Oliver Jens Schmitt şi rechizitoriul său la adresa Bisericii - Vasile Bănescu

 Public mai jos, fără nicio completare, punctul de vedere (la care subscriu) exprimat de domnul Vasile Bănescu, purtător de cuvânt al Patriarhiei Române, în legătură cu recenta apariţie de la Humanitas.

„Biserica de stat sau Biserica în stat? O istorie a Bisericii Ortodoxe Române, 1918-2023”
Autor – Oliver Schmitt (istoric austriac)

Titlul cărții e transparent și spune totul. Nu doar tot ce ar vrea autorul, ci inclusiv ceea ce nu vrea: volumul e un rechizitoriu sumar construit de un „procuror” al cărui scop aprioric, exclusiv și impur este condamnarea, nu elucidarea.

Din acest motiv cartea nu poate prezenta o istorie obiectivă a BOR în perioada menționată, ci doar un colaj de informații decupate din anumite documente, acuzații și judecăți morale care, în prezența obiectivității, s-ar fi oprit onest la persoane real vinovate de compromisuri, analizându-le situația în context, și nu s-ar fi extins prin nedreaptă, absurdă generalizare la nivelul unei întregi instituții compuse din oameni cu scăderi, merite, culpe și responsabilități profund diferite. Oameni, nu îngeri.

Istoria unei Biserici dintr-o țară în care nu ai trăit, ca și o istorie a totalitarismului despre care doar ai auzit și citit, nu poate fi descifrată, înțeleasă și scrisă obiectiv doar în urma lecturării unor fragmente subiectiv alese din lunga și întortocheata frază a realei istorii pe care vrei să o descrii și să o publici cu orice preț și scop perfid.

Generalizarea rămâne mereu un „păcat” strigător la cerul logicii, o siluire a acesteia, iar inculparea in corpore prin generalizare a unei instituții fundamentale a unui popor este doar o ieftină și dezonorantă manipulare.

Cu adevărat onest intelectual și moral ar fi sunat un titlu care să indice istoria critică a unei perioade în care unele (!) persoane au făcut compromisuri imposibil de scuzat, nu un titlu ticluit ideologic care include denigrator o întreagă instituție din care fac parte în mod covârșitor, ca pretutindeni, oameni obișnuiți și cuminți ce au trăit și trăiesc mereu departe de complicitatea cu politicul totalitar sau doar cinic și vulgar.

Oare tot colaboratori ai regimurilor de sinistră amintire au fost și miile de clerici ortodocși arestați, mutilați și decimați în închisori?

Tot colaboratori au fost 99% dintre slujitorii Bisericii care erau defăimați public ca retrograzi, suspecți sau ostili „orânduirii socialiste”?

Oare supraviețuitorii închisorilor comuniste, clerici sau nu, au invocat altceva decât credința în Dumnezeu care i-a sprijinit la granița dintre viață și moarte când erau torturați de ideologii criminali, ai căror urmași scuipă azi, în varianta totalitarismului soft, pe istoria unei întregi Biserici în absența căreia nu putem vorbi despre cultura și spiritualitatea românească?

Există oare în istoria recentă a umanității popoare și instituții întregi care s-au ridicat ca unul împotriva totalitarismelor moderne și au luptat până la dispariție?

În încleștarea cu orice formă de demonism politic criminal idealul este oare extincția totală?

Cu ce drept omenesc poți reproșa cuiva, oricui, absența curajului de a fi (fost) martir, tu situându-te la antipodul oricărei forme de martiraj?

Frica omenească, desigur, nu trebuie confundată cu zelotismul colaborării cinice cu diavolul, ceea ce nimeni cu simțul realității nu face.

Neliniștitoarea, primejdioasa apropiere de Putere a Bisericii (context în care apare riscul real al instrumentalizării și manipulării acesteia) a debutat încă din secolul IV, după Constantin cel Mare, și este perfect valabilă în TOATE confesiunile creștine din cauza caracterului inevitabil instituțional al acestora.

Oare cu ce autoritate morală lapidează exclusiv Biserica Ortodoxă Română cineva vizibil aliniat ideologic sau cineva declarat anticlerical și cu fobie la noțiunea de Biserică?

Răspunsurile care contează vor crește de la sine, întrucât adevărul nu poate fi permanent trucat și nici definitiv îngropat.

Dumnezeu chiar există, Hristos este Fiul Său și El a întemeiat Biserica Sa ca spațiu al îndreptării și vindecării noastre morale, nu ca utopică oază a purității absolute și colective.

Dumnezeu nu ne ispitește. Nici măcar cu puritatea. Nu El face asta, ci diavolul ideologiei din ce în ce mai intens prezent în istorie.

Adevărul nu este o minciună albă atribuită recent și inept lui Iisus, ci o Persoană vie care iubește, eliberează, iartă, mântuiește.

Abia când înțelegi asta poți ieși din ridicolul judecării creștinismului și Bisericii exclusiv cu instrumentar filozofic, ideologic sau contabil editorial.

Despre calendare şi patimi

 Hristos a înviat!

 

     În confuzia contemporană şi aşa agitată de relativism anticreştin şi, din păcate, uneori de reacţii venite din partea aşa-zis creştină vecine cu isteria, o nouă polemică face valuri. Şi cum controversele legate de calendar, date, eventuale schimbări, nu sunt deloc noi şi se ştie că răscolesc patimi, altele decât cele binecuvântate suferite de Mântuitorul nostru în calea Lui pământească, o primă observaţie ar fi că momentul ales pentru a lansa, pe un ton imperativ şi acuzator, discuţia în spaţiul public a fost cât se poate de nepotrivit. De parcă, indiferent de caracterul legitim sau nu al cerinţei, cei care vor să solicite schimbarea datei Paştelui au şi schimbat-o în propria conştiinţă, nemaiţinând seama de duhul care ar trebui să se coboare peste noi în Săptămâna Patimilor, pentru că ei ar fi trăit-o deja atunci când socotesc că se cuvine.

     Destul de repede au apărut şi replicile, unele echilibrate şi necăjite, altele la limita blestemului şi a anatemei, amestecând vechi frustrări politice cu dogme sau pseudo-dogme şi bătăi cu pumnul în piept. Şi astfel, discuţia începută oricum într-un moment nepotrivit (şi chiar, îndrăznesc să spun, în jurul unei probleme secundare în comparaţie cu alte sfâşieri contemporane) nu a făcut decât să creeze mai multă dezbinare şi posibilitatea pentru toate capetele încinse să-şi proclame micile fidelităţi atât de stângaci asimilate cu adevărul sau chiar.... Adevărul.

     Discuţia legată strict de problema calendarului este legitimă. Şi, cum am mai spus, nu este nouă. Deşi vorbim despre un instrument de măsurare a timpului – deci un mijloc de cunoaştere lumească, exterioară – prin legătura pe care o are cu prăznuirile din istoria mântuirii, generează pasiuni şi chiar schisme dureroase şi greu de reparat. Fără a intra în detaliile problemei, este suficient să spunem că trecerea la stilul nou – “îndreptarea” calendarului, cum este numită în mediile bisericeşti – s-a făcut într-o parte a lumii ortodoxe în 1923, cu aprobarea tuturor sau a celor mai multe Biserici ortodoxe autocefale, locale, etc. Din motive ce ţin de organizarea internă sau de reacţiile mai vehemente sau mai puţin vehemente ale populaţiilor, nu toate au şi adoptat modificarea, însă nu au contestat-o şi au păstrat comuniunea cu cele trecute la calendarul nou, respingându-i pe aşa-numiţii stilişti care s-au rupt de ei. (Exemplu: Sfântul Munte Athos, care încă foloseşte calendarul vechi, este în comuniune cu Biserica Ortodoxă Română, care îl foloseşte pe cel nou, nu cu diferitele grupări schismatice de “vechi-calendarişti”). Tot printr-un acord la care au subscris cei mai mulţi reprezentanţi ai Bisericilor ortodoxe autocefale, locale, etc., s-a stabilit că, pentru ca toate Bisericile ortodoxe să aibă principala sărbătoare creştină, Paştele (şi, implicit, pe celelalte, cu dată mobilă), în acelaşi timp, calculul pentru acesta se va face după stilul vechi.

     Trebuie spus că au existat voci care s-au împotrivit schimbării calendarului, unele ale unor oameni de vază ai acelor vremuri. De ele se prevalează astăzi unii dintre cei care se situează de partea unui tip militant de Ortodoxie, mai potrivit arenei politice. Însă, până la urmă, indiferent ce au spus unul sau altul, indiferent de calitatea lor morală, intelectuală sau duhovnicească, nu o opinie are întâietate în Ortodoxie, ci rânduiala adoptată în cele din urmă de Biserică. Nu există om infailibil (acesta este un sindrom foarte… catolic) în afară de Dumnezeu-Omul, Hristos, şi de Biserica Lui. Sau, ca să ne referim la speţa de faţă, faptul că Mircea Vulcănescu sau Nae Ionescu s-au împotrivit schimbării calendarului nu o face pe aceasta dubioasă. (În treacăt fie spus, cei doi, admirabile figuri ale unei intelectualităţi creştine, nu erau teologi în sensul propriu al cuvântului. Părintele Cleopa Ilie cu siguranţă a fost – nu teolog academic, ci om al rugăciunii, după definiţia filocalică – iar părerea lui despre îndreptarea calendarului este lipsită de echivoc, precum se poate citi aici: https://cleopasihastria.wordpress.com/2007/09/20/despre-calendar/ ).

     Până aici lucrurile par în mare măsură lămurite. Ce este clar este că funcţionăm parţial cu un calendar actualizat, parţial pe cel vechi; că o facem din iconomie, pentru a fi în anumite momente în celebrare alături de toată Ortodoxia; că acest lucru creează anumite inconveniente (care însă nu au împiedicat pe nimeni să se mântuiască şi să se sfinţească) şi că, de aceea, cel puţin la nivel teoretic, lucrurile pot fi discutate fără a leza credinţa. Mai mult decât atât, faptul că există comunităţi ortodoxe care sărbătoresc Paştele după calendarul nou fără ca acest lucru să ducă la ruperea de celelalte aduce noi nuanţe. De aici încolo însă, par să înceapă smintelile.

     Domnul Adrian Papahagi, care a lansat discuţia, spune că trebuie să serbăm Paştele alături de ceilalţi creştini (adică de catolici şi de protestanţii “clasici”) şi că “bulgarii, grecii şi ceilalţi” “n-au decât să ne urmeze exemplul dacă vor comuniune”. Cu alte cuvinte, ar trebui să ne despărţim de comunităţi mari care mărturisesc aceeaşi credinţă cu noi de dragul unei presupuse împreună-celebrări a Paştelui cu “fraţii noştri” rupţi din trupul Ortodoxiei şi tot mai îndepărtaţi de credinţa noastră. Iată un “ecumenism” găunos şi relativist, o amalgamare prin sfâşiere din care, mărturisesc, nu înţeleg mai nimic. În aceeaşi direcţie zis ecumenistă – care amestecă politică şi teologie, Ortodoxie latină şi “sfinţi” pe care Biserica Ortodoxă nu i-a recunoscut niciodată –, domnul Papahagi este secondat de domnul Teodor Baconschi, care ne vorbeşte despre universalitatea mesajului Evangheliei în baza căreia, scrie domnia sa, ar trebui să serbăm şi Paştele alături de catolici şi protestanţi, pentru a ne reconfirma vocaţia de creştini universali. Întrebarea care se pune este: despre ce comuniune sau despre ce universalitate vorbim aici? Cum ar putea o dată calendaristică să refacă o unitate spulberată prin poziţii făţiş eretice (nu are rost să ne ascundem după termeni diplomatici), ca aşa-zisa purcedere a Duhului Sfânt din Fiul sau infailibilitatea papală? Prin negarea preoţiei harice, lipsa de cinstire a Maicii Domnului şi, în general printr-o formă continuă şi susţinută de iconoclasm, comune formelor de protestantism clasic? Cum crede domnul Baconschi – care, atenţie, are studii teologice! – că îi va apropia o dată calendaristică pe ortodocşi de catolicii a căror teologie a diluat până aproape de desfiinţare postul şi a căror trăire, pentru a nu mai lungi vorba, este atât de diferită de cea a creştinismului primar încât, după observaţia unuia dintre marii sfinţi ai contemporaneităţii, Cuviosul Sofronie, ucenicul Sfântului Siluan Athonitul, ortodocşii şi catolicii au început să se deosebească până şi din punctul de vedere al înfăţişării fizice? Cu protestanţii care nici nu mai mărturisesc Crezul, ci tot felul de forme mai mult sau mai puţin “adaptate”? Schimbăm data Paştelui şi suntem mai apropiaţi? Serbăm împreună Pogorârea Sfântului Duh, deşi Înseşi Persoanele Sfintei Treimi sunt acoperite de o confuzie duhovnicească printr-o teologie care pune esenţa deasupra persoanei (este una dintre cauzele şi în acelaşi timp consecinţele dogmei “Filioque”)?

     Cred că întrebările de mai sus sunt legitime. La fel cum cred că izbucnirile de furie care amestecă – exact ca şi cei cărora pretind că li se opun – teologia cu politica nu fac nimic pentru a limpezi lucrurile. Una este a vedea aspectele profund îndoielnice ale unei poziţii, alta a desfiinţa prin invective o discuţie în sine care are, după cum am spus, temeiurile ei. Înalt Prea Sfinţitul Andrei a încercat să lămurească însăşi întrebarea legată de Sfânta Lumină de la Ierusalim, devenită în discursul unora principalul pilon al credinţei noastre, temelia adevărului în funcţie de care se defineşte ortodoxia sau eterodoxia cuiva. Ierarhul de la Cluj a spus că odată cu schimbarea calendarului s-ar schimba probabil şi data manifestării minunii. Iar acest lucru se poate sprijini pe alte minuni (vezi şerpii din Kefalonia). “Anatema!” au strigat vocile unui tradiţionalism găunos, pentru care însăşi contestarea caracterului ştiinţific al calendarului – formulată, de pildă, de domnul Vasile Bănescu, purtător de cuvânt al Patriarhiei – are miros de erezie. Problema este că aceste critici virulente vin adesea, cum spuneam, din frustrări politice (ce caută într-o discuţie despre credinţă, dogmă, închinare, menţiunea obsesivă a asocierii unora sau altora cu “Petrov”?) şi sunt formulate uneori de persoane a căror cultură teologică ridică multe semne de întrebare.

     Aşa se face că, în stilul nevredniciei noastre tot mai vizibile în ultima vreme, o discuţie lansată la momentul nepotrivit şi cu baze îndoielnice, ca să folosesc un eufemism, dar care în sine este legitimă şi ar trebui purtată cu argumente teologice şi istorice, s-a transformat rapid într-o bălăcăreală publică legată de Putin şi Soros, de Ucraina şi Băsescu şi, evident, de Covid.

     Domnul Baconschi se plânge de un anti-occidentalism filetist. Desigur, există aşa ceva. Dar “uită” să menţioneze, altfel decât în treacăt şi ca pe un lucru până la urmă nesemnificativ, criza profundă a unei lumi occidentale care lucrează asiduu la desfiinţarea valorilor pe care s-a construit. (Poate că ar trebui, înainte să ne ridice în slăvi calea Occidentului, să arunce o privire la poziţia Poloniei faţă de deriva ideologică la care asistăm – cu atât mai mult cu cât acolo sunt fraţi catolici dintre cei cu care îşi doreşte atât de mult comuniunea.)  Contestatarii vocali ai oricărei discuţii (pentru că există şi voci coerente şi de bun-simţ care s-au opus “reformatorilor”, dar sunt ale unor oameni care nu ştiu să… ţipe) se plâng de idolatrizarea Occidentului şi au dreptate. Dar “uită” la rândul lor să spună că naţionalismul dus la idolatrie sau cochetăria cu ideologia dughinistă nu au nicio legătură cu soluţia ortodoxă. În partea cealaltă, domnul Baconschi duce discuţia în ridicol. Acum ceva timp, a avut loc un act cultural şi teologic extraordinar: apariţia în condiţii bibliofile a unei ediţii bilingve a Noului Testament, în greacă şi română, tipărită la mănăstirea athonită Vatopedu şi tradusă de un grup coordonat de părintele-profesor Constantin Coman. Domnul Baconschi a pomenit de ea, concluzionând că este foarte importantă pentru că e făcută cu teologii greci, deci ne apropie de NATO şi UE şi ne ţine departe de ruşi. Credeţi că glumesc? Convingeţi-vă singuri: https://www.libertatea.ro/opinii/un-eveniment-cultural-si-spiritual-editia-bilingva-a-noului-testament-de-la-vatoped-4419115 . Acelaşi gânditor – care, repet, are studii teologice, deci nu poate fi bănuit că nu ar sesiza unele nuanţe –, afirmă în recenta dispută: Cu toate astea, mergem cu rușii - și calendarul lor iulian, neîndreptat. Adică taman cu cei care au sabotat unitatea panortodoxă atât prin războiul inter-ortodox din Ucraina, cât și prin neparticiparea arogantă la Sinodul din Creta. Aici aveam de-a face de-a dreptul cu o fraudă morală şi intelectuală. Celebrarea Sfintelor Paşti în funcţie de calendarul vechi nu înseamnă că “mergem cu ruşii”, de vreme ce şi alte Biserici încă îl păstrează. Printre ele şi Sfântul Munte, acela despre care se afirma că ne apropie de UE şi NATO… În plus, Biserica Ortodoxă Rusă nu înseamnă nici Putin, nici patriarhul Kiril, nici invazia din Ucraina. Suntem în comuniune cu ruşii ortodocşi, fără a-l susţine câtuşi de puţin pe Putin. În schimb îi avem ca repere pe stareţii de la Optina, pe Sfânta Matrona din Moscova sau pe Sfântul Siluan Athonitul. Ar trebui să renunţăm la ei ca să nu cumva să ne trădăm vocaţia de punte?

     Toate acestea sunt ridicole şi, în fond, secundare. Nu trebuie să ne smintim. Până la urmă, în istoria Bisericii au mai existat controverse şi multe dintre ele au fost însoţite de aceleaşi patimi. Poate că, în fond, singura lecţie care se cuvine învăţată de pe urma acestei penibile furtuni este să ne întoarcem cât mai mult ochii de la deşertăciuni smintitoare – nu neapărat retrăgându-ne în mănăstire, ci, chiar rămaşi în lume, aplecându-ne personal şi comunitar prin mărturisire de credinţă ortodoxă spre lăuntrul nostru cel mai adânc, unde ne aşteaptă tăcut Hristos Cel Înviat.

     Luminează-te, luminează-te, Noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a răsărit. Saltă acum şi te bucură, Sioane, iar tu, Curată Născătoare de Dumnezeu, veseleşte-te întru învierea Celui născut al tău!

 

Oportunităţi ratate şi soluţii ignorate în războiul ruso-ucrainean. Guest post: Marian Serafim (jurist, Bruxelles)

 

Câteva cuvinte despre Rusia și Ucraina care nu vor folosi la nimic.

Mai întâi, trebuie să putem face diferența între explicare și justificare. Înțelegerea unei situații trebuie să fie cât se poate de neutră și să premeargă oricărei concluzii. O situație ce e imposibil de justificat din punct de vedere moral, așa cum este invazia Ucrainei, este în același timp ușor de explicat din perspectiva evoluțiilor din ultimii ani.

E extrem de grav că un stat atacă alt stat în Europa. Nu, nu este deloc prima dată de la al Doilea Război Mondial încoace. În același timp, actualul atac rusesc era perfect predictibil. Putin este corupt, rău, lipsit de scrupule, dar extrem de calculat atunci când e vorba de acțiuni politice, pentru că viața ta depinde de asta atunci când ești în vârful unei structuri de putere dincolo de alt control decât cel al superiorității brute asupra celorlalți. E greșit a privi acțiunile lui prin prisma vreunei nebunii. Este bolnav de putere – toți liderii sunt, sigur, cu boala în diverse stadii de gravitate – dar acționează calculat. Fiind calculat, el este previzibil.

Da, Putin a mers cu atacul dincolo de ce se aștepta inițial toată lumea occidentală să se întâmple – cel mai probabil mizând chiar pe efectul surpriză. Atenție, toți știau de această mișcare (nu și de amploarea ei exactă) a Rusiei și, deși ar fi avut mai multe mijloace de a veni în întâmpinarea măcar a unei părți din preocupările Rusiei, au preferat să lase această a doua invazie a Ucrainei să se întâmple. De ce? Pentru că Ucrainei întregi sub influența Rusiei i-a fost preferată o Ucraină fărâmițată cu o parte sub influență occidentală, prețul fiind ruperea teritoriilor de către Rusia, a cărei reacție se vedea venind de 15 ani, știindu-se că Ucraina este linia roșie defensivă pentru Rusia, motiv pentru care Putin a și făcut special un drum în 2008 la București la summit-ul NATO pentru a o spune cu subiect și predicat (la fel pentru Georgia). Nu vorbim despre cinismul doctrinei Noii Rusii, ci despre o serie de evenimente ușor de anticipat. Putin la început a dorit să fie tratat ca egal. În loc de a se fi dat bani numai pe resursele rusești, mai bine s-ar fi investit în această relație cu mai multă inteligență. Nu numai că Putin s-a identificat treptat, în competiția cu Vestul și în cea internă, cu un nou țar sau lider autoritar, dar și în politica externă a fost încurajat să ocupe acea poziție. Un fel de self-fulfilling prophecy de ambele părți.

Care ar fi fost variantele? Se știau îngrijorările Rusiei: aderarea Ucrainei la NATO (apogeul extinderii), absența unor garanții de securitate din partea SUA/NATO în Europa. Soluția: susținerea unui guvern ceva mai diplomat la Kiev în privința apropierii de Vest, plus pornirea unor negocieri care să arate Rusiei că e înțeleasă îngrijorarea ei privind securitatea în condițiile avansării NATO, negocieri ce puteau să dureze și 20 de ani, perioadă în care lucrurile să se așeze, să slăbești dependența maladivă a unor europeni de Rusia și să găsești instrumentele cele mai potrivite de sporire a încrederii. S-a preferat sfidarea, marginalizarea rușilor, pregătirea armatei ucrainene de către mercenari americani etc. Dacă bagi bățul prin gard trebuie să te și pregătești de eventualitatea de a fi capsat. O cacealma forțată până acolo unde ea a devenit evidentă pentru adversar, care a umflat potul, știind că nimeni nu va risca un război mondial pentru apărarea Ucrainei. O mare imprudență, cinism față de ucraineni și o greșeală politică de partea Vestului – dacă rezultatul nu este cumva unul dorit, căci acceptat este.

Din fericire, Rusia nu mai are colții de altădată, dar un animal slăbit e de multe ori mai periculos. Cert este că Rusia nu a dorit distrugerea Ucrainei și iarăși este cert că Rusia nu are puterea și nici dorința de a ocupa întreaga Ucraină și a o controla, cu atât mai puțin să amenințe cu adevărat țările din jur. Singurul element surprinzător, avansarea spre Kiev, are trei posibile explicații: forțarea căderii guvernului, adăugarea unui element în plus de negociere sau distragerea atenției de la acțiunile din est și sud, unde se află adevăratul interes strategic – unirea Rusiei cu Crimeea (deja, se pare, realizată) și a Crimeei cu Transnistria pe țărmul Mării Negre. Asta nu înseamnă că situația Kievului nu se poate înrăutăți. De negocieri va depinde soarta viitoare a Kievului și pe unde se va trasa granița între Ucraina occidentală și cea rusească, frontieră deja practic imposibil de evitat. Cert este că fără un război NATO-Rusia (deci mondial, deci ultimul lucru dorit de oricine de pe pământ) ceea ce e acum ocupat de Rusia în sud și est nu va mai reintra în componența Ucrainei ca stat unitar (de fapt, nu mai poate fi vorba de Ucraina ca stat unitar) – din fericire, toți par să excludă varianta confruntării NATO-Rusia, așa cum se și anticipa, ceea ce exclude și pericolul nuclear. Dacă ne uităm la declarațiile mai multor înalți reprezentanți politici și militari, va urma o nouă împărțire a Europei de o parte și de alta a unei noi cortine de fier. Aceasta va veni cu costuri foarte serioase nu numai pentru ruși – de fapt, mai obișnuiți cu lipsurile și capabili să se întoarcă spre China – ci și pentru Europa occidentală, ce va plăti mult mai scump gazul și produsele agroalimentare. Mai mult, logica excepționalismului woke și regimul neomarxist corporatist neoliberal de control și supraveghere testat cu ocazia pandemiei nu doar că va adăuga Rusia (alături de a sa Ortodoxie?) pe lista cancel culture (deja vedem asta), dar va face ca viața la vestul cortinei să fie poate la fel de constrângătoare ca cea de la estul ei. Societate anti-creștină metaversată versus autoritarism și sărăcie – nimeni nu câștigă de aici în afară de miliardarii lipsiți de scrupule, potentați cu vise mesianice de o parte și mafioți de cealaltă.

Dacă ultima parte e o speculație, ce rămâne sigur e că, o dată ce Rusia a intrat în Ucraina, nu va mai ieși, iar eforturile Occidentului de a trimite armament și de a impune sancțiuni Rusiei nu fac decât să hrănească animalul războiului, să-i arunce ucraineni într-o luptă pe care nu au cum s-o câștige și să mizeze pe o victorie prin obosirea adversarului, adică în timp și cu multe pierderi de vieți omenești. De aceea, trebuia evitată intrarea Rusiei în Ucraina, lucru perfect realizabil. De aceea, ce trebuie acum făcut e să forțezi Rusia să stea la masa negocierilor, dar iată că Vestul fuge de negocieri. Ar trebui să existe două obiective majore ale Vestului în înfruntarea cu Putin: primul și cel mai important – războiul să nu depășească granițele Ucrainei, pentru că automat ar deveni unul mondial; al doilea, să reducă la maximum numărul de victime din Ucraina. Primul e sabotat (indirect) prin răspândirea panicii dar pare urmărit prin toate măsurile luate (deci propaganda e orientată spre identificarea unui adversar, nu spre un efort de război) și al doilea e sabotat prin alimentarea conflictului ruso-ucrainean cu arme și declarații. Având în vedere nivelul la care e încrederea reciprocă în acest moment, graba trebuie să fie în construirea de poduri, nu în înarmare, ce efectiv nu poate salva mai nimic acum. Prin dialog se evită escaladarea și butonul nuclear, nu răspândind panica prin același mecanism de manipulare a fricii folosit în pandemie. Continuitatea dintre cele două crize este prea evidentă pentru a nu se recunoaște noul model de conducere, în care populația nu mai are nimic de spus, i se varsă propagandă și frică pe gât până devine catatonică și societatea devine un tehnotarism, diverși experți, ba sanitari, ba militari, nealeși și în deplină impunitate, decizând soarta tuturor. Pare că, în final, toți actorii mari au cel puțin în parte ce și-au dorit – Rusia-cordon de securitate; SUA-marginalizarea Rusiei, o piață de desfacere pentru complexul militaro-industrial și controlul relației ruso-germane; Germania-păstrarea alimentării cu resurse; Franța-titlul de arbitru (dacă va exista o pace, va fi probabil sub egida lui Macron); și arhitecții noii lumi…o nouă lume. De suferit, suferă ucrainenii și, apoi, vecinii lor, inclusiv noi, care în loc să mergem spre unire ne trezim că avem o Transnistrie legată direct terestru de Rusia.

Probleme extrem de grave au mai fost în Europa – ocuparea Cehoslovaciei, Iugoslavia, ocuparea de către Turcia a Ciprului de Nord, deci teritoriul altui stat NATO etc. Ce e diferit acum este că se dorește folosirea acestui moment pentru instaurarea unei noi separații, a cărei linie corespunde maximului a ceea ce putea SUA atinge în termeni de influență în Europa fără a intra în război direct cu Rusia, deci o consfințire a unei victorii, în final. Care este o victorie a libertății, dar care și marchează probabil transformarea ei în altceva, într-un „lagăr al libertății” marcat de un soi de mccarthyism ce acum e deja propagat inclusiv în școli. Pentru că la pachet va veni ceea ce iarăși știm că va veni, la fel cum știam că va urma atacul în Ucraina: benzina va fi probabil 30 de euro în 15 ani, hrana va fi considerabil mai scumpă, puterea de cumpărare va scădea. Și vom da vina pe Rusia pentru toate acestea, la fel cum vom da pe ea vina pentru ceea ce ne facem singuri prin politicile „eco”: tranziția energetică ce ne va da inflația „verde” care va crește factura la energie a companiilor, va duce la prețuri exorbitante la pompă și pentru alimente, într-un moment în care gospodăriile se luptă din greu să-și păstreze puterea de cumpărare. Va urma pauperizarea, va fi adâncit controlul din pandemie, cu accese totalitare pe care încă nu suntem în stare să le anticipăm. Să nu uităm și că plandemia și Ucraina sunt, poate, repetiții pentru ce vor aduce ecologismul radical și ocuparea Taiwanului de către China. Nu văd cum UE și SUA vor putea aplica atunci același tratament Chinei cu ce aplică acum Rusiei.

Kennan, părintele politicii de „containment” față de URSS zicea în 1998 că extinderea NATO este începutul unui nou Război Rece și că rușii vor reacționa gradual din ce în ce mai agresiv. Acum asistăm la instalarea acestui nou război rece cu cortina trecând prin mijlocul Ucrainei. Da, am beneficiat din plin de această extindere și nu trebuie să fim cinici și să nu ne pese de Ucraina dacă noi suntem cu sacii în căruță (cel puțin aparent). Desigur că nu am vrut să interiorizăm declarații ca cea a lui Kennan, pentru că ne-am câștigat cu sânge dreptul de a alege. Dar lumea nu este un loc în care binele învinge, cu atât mai puțin lumea politică. Dacă istoria adevărată rămâne a celor care încearcă să înfrunte stricăciunea lumii, lume care este sub comanda știm noi cui, creându-și o familie și apărând ceea ce îi e sfânt, istoria din manuale e cea decisă de oameni mai mult sau mai puțin bolnavi de putere și nu putem schimba asta. De aceea, dacă pretenția alegerii alianțelor este una justificată, la fel de reală și încă și mai greu de ocolit este conjunctura internațională. Trebuie să fim conștienți de costurile unor acțiuni – pentru România și multe alte țări târgul a fost net câștigător, pentru Republica Moldova cam la mijloc și pentru Ucraina tinde să fie net în defavoarea ucrainenilor și apoi și a noastră. O ieșire de sub tutela unei puteri nu poate fi pașnică decât dacă puterea respectivă este în declin semnificativ, nu atunci când cucerește teritorii. Iar o prăbușire a Rusiei, dacă va avea loc, va fi cu foarte multă suferință. Oricum, speculațiile că mafia din jurul lui Putin îl va detrona din cauza sancțiunilor sunt ridicole - invazia nu este în primul rând acțiunea lui Putin, ci cea a unei puteri ce acționează pentru păstrarea influenței.

Nu cred că există riscul unei escaladări, dar este evident că, mai ales în condițiile în care miza a fost ridicată prin apropierea de Kiev, suntem în primul rând în mâinile lui Dumnezeu, de o parte fiind agresivitatea vechiului vecin și pe de cealaltă calculul destul de cinic al aliaților. Nu am reușit să ne apărăm interesul, nici măcar să-l prezentăm, de fapt. Să prevenim o atât de păguboasă politică în zonă cu consecințele pe care le vedem, măcar să fi încercat. Cel mai rău pentru noi este că o arhitectură de securitate se bazează pe o imagine proiectată a securității. Asigurările de securitate sunt mult mai importante în menținerea păcii decât în desfășurarea războiului. NATO vs Rusia e un stand-off în care cheia este amenințarea proiectată de potențialitatea de fiecare parte. În momentul în care cărțile încep să fie jucate, când se trag gloanțe, multe din aceste amenințări încep să apară în altă lumină, adevărata valoare este de cele mai multe ori sub cea licitată. Evitarea confruntării directe NATO-Rusia pentru o miză precum Ucraina riscă să fie un precedent chiar pentru un stat NATO – merită să faci război nuclear pentru o țară, chiar și membră NATO? Și așa Articolul 5 apare în altă lumină. Și din acest motiv ar fi trebuit evitată prin diplomație această invazie.

Scurtă divagație. Ceea ce este sfânt pe lumea asta este omul – nu prin ceea ce e el din punct de vedere material, trupesc, unde este asemenea animalelor, ci în primul rând prin ceea ce este el din punct de vedere spiritual. Orice deviere a acestui accent duce la înrobirea omului – fie că punem mai presus de om statul, colectivitatea, confortul, puterea etc. Rusia pune statul (mafiot), Vestul pune bunăstarea (evident, variantă infinit mai bună, dar tot insuficientă) și ambele pun puterea. În cazul Rusiei, e cea a lui Putin și a mafiei, în cazul Occidentului este cea a potentaților financiari, în ambele cazuri abuzul de putere nu poate exista decât atunci când acumularea ei este suficient de mare. O lume în care poporul încă își mai poate exercita influența asupra conducătorilor săi este o lume ce nu va merge la război pentru orgolii mărunte și stupide exacerbate de o putere supradimensionată, nu va privi războiul ca pe o simplă armă în slujba propriului egoism atât de gonflat încât nici măcar distrugerea lumii nu mai pare un mijloc prea mare pentru afirmarea lui.

După cum spunea acolitul unuia dintre dictatorii care au însângerat veacul al XX-lea: “Sigur că oamenii nu vor război. Dar, până la urmă, conducătorii ţării hotărăsc politica şi este mereu simplu să-i tragi pe oameni după tine, indiferent că este vorba despre o democraţie, o dictatură fascistă sau un parlament sau o dictatură comunistă. Cu sau fără vot, oamenii pot fi supuşi mereu comenzii conducătorilor. Este uşor. Tot ce trebuie să faci este să le pui că sunt atacaţi şi să-i denunţi pe pacifişti de lipsă de patriotism şi pentru că ar expune ţara unui pericol mai mare.” (Hermann Goering)

 

Trutin

        Războiul ca imagine a ratării. Eșec existențial, risipirea iluziei unei păci exterioare măcinate pe dinăuntru de lepra unei civilizații prăbușite. Monahul basarabean Savatie Baștovoi spunea la un moment dat că în creștin coexistă și se luptă până la sfârșitul vieții omul vechi – corupt, pătimaș, rob al păcatului – cu cel nou, eliberat în Hristos. Într-o anumită măsură, cred că această luptă se poate observa și la nivelul familiilor, comunităților, neamurilor. Și, în acest moment al istoriei, Putin a ales să pună Rusia sub semnul omului vechi. La nivel profund, acest război este unul dintre cele mai mari eșecuri ale Rusiei, indiferent de deznodământul de pe câmpul de luptă.

 

     Pe de altă parte, opoziția lumii occidentale seamănă tot mai mult cu o cetate clădită pe nisip. Dezrădăcinarea practicată sistematic de decenii, îmbinare de relativizare a valorilor, ofensivă ideologică împotriva tradițiilor unificatoare, îndeosebi a creștinismului, laxism moral transformat în ridicarea, întâi a slăbiciunilor, apoi a imoralității celei mai deșănțate la rang de virtute au transformat cultura noastră în vorbă goală. De aceea reacțiile de astăzi, la o primă vedere foarte vehemente, sunt semnul unei confuzii vecine cu debandada.

     Agresiunea lui Putin este un eșec tocmai pentru că Rusia ar fi avut, în alte condiții, șansa de a fi unul dintre principalii actori ai redresării Europei. Pentru că Rusia face parte fără îndoială din cultura europeană. O vizită la Ermitaj sau la galeria moscovită Tretiakovskaia, o privire aruncată marii literaturi ruse, inevitabilă atunci când vorbim despre cultura europeană a ultimelor secole, amintirea unui Paris muzical subjugat de Stravinski sau de coregrafiile lui Diaghilev, cuvântul profetic al lui Soljenițân (în fața căruia marii lui adversari europeni, aserviți, de altfel, Moscovei staliniste, ca Jean-Paul Sartre, par niște pigmei triști), iată doar câteva semne ale prezenței de netăgăduit a Rusiei în Europa spiritului. Eforturile adesea excesive ale lui Petru cel Mare de a sincroniza Rusia cu civilizația occidentală au condus la o însușire desăvârșită a formelor acesteia (este suficient să vezi catedrala Sfântul Isaac din Sankt Petersburg, cu nimic mai prejos în măreție și strălucire arhitecturală decât orice mare clădire de acest fel din Occident) și au dus în același timp la o îndepărtare de rădăcinile spirituale ale Rusiei profunde. Viața mănăstirească, după cum ne spun scrierile de căpătâi ale Ortodoxiei ruse, cunoscuse o răcire, o cădere în formalism și cultivarea aproape exclusivă a virtuților exterioare. Renașterea a venit prin ucenicii Sfântului Paisie cel Mare de la Neamț, monah de origine ucraineană stabilit în Moldova după o ucenicie la Muntele Athos. Unii dintre cei care au învățat de la el „meșteșugul mântuirii” au plecat în Rusia, unde au revigorat viața duhovnicească, tradiția neîntreruptă de stareți de la mănăstirea Optina fiind unul dintre exemplele cele mai strălucite. Ortodoxia renăscută nu a luptat împotriva formelor culturale noi decât în măsura în care deveneau excesive, ci, așa cum a făcut totdeauna „aluatul creștin”, a știut să îmbrace și în noile forme de expresie adevărul veșnic. Persecutați cu sălbăticie de comuniști, cu o Biserică dezbinată timp de decenii, creștinii ruși au menținut în conștiința neamului lor o învățătură despre Hristos necontaminată de rătăcirile tot mai insistente în lume. Ca toate popoarele contemporane, rușii sunt măcinați de vicii și rătăciri, însă fermentul creștin îi face să nu-și uite cu totul rădăcinile. Rusia nu s-a lepădat cu totul de unul dintre elementele constitutive ale culturii europene, de pilonul care ar mai putea să o țină în picioare. Și cu acest ferment ar fi putut să fie în avangarda redresării unei lumi europene care seamănă tot mai mult cu Roma lui Nero și Caligula și cu Babilonul. Însă în locul Sfinților Serafim de Sarov sau Teofan Zăvorâtul, al acestor minunate exemple contemporane de umanitate plenară care sunt Sfinții Siluan Athonitul și Sofronie Saharov, în locul unei Rusii fără îndoială puternice și libere, dar izvor de mântuire pentru alte popoare, pe care o visa Soljenițân, Putin a ales să urmeze exemplul și calea lui Iosif Visarionovici Djugașvili, mai cunoscut omenirii pe care a batjocorit-o timp de decenii sub numele de Stalin.

 

*

 

     Ucrainenii și rușii sunt, fără îndoială, legați prin sânge, cultură și istorie. Există aici două puncte de vedere, ambele cu argumente valide: că ar fi două popoare gemene, așa cum le numește un recent studiu realizat în Franța, sau că ar fi două ramuri ale aceluiași popor. În tot cazul, de-a lungul unei istorii zbuciumate, au mers aproape mereu alături, cu delimitări adesea fluide. Într-un context firesc – dar ce este firesc în mersul strâmb al omenirii? – ar fi rămas probabil împreună până la capăt. Unul dintre momentele definitorii ale unei rupturi care astăzi cunoaște probabil apogeul a fost Marea Foamente din anii 1932-1933. În 1929, Stalin începuse procesul numit colectivizare, adică desființarea proprietății private în zonele rurale, confiscarea pământurilor și a animalelor de la un anumit număr în sus și trecerea lor în proprietatea „poporului”, în fapt a statului comunist, în vederea administrării centralizate. Nu vom insista asupra dezastrului economic produs de această măsură (pe care au cunoscut-o ulterior toate țările comuniste – în România unul dintre cei mai aprigi executanți, care nu a ezitat să tragă personal cu pistolul în țăranii care se opuneau, avea să fie un tânăr cvasi-analfabet promovat general de comuniștii instalați la putere de Armata Roșie, pe numele lui Nicolae Ceaușescu). Cert este că a cunoscut peste tot opoziția țăranilor, ducând la deportări atât între cei mai înstăriți, vânați cu predilecție de comuniști, numiți în Uniunea Sovietică „kulaci” (la noi, mai târziu, chiaburi), cât și a celor mai săraci, care se împotriveau confiscării peticului lor de pământ. Persecuția comunistă a atins un apogeu al cruzimii în Ucraina, unde refuzul colectivizării a fost deosebit de pronunțat, iar măsurile de represiune luate de Stalin pe fondul unei crize deja existente au dus la confiscarea întregului avut al țăranilor, la interdicția de a părăsi teritoriul Ucrainei pentru a-și procura hrană, la execuții și mai ales la o criză alimentară în urma căreia au murit cel puțin cinci milioane de oameni, printre care nenumărați copii. Marea Foamete, „Holodomor”, una dintre cele mai cumplite crime săvârșite în secolul al XX-lea, a dus la un resentiment mocnit al multor ucraineni față de puterea centrală, față de Moscova. Una dintre cele mai evidente manifestări ale acestuia a fost că în multe zone din Ucraina, în timpul operațiunilor ofensive ale Germaniei naziste, cei din trupele Wehrmachtului au fost primiți cu brațele deschise, ca eliberatori.

     Stalin a murit, istoria a mers mai departe cum știm, colosul cu picioare de lut numit URSS a căzut în cele din urmă, cum era firesc, iar Ucraina a devenit stat independent. În ciuda unui naționalism ucrainean născând și uneori artificial (subtitrarea filmelor rusești în limba ucraineană este parte a acestui exercițiu, în mare parte de imagine, în condițiile în care mai toți ucrainenii vorbeau rusă, nu însă și... ucraineană), acesta s-a manifestat mai ales împotriva altor națiuni de pe teritoriul noului stat (românii au avut aici de suferit mai mult decât alții), relația cu Federația Rusă rămânând cât se poate de cordială. (În 2004, la unele puncte de frontieră terestră, vameșii ruși se aflau la zeci de kilometri de omologii lor ucraineni, tocmai pentru că relațiile erau atât de bune încât nu era nevoie de o delimitare strictă atunci când se efectuau controalele). Jocurile geopolitice, dublate de o corupție catastrofală, au făcut să se ajungă la o confruntare pe plan local între marionetele Moscovei și oamenii politici (de multe ori la fel de corupți) sprijiniți de Occident. Restul se cunoaște. Și este evident că în aceste confruntări politice nu există bine și rău la nivel absolut. De aici până la amenințări, bombe, sânge și cotropire, distanța este însă mare. Atât de mare încât războiul declanșat de Putin îi dezbină mai tare pe ruși de ucraineni (încă apropiați, chiar cu sentimente frățești, la nivelul omului de rând) și oferă legitimitate incontestabilă lucrului pe care autocratul de la Kremlin îl contestă fățiș zilele acestea, anume statalității Ucrainei. În numele unei proclamate frății, Putin își măcelărește frații...

 

*

 

     Răspunsul Occidentului este foarte vehement retoric, deși șovăielnic când vine vorba despre practică. În cele din urmă însă, sancțiunile economice capătă un avânt fără precedent și se speră că efectele vor fi rapide. Într-adevăr, este una dintre puținele noastre speranțe. Pentru că pe termen lung, lucrurile riscă să capete o întorsătură dramatică, dat fiind că, la nivel mare, confruntarea este între un irațional total scăpat de sub control și o civilizație debilă. Prima temere este că psihologia tiranului rus nu are nicio legătură cu ceea ce suntem obișnuiți să vedem în alte cazuri. Stalin, despre care am făcut mai devreme vorbire, nu avea nici urmă de compasiune pentru cei peste care stăpânea. Suferința lui nu-i provoca nicio emoție, nicio mustrare de conștiință. În al Doilea Război Mondial, atât în perioada cât a fost aliat cu Hitler (când a invadat Finlanda), cât și după ce au devenit adversari, Stalin și-a ucis ofițerii și soldații cu o frenezie aproape egală cu a celor împotriva cărora luptau. Soldatul sovietic nu avea voie să se retragă, iar dacă scăpa din lupte crâncene, era acuzat de trădare și condamnat. Bătălia pentru Harkov (iată, iarăși Ucraina) este unul dintre cele mai semnificative evenimente de acest fel. Soldații Armatei Roșii erau uciși când înaintau de dușmanii din Wehrmacht, iar când încercau să se retragă îi așteptau plutoanele de execuție ale patriei. În cele din urmă germanii au fost obligați să se retragă, însă trupele sovietice au suferit pierderi catastrofale. Lui Stalin nu i-ar fi păsat nici dacă ar fi fost decimate complet, atâta timp cât obiectivul pe termen scurt era împlinit. De altfel, după război, o mulțime de prizonieri sovietici eliberați au luat direct drumurile Gulagului.

      Nici Putin nu pare mai interesat de dorințele și suferința propriului popor. Pe de altă parte, sancțiunile economice se pot dovedi eficiente, însă, pe termen mediu, este evident că de pe urma lor va suferi și Occidentul. Este suficient să ne gândim la dependența de petrolul și gazul rusesc a Germaniei, rod al unei politici iresponsabile duse de decenii bune și care pune în situație de risc întregul continent european. Deocamdată reacția populației este covârșitoare și unanimă – și este firesc să fie așa. Doar că dacă omul obișnuit din Occident va vedea că i se cer sacrificii, că pentru a-l opri pe invadatorul din Răsărit trebuie să sufere un pic, entuziasmul ar putea să i se șubrezească serios. Iar acesta este rezultatul direct al subminării valorilor europene la care asistăm de atâta vreme. Omul este dispus să sufere pentru credința lui, pentru convingeri, pentru ce socotește a fi mai bun și dincolo de confortul imediat. Pentru credința strămoșilor, pentru bucata lui de pământ. Toate acestea au fost evacuate din conștiința Occidentului, prin haos cultural și decrete politice venite de sus. Credință nu mai avem, pentru că, nu-i așa, suntem multiculturali și totul este relativ. În patrie nu mai credem, este un concept desuet și opresiv. „Nu există o cultură franceză”, decreta acum câțiva ani președintele francez Emmanuel Macron. Și atunci, pentru ce să suferi? Pentru pseudo-valorile unei lumi care a decretat cultul confortului și generalizarea desfrâului? Șeful serviciilor secrete britanice a scris acum câteva zile pe Twitter că ce ne deosebește cel mai tare de Putin sunt „drepturile LGBT”. Iată care ar fi, după unii, fundamentul libertății noastre europene. Vă închipuiți însă populația dispusă să sufere ca să ne putem împreuna în toate felurile imaginabile cu aprobare (și sprijin) de la stat? Credeți că lumea căzută în admirația unei biete fetițe chiulangioaice și purtate ca o relicvă prin toată lumea ar fi dispusă să rabde de foame pentru „lupta” ei cu schimbările climatice? Sau vă gândiți că merită să mori pentru a putea să ucizi în continuare zeci de milioane de copii nenăscuți? Dinspre Răsărit se ridică umbra unui tiran brutal, venit din negura unor vremuri tulburi ale răpirii, sângelui și violenței, pulsiunile străvechi și mocninde ale vremurilor când poporul nu primise încă lumina creștinismului. Îi poate ține piept lumea cealaltă în numele descompunerii morale care a prăbușit atâtea imperii? O singură valoare pare să ne fi rămas, una în numele căreia poate și omul contemporan să facă sacrificii. Libertatea. Fie ea și acea relativă libertate politică, pe care noi, est-europenii, ar trebui să știm să o prețuim cum se cuvine, după zecile de ani de asuprire comunistă. Dar vântul istoriei ne aduce, amenințător, dinspre celălalt capăt al lumii, o șoaptă sinistră: care libertate?

 

*

 

La începutul acestui an, în ceea ce ar trebui să fie, măcar din punct de vedere ideatic, celălalt capăt al lumii, într-un „bastion al libertății”, libertatea are cătușe la mâini. Presa de prim-plan din Europa și, într-o anumită măsură, din America, se face vinovată de o tăcere complice și manipulatoare. Luați ca exemplu canalele de informații românești. G4 Media, Libertatea, Adevărul, Antena 3, Digi 24 sau atâtea altele – la alegere! Uitați-vă unde, cât și cum au scris, respectiv vorbit despre convoiul libertății din Canada. Și veți vedea un caz clasic de mușamalizare. Nu vorbim aici despre un colț ascuns de lume sau despre un eveniment greu de interpretat, despre o criză politică dubioasă pritocită în camerele ascunse ale cine știe cărui serviciu de informații. Nu: ci despre sute de mii de oameni care au protestat timp de o lună și mai bine într-una dintre marile capitale ale lumii libere și au fost reprimați în stilul binecunoscut al regimurilor totalitare, La Ottawa, cetățeni din toată imensitatea Canadei s-au solidarizat cu un protest inițiat de șoferii de camioane împotriva abuzurilor făcute în numele sănătății publice de un regim pentru care pluralismul a devenit simplu exercițiu retoric.

     În paranteză fie spus, se spune că uneori marile evenimente fac oamenii mari: în „societatea spectacolului”, doi actori ajung șefi de stat. Unul, Volodimir Zelenski, rămâne neclintit în capitala asediată, deși americanii, știindu-l țintă a serviciilor secrete rusești, s-au oferit să-l evacueze. Altul, Justin Trudeau, se ascunde într-un bunker din fața unor demonstranți pașnici.

     Și, de acolo, coordonează represiunea. Stare de urgență. Oameni călcați în picioare de caii poliției sau bătuți sălbatic, deși merg de bunăvoie să se predea forțelor de ordine. Conturile bancare ale participanților și susținătorilor, blocate. Mai mult, ca o măsură ulterioară, cei care au postat filmări cu evenimentele sunt somați de autorități să aleagă între ștergerea lor și, iarăși, blocarea accesului la conturile din bănci. Violență polițienească în sprijinul unei încălcări fățișe a dreptului la liberă exprimare și a proprietății private, două dintre fundamentele libertății în numele căreia îl condamnăm – pe bună dreptate! – pe Putin. Însă tăpălagii și tudorpopeștii din toată lumea sunt demult maeștri ai dublei msuri. Și, prin aceasta, gropari mărunți ai civilizației europene.

     Atunci când Justin Trudeau îi numește pe cei care i se opun „rasiști” și „extremiști”, gândul ne fuge la „elementele fasciste și legionare” ale lui Ceaușescu din decembrie 1989, la aceiași „fasciști” evocați de Iliescu în iunie 1990, dar și la „denazificarea” Ucrainei despre care vorbește Putin. Asemănarea este profundă: într-o parte avem un produs al serviciilor secrete sovietice, în cealaltă vlăstarul unei familii care îl frecventa pe marele aliat comunist de pe continentul american, Fidel Castro. Relativismul impus prin lege al corectitudinii politice din Occident are aceleași rădăcini ideologice cu autoritarismul lui Putin. Fiara liberticidă va fi având multe capete, însă două sunt astăzi mai vizibile. Îi putem spune, de aceea, Trutin.

 

*

 

     Repet, într-o primă fază sperăm că războiul-fulger economic împotriva invadatorului va avea repede succesul scontat. Va fi o victorie de etapă. Însă după aceea trebuie să ne forțăm să rămânem cu ochii deschiși și să vedem că propaganda soft care justifică abuzurile prin formule bombastice ale unora ca Trudeau (care nu este decât un vârf de lance) este la fel de nocivă, măcar pe termen lung, ca intoxicările canalelor de propagandă rusești. Oamenii vin și pleacă, oricât de puternici sau de malefici ar fi la un moment dat. Însă duhurile care îi animă duc războiul mai departe. Și dacă ne sprijinim pe nisipul și mocirla promiscuității, a minciunii, a relativizării adevărului, ne vom prăbuși, iar „căderea noastră va fi mare”. Suntem, deci, chemați să ne schimbăm mintea și inima. Pacea înseamnă mult mai mult decât tăcerea armelor, iar libertatea nu există în afara Adevărului. „Dobândește pacea (înăuntrul tău) și mii de oameni din jurul tău se vor mântui”, spune Sfântul Serafim de Sarov. Timpurile, chiar grele fiind, pot face din noi oamenii mari care suntem chemați să fim. Niciodată singuri. Un virus a ucis o mulțime dintre noi, apoi, folosit în chip mârșav de oameni puternici și corupți, i-a dezbinat pe cei rămași. Ce dovadă mai mare a slăbiciunii și nestatorniciei omenești? Nu este, deci, vremea politicilor ambițioase, ci a căinței adânci, a schimbării personale, a curajului lăuntric care nu face doar din actorași luptători eroici, ci și din păcătoși sfinți. Este drumul anevoios al fiecăruia dintre noi, care cere o revenire de la marea politică la conștiința personală. Îi avem mereu în fața ochilor pe marii vinovați politici și am uitat să privim la „micile” noastre complicități, la minciunile pe care le-am înghițit, la lipsa de compasiune, la logica fratricidă care răspunde la ură cu ură, pe scurt, la refuzul oricărei jertfe.

     Suntem muribunzi. Și ca oameni, și ca civilizație. Este vremea să ne întoarcem la Cruce, ca să fim părtași Învierii. Fără Cel Răstignit vom cădea, dacă nu azi, mâine, sub loviturile vreunui sinistru Trutin, abătut dinspre pustiurile întunericului peste țările și orașele noastre pustiite de ultimele urme ale nobleții omenești.

 

Câteva gânduri la şase ani de la Colectiv

 

Au trecut şase ani şi peste Colectiv se aşterne colbul sau, dacă vreţi, cenuşa uitării. Într-un fel este firesc, veţi spune, alte şi alte tragedii se ivesc în vieţile noastre şi uzura implacabilă a traiului de zi cu zi lasă prea puţin loc amintirii. Procesul se tot amână. Proces în care, în tot cazul, sunt cercetaţi doar unii dintre cei responsabili, cei direct implicaţi, fără a se analiza cauzele mai profunde ale tragediei care doar a început pe 30 octombrie 2015. Doar în bisericile mult-hulite de unii dintre cei care au profitat abil de suferinţa unora cu care nu aveau nimic în comun se mai rostesc astăzi, în această Sâmbătă a Morţilor, ca la fiecare pomenire, cu aceeaşi simţire prezentă, numele celor plecaţi în acea cumplită noapte şi în perioada următoare către veşnicie. Iar noi – eu, cel dintâi – tot nu am pus început bun vieţii noastre. În singurătate şi tăcere, supravieţuitorii – noi toţi – care au murit doar un pic odată cu prietenii, apropiaţii, cunoscuţii şi semenii lor, fug cu gândul alături de Vlad Ţelea, de Alex Pascu, de Adi Rugină, de Nelu Tilie, de...

 

Amintirea în sine nu salvează pe nimeni. Însă memoria poate fi instrument prin care să ne rugăm pentru cei plecaţi şi să nu ne risipim, să tindem către cei care putem şi suntem chemaţi să fim. Propaganda fură startul şi o parte dintre cei care vorbesc şi scriu astăzi despre Colectiv o fac pentru a-şi găsi argumente în favoarea teoriilor lor politice. Datoria mea şi a noastră este să spunem povestea mai departe, aşa cum am trăit-o şi am simţit-o. Este o poveste care trebuie să rămână vie prin noi, nu prin relatările oficiale. Copiii de peste 20 de ani care vor căuta să afle ceva despre ce a fost atunci au toate şansele să dea peste mult-lăudatul film care şi-a dat (însuşit?) numele clubului şi al tragediei sale. Nu, voi, cei ce nu ştiţi încă ce a fost acolo, Colectiv este o poveste despre Goodbye to Gravity şi despre prietenie, despre nişte puşti şi nişte nu tocmai puşti care şi-au pierdut viaţa, despre alţii care şi-au dat-o de bunăvoie pentru a-i scoate din flăcări pe semenii lor, nu despre Cătălin Tolontan şi Vlad Voiculescu...

 

Au trecut doar şase ani şi, totuşi, cei care ne spuneau atunci că avem toate condiţiile la noi – poate nu din rea intenţie – şi se făceau astfel părtaşi la suferinţele crunte îndurate de zeci de răniţi în spitale, cei pe care i-am fi vrut traşi la răspundere, ne dictează astăzi autoritar măsurile sine quibus non pentru a ne proteja... sănătatea. Şi mulţi dintre cei care pe atunci îi huleau insistă astăzi să-i ascultăm ca pe... Dumnezeul în care nu mai cred. „The Day We Die” s-a prelungit timp de şase ani, căci murim în continuare de nepăsare şi uitare, indiferent cât de sănătoasă ne este carcasa. Privim în urmă şi vedem cum „the evil that men do lives on and on”. Şi arareori ne mai târâm „Back To Life”, într-o speranţă difuză. Pentru ei, cei care au rămas în urmă şi pentru noi, împreună cu ei. Viaţa lor pierdută nu poate dobândi sens decât dacă renunţăm şi noi la viaţa noastră mincinoasă şi stricată. Şi „dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi vieţui împreună cu El.”

Mulţumim din inimă!

 

     În copilărie mi-am petrecut câteva vacanţe alături de părinţii mei şi de un grup de prieteni ai lor în vila de la munte a unuia dintre ei. Era perioada în care, sub oblăduirea „genialului cârmaci” Ceauşescu, curentul electric se tăia uneori şi de câteva ori pe zi... sau pe noapte. De fiecare dată când se întâmpla aşa, grupul sus-pomenit se strângea într-una dintre camere şi cânta din toţi plămânii „Mulţumim din inimă partidului!”

 

      Iubesc Bucureştii, cred că v-am mai spus, nu?

 

     De ani de zile mă tot gândeam că, de când am deschis ochii către lume şi către oraşul meu, numai de primari „unul şi unul” am avut parte. În 1990, oraşul cenuşiu a început să se coloreze şi să se înveselească un pic, dar a căpătat repede un aer de bazar oriental. Şi, de atunci, edili incapabili sau pur şi simplu cu alte interese s-au succedat şi l-au batjocorit în fel şi chip. De treizeci de ani, niciun primar mai acătării. Vorbe mari, bani grei, realizări mici. Ici un pod, colo o renovare, înlăturarea chioşcurilor care ajunseseră să sufoce centrul – dar şi aceasta fără discernământ, condamnând laolaltă buticuri şi mici librării sau puncte de distribuire a presei – o piaţă reamenajată (Obor, poate una dintre marile reuşite ale perioadei post-1989, o excepţie care confirmă regula, dar tot nu înclină balanţa în favoarea primarului respectiv). Nimic sistematic. Şi nici „organic”, cum ne place să spunem astăzi. Câte un mizilic, la plesneală, în ansamblul tot mai jalnic.

     La ultimele alegeri locale, o candidată spunea că ea se inspiră din frumoasele înfăptuiri ale lui Andrei Chiliman din sectorul 1. M-am tot întrebat dacă se referă la monstrul de lângă catedrala catolică Sfântul Iosif sau la Piaţa Amzei, distrusă complet, desfiinţată de pomenitul primar – altfel om de cultură, din familie cu tradiţie, ceea ce arată că nu numai specialiştii în „almanahe” fărâmiţează capitala.

     Toate acestea ar fi trebuit să se sfârşească. La sectorul 1 a venit o primăriţă cu viziune nouă – altă generaţie, altă mentalitate. Primele rezultate? Pute! Crunt! În toiul verii. Firma de salubritate ar fi de vină, a încheiat cu vechii primari un contract ilegal. Cât se poate de verosimil. Dar primarii trebuie să fie... primari.

     Doamna Clotilde Armand pare să nu fi înţeles că nu este reprezentantul DNA sau al Ministerului Justiţiei în teritoriu, nici al Ministerului Public sau al Poliţiei Capitalei. Rolul dumneaei nu este în primul rând să facă dreptate. Nu are a sluji în primul rând cauza anticorupţiei, ci pe cetăţenii a căror bucată de pământ o administrează. Dacă ai un copil în grijă şi observi că şcoala la care este înscris face tot felul de matrapazlâcuri, îi cauţi o altă şcoală şi apoi, desigur, te poţi duce la judecată cu cea veche, pentru dreptate şi pentru pagubele financiare. Nu laşi însă copilul în stradă refuzând să plăteşti, pentru că, până apuci tu să faci dreptate, s-ar putea să ajungă la spital, la închisoare sau chiar mai rău.

 

     Este iulie. Este, ca de obicei, caniculă. Coşurile de gunoi stradale se revarsă, mirosuri fetide intră în case şi apartamente, şoarecii se înmulţesc în voie, infecţiile se propagă. Noroc că nu suntem pe la munte, altfel ne trezeam cu urşi în parcare la Universitate. Sunt zone din sectorul 1 unde nivelul poluării – provocate de tot felul de deşeuri încălzite de soarele estival – a crescut peste limita medie. Pe doamna Armand o copleşeşte foarte probabil nostalgia. Atmosfera îi aminteşte pesemne de un cântec din anii 1960 al conaţionalului dumneaei, Pierre Perret, unde un copil povesteşte despre minunatele tabere în care „tuşim un pic pentru că înghiţim / fumul uzinei de alături / dar mergem să ne jucăm în faţă / la groapa municipală de gunoi”[1]. Dar noi nu mai trebuie să luăm trenul până în tabără pentru a ne bucura toate acestea, le avem chiar aici, în sectorul 1 al capitalei. Permanent vacation, ce sa mai!

     Pe viitor, va fi probabil bine. Justiţia va triumfa, răufăcătorii vor fi puşi să plătească, adevărul va înflori. Între timp, în timp ce doamna primar se joacă de-a Zorro (ehei, alte nostalgii, ce chipeş era Alain Delon în rolul principal!), câte un bătrân îşi trăieşte anii senectuţii sufocat de mirosul de alimente putrezite, un copil obişnuit să se joace pe stradă face cunoştinţă cu şobolanii, iar îndrăgostiţii îşi şoptesc prin parcurile sectorului unu dulci nimicuri în decorul cutiilor de carton, al florilor uscate şi al cojilor de ouă. Iar eu trec prin dreptul tuturor acestora şi mă opresc din când în când doar ca să-mi scot pălăria imaginară şi să spun tare şi răspicat: Merci, Clotilde!

 

---

[1] Pierre Perret, Les jolies colonies de vacances

Călin Torsan, "Totul numai pentru tata"

 

Am crescut cu povești. Omul cel mai pitoresc pe care l-am iubit vreodată și, în același timp, cel mai cu picioarele pe pământ, bunicul meu, a fost el însuși o poveste. Nu mi-a citit niciodată vreun basm sau vreo snoavă: mi le-a spus pe toate, prin viu grai, de nenumărate ori. Și s-a îngrijit să citesc singur ce vreau, învățându-mă să deslușesc literele încă de când aveam trei ani.

     Când eram mic, printre altele, mi-a căzut în mână o carte pentru copii în franceză, "Pollux et le chat bleu". Îmbinarea de enigmă polițistă și povestire copilărească mi-a rămas multă vreme în minte. Nu am citit vreo alta asemenea. Iar când am început să scriu la rândul meu, mi-am spus că dacă mă voi apuca vreodată de un roman – nu s-a întâmplat și nu știu dacă se va întâmpla vreodată – , trebuie să aibă legătură cu lumea mea, cu cea de acum cel mult douăzeci de ani, cu orașul meu, cu oameni de felul celor pe care îi întâlnesc în fiecare zi.

 

*

 

     Câinele Pollux și viața la oraș din România s-au întâlnit și s-au contopit la lectura romanului "Totul numai pentru tata". Copilăria la bloc și misterul de la miezul nopții. Viața cotidiană, anostul citadin și gingășia care ne face oameni, indiferent de pustiul în care trăim. Accidentele tragice transformate în banal și gesturile banale care sfințesc copilăria, viața, și transformă atașamentele firești în iubiri. Călin Torsan scrie aici o poveste gata să fascineze orice copil – pentru că țese o intrigă la care visează toți, din materialul cotidianului – și să-i readucă oricărui adult o clipă de copilărie. Echilibrul scriiturii se apropie de desăvârșire. O ciocolată mâncată seara, împotriva sfatului părinților, deschide ușa către pericolul suprem – moartea – dar și spre unicul lui antidot, dragostea. Viața școlarilor – mai buni, mai răi, mai chiulangii, plictisiți de stereotipuri educaționale și captivați de amestecul de autoritate și vocație – se mișcă aici în paralel cu planul lumii interlope, lume ridicolă dar nu mai puțin ucigătoare. Peste toate, ca în orice operă de artă adevărată, judecata este suspendată, impulsul moralizator abandonat sau lăsat, ca semn al libertății, în seama cititorului. Scenele simple, descrise frust, sunt luminate din când în când de poezie, de un firesc copleșitor, tocmai prin aceea că, spre deosebire de o prefață găunoasă pe care personajul principal – un copil, de fapt eu și tu – o citește cu dezgust, nu este defel construită, ci se ițește ca o concluzie a cotidianului care, o știm dintotdeauna și poate mai bine de la Eliade încoace, ascunde în tina sa luciri aurii. "Acea gălușcă fierbinte zămislită din lumină, pe care bucuria o ascunde ghidușă în suflete", afecțiune, sau "sorocul când" (leul îmbătrânit) "bine face dacă o va apuca singur prin savană, încercând să descopere culcușul unde odihnește soarele ruginit", iată două asemenea momente. Îmi notasem și altele, dar cred că e păcat să fie citite într-o mizerabilă cronică și prefer să vă las să le găsiți la locul lor.

     Există un moment unde narațiunea trenează vag (discuția la înghețată a celor doi copii). Pe de altă parte, punctul de tensiune maximă este parcă atenuat într-un intermezzo baroc despre cunoaștere, superba modulație în același timp morală (dar nu moralizatoare) și măiastră despre lumea oglinzilor. Și toate acestea "numai pentru tata".

 

 

*

Tudoran a fost, mi s-a povestit, cel mai bun elev al bunicului meu – un profesor desăvârșit. Tot Tudoran îl cheamă și pe un justițiar modern care apare spre finalul cărții. Și este exact ca cel despre care știu doar din auzite: minunat, dar poate prea corect în calea bucuriilor unui copil neastâmpărat, dar bun (cum aveam lipsa de smerenie să mă consider). "Totul numai pentru tata" este noua carte a copilăriei mele. Abia aștept să o dau copiilor din preajma mea. Știu că lor nu le prea place să plângă. Dar mie mi-a plăcut tare mult că am făcut-o la sfârșitul ei.