Friday, December 16, 2016

Coloana sonoră a vieţilor noastre - Whitesnake, "Give Me All Your Love" (live)



Sigur că îmi plăcea Whitesnake şi înainte. Dar târziu, când cariera trupei era spre apus, am ascultat – subliniez, adică nu am văzut – acest concert. Se cheamă „Live... in the Still of the Night” şi este un apogeu. Mai mult, pentru mine este concertul perfect de rock’n’roll. Rar a avut David Coverdale parte de o asemenea componenţă şi mai rar de un asemenea public. Cântecul e clasic, un hard-blues ca la carte, cu melodia refrenului memorabila, versurile jucăuşe („I’m running ’round in circles like a dog without a bone”) şi un echilibru perfect între vocea din prim-plan, riff-urile care o susţin, vocile din armonie şi ritmul de marş. Ascultaţi tot albumul şi, chiar dacă detestaţi Whitesnake, cred că vă veţi lăsa cuceriţi. La un nivel elementar, dar cu toate ingredientele puse cap la cap, ăsta e rock-ul şi (aproape) nimic mai mult. Cât despre public... aş da orice pentru un minut de aşa ceva...


"Live... in the Still of the Night": 
David Coverdale - voce
Doug Aldrich - chitară, voce
Reb Beach - chitară, voce
Marco Mendoza - bas, voce
Tommy Aldridge - baterie
Timothy Drury - clape, voce

Monday, December 12, 2016

Călin Torsan, "Ulcele pe uluci. Miniaturi cu smalţul la vedere"



E destul de uşor să pătrunzi, curios, cu nasul gata să adulmece orice aromă literară, în lumea miniaturală pe care ne-o propune de data aceasta Călin Torsan. La început rămâi nedumerit. E acolo un strop de absurd, minimalist dar dintru început (auto)ironic. Şi tocmai pentru că pasajele de la un titlu la altul sunt scurte, te trezeşti repede în miezul problemei. Scrisul e foarte modern, de-a dreptul postmodern pe alocuri, dar canoanele postmodernismului şi estetica nimicului dintr-o secţiune semnificativă a artei contemporane sunt batjocorite sarcastic („Din ţânţar armăsar”, „Încercarea lui Bob”). Avem în faţă un discernământ literar remarcabil, care face uz cu măsură de găselniţele literaturii contemporane – colaj, deconstructivism, calambururi –, fără a transforma însă tehnica în scop în sine şi revenind mereu la... literatură („Thomas Mann care?”). Însă absurdul artei e oglindă a absurdului auto-cultivat al unei vieţi care capătă repede accente kafkiene sau cvasi-gotice, care mie unuia mi-au amintit de „Les contes du whisky” a belgianului Jean Ray, un autor de proză fantastică despre care se spune că l-ar fi influenţat mult pe Dickens. De altfel fantasticul îşi are locul lui în acest potpuriu: fie integrat într-un context cât se poate de realist, chiar mic-burghez („Blestemul unui pictor mărunt”), ca în nuvela neterminată a lui Dostoievski, „Crocodilul”, dar într-un tablou mai crud, cu felii de viaţă prezentate într-o lumină necruţătoare şi pe un ton incisiv; fie în stilul cu tuşe aproape suprarealiste pe care îl întâlnim uneori în „Nostalgia” lui Cărtărescu („En passant”).
Şi din lumi imaginare şi nestatornice ne întoarcem la ciorba cotidiană, la fragmente cu cât mai amuzante cu cât sunt descrise cu mai mare aparentă seriozitate despre „poliţia gândirii” corecte politic şi modul în care afectează limbajul („Un schimbar de mare importanţ”, totuşi un pic prea caricaturală) sau consecinţele extreme ale unor „drepturi” care tocmai l-au scos de curând – la câţiva ani după apariţia cărţii – din Parlament pe cel care, intrat acolo ca remorcă a unora mai mari decât el, tocmai şi-a luat un spectaculos şut în dos de la electorat („Bestiar”).
„Ulcele pe uluci” e o succesiune uneori descumpănitoare, dar niciodată monotonă de miniaturi, caricaturi şi crochiuri. Deşi folosit doar ca instrument expresiv, comicul e omniprezent, de la cel de situaţie – ca în „Ecvestră”, la care am râs cu lacrimi, tulburându-i pe cei din locul altfel foarte respectabil în care mă aflam – până la cel de limbaj, trecând prin comicul de nume: personaje (dintre care unele apar în mai multe „miniaturi”) ca Ceremónia Futunpic, Silvian Magot, Alumela Părpepiept, Arhimede Ştiucă sau Pamfil Mătură (fost Pătură) sunt urmaşele contemporane ale lui Agamiţă Dandanache, deşi nu mai au nimic nici măcar din aparenţa de onorabilitate a aceluia, la fel cum timpurile nu mai seamănă nici măcar în ceea ce priveşte vanitatea (fals) stilată cu cele ale lui Caragiale. Iar tonul voit sfătos, contrastant cu frivolitatea celor descrise din „Turandot vs Magot” mi-a amintit de procedeul similar folosit uneori de Paul Grigoriu (senior, evident!).
Există şi două momente mai puţin inspirate. Pe de o parte foarte politic corecta „Ruptă din iad”, care ar putea figura oricând pe broşurile agenţiei orwelliene (fără voia şi / sau ştiinţa ei) Barnevernet şi ironia gratuită şi prea puţin subtilă la adresa lui Dan Puric din „One-man-chou”. Dincolo de acestea însă, „Ulcele pe uluci” este o colecţie de miniaturi de mare preţ, tablouri iscusite dintr-o galerie a micimilor noastre de zi cu zi, a cărei principală piesă este, fără niciun dubiu pentru mine, „En passant”, o meditaţie amară, o metaforă a insignifianţei în care viaţa se zbate cot la cot cu moartea a cărei veche măreţie se rezumă astăzi, în cel mai bun caz, la cele câteva rânduri dintr-un ferpar miniatural, fie el şi cu smalţul la vedere.

Friday, December 2, 2016

Coloana sonoră a vieţilor noastre - Warlock, "Fight for Rock"



Pe asta sigur aţi uitat-o... dacă aţi ştiut-o vreodată. Dar în anii 1990 era una dintre porţile (secundare, ce-i drept) de intrare în heavy-metal. Toată lumea o ştie pe Doro Pesch, dar nu mulţi îşi amintesc că a început cu Warlock. Evident – şi acum voi fi plin de prejudecăţi – o trupă germană nu poate dura mult. Cu câteva excepţii, notabile, ce-i drept (Helloween, Scorpions, Kreator), nemţii se repetă la nesfârşit şi îşi epuizează potenţialul creator în cel mult două albume. Dar vocea lui Doro, definitorie pentru metal, a început aici. Şi „Fight for Rock” e o piesă atât de exemplară şi atât de clişeu în acelaşi timp, încât nu poate fi trecută cu vederea. Pe atunci o ştiam cu toţii, acum trebuie să şi-o reamintească toată lumea.