun... atât de elocvent prin tot ce făcea, încât cuvintele nu-şi mai au rostul. Avem cu toţii gânduri, principii... să le zicem o viziune a vieţii. Dar Tim îşi trăia convingerile până la cele mai extreme consecinţe. Dacă vedea într-o expoziţie un tablou care nu-i plăcea se ducea şi-l făcea praf sub ochii vizitatorilor. Şi aş putea da şi o mulţime de alte exemple. Nu exista în el nici prefăcătorie, nici diplomaţie, nici reţinere.”
James Layper, ziarist:
„Eram destul de familiarizat cu scena underground şi înainte să îl cunosc pe Tim, însă pot spune că el mi-a schimbat radical modul de înţelegere a muzicii, poate chiar a vieţii. Un interviu cu el devenea de fiecare dată o aventură, din cauză că era atât de imprevizibil. Odată, în timp ce stăteam de vorbă, la televizor a apărut primul-ministru, într-un show dulceag şi ieftin, ţinându-şi nevasta de braţ, cu copiii lângă ei. Când i-a văzut, Tim a început să urle: ‘Uite! Toţi mă frecaţi cu modul meu de viaţă! Ce aţi fi vrut, să ajung ca ăştia, care se mint pe ei în aşa hal că habar n-au cine sunt şi au pretenţia să ne îndrume pe noi. Dacă mama şi tata mi-ar fi oferit asemenea oameni drept model, i-aş fi omorât pe amândoi!’ Apoi a luat o vază şi a făcut televizorul ţăndări. În câteva rânduri a sărit să mă bată şi pe mine, iar odată chiar m-am ales cu buza spartă. Vă imaginaţi deci că între noi cu greu putea fi vorba de prietenia care se leagă uneori între ziarişti şi cei despre care scriu. Cred că între noi se născuse o relaţie de iubire/ură care a rămas neschimbată până la sfârşit.”
*
Pe parcursul scurtei sale activităţi, grupul Nihil s-a identificat într-o asemenea măsură cu Timothy Lostfound, încât desfiinţarea lui după dispariţia acestuia le-a apărut tuturor ca un lucru firesc. Astăzi, ceilalţi doi membri, Saul Gregory şi John Kenneth au renunţat complet la activitatea scenică. Primul locuieşte într-o căsuţă retrasă şi ajută din când în când la producţia unor albume underground. Pare un om cu totul schimbat, însă când vorbeşte despre anii petrecuţi în Nihil, pare transpus într-o altă vreme.
Reporter: Spune-mi cum a început totul.
Saul: Ceea ce puţină lume ştie este că la început Tim nu făcea parte din grup. John şi cu mine ne apucasem de cântat şi înregistrasem câteva piese, însă nu găsisem vocea potrivită. Aşa că am organizat un fel de concurs. Aşa a apărut individul cu figură sălbatică de subnutrit pe care l-am cunoscut ulterior ca fiind Timothy Lostfound.
Reporter: Cum s-a prezentat la concurs?
Saul: L-am întrebat ce piese mai cunoscute ştie, ca să le putem cânta împreună. A zis că nu-l interesează ce cântă alţii. „Începeţi o piesă de-a voastră şi eu improvizez pe parcurs.” I-am dat drumul şi Tim a început să urle ca un posedat şi să distrugă lucrurile din jur. Oricine s-ar gândi că l-am dat afară în şuturi. Însă nu ştiu dacă o să-ţi vină sau nu să crezi, îl priveam stupefiaţi şi nu ne puteam opri din cântat. Pe la a treia piesă Tim a început să improvizeze nişte părţi vocale coerente, care au rămas aşa de atunci, însă John şi cu mine ne dădusem seama înainte de asta că el era omul care ne trebuia.
Reporter: Cum v-aţi descurcat ulterior cu el? Nu vă deranja că era mereu în centrul atenţiei, în timp ce voi, membrii fondatori, stăteaţi în umbră?
Saul: Am întâlnit oameni care ştiau pe de rost fiecare vers de pe albumele noastre, dar nu-şi puteau aminti numele meu sau pe al lui John. Privind înapoi poate părea frustrant, însă pe noi nu ne deranja absolut deloc. Era firesc ca Tim să fie mereu în faţă. Eu cel puţin mă simţeam ca unul ce a căutat mereu o cale. În Tim găsisem acea cale.
Reporter: Astăzi pari departe de ghitaristul dezlănţuit al acelor vremuri. Vreau să spun că e un contrast între cel care ardea cruci pe scenă şi ura orice avea legătură cu scara de valori unanim acceptată şi omul paşnic de acum.
Saul: Vezi tu, cum ţi-am mai spus, Tim era calea noatră ca grup. Toată acea „ideologie Nihil” despre care s-a vorbit atât nu era un program bine stabilit pe care îl urmam pas cu pas. Tim a scris nişte chestii care marcau felul său de a trăi şi pe care noi ni le-am însuşit pentru că ne permiteau să exprimăm sentimente dintre cele mai adânci. Simţeam că facem parte din ceva mare. Nu vreau să spun că eram străini de mesajul nostru distructiv şi anticreştin, ci că nu aveam un cod de reguli şi credinţe. Scopul meu a fost să eliberez energia din mine şi dacă societatea sau Biserica se opuneau, le-am combătut. Astăzi acea perioadă a trecut şi deşi nu o reneg, ba chiar sunt mândru de ea, cred că am păşit într-o altă etapă a vieţii mele.
Reporter: Te-ai gândit vreodată să te reapuci de cântat?
Saul: Îi ajut pe puştii de astăzi pentru că ştiu cum este să fii tânăr şi entuziast şi să nu te bage nimeni în seamă. Însă cu cântatul s-a isprăvit – din punctul meu de vedere, în momentul în care Tim a dispărut dintre noi, rock-ul a murit.
*
Din însemnările lui Timothy Lostfound:
„Viaţa înseamnă a trăi la modul absolut. Toate convenţiile, toate micile mofturi cu care ne înconjurăm nu sunt decât negare a vieţii. Binele şi răul mă îngrădesc şi nu vreau să ţin seama de ele pentru că vreau să pătrund în adâncul a tot ceea ce îmi oferă lumea, vreau să distrug fiecare barieră care se înfăţişează sub forma unui obiect, a unui sentiment, a unui om. Dincolo de acestea se află esenţa. Natura îmi creează cele mai puternice, cele mai violente emoţii. Mă face să mă simt stăpân peste ea şi în acelaşi timp pierdut, contopit în ea. Chemarea întunecată a pădurii şi a râurilor, a frunzelor şoptind parcă incantaţii senzuale, toate spunându-mi să mă pierd în ele, să mă contopesc cu ele, ca să mă regăsesc – absolutul a primit nenumărate forme şi chipuri, dar de fapt absolutul este... nimic. NIHIL – nimicul cu care mă voi uni.”
*
Familia lui Timothy Lostfound este una absolut obişnuită, cum se întâlnesc sute în oraşul Veren şi în împrejurimi. Tatăl său, un om cumsecade, a trăit toată viaţa din prelucrarea lemnului din pădurile care acoperă aceste pământuri. La comemorarea lui Tim s-a mărginit să spună că este îndurerat, însă pentru el acest fiu a murit demult. James, unul dintre fraţii excentricului muzician moşteneşte astăzi îndeletnicirea tatălui său. El îşi aminteşte bine perioada când Tim s-a rupt de familie.
James Lostfound:
„Era ce am putea numi un rebel încă de foarte tânăr. Mama şi tata credeau că o să-i treacă cu timpul. Chiar şi după ce începuse să cânte mai trecea uneori pe acasă, la masă. Însă cu tata nu schimba aproape nici o vorbă, chiar dacă atunci când venea nu făcea ce făcea pe scenă sau în public. Dar avea ieşirile alea ciudate. Odată a luat o bucată de carne şi a început să se mânjească pe faţă, pe trup. De atunci, tata a zis că nu mai e fiul lui şi nu mai are ce căuta la noi în casă. Eu ce pot să spun – situaţia era neplăcută... El era fratele meu, ei părinţii mei. Pe de altă parte nu eram de acord cu ce făcea. De la un moment dat nu l-am mai văzut aproape deloc. Dar de certat, noi doi nu ne-am certat.”
*
Fragment din articolul „False modele” al lui Lars Erikson, profesor de filosofie la Universitatea din Veren
„În goana lor după modele, după ‘icoane’ care să le slujească de reper, tinerii nu au decât un singur criteriu: ca cel care le este model să fie în chip esenţial diferit de tot ce le oferă societatea şi lumea în general. Este de altfel unul dintre cele mai vechi criterii şi o constantă în istoria religiilor. Totdeauna idolul, divinitatea, este diferită de adoratori şi de tot ce le este propriu, aparţine unei alte ordini, evident transcendentă. În acest context se poate explica entuziasmul generat de apariţiile lui Timothy Lostfound şi ale grupului rock Nihil. Însă ne aflăm în faţa unei mistificări, a unui fals model. Pentru că, departe de a fi diferit în esenţă de lumea în care trăieşte, Timothy Lostfound este doar o expresie radicală, însă nu mai puţin proprie a acestei lumi.
(...)’Filosofia’ sa îmbină reminiscenţe nietzscheene cu frustrările unui adolescent întârziat ce trăieşte în mijlocul unei societăţi fără îndoială rigide. Lostfound afirmă că vrea să cunoască lucrurile în profunzime, însă nu face de fapt decât să le zgârie la suprafaţă. Pentru că adâncul lucrurilor nu se dezvăluie prin brutalizarea lor în încercarea de a rupe anumite bariere, ci prin înţelegerea şi însuşirea lor, prin înglobarea în universul propriei cunoaşteri. Nu ştiu dacă Timothy Lostfound are cu adevărat ceva de spus. Ceea ce ştiu e că el nu e model, nu e ‚icoană’, ci doar o faţetă a realităţii, de multe ori superficială, de multe ori artificială. Cred că dacă suntem preocupaţi de ‘lucrurile importante’ despre care acest individ vorbeşte cu atâta emfază, cel mai bun lucru este să îl ignorăm.”
*
Anul trecut, pe data de 5 decembrie, la cinci ani după primul concert Nihil, Timothy Lostfound a fost găsit mort în apartamentul său de către un prieten, care a aranjat lucrurile în aşa fel încât a doua zi să aibă loc înmormântarea. Cu doar două săptămâni înainte, revista „Black and Blue” publica un interviu cu Tim, realizat de James Layper. Ultimele cuvinte ale dispărutului au fost percepute de mulţi ca testamentul său.
Interviul din numărul apărut pe 21 noiembrie al revistei „Black and Blue”
James Layper: De unde obsesia crescândă pentru nimic, prezentă în versuri, în declaraţii, în atitudine?
Timothy Lostfound: După cum am scris, cred că toate cele ce ne înconjoară nu sunt decât măşti ale unei realităţi mai profunde. În spatele lor se află absolutul, care odată eliberat de ele nu poate fi decât nimicul.
J. L.: Adică non-existenţa? Un fel de nirvana?
T. L.: N-am nimic de-a face cu nirvana şi alte idei falsificate care sunt la modă în lumea asta imbecilă. Absolutul nu este nici existenţă, nici non-existenţă. Sau, dacă vrei, este amândouă.
J.L.: Ce reacţii speri să provoci în oameni?
T. L.: În general, acceptarea unei realităţi mult mai largi decât cea în care trăiesc. Mai largi şi adesea mult mai înfricoşătoare. Dar eu găsesc şi în această spaimă frumosul.
J. L.: Ce anume e înfricoşător?
T. L.: De pildă, când te întorci acasă într-o seară friguroasă, visezi la patul cald şi la focul din sobă. Când viaţa îţi e sugrumată de nedreptăţi, îţi găseşti sprijin în iubirea familiei şi în iubirea lui Dumnezeu. Dar eu mă întreb – dacă toate astea nu există? Dacă acasă în loc de căldură te aşteaptă o inundaţie, familia ta e moartă, iar Dumnezeul tău nu e decât o minciună? Şi consider că numai faptul că am putut gândi aceste lucruri dovedeşte că ele sunt adevărate, pentru că nu există diferenţă între gând şi realitate. Aşa că nu am nevoie să ajung acasă ca să ştiu că acolo nu mă aşteaptă decât întuneric şi moarte. Asta încerc să sugerez.
J. L.: Dacă pornim de la această concepţie putem însă la fel de bine să spunem că există căldură, iubire şi Dumnezeu, pentru că aşa gândim uneori...
T. L.: Exact! Eu gândesc că Dumnezeu e o minciună şi de aceea e o minciună. Mai târziu gândesc că există, iar asta înseamnă că există cu adevărat. Pentru mine nu e nici o contradicţie.
J. L.: Înseamnă că poţi găsi adevăr în toate credinţele oamenilor.
T. L.: Toate sunt adevărate în întregime şi toate nu sunt în acelaşi timp decât minciuni, de la cap la coadă.
J. L.: De unde vin faptele tale extreme?
T. L.: Fapte extreme... Nu sunt decât chestii obişnuite. Nu-ţi vine uneori să-i spargi faţa şefului tău, chiar şi pentru o secundă? Nu ţi-a venit niciodată să râzi la o înmormântare sau să te dai cu capul de pereţi? Singura deosebire între mine şi tine e că eu chiar fac chestiile astea. Cel puţin unele dintre ele. Cred că un lucru odată gândit e deja făcut. Dacă îmi pun în aplicare gândul e doar un impuls de moment, pentru că oricum nu schimbă nimic. Dacă distrug un tablou este o chestie pe care o pot vedea toţi, dar tabloul era distrus încă din momentul în care ideea mi-a încolţit în minte.
J. L.: Ce gândeşti despre moarte?
T. L.: Eu sunt deja mort pentru că nu există deosebire între trecut, prezent şi viitor. Mediocrităţile supravieţuiesc fragmentând o realitate care e unitară.
*
Parcă urmând un scenariu devenit obişnuinţă în viaţa atâtor personalităţi publice controversate, moartea lui Timothy Lostfound a ridicat o mulţime de semne de întrebare. În mod surprinzător, prietenul care l-a găsit mort era medic şi se pare că este singurul care a văzut trupul neînsufleţit. Certificatul de deces consemnează stopul cardiac ca motiv al morţii, însă până astăzi se vorbeşte despre sinucidere sau despre o înscenare a morţii. Ca în cazul unor Rimbaud, Elvis Presley, Jim Morrison, dubiile nu fac decât să alimenteze legenda.
Saul Gregory, ghitarist Nihil:
„Nu mă interesează să fac săpături în privinţa lui Tim. I-am admirat şi respectat viaţa, îi respect şi moartea, chiar dacă îl voi regreta cât voi trăi. Dacă a murit de inimă, dacă s-a sinucis sau a ales să dispară, înseamnă că locul lui nu mai era aici. Oriunde ar fi, o parte din mine călătoreşte cu el.”
David Lostfound, tatăl lui Timothy:
„Sunt îndurerat de pierderea unui fiu pe care l-am iubit. Însă pentru mine el a murit încă de când a apucat-o pe calea care i-a adus faima întunecată şi pierzania.”
J. T., manager Nihil:
„Lucrurile sunt clare: Tim e mort şi îngropat! Toate pseudo-anchetele astea mi se par pierdere de timp. E destul de dureros că l-am pierdut ca să mai fie nevoie de toate speculaţiile astea stupide.”
Astăzi, la un an de când Timothy Lostfound nu mai e printre noi, ecourile trecerii sale se aud încă. Uneori prin vocea celor care l-au cunoscut cel mai bine.
James Layper, ziarist:
„Ne-a preocupat controversa atât de mult, încât am creat un mit. Ne întrebăm până astăzi dacă trăieşte sau a murit. Indiferent de asta, cred că existenţa lui este în realitatea spre care a tins mereu, în care portiţa între trecut, prezent şi viitor nu este decât o convenţie nefondată. Indiferent dacă Timothy Lostfound este viu sau mort, pentru el nu s-a schimbat nimic.”
decembrie 2002- ianuarie 2003
FRAGMENTE DESPRE NIMIC
Într-o zi de decembrie, acum şase ani, liniştea oraşului Veren a fost tulburată de concertul unui nou grup rock: Nihil. Fără să fie nici pe departe cei mai talentaţi muzicieni care au cântat pe scenele underground, membrii formaţiei erau fără îndoială cei mai zgomotoşi. În plus, aspectul vizual al show-ului a fost atât de şocant, în special prin atitudinea violentă şi autodistructivă a solistului vocal, încât ecourile nu s-au stins nici până astăzi. Însă nimeni dintre cei care au asistat la concert nu bănuia că atunci se năştea o legendă: legenda lui Timothy Lostfound.
J. T., manager al grupului Nihil:
„Ei bine, deşi în cei cinci ani de existenţă Nihil am fost aproape permanent în prezenţa lui Tim, de fiecare dată când trebuie să vorbesc despre el îmi vine greu. Era atât de... cum să spun... atât de elocvent prin tot ce făcea, încât cuvintele nu-şi mai au rostul. Avem cu toţii gânduri, principii... să le zicem o viziune a vieţii. Dar Tim îşi trăia convingerile până la cele mai extreme consecinţe. Dacă vedea într-o expoziţie un tablou care nu-i plăcea se ducea şi-l făcea praf sub ochii vizitatorilor. Şi aş putea da şi o mulţime de alte exemple. Nu exista în el nici prefăcătorie, nici diplomaţie, nici reţinere.”
James Layper, ziarist:
„Eram destul de familiarizat cu scena underground şi înainte să îl cunosc pe Tim, însă pot spune că el mi-a schimbat radical modul de înţelegere a muzicii, poate chiar a vieţii. Un interviu cu el devenea de fiecare dată o aventură, din cauză că era atât de imprevizibil. Odată, în timp ce stăteam de vorbă, la televizor a apărut primul-ministru, într-un show dulceag şi ieftin, ţinându-şi nevasta de braţ, cu copiii lângă ei. Când i-a văzut, Tim a început să urle: ‘Uite! Toţi mă frecaţi cu modul meu de viaţă! Ce aţi fi vrut, să ajung ca ăştia, care se mint pe ei în aşa hal că habar n-au cine sunt şi au pretenţia să ne îndrume pe noi. Dacă mama şi tata mi-ar fi oferit asemenea oameni drept model, i-aş fi omorât pe amândoi!’ Apoi a luat o vază şi a făcut televizorul ţăndări. În câteva rânduri a sărit să mă bată şi pe mine, iar odată chiar m-am ales cu buza spartă. Vă imaginaţi deci că între noi cu greu putea fi vorba de prietenia care se leagă uneori între ziarişti şi cei despre care scriu. Cred că între noi se născuse o relaţie de iubire/ură care a rămas neschimbată până la sfârşit.”
*
Pe parcursul scurtei sale activităţi, grupul Nihil s-a identificat într-o asemenea măsură cu Timothy Lostfound, încât desfiinţarea lui după dispariţia acestuia le-a apărut tuturor ca un lucru firesc. Astăzi, ceilalţi doi membri, Saul Gregory şi John Kenneth au renunţat complet la activitatea scenică. Primul locuieşte într-o căsuţă retrasă şi ajută din când în când la producţia unor albume underground. Pare un om cu totul schimbat, însă când vorbeşte despre anii petrecuţi în Nihil, pare transpus într-o altă vreme.
Reporter: Spune-mi cum a început totul.
Saul: Ceea ce puţină lume ştie este că la început Tim nu făcea parte din grup. John şi cu mine ne apucasem de cântat şi înregistrasem câteva piese, însă nu găsisem vocea potrivită. Aşa că am organizat un fel de concurs. Aşa a apărut individul cu figură sălbatică de subnutrit pe care l-am cunoscut ulterior ca fiind Timothy Lostfound.
Reporter: Cum s-a prezentat la concurs?
Saul: L-am întrebat ce piese mai cunoscute ştie, ca să le putem cânta împreună. A zis că nu-l interesează ce cântă alţii. „Începeţi o piesă de-a voastră şi eu improvizez pe parcurs.” I-am dat drumul şi Tim a început să urle ca un posedat şi să distrugă lucrurile din jur. Oricine s-ar gândi că l-am dat afară în şuturi. Însă nu ştiu dacă o să-ţi vină sau nu să crezi, îl priveam stupefiaţi şi nu ne puteam opri din cântat. Pe la a treia piesă Tim a început să improvizeze nişte părţi vocale coerente, care au rămas aşa de atunci, însă John şi cu mine ne dădusem seama înainte de asta că el era omul care ne trebuia.
Reporter: Cum v-aţi descurcat ulterior cu el? Nu vă deranja că era mereu în centrul atenţiei, în timp ce voi, membrii fondatori, stăteaţi în umbră?
Saul: Am întâlnit oameni care ştiau pe de rost fiecare vers de pe albumele noastre, dar nu-şi puteau aminti numele meu sau pe al lui John. Privind înapoi poate părea frustrant, însă pe noi nu ne deranja absolut deloc. Era firesc ca Tim să fie mereu în faţă. Eu cel puţin mă simţeam ca unul ce a căutat mereu o cale. În Tim găsisem acea cale.
Reporter: Astăzi pari departe de ghitaristul dezlănţuit al acelor vremuri. Vreau să spun că e un contrast între cel care ardea cruci pe scenă şi ura orice avea legătură cu scara de valori unanim acceptată şi omul paşnic de acum.
Saul: Vezi tu, cum ţi-am mai spus, Tim era calea noatră ca grup. Toată acea „ideologie Nihil” despre care s-a vorbit atât nu era un program bine stabilit pe care îl urmam pas cu pas. Tim a scris nişte chestii care marcau felul său de a trăi şi pe care noi ni le-am însuşit pentru că ne permiteau să exprimăm sentimente dintre cele mai adânci. Simţeam că facem parte din ceva mare. Nu vreau să spun că eram străini de mesajul nostru distructiv şi anticreştin, ci că nu aveam un cod de reguli şi credinţe. Scopul meu a fost să eliberez energia din mine şi dacă societatea sau Biserica se opuneau, le-am combătut. Astăzi acea perioadă a trecut şi deşi nu o reneg, ba chiar sunt mândru de ea, cred că am păşit într-o altă etapă a vieţii mele.
Reporter: Te-ai gândit vreodată să te reapuci de cântat?
Saul: Îi ajut pe puştii de astăzi pentru că ştiu cum este să fii tânăr şi entuziast şi să nu te bage nimeni în seamă. Însă cu cântatul s-a isprăvit – din punctul meu de vedere, în momentul în care Tim a dispărut dintre noi, rock-ul a murit.
*
Din însemnările lui Timothy Lostfound:
„Viaţa înseamnă a trăi la modul absolut. Toate convenţiile, toate micile mofturi cu care ne înconjurăm nu sunt decât negare a vieţii. Binele şi răul mă îngrădesc şi nu vreau să ţin seama de ele pentru că vreau să pătrund în adâncul a tot ceea ce îmi oferă lumea, vreau să distrug fiecare barieră care se înfăţişează sub forma unui obiect, a unui sentiment, a unui om. Dincolo de acestea se află esenţa. Natura îmi creează cele mai puternice, cele mai violente emoţii. Mă face să mă simt stăpân peste ea şi în acelaşi timp pierdut, contopit în ea. Chemarea întunecată a pădurii şi a râurilor, a frunzelor şoptind parcă incantaţii senzuale, toate spunându-mi să mă pierd în ele, să mă contopesc cu ele, ca să mă regăsesc – absolutul a primit nenumărate forme şi chipuri, dar de fapt absolutul este... nimic. NIHIL – nimicul cu care mă voi uni.”
*
Familia lui Timothy Lostfound este una absolut obişnuită, cum se întâlnesc sute în oraşul Veren şi în împrejurimi. Tatăl său, un om cumsecade, a trăit toată viaţa din prelucrarea lemnului din pădurile care acoperă aceste pământuri. La comemorarea lui Tim s-a mărginit să spună că este îndurerat, însă pentru el acest fiu a murit demult. James, unul dintre fraţii excentricului muzician moşteneşte astăzi îndeletnicirea tatălui său. El îşi aminteşte bine perioada când Tim s-a rupt de familie.
James Lostfound:
„Era ce am putea numi un rebel încă de foarte tânăr. Mama şi tata credeau că o să-i treacă cu timpul. Chiar şi după ce începuse să cânte mai trecea uneori pe acasă, la masă. Însă cu tata nu schimba aproape nici o vorbă, chiar dacă atunci când venea nu făcea ce făcea pe scenă sau în public. Dar avea ieşirile alea ciudate. Odată a luat o bucată de carne şi a început să se mânjească pe faţă, pe trup. De atunci, tata a zis că nu mai e fiul lui şi nu mai are ce căuta la noi în casă. Eu ce pot să spun – situaţia era neplăcută... El era fratele meu, ei părinţii mei. Pe de altă parte nu eram de acord cu ce făcea. De la un moment dat nu l-am mai văzut aproape deloc. Dar de certat, noi doi nu ne-am certat.”
*
Fragment din articolul „False modele” al lui Lars Erikson, profesor de filosofie la Universitatea din Veren
„În goana lor după modele, după ‘icoane’ care să le slujească de reper, tinerii nu au decât un singur criteriu: ca cel care le este model să fie în chip esenţial diferit de tot ce le oferă societatea şi lumea în general. Este de altfel unul dintre cele mai vechi criterii şi o constantă în istoria religiilor. Totdeauna idolul, divinitatea, este diferită de adoratori şi de tot ce le este propriu, aparţine unei alte ordini, evident transcendentă. În acest context se poate explica entuziasmul generat de apariţiile lui Timothy Lostfound şi ale grupului rock Nihil. Însă ne aflăm în faţa unei mistificări, a unui fals model. Pentru că, departe de a fi diferit în esenţă de lumea în care trăieşte, Timothy Lostfound este doar o expresie radicală, însă nu mai puţin proprie a acestei lumi.
(...)’Filosofia’ sa îmbină reminiscenţe nietzscheene cu frustrările unui adolescent întârziat ce trăieşte în mijlocul unei societăţi fără îndoială rigide. Lostfound afirmă că vrea să cunoască lucrurile în profunzime, însă nu face de fapt decât să le zgârie la suprafaţă. Pentru că adâncul lucrurilor nu se dezvăluie prin brutalizarea lor în încercarea de a rupe anumite bariere, ci prin înţelegerea şi însuşirea lor, prin înglobarea în universul propriei cunoaşteri. Nu ştiu dacă Timothy Lostfound are cu adevărat ceva de spus. Ceea ce ştiu e că el nu e model, nu e ‚icoană’, ci doar o faţetă a realităţii, de multe ori superficială, de multe ori artificială. Cred că dacă suntem preocupaţi de ‘lucrurile importante’ despre care acest individ vorbeşte cu atâta emfază, cel mai bun lucru este să îl ignorăm.”
*
Anul trecut, pe data de 5 decembrie, la cinci ani după primul concert Nihil, Timothy Lostfound a fost găsit mort în apartamentul său de către un prieten, care a aranjat lucrurile în aşa fel încât a doua zi să aibă loc înmormântarea. Cu doar două săptămâni înainte, revista „Black and Blue” publica un interviu cu Tim, realizat de James Layper. Ultimele cuvinte ale dispărutului au fost percepute de mulţi ca testamentul său.
Interviul din numărul apărut pe 21 noiembrie al revistei „Black and Blue”
James Layper: De unde obsesia crescândă pentru nimic, prezentă în versuri, în declaraţii, în atitudine?
Timothy Lostfound: După cum am scris, cred că toate cele ce ne înconjoară nu sunt decât măşti ale unei realităţi mai profunde. În spatele lor se află absolutul, care odată eliberat de ele nu poate fi decât nimicul.
J. L.: Adică non-existenţa? Un fel de nirvana?
T. L.: N-am nimic de-a face cu nirvana şi alte idei falsificate care sunt la modă în lumea asta imbecilă. Absolutul nu este nici existenţă, nici non-existenţă. Sau, dacă vrei, este amândouă.
J.L.: Ce reacţii speri să provoci în oameni?
T. L.: În general, acceptarea unei realităţi mult mai largi decât cea în care trăiesc. Mai largi şi adesea mult mai înfricoşătoare. Dar eu găsesc şi în această spaimă frumosul.
J. L.: Ce anume e înfricoşător?
T. L.: De pildă, când te întorci acasă într-o seară friguroasă, visezi la patul cald şi la focul din sobă. Când viaţa îţi e sugrumată de nedreptăţi, îţi găseşti sprijin în iubirea familiei şi în iubirea lui Dumnezeu. Dar eu mă întreb – dacă toate astea nu există? Dacă acasă în loc de căldură te aşteaptă o inundaţie, familia ta e moartă, iar Dumnezeul tău nu e decât o minciună? Şi consider că numai faptul că am putut gândi aceste lucruri dovedeşte că ele sunt adevărate, pentru că nu există diferenţă între gând şi realitate. Aşa că nu am nevoie să ajung acasă ca să ştiu că acolo nu mă aşteaptă decât întuneric şi moarte. Asta încerc să sugerez.
J. L.: Dacă pornim de la această concepţie putem însă la fel de bine să spunem că există căldură, iubire şi Dumnezeu, pentru că aşa gândim uneori...
T. L.: Exact! Eu gândesc că Dumnezeu e o minciună şi de aceea e o minciună. Mai târziu gândesc că există, iar asta înseamnă că există cu adevărat. Pentru mine nu e nici o contradicţie.
J. L.: Înseamnă că poţi găsi adevăr în toate credinţele oamenilor.
T. L.: Toate sunt adevărate în întregime şi toate nu sunt în acelaşi timp decât minciuni, de la cap la coadă.
J. L.: De unde vin faptele tale extreme?
T. L.: Fapte extreme... Nu sunt decât chestii obişnuite. Nu-ţi vine uneori să-i spargi faţa şefului tău, chiar şi pentru o secundă? Nu ţi-a venit niciodată să râzi la o înmormântare sau să te dai cu capul de pereţi? Singura deosebire între mine şi tine e că eu chiar fac chestiile astea. Cel puţin unele dintre ele. Cred că un lucru odată gândit e deja făcut. Dacă îmi pun în aplicare gândul e doar un impuls de moment, pentru că oricum nu schimbă nimic. Dacă distrug un tablou este o chestie pe care o pot vedea toţi, dar tabloul era distrus încă din momentul în care ideea mi-a încolţit în minte.
J. L.: Ce gândeşti despre moarte?
T. L.: Eu sunt deja mort pentru că nu există deosebire între trecut, prezent şi viitor. Mediocrităţile supravieţuiesc fragmentând o realitate care e unitară.
*
Parcă urmând un scenariu devenit obişnuinţă în viaţa atâtor personalităţi publice controversate, moartea lui Timothy Lostfound a ridicat o mulţime de semne de întrebare. În mod surprinzător, prietenul care l-a găsit mort era medic şi se pare că este singurul care a văzut trupul neînsufleţit. Certificatul de deces consemnează stopul cardiac ca motiv al morţii, însă până astăzi se vorbeşte despre sinucidere sau despre o înscenare a morţii. Ca în cazul unor Rimbaud, Elvis Presley, Jim Morrison, dubiile nu fac decât să alimenteze legenda.
Saul Gregory, ghitarist Nihil:
„Nu mă interesează să fac săpături în privinţa lui Tim. I-am admirat şi respectat viaţa, îi respect şi moartea, chiar dacă îl voi regreta cât voi trăi. Dacă a murit de inimă, dacă s-a sinucis sau a ales să dispară, înseamnă că locul lui nu mai era aici. Oriunde ar fi, o parte din mine călătoreşte cu el.”
David Lostfound, tatăl lui Timothy:
„Sunt îndurerat de pierderea unui fiu pe care l-am iubit. Însă pentru mine el a murit încă de când a apucat-o pe calea care i-a adus faima întunecată şi pierzania.”
J. T., manager Nihil:
„Lucrurile sunt clare: Tim e mort şi îngropat! Toate pseudo-anchetele astea mi se par pierdere de timp. E destul de dureros că l-am pierdut ca să mai fie nevoie de toate speculaţiile astea stupide.”
Astăzi, la un an de când Timothy Lostfound nu mai e printre noi, ecourile trecerii sale se aud încă. Uneori prin vocea celor care l-au cunoscut cel mai bine.
James Layper, ziarist:
„Ne-a preocupat controversa atât de mult, încât am creat un mit. Ne întrebăm până astăzi dacă trăieşte sau a murit. Indiferent de asta, cred că existenţa lui este în realitatea spre care a tins mereu, în care portiţa între trecut, prezent şi viitor nu este decât o convenţie nefondată. Indiferent dacă Timothy Lostfound este viu sau mort, pentru el nu s-a schimbat nimic.”
decembrie 2002- ianuarie 2003
Thursday, October 30, 2008
"Zeitgeist" sau panorama deşertăciunilor (I)
Cadrul general
În ultima vreme, un filmuleţ ce se vrea documentar face furori printre internauţi. Difuzat cu o tenacitate suspectă – ca spam, cu posibilitatea vizionării şi descărcării gratuite – „Zeitgeist”, ai cărui finanţatori ne rămân până astăzi necunoscuţi, încearcă să ofere o privire asupra lumii ce ar rupe vălul ignoranţei care a făcut din noi subiecte ale manipulării. Filmul are trei părţi. Prima, cu subtitlul „Cea mai mare poveste spusă vreodată” este un atac direct la adresa creştinismului. De fapt, la nivel declarativ sunt vizate în general ceea ce autorii numesc „religii teiste” (adică ce presupun credinţa în cel puţin o deitate), dar ţinta principală a presupuselor dezvăluiri e Hristos, atacurile având efecte prin ricoşeu şi asupra mozaismului şi, în mai mică măsură, a mahomedanismului.
Înainte de a intra în subiectul propriu-zis, „Zeitgeist” stabileşte destul de clar pentru cine are ochi să vadă, cadrul ideologic. Accentul este pus pe trăirea lui „aici şi acum”, fără a da atenţie trecutului sau viitorului, pe amoralism („nu există lucruri bune sau rele în sine”), pe evoluţionism şi o „reconectare cu forţele naturii, cu unitatea universului”. Nu se neagă o anumită spiritualitate, deci poziţia nu este una pur atee – deşi sunt folosite argumente puse la dispoziţie de diferitele forme ale ateismului organizat – ci mai degrabă cu accente de panteism, divinizare a naturii şi contopire a omului în esenţa ei impersonală, toate având o profundă aversiune faţă de religia aşa-zis oficială şi faţă de instituţiile religioase. Toate acestea se identifică cu un curent numit new age, pe care, în 1994, Părintele Symeon de la Essex îl descria în felul următor: „Nu există o mişcare new age, nu există un fondator al ei, dar toate aceste mişcări interesate de spiritualităţile orientale, de magie, de toate aceste lucruri, amestecate cu o răceală a credinţei creştine sunt legate un pic de astrologie. Se crede că omenirea va intra într-o nouă eră, în care elementele pozitive din toate religiile lumii vor forma o nouă religie, în care capacităţile spirituale ale omului vor fi dezvoltate enorm. (...) Din nefericire însă, intrând în acest curent, oamenii devin sclavii unor spiritualităţi false. (...) După perioada de decădere materialistă, omul se întoarce spre spiritual, fără să-şi dea seama că există multe duhuri care nu sunt Duhul Sfânt”. Această spiritualitate mixtă este evidentă în „Zeitgeist”, în momentul în care Jordan Maxwell, specialist independent în astro-teologie, introduce atacul împotriva creştinismului prin afirmaţia că cei ce cred în Dumnezeul creştin se opun dreptăţii divine şi au nevoie „să cunoască adevărul, pentru că adevărul îi va face liberi”. Paradoxal şi ironic, această ultimă parte a propoziţiei nu este altceva decât un citat din spusele lui Hristos (Evanghelia după Ioan, capitolul VIII, versetul 32).
Asemănări şi deosebiri, simboluri şi false simboluri
Urmează apoi argumentaţia anti-creştină propriu zisă. Pornind de la efectele de stand-up comedy, cu râsete pe fundal, ironizând o variantă simplificată şi ridiculizată a credinţei, se afirmă în „Zeitgeist” că învăţătura creştină nu este decât o compilaţie a credinţelor mai vechi care ar avea la bază o schemă evolutivă astrologică, cu soarele în centru şi cele douăsprezece semne zodiacale în jurul lui. Urmează o înşiruire de falsuri grosolane, care se sprijină pe ideea inculturii publicului contemporan şi disponibilitatea de a crede orice are o aură de mister. Astfel, sunt prezentate mai multe zeităţi păgâne, aşa-zis solare, despre care se spune că ar avea exact aceleaşi caracteristici ca Hristos: naşterea pe 25 decembrie, dintr-o fecioară, activitatea publică începută la 30 de ani după un botez, numele divine de „Fiu al lui Dumnezeu” sau „Lumină a lumii”, moartea şi învierea. Privitorul e bombardat cu o serie imensă de nume de zeităţi cărora le sunt asociate aceste caracteristici. O simplă privire critică, eventual dublată de lectura oricărei istorii a religiilor – de găsit şi la un click distanţă, pe internet – arată falsitatea argumentelor înfăţişate. Horus este fiul lui Isis ŞI OSIRIS, iar moartea lui este consecinţa unei lupte şi nu jertfă de bunăvoie, Krishna, avatar al lui Vishnu, identificat în alte variante ale hinduismului cu fiinţa supremă însăşi, este al 8-lea fiu al prinţesei Devaki şi al lui Vasudeva, născut, după calcule care, desigur, nu pot avea pretenţia unei prea mari exactităţi, deoarece în perioadele apariţiei acestor mituri se foloseau alte calendare, pe 18 sau 21 iulie 3228 înainte de Hristos, Dionisos este fiul lui Zeus şi al prinţesei Semele ( în alte variante al zeităţii infernale Persefona). Despre alţi zei enumeraţi în lista autorilor filmului, cum ar fi Thor, nici nu mai are rost să amintim, deosebirile fiind evidente. Că există similitudini între creştinism şi unele credinţe anterioare este de netăgăduit. Dar acestea merg până la un punct şi se deosebesc în esenţă. Explicaţia pe care o dau istoricii religiilor este fondul comun al experienţei omeneşti, din care, ulterior, s-au desprins diferitele sisteme religioase, iar Sfinţii Părinţi vorbesc despre rămăşiţe ale Revelaţiei de la începuturi, care s-a deformat, cu timpul din pricina păcatului oamenilor, şi le-a fost redată în forma corectă întâi prin profeţi, apoi prin însăşi venirea lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. De altfel, realizatorii însuşi arată că apologeţii creştini, dintre care ei dau exemplul Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful, au cunoscut aceste asemănări şi s-au folosit de ele pentru a-şi transmite mai uşor mesajul. Concepţia lor era aceeaşi ca cea menţionată mai sus, că deformările şi „schimonosirile” adevărului sunt rezultatul păcatelor şi al intervenţiei nemijlocite a diavolului, căci în creştinism cunoaşterea teoretică nu poate exista decât în deplină armonie cu trăirea în acord cu Dumnezeu. Explicaţia din urmă poate fi considerată forţată de cei care nu cred, însă cu atât mai mult sunt forţate similitudinile cu ciclul planetelor şi credinţele astrologice derivate din acesta.
Mai departe, autorii filmului insistă pe simbolismul noii ere (new age!), care ar însemna sfârşitul creştinismului prin ieşirea din era Peştilor şi intrarea în era Vărsătorului (aquarius). Continuă şi aici paralelele imaginare. Se ştie că, la începuturile creştinismului, cei care aparţineau credinţei în Hristos se recunoşteau între ei prin desenarea pe pământ a unui peşte. Acesta nu este însă nicidecum legat de semnul zodiacal cu acelaşi nume. Cum lumea în care s-a răspândit creştinismul la început vorbea cu preponderenţă limba greacă, în care peşte este „ichtios”, acesta era folosit ca semn de recunoaştere pentru că literele sale formează iniţialele de la „Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul”.
În treacăt sunt atacate şi alte persoane sau evenimente biblice, cum ar fi Moise sau Potopul. Despre acesta din urmă, autorii filmului arată, pentru a demonta istorisirea din Vechiul Testament, că se regăseşte în multe alte credinţe, cel mai la îndemână în Epopeea lui Ghilgameş. Lucrul este atestat demult de istoricii religiilor, însă unii dintre ei au ajuns la o concluzie destul de diferită de cea din „Zeitgeist”. Dacă un acelaşi eveniment este descris în mai multe culturi de pe pământ, dintre care unele nu s-au aflat niciodată în contact, nu este oare un indiciu că acel eveniment sau măcar ceva în felul lui s-a petrecut cu adevărat în timpuri preistorice?
Logica internă a credinţei învaţă că, dacă toată istoria omenirii se învârte în jurul evenimentului central al Întrupării lui Hristos, toate întâmplările ei au, pe lângă elementele concrete, faptice, şi o încărcătură simbolică. Mai multe personaje din trecut sunt prototipuri, simboluri, preînchipuiri ale celor ce au fost după ele sau ale celor ce vor fi. Hristos Însuşi îl înfăţişează pe Sfântul Ilie ca prototip al Sfântului Ioan Botezătorul, iar pe proorocul Iona, care a stat trei zile în pântecele unui monstru marin, ca simbol viu al morţii şi învierii Fiului lui Dumnezeu. Sesizând asemănarea (care, de altfel, se opreşte într-un anumit punct) dintre Iosif şi Iisus, filmul încearcă să facă din ea încă o dovadă a falsităţii istoriei creştine. Însă simbolism există nu numai în Scripturi, ci şi în natură, la tot pasul. Ciclul anotimpurilor este simbol pentru ciclul vârstelor omului, însă ar fi absurd să susţinem că, din această cauză, omul e o invenţie!
Iisus Hristos ca Persoană istorică
În cele din urmă, „Zeitgeist” merge, deşi printr-o altă metodă, pe aceeaşi linie pe care au mers, acum un an sau doi, pseudo-dezvăluirile lui James Cameron. Regizorul pretindea că ar fi găsit mormântul Sfintei Familii, ceea, ce, evident, ar fi dărâmat orice învăţătură despre Înviere. Oamenii de ştiinţă au demonstrat repede falsul, dar acest lucru a fost anunţat discret în presă, în timp ce aşa-zisa descoperire a avut parte de o largă acoperire media. Văzând că nu pot dărâma prin argumente „ştiinţifice” Învierea lui Hristos, dar animaţi de acelaşi duh, realizatorii „Zeitgeist” încearcă să ne convingă că Iisus nici măcar nu a existat ca persoană istorică. Deşi istoricii romani Tacit şi Suetoniu Îl menţionează în scrierile lor, noii contestatari susţin că ei s-ar fi referit la un substantiv comun (Hristos, în ebraică Mesia, înseamnă uns, consacrat) şi nu la Persoana lui Iisus. Cu toate acestea, legătura pe care respectivii o fac între Hristos şi cultul creştin este, după părerea noastră, suficientă pentru a înlătura îndoielile. Pliniu cel Tânăr, proconsolul Bitiniei, într-o scrisoare către împăratul Traian, vorbeşte despre creştinii care Îl adorau pe Iisus, argument suficient pentru a demonta teoria conform căreia Iisus ca persoană istorică a fost „fabricat”, din raţiuni politice, în timpul domniei lui Constantin cel Mare. Mai este şi mărturia importantă a istoricului evreu Iosif Flaviu. Despre aceasta ni se spune în „Zeitgeist” că oamenii de ştiinţă i-au demonstrat inautenticitatea. Minciuna devine evidentă. Mărturia lui Iosif Flaviu din „Antichităţile iudaice” are două părţi. Una, la capitolul XX, 9, 1, unde aminteşte despre uciderea lui Iacob, „frate al lui Iisus Hristos”. Aceasta nu a fost contestată niciodată de nici un om de ştiinţă! A doua, la capitolul XVIII, 3, 3, Îl menţionează pe Iisus ca făcător de minuni şi învăţător al adevărului. Doar în privinţa acesteia există controverse, pentru că Iosif Flaviu nu era creştin şi deci este greu de înţeles cum ar fi putut susţine aceste lucruri. Deci oamenii de ştiinţă PRESUPUN – nu au demonstrat fără putinţă de tăgadă – că mărturisirea despre Hristos ca învăţător al adevărului la Iosif Flaviu ar putea fi o adăugire târzie, însă NU PUN LA ÎNDOIALĂ mărturiile istoricului despre existenţa lui Iisus Hristos ca persoană istorică.
Concluzia filmului şi concluzia noastră
Concluzia primei părţi a filmului este, după cum am amintit, că învăţătura creştină a fost fabricată şi oficializată în scopul consolidării puterii politice de împăratul Constantin cel Mare. Este un argument preluat – paradoxal! – de la secta neoprotestantă a adventiştilor, care deşi Îl mărturisesc pe Hristos, susţin că instituirea duminicii ca zi de cult datează din timpul acestui împărat roman. Cu toate acestea, încă din primele secole creştine ni se păstrează nenumărate scrieri creştine, iar miile de martiri ucişi de puterea romană în timpul persecuţiilor (dintre care, printre cele mai sângeroase, cele ale lui Nero şi Diocleţian) demonstrează clar că învăţătura şi credinţa existau cu mult înainte de anul 313, când le-a fost acordată libertatea de către Constantin cel Mare. Mai mult primul Sinod Ecumenic, ce a avut loc la iniţiativa acestui împărat în anul 325, la Niceea, nu a „inventat” noua învăţătură oficială a Imperiului, ci doar a precizat un punct important al credinţei în faţa apariţiei unei erezii. Mai departe, „Zeitgeist” ne spune că Vaticanul deţine adevărul, dar că se foloseşte în continuare de creştinism, pentru a controla societăţile. Lăsând la o parte faptul că este ignorată în întregime Ortodoxia, deşi aceasta reprezintă, chiar şi din punct de vedere strict numeric, o importantă parte a creştinismului, care nu a practicat persecuţiile sau cruciadele de care e plin catolicismul, filmul nu reuşeşte să explice cum este controlată societatea contemporană prin creştinism, atâta timp cât se poate observa cu ochiul liber că valorile prin care sunt guvernate atât piaţa cât şi viaţa oamenilor sunt complet străine învăţăturii creştine despre iubirea de Dumnezeu şi de aproapele.
Prima parte a filmului „Zeitgeist” este un atac slab argumentat şi incoerent împotriva creştinismului, dar cu toate acestea un atac ce se bazează pe scenografia prezentării argumentelor, ca într-un spectacol de sunet şi lumini, şi pe pretenţiile ştiinţifice ale acestora, uşor de înghiţit de un public ale cărui singure surse de informare sunt reprezentate de televizor şi internet. Oricine cercetează atent şi onest va vedea, chiar dacă nu este un adept al creştinismului, că argumentele filmului sunt bazate strict pe scoateri din context, conexiuni forţate şi, mai ales, pe minciuni şi falsuri istorice şi mitologice. Acestea sunt cu atât mai periculoase, cu cât scopul lor este dublu, de a-i îndepărta pe oameni de învăţătura lui Hristos şi de a-i face receptivi la un alt fel de spiritualitate, „în care omul vrea să devină Dumnezeu prin el însuşi. Deci, în realitate (...) o formă de gnosticism care poate merge până la a lua forme de păgânism, ca de exemplu cultul naturii, astrologia, magia şi toate formele de spiritualitate orientală şi credinţe”. (Pr. Symeon) Părţile a 2-a şi a 3-a ale filmului arată o evoluţie cu atât mai tulburătoare.
În ultima vreme, un filmuleţ ce se vrea documentar face furori printre internauţi. Difuzat cu o tenacitate suspectă – ca spam, cu posibilitatea vizionării şi descărcării gratuite – „Zeitgeist”, ai cărui finanţatori ne rămân până astăzi necunoscuţi, încearcă să ofere o privire asupra lumii ce ar rupe vălul ignoranţei care a făcut din noi subiecte ale manipulării. Filmul are trei părţi. Prima, cu subtitlul „Cea mai mare poveste spusă vreodată” este un atac direct la adresa creştinismului. De fapt, la nivel declarativ sunt vizate în general ceea ce autorii numesc „religii teiste” (adică ce presupun credinţa în cel puţin o deitate), dar ţinta principală a presupuselor dezvăluiri e Hristos, atacurile având efecte prin ricoşeu şi asupra mozaismului şi, în mai mică măsură, a mahomedanismului.
Înainte de a intra în subiectul propriu-zis, „Zeitgeist” stabileşte destul de clar pentru cine are ochi să vadă, cadrul ideologic. Accentul este pus pe trăirea lui „aici şi acum”, fără a da atenţie trecutului sau viitorului, pe amoralism („nu există lucruri bune sau rele în sine”), pe evoluţionism şi o „reconectare cu forţele naturii, cu unitatea universului”. Nu se neagă o anumită spiritualitate, deci poziţia nu este una pur atee – deşi sunt folosite argumente puse la dispoziţie de diferitele forme ale ateismului organizat – ci mai degrabă cu accente de panteism, divinizare a naturii şi contopire a omului în esenţa ei impersonală, toate având o profundă aversiune faţă de religia aşa-zis oficială şi faţă de instituţiile religioase. Toate acestea se identifică cu un curent numit new age, pe care, în 1994, Părintele Symeon de la Essex îl descria în felul următor: „Nu există o mişcare new age, nu există un fondator al ei, dar toate aceste mişcări interesate de spiritualităţile orientale, de magie, de toate aceste lucruri, amestecate cu o răceală a credinţei creştine sunt legate un pic de astrologie. Se crede că omenirea va intra într-o nouă eră, în care elementele pozitive din toate religiile lumii vor forma o nouă religie, în care capacităţile spirituale ale omului vor fi dezvoltate enorm. (...) Din nefericire însă, intrând în acest curent, oamenii devin sclavii unor spiritualităţi false. (...) După perioada de decădere materialistă, omul se întoarce spre spiritual, fără să-şi dea seama că există multe duhuri care nu sunt Duhul Sfânt”. Această spiritualitate mixtă este evidentă în „Zeitgeist”, în momentul în care Jordan Maxwell, specialist independent în astro-teologie, introduce atacul împotriva creştinismului prin afirmaţia că cei ce cred în Dumnezeul creştin se opun dreptăţii divine şi au nevoie „să cunoască adevărul, pentru că adevărul îi va face liberi”. Paradoxal şi ironic, această ultimă parte a propoziţiei nu este altceva decât un citat din spusele lui Hristos (Evanghelia după Ioan, capitolul VIII, versetul 32).
Asemănări şi deosebiri, simboluri şi false simboluri
Urmează apoi argumentaţia anti-creştină propriu zisă. Pornind de la efectele de stand-up comedy, cu râsete pe fundal, ironizând o variantă simplificată şi ridiculizată a credinţei, se afirmă în „Zeitgeist” că învăţătura creştină nu este decât o compilaţie a credinţelor mai vechi care ar avea la bază o schemă evolutivă astrologică, cu soarele în centru şi cele douăsprezece semne zodiacale în jurul lui. Urmează o înşiruire de falsuri grosolane, care se sprijină pe ideea inculturii publicului contemporan şi disponibilitatea de a crede orice are o aură de mister. Astfel, sunt prezentate mai multe zeităţi păgâne, aşa-zis solare, despre care se spune că ar avea exact aceleaşi caracteristici ca Hristos: naşterea pe 25 decembrie, dintr-o fecioară, activitatea publică începută la 30 de ani după un botez, numele divine de „Fiu al lui Dumnezeu” sau „Lumină a lumii”, moartea şi învierea. Privitorul e bombardat cu o serie imensă de nume de zeităţi cărora le sunt asociate aceste caracteristici. O simplă privire critică, eventual dublată de lectura oricărei istorii a religiilor – de găsit şi la un click distanţă, pe internet – arată falsitatea argumentelor înfăţişate. Horus este fiul lui Isis ŞI OSIRIS, iar moartea lui este consecinţa unei lupte şi nu jertfă de bunăvoie, Krishna, avatar al lui Vishnu, identificat în alte variante ale hinduismului cu fiinţa supremă însăşi, este al 8-lea fiu al prinţesei Devaki şi al lui Vasudeva, născut, după calcule care, desigur, nu pot avea pretenţia unei prea mari exactităţi, deoarece în perioadele apariţiei acestor mituri se foloseau alte calendare, pe 18 sau 21 iulie 3228 înainte de Hristos, Dionisos este fiul lui Zeus şi al prinţesei Semele ( în alte variante al zeităţii infernale Persefona). Despre alţi zei enumeraţi în lista autorilor filmului, cum ar fi Thor, nici nu mai are rost să amintim, deosebirile fiind evidente. Că există similitudini între creştinism şi unele credinţe anterioare este de netăgăduit. Dar acestea merg până la un punct şi se deosebesc în esenţă. Explicaţia pe care o dau istoricii religiilor este fondul comun al experienţei omeneşti, din care, ulterior, s-au desprins diferitele sisteme religioase, iar Sfinţii Părinţi vorbesc despre rămăşiţe ale Revelaţiei de la începuturi, care s-a deformat, cu timpul din pricina păcatului oamenilor, şi le-a fost redată în forma corectă întâi prin profeţi, apoi prin însăşi venirea lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. De altfel, realizatorii însuşi arată că apologeţii creştini, dintre care ei dau exemplul Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful, au cunoscut aceste asemănări şi s-au folosit de ele pentru a-şi transmite mai uşor mesajul. Concepţia lor era aceeaşi ca cea menţionată mai sus, că deformările şi „schimonosirile” adevărului sunt rezultatul păcatelor şi al intervenţiei nemijlocite a diavolului, căci în creştinism cunoaşterea teoretică nu poate exista decât în deplină armonie cu trăirea în acord cu Dumnezeu. Explicaţia din urmă poate fi considerată forţată de cei care nu cred, însă cu atât mai mult sunt forţate similitudinile cu ciclul planetelor şi credinţele astrologice derivate din acesta.
Mai departe, autorii filmului insistă pe simbolismul noii ere (new age!), care ar însemna sfârşitul creştinismului prin ieşirea din era Peştilor şi intrarea în era Vărsătorului (aquarius). Continuă şi aici paralelele imaginare. Se ştie că, la începuturile creştinismului, cei care aparţineau credinţei în Hristos se recunoşteau între ei prin desenarea pe pământ a unui peşte. Acesta nu este însă nicidecum legat de semnul zodiacal cu acelaşi nume. Cum lumea în care s-a răspândit creştinismul la început vorbea cu preponderenţă limba greacă, în care peşte este „ichtios”, acesta era folosit ca semn de recunoaştere pentru că literele sale formează iniţialele de la „Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul”.
În treacăt sunt atacate şi alte persoane sau evenimente biblice, cum ar fi Moise sau Potopul. Despre acesta din urmă, autorii filmului arată, pentru a demonta istorisirea din Vechiul Testament, că se regăseşte în multe alte credinţe, cel mai la îndemână în Epopeea lui Ghilgameş. Lucrul este atestat demult de istoricii religiilor, însă unii dintre ei au ajuns la o concluzie destul de diferită de cea din „Zeitgeist”. Dacă un acelaşi eveniment este descris în mai multe culturi de pe pământ, dintre care unele nu s-au aflat niciodată în contact, nu este oare un indiciu că acel eveniment sau măcar ceva în felul lui s-a petrecut cu adevărat în timpuri preistorice?
Logica internă a credinţei învaţă că, dacă toată istoria omenirii se învârte în jurul evenimentului central al Întrupării lui Hristos, toate întâmplările ei au, pe lângă elementele concrete, faptice, şi o încărcătură simbolică. Mai multe personaje din trecut sunt prototipuri, simboluri, preînchipuiri ale celor ce au fost după ele sau ale celor ce vor fi. Hristos Însuşi îl înfăţişează pe Sfântul Ilie ca prototip al Sfântului Ioan Botezătorul, iar pe proorocul Iona, care a stat trei zile în pântecele unui monstru marin, ca simbol viu al morţii şi învierii Fiului lui Dumnezeu. Sesizând asemănarea (care, de altfel, se opreşte într-un anumit punct) dintre Iosif şi Iisus, filmul încearcă să facă din ea încă o dovadă a falsităţii istoriei creştine. Însă simbolism există nu numai în Scripturi, ci şi în natură, la tot pasul. Ciclul anotimpurilor este simbol pentru ciclul vârstelor omului, însă ar fi absurd să susţinem că, din această cauză, omul e o invenţie!
Iisus Hristos ca Persoană istorică
În cele din urmă, „Zeitgeist” merge, deşi printr-o altă metodă, pe aceeaşi linie pe care au mers, acum un an sau doi, pseudo-dezvăluirile lui James Cameron. Regizorul pretindea că ar fi găsit mormântul Sfintei Familii, ceea, ce, evident, ar fi dărâmat orice învăţătură despre Înviere. Oamenii de ştiinţă au demonstrat repede falsul, dar acest lucru a fost anunţat discret în presă, în timp ce aşa-zisa descoperire a avut parte de o largă acoperire media. Văzând că nu pot dărâma prin argumente „ştiinţifice” Învierea lui Hristos, dar animaţi de acelaşi duh, realizatorii „Zeitgeist” încearcă să ne convingă că Iisus nici măcar nu a existat ca persoană istorică. Deşi istoricii romani Tacit şi Suetoniu Îl menţionează în scrierile lor, noii contestatari susţin că ei s-ar fi referit la un substantiv comun (Hristos, în ebraică Mesia, înseamnă uns, consacrat) şi nu la Persoana lui Iisus. Cu toate acestea, legătura pe care respectivii o fac între Hristos şi cultul creştin este, după părerea noastră, suficientă pentru a înlătura îndoielile. Pliniu cel Tânăr, proconsolul Bitiniei, într-o scrisoare către împăratul Traian, vorbeşte despre creştinii care Îl adorau pe Iisus, argument suficient pentru a demonta teoria conform căreia Iisus ca persoană istorică a fost „fabricat”, din raţiuni politice, în timpul domniei lui Constantin cel Mare. Mai este şi mărturia importantă a istoricului evreu Iosif Flaviu. Despre aceasta ni se spune în „Zeitgeist” că oamenii de ştiinţă i-au demonstrat inautenticitatea. Minciuna devine evidentă. Mărturia lui Iosif Flaviu din „Antichităţile iudaice” are două părţi. Una, la capitolul XX, 9, 1, unde aminteşte despre uciderea lui Iacob, „frate al lui Iisus Hristos”. Aceasta nu a fost contestată niciodată de nici un om de ştiinţă! A doua, la capitolul XVIII, 3, 3, Îl menţionează pe Iisus ca făcător de minuni şi învăţător al adevărului. Doar în privinţa acesteia există controverse, pentru că Iosif Flaviu nu era creştin şi deci este greu de înţeles cum ar fi putut susţine aceste lucruri. Deci oamenii de ştiinţă PRESUPUN – nu au demonstrat fără putinţă de tăgadă – că mărturisirea despre Hristos ca învăţător al adevărului la Iosif Flaviu ar putea fi o adăugire târzie, însă NU PUN LA ÎNDOIALĂ mărturiile istoricului despre existenţa lui Iisus Hristos ca persoană istorică.
Concluzia filmului şi concluzia noastră
Concluzia primei părţi a filmului este, după cum am amintit, că învăţătura creştină a fost fabricată şi oficializată în scopul consolidării puterii politice de împăratul Constantin cel Mare. Este un argument preluat – paradoxal! – de la secta neoprotestantă a adventiştilor, care deşi Îl mărturisesc pe Hristos, susţin că instituirea duminicii ca zi de cult datează din timpul acestui împărat roman. Cu toate acestea, încă din primele secole creştine ni se păstrează nenumărate scrieri creştine, iar miile de martiri ucişi de puterea romană în timpul persecuţiilor (dintre care, printre cele mai sângeroase, cele ale lui Nero şi Diocleţian) demonstrează clar că învăţătura şi credinţa existau cu mult înainte de anul 313, când le-a fost acordată libertatea de către Constantin cel Mare. Mai mult primul Sinod Ecumenic, ce a avut loc la iniţiativa acestui împărat în anul 325, la Niceea, nu a „inventat” noua învăţătură oficială a Imperiului, ci doar a precizat un punct important al credinţei în faţa apariţiei unei erezii. Mai departe, „Zeitgeist” ne spune că Vaticanul deţine adevărul, dar că se foloseşte în continuare de creştinism, pentru a controla societăţile. Lăsând la o parte faptul că este ignorată în întregime Ortodoxia, deşi aceasta reprezintă, chiar şi din punct de vedere strict numeric, o importantă parte a creştinismului, care nu a practicat persecuţiile sau cruciadele de care e plin catolicismul, filmul nu reuşeşte să explice cum este controlată societatea contemporană prin creştinism, atâta timp cât se poate observa cu ochiul liber că valorile prin care sunt guvernate atât piaţa cât şi viaţa oamenilor sunt complet străine învăţăturii creştine despre iubirea de Dumnezeu şi de aproapele.
Prima parte a filmului „Zeitgeist” este un atac slab argumentat şi incoerent împotriva creştinismului, dar cu toate acestea un atac ce se bazează pe scenografia prezentării argumentelor, ca într-un spectacol de sunet şi lumini, şi pe pretenţiile ştiinţifice ale acestora, uşor de înghiţit de un public ale cărui singure surse de informare sunt reprezentate de televizor şi internet. Oricine cercetează atent şi onest va vedea, chiar dacă nu este un adept al creştinismului, că argumentele filmului sunt bazate strict pe scoateri din context, conexiuni forţate şi, mai ales, pe minciuni şi falsuri istorice şi mitologice. Acestea sunt cu atât mai periculoase, cu cât scopul lor este dublu, de a-i îndepărta pe oameni de învăţătura lui Hristos şi de a-i face receptivi la un alt fel de spiritualitate, „în care omul vrea să devină Dumnezeu prin el însuşi. Deci, în realitate (...) o formă de gnosticism care poate merge până la a lua forme de păgânism, ca de exemplu cultul naturii, astrologia, magia şi toate formele de spiritualitate orientală şi credinţe”. (Pr. Symeon) Părţile a 2-a şi a 3-a ale filmului arată o evoluţie cu atât mai tulburătoare.
Monday, October 27, 2008
Gingăşia sfinţilor
Se spune despre Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureştilor, ale cărui sfinte moaşte se află la Patriarhia Română, că, păscând odată vitele, a călcat din greşeală peste cuibul unei păsări, omorând puişorii. A fost atât de mâhnit încât timp de trei ani, fie vară sau iarnă, a umblat cu piciorul cu care călcase cuibul desculţ, aşa cum îl înfăţişează şi unele icoane.
Subscribe to:
Posts (Atom)