E destul de uşor să pătrunzi, curios, cu nasul gata să adulmece orice aromă
literară, în lumea miniaturală pe care ne-o propune de data aceasta Călin
Torsan. La început rămâi nedumerit. E acolo un strop de absurd, minimalist dar
dintru început (auto)ironic. Şi tocmai pentru că pasajele de la un titlu la
altul sunt scurte, te trezeşti repede în miezul problemei. Scrisul e foarte
modern, de-a dreptul postmodern pe alocuri, dar canoanele postmodernismului şi
estetica nimicului dintr-o secţiune semnificativă a artei contemporane sunt
batjocorite sarcastic („Din ţânţar armăsar”, „Încercarea lui Bob”). Avem în
faţă un discernământ literar remarcabil, care face uz cu măsură de găselniţele
literaturii contemporane – colaj, deconstructivism, calambururi –, fără a transforma
însă tehnica în scop în sine şi revenind mereu la... literatură („Thomas Mann
care?”). Însă absurdul artei e oglindă a absurdului auto-cultivat al unei vieţi
care capătă repede accente kafkiene sau cvasi-gotice, care mie unuia mi-au
amintit de „Les contes du whisky” a belgianului Jean Ray, un autor de proză
fantastică despre care se spune că l-ar fi influenţat mult pe Dickens. De
altfel fantasticul îşi are locul lui în acest potpuriu: fie integrat într-un
context cât se poate de realist, chiar mic-burghez („Blestemul unui pictor
mărunt”), ca în nuvela neterminată a lui Dostoievski, „Crocodilul”, dar într-un
tablou mai crud, cu felii de viaţă prezentate într-o lumină necruţătoare şi pe un
ton incisiv; fie în stilul cu tuşe aproape suprarealiste pe care îl întâlnim
uneori în „Nostalgia” lui Cărtărescu („En passant”).
Şi din lumi imaginare şi nestatornice ne întoarcem la ciorba cotidiană, la
fragmente cu cât mai amuzante cu cât sunt descrise cu mai mare aparentă
seriozitate despre „poliţia gândirii” corecte politic şi modul în care
afectează limbajul („Un schimbar de mare importanţ”, totuşi un pic prea
caricaturală) sau consecinţele extreme ale unor „drepturi” care tocmai l-au
scos de curând – la câţiva ani după apariţia cărţii – din Parlament pe cel
care, intrat acolo ca remorcă a unora mai mari decât el, tocmai şi-a luat un
spectaculos şut în dos de la electorat („Bestiar”).
„Ulcele pe uluci” e o succesiune uneori descumpănitoare, dar niciodată
monotonă de miniaturi, caricaturi şi crochiuri. Deşi folosit doar ca instrument
expresiv, comicul e omniprezent, de la cel de situaţie – ca în „Ecvestră”, la
care am râs cu lacrimi, tulburându-i pe cei din locul altfel foarte respectabil
în care mă aflam – până la cel de limbaj, trecând prin comicul de nume:
personaje (dintre care unele apar în mai multe „miniaturi”) ca Ceremónia
Futunpic, Silvian Magot, Alumela Părpepiept, Arhimede Ştiucă sau Pamfil Mătură
(fost Pătură) sunt urmaşele contemporane ale lui Agamiţă Dandanache, deşi nu
mai au nimic nici măcar din aparenţa de onorabilitate a aceluia, la fel cum
timpurile nu mai seamănă nici măcar în ceea ce priveşte vanitatea (fals)
stilată cu cele ale lui Caragiale. Iar tonul voit sfătos, contrastant cu
frivolitatea celor descrise din „Turandot vs Magot” mi-a amintit de procedeul
similar folosit uneori de Paul Grigoriu (senior, evident!).
Există şi două momente mai puţin inspirate. Pe de o parte foarte politic
corecta „Ruptă din iad”, care ar putea figura oricând pe broşurile agenţiei
orwelliene (fără voia şi / sau ştiinţa ei) Barnevernet şi ironia gratuită şi
prea puţin subtilă la adresa lui Dan Puric din „One-man-chou”. Dincolo de
acestea însă, „Ulcele pe uluci” este o colecţie de miniaturi de mare preţ,
tablouri iscusite dintr-o galerie a micimilor noastre de zi cu zi, a cărei
principală piesă este, fără niciun dubiu pentru mine, „En passant”, o meditaţie
amară, o metaforă a insignifianţei în care viaţa se zbate cot la cot cu moartea
a cărei veche măreţie se rezumă astăzi, în cel mai bun caz, la cele câteva
rânduri dintr-un ferpar miniatural, fie el şi cu smalţul la vedere.