De ceva vreme,
epoca noastră și cei care o populează ni se dezvăluie – sau, dimpotrivă,
încearcă să se ascundă – și prin biografiile și autobiografiile
contemporanilor. Bineînțeles, genul nu este nicidecum nou, însă în ultimii ani
a căpătat un avânt spectaculos, care merge de la analize minuțioase ale unor
cariere până la amănunte dintre cele mai intime sau de la frumoase edificii
biografice până la ridicolul unor „memorii” scrise la 27 sau 30 de ani.
De multe ori se
apelează la un așa-numit „ghost writer”, un autor de texte (nu pot să-i spun
scriitor, deși unii dintre cei cu această îndeletnicire sunt cu adevărat
scriitori – de pildă J. R. Moehringer) profesionist, care dă formă amintirilor
unui muzician, cineast, sportiv, etc. Cartea (auto)biografică a compozitorului,
chitaristului și liderului de trupă Ilie Stepan este, în schimb, un dialog
foarte amplu. Oarecum similar cu demersul făcut într-un cu totul alt domeniu de
Woody Allen. Și, o spun dintru început, deși am citit multe asemenea scrieri,
cea de față este fără îndoială una dintre cele mai izbutite. Nu avem aici o
povestire egolatră întru preamărirea sinelui, nici simple evocări nostalgice
sau gânduri limitate la un domeniu de nișă. Ci o carte de dialoguri în timpul
lecturii căreia te oprești, completezi peisajul (artistic, literar, politic,
istoric) descris cu propriile tale contribuții, intri în dialog cu
protagoniștii, uneori polemizezi, alteori dai din cap aprobator. Partenerul de
discuții al lui Ilie Stepan, cel care creează cadrul evocărilor, este criticul
literar Mircea Mihăieș, personaj al vieții noastre publice culturale și
politice cu care am polemizat adesea (în gând) în ultimii ani, căruia i-am
reproșat nu o dată (tot în gând) viziunea simplificatoare într-ale politicii,
dar care, aici, se dovedește un regizor ideal și căruia, dincolo de miezul
cărții, care este, evident, Ilie Stepan, i-am descoperit gânduri nebănuite și
(plăcut) surprinzătoare.
Amintirile lui Ilie
Stepan – un artist încă foarte activ, ceea ce face ca și cele pe care le
povestește aici să nu fie piese dintr-un muzeu, ci opriri pe un drum care încă
se parcurge – ne duc în lumea culturală a Timișoarei și a Bucureștiului din
anii cei mai negri ai istoriei acestui popor, prin încleștarea dintre
libertatea dorită și apăsarea cruntă a închisorii comuniste. Povestea unei
formări, micul Bildungsroman stepanian, este însoțită de reflecții despre artă,
viață și înțelepciune, căderi și ridicări, credințe și rătăciri. Unele dintre
ele ar merita în sine o discuție separată și, în unele momente de vârf, deși
par că se contrazic, cei doi protagoniști ai dialogului nu fac decât să aducă
în prim-plan nuanțe diferite care creează o imagine de ansamblu – sau o
sugestie mai completă – a unora dintre temele evocate.
Din punctul meu de
vedere, discuțiile cele mai interesante sunt cele din care se creionează
fragmente de portret ale muzicii rock și ale întregului apanaj cultural care a
însoțit-o. Pornind de la mișcarea hippie, Mircea Mihăieș creionează o imagine
sintetică și cât se poate de precisă a stării actuale a gândirii europene
dominante. „Evenimentele care fascinau
atunci, nonviolența, eliberarea sexuală, anticreștinismul, refuzul valorilor
tradiționale, pacifismul, anticapitalismul, rebeliunea de dragul rebeliunii,
drogurile au predat valorile occidentale unor forțe care în momentul de față
vor să distrugă Occidentul.” Și continuă: „Bieții hipioți, nici nu știau ce urmări dezastruoase va avea
naivitatea lor de a crede în frăția universală.” Se aud aici ecouri ale
unor cugetări de tipul celor din cartea „The Closing of the American Mind” a
lui Allan Bloom, un neoconservator altfel relativ scorțos și unilateral în
multe momente, dar care identifică corect (și deranjant pentru „establishment”)
multe aspecte ale degradării progresiste de origine stângistă (sau de-a dreptul
bolșevică) ce domină astăzi atât Statele Unite cât și Europa. Ilie Stepan nu
contrazice diagnosticul, dar introduce o nuanță: „Sunt convins că există astfel de forțe, dar nu sunt convins că se
datorează mișcării flower power.” Muzicianul timișorean reține pacifismul
fără a-i conferi nuanțele ideologice care s-au amestecat brutal și uneori prea
convingător într-o mișcare de care forțele manipulatoare au înțeles să se
folosească fără scrupule. Mircea Mihăieș continuă firul lucid al analizei
politologice. „Anii '60 au fost extraordinari, marcați de o
mare deschidere. Au fost ani minunați. Dar tot atunci s-au plantat semințele a
ceea ce noi culegem acum. E o legătură destul de directă, se vede și în
literatură, în gândirea filozofică, în politică. Au fost mișcări care au trecut
și prin stânga radicală, cu formule de troțkism, de marxism aberant. Din ele se
hrănește în momentul de față anarhismul aproape generalizat. Chiar zilele
trecute, în iunie 2018, unul dintre liderii mișcărilor studențești protestatare
din Franța, mișcare... foarte flower power, Daniel Cohn-Bendit, scria negru pe
alb: 'Comuniștii
nu și-au dat seama că noi le pregăteam drumul.' La generația foarte tânără, el funcționează perfect. Nici nu-și mai
pun problema de unde vin ideile astea distructive.” O
perspectivă de ansamblu necruțătoare dar exactă, cu o singură nuanță (un singur
bemol, ar spune francezii), pe care o simt intuită și de Ilie Stepan. Alde
Daniel Cohn-Bendit și protestatarii din Franța (așa-numiții șaizeci-și-optiști,
soixante-huitards) nu sunt flower power, ci, eventual, deturnarea
hidoasă a acestui fenomen. Un părinte de la noi – poate părintele Rafail Noica
– spunea la un moment dat că mișcarea hippie a avut la început chiar valențe
duhovnicești, care se pierd în momentul contaminării cu ideologia desfrâului (a
așa-numitei eliberări sexuale, apanaj al post-freudienilor și marxiștilor
culturali din tagma unor Adorno, Reich sau Marcusse) și cu doctrinele
orientale. Dar este vizibil – și Ilie Stepan simte acest lucru din interiorul
fenomenului – că există un filon spiritual cu deschidere spre Lumină și că ceva
din acel filon s-a păstrat până astăzi, chiar și ascuns sub straturi groase de
zgură. Spune Ilie Stepan: „Eu am un
singur lucru în care cred: cu cât mi se explică mai științific că nu există
Dumnezeu, cu atât cred mai tare în El. Asta ține de personalitatea mea și tot
de ea ține și iubirea mea necondiționată și neabătută. Faptul că Sharon Tate a
fost omorâtă de Manson, ceea ce a dus la stigmatizarea mișcării hippy, nu mă
face să nu simt mișcarea hippy în sânge. Am cunoscut oameni din mișcare. Erau
credincioși și purtau cu mare sfințenie crucea.” (Sublinierea mea –
PSG).
Ajungem aici la
cuvântul rostit acum câțiva ani de părintele Constantin Necula de la Sibiu,
care spunea că îi plac rockerii, mai ales cei români, dintre care mulți nu sunt
contaminați de excesele anumitor „omologi” străini. Lucrul este firesc, mai
ales dacă ne referim la derapajele ideologice. Cum în România rock-ul s-a
născut în plin comunism, muzicienii cunoscând așadar „binefacerile” revoluției
proletare și chiar protestând, măcar și schițat, împotriva ei, ispitele
stângiste care au infectat mințile multora dintre artiștii occidentali nu au
găsit aici teren fertil. În plus, atunci când vorbim despre creatorii originali
și care au însemnat cu adevărat ceva, se simte influența tradițiilor autohtone.
E drept, există și excepții dar mai rare. Andrei Oișteanu, apropiat de acea
primă generație de rockeri români, este unul dintre cei a căror voce se face
auzită totdeauna în contexte anti-tradiționale, anticreștine și mustind de
ideologie progresistă. Dar, repet, este o excepție. Altfel, un anumit echilibru
pe care îl dă arta tradițională s-a impregnat în multe dintre creațiile
originale, inclusiv ale muzicii rock românești. Și nici acest lucru nu este cu
totul întâmplător – cu tot caracterul său aparent iconoclast, cel puțin la
începuturi, și în locurile unde a înflorit întâi, rock-ul s-a hrănit din
folclor – căci ce altceva este blues-ul? – și, mai târziu, din marea tradiție a
muzicii tonale europene (mai ales din clipa în care a pătruns în Marea
Britanie). Însă în Occident creștinismul a fost subminat constant de la
Iluminism încoace, iar pe golul spiritual astfel creat au înflorit tot felul de
influențe orientale panteiste, de care s-au lipit, în treacăt sau nu, și unii
artiști rock. La noi, vidul spiritual nu era – poate încă nu este – la fel de
accentuat, ceea ce a făcut ca rockerii autohtoni să poată culege din propria
tradiție spirituală elemente vii.
Am insistat mai
mult asupra acestor lucruri pentru că discuția de la care pornesc este fără
îndoială una dintre cele mai semnificative cărora le dă naștere cartea vieții
lui Ilie Stepan. Și pentru că avem pe de o parte analiza lucidă a derivei
ideologice a Europei contemporane și pe de alta delimitarea unei baze curate a
rock-ului de infiltrările ulterioare, care nu au reușit totuși să corupă
integral fenomenul artistic. Iar dovezile unei rămășițe a acestei purități sunt
chiar muzica lui Ilie Stepan și trăirile din care a luat naștere.
Dialogul curge
firesc și alternează evocarea cronologică cu fragmente consistente tematice.
Dacă mulți folosesc asemenea memorii pentru a se răfui cu unul-altul, Ilie
Stepan evocă dimpotrivă o anumită solidaritate în fața cenzurii și a
umilințelor, iar firea lui, uneori aprigă, după cum însuși mărturisește, este
prilej de revoltă împotriva faptelor mărunte, dar nicidecum prilej de a plăti
polițe. De evocări frumoase au parte colegii și foștii colegi din Pro Musica,
prietenii trupei, jurnaliști, scriitori, artiști dar și alte personaje celebre care
au dat formă evoluției unui curent artistic ce dăinuie peste ani. O frumoasă
imagine, memorabilă, este cea a medicului psihiatru Eduard Pamfil, un personaj
renascentist și unul dintre oamenii de la care Ilie Stepan a învățat chitara
clasică. Nu voi intra în detaliile biografice pe care vă recomand călduros să
le parcurgeți în această carte în dialog ce pare să se citească singură.
Dincolo de faptele propriu-zise, se reține la fiecare pas câte o sugestie care
merge de la aspirația spre divinitate la rădăcini și de aici spre viața urbană –
cele trei dimensiuni, definite astfel de Ilie Stepan, ale creației. Gândurile
nu epuizează niciodată subiectul și dincolo de cartea propriu-zisă, cartea
vieții și a cugetărilor izvorâte în și din ea rămâne pururi deschisă. Problema
răului este abordată trecător, deși aici Mircea Mihăieș eșuează în literă și
ratează întâlnirea cu tărâmul duhului unde cu adevărat nu poate exista niciun
fel de neutralitate, iar răul, neputincios în sine, nu este decât absența
binelui. Până și așa-numita liturghie neagră, ritualul în slujba necuratului,
nu este decât o maimuțăreală a Liturghiei creștine, la fel cu promisiunile
demonice nu sunt decât imitație cu semnul schimbat a rostului dumnezeiesc al
omului.
Ilie Stepan și
Mircea Mihăieș vorbesc despre cenzură și compromis; despre valoarea de simbol a
suporturilor solide – de tipul CD, disc de vinyl, carte – față de variantele
virtuale; despre Pro Musica și Stepan Project; despre Eminescu, de care
muzicianul nostru se apropie, de fiecare dată, cu mare sfială și profundă
iubire; despre Queen și stilul chitaristic al lui Brian May; despre caracterul
nefast, atât de bine descris de Mircea Mihăieș, al politicii lui Crin
Antonescu; dar și despre șubrezenia alternativei Băsescu, așa cum o vede Ilie
Stepan, intrând în planul stilistic și estetic, care este doar aparent un moft,
dar adesea face de fapt diferența între realitate (o realitate relativ bine
direcționată în vremea respectivului președinte, cum recunoaște și muzicianul)
și adevăr – o diferență pe care insistă și Dan Puric, un vorbitor mult-hulit
atât de hipsterimea useristă din generația nouă, cât și de elitele intelectuale
călduțe, care jonglează cu caracterul și eludează curajul, în numele lui „nici
așa, nici altminteri”; despre Pink Floyd, John Lennon și despre prejudecățile
care atribuie întregului rock o aură demonică; despre alcool și viața după
alcool; dar toate acestea pornesc și se întorc la muzică – sau mai bine spus la
îmbinarea artistică sincretică ce are în centru muzica – iar muzica însăși la
izvorul mai mic din sufletul artistului, ce urcă spre izvorul mare și veșnic al
dumnezeirii care îi dă „sensul vieții”. „Ghitara
este frumusețe”, spune Ilie Stepan la încheierea acestei călătorii numite „Șapte zile, plus una”. „O frumusețe
îndreptată înspre aceea prin care Dumnezeu ne-a dat și nouă viață: frumusețea
numită femeie. Femeia: muză, mamă, bunică. Și pământ, și speranță, și cosmos,
și rai. Totul.” Final demn de „das
Ewig-Weibliche zieht uns hinan” (Etern-femininul ne-nalță-n tării) al lui Goethe,
o discretă sugestie de evlavie la Maica Domnului, venită din partea unuia care,
cu toate ispitele și căderile, s-a străduit și se străduiește să nu lase loc în
viața lui niciunui îndemn mefistofelic de a-și vinde sufletul.
Din perspectiva pe
care mi-am format-o acum ceva vreme și care s-a consolidat odată cu trecerea
anilor, Ilie Stepan este unul dintre cei mai importanți artiști români
contemporani. Demersul lui este și un model vechi, acela care presupune
îmbinarea într-o sinteză luminoasă a contribuției personale unice cu tradiția
locului, a glasul omului în dialog cu eternitatea ce-l ține ancorat în cer, dar
în care se aude ecoul strămoșilor care-l sprijină pe pământ, ca o scară. Ilie
Stepan vorbește despre „Cantafabule” ca
despre un vârf al creației muzicale românești din ultimele decenii. Eu, la
rându-mi iubitor de Phoenix, văd „Lumina”
la cel puțin același nivel. Dar, mai important este poate că protagonistul
acestei cărți, deși nu lipsit de sporadice izbucniri de orgoliu, înțelege în
profunzime foarte bine că, așa cum a spus-o în repetate rânduri, pentru a face
loc luminii divine să intre în tine, trebuie mai întâi să te golești. Și că,
pentru a încheia tot cu cuvintele lui, „spunând
adevărul, te apropii, cu fiecare adevăr, mai mult de Dumnezeu.”