Abuzurile comunismului sunt perpetuate de actualii
conducători ai ţării. Astfel, consiliul local al oraşului Târgu Ocna se va
întruni joi, 30 aprilie, ora 15, pentru a-i retrage lui Valeriu Gafencu titlul
de cetăţean de onoare. Cel supranumit „sfântul închisorilor”, splendid exemplu
de demnitate şi dăruire creştină, care, printre altele, a renunţat la streptomicina
care îi putea prelungi viaţa şi i-a dăruit-o altui deţinut, Valeriu Gafencu
continuă să fie persecutat în anul 2013. Un martir al temniţelor comuniste nu
este socotit demn să fie cetăţean de onoare al oraşului unde a murit. Cei care
îl condamnă din nou se dovedesc prin aceasta urmaşii direcţi pe linie
ideologică ai regimului instalat în România cu tancurile sovietice, regim care
a distrus elita morală, politică şi intelectuală a acestui neam.
Tuesday, May 28, 2013
Tuesday, May 21, 2013
Ray Manzarek
Pe 20 mai a murit unul dintre muzicienii
emblematici ai anilor ’60 ai secolului trecut: Raymond Daniel „Ray” Manzarek.
În galeria de figuri clasice ale vârstei de aur a rock-ului, Manzarek a stat
mereu, ca şi ceilalţi colegi de trupă, în umbra carismaticului Jim Morrison.
Însă dacă Morrison a fost sufletul The Doors, Ray Manzarek a fost fără îndoială
creierul.
La jumătatea anilor ’60 Ray Manzarek era unul
dintre tipicii artişti în devenire din Los Angeles, implicat din plin în tot ce
presupunea mişcarea culturală ce se năştea în acele zile. Student la
Universitatea de Film, Manzarek se ocupa şi cu muzica şi cu meditaţia
transcendentală, la cursurile uneia dintre şcolile create de Maharishi Mahesh
Yogi. Aici i-a întâlnit pe John Densmore şi Robby Krieger, însă momentul de
cotitură din viaţa şi cariera lui a fost reprezentat de discuţia cu un coleg de
la universitatea de film. James Douglas Morrison i-a vorbit despre viziunea lui
muzicală şi poetică şi i-a cântat o melodie. Aşa a apărut trupa care avea să le
schimbe vieţile. Şi pe ale unora dintre noi.
Despre The Doors se vorbeşte mult mai ales în
legătură cu excesele lui Morrison, însă din punct de vedere muzical, grupul
este unul dintre cele mai subapreciate din istoria muzicii secolului trecut. În
plină epocă „peace and love”, dominată de mesaje de un optimism debordant şi o
spiritualitate incertă, grupul american aduce o viziune poetică şi muzicală
care pune în evidenţă şi latura întunecată a naturii umane, cu incursiuni în
oniric influenţate de Nietzsche, Freud, William Blake şi Aldous Huxley, de
poeţii simbolişti francezi şi de drogurile psihedelice. Jim Morrison nu era
omul niciunei dogme, deci meditaţia transcendentală nu devine o componentă
importantă în The Doors. Poet original şi extravagant, Morrison dă naştere unei
idei artistice pentru exprimarea căreia e nevoie de o ştiinţă muzicală pe care
solistul vocal nu o avea. Şi aici intră în scenă Ray Manzarek. Deşi există şi
un album de blues semnat The Doors („LA Woman”), muzica trupei se sprijină din
plin pe educaţia muzicală clasică europeană îmbogăţită de jazz a lui Manzarek
şi a celorlalţi doi instrumentişti. Cum în concert şi pe primul album trupa nu
are basist, Manzarek îşi dezvoltă un stil polifonic, cu basul armonic cântat
foarte pregnant cu mâna stângă. Pe scheletul melodiilor lui Morrison, Manzarek
construieşte edificii pe baza armoniilor clasice alternând cu un minimalism
jazz-istic, fiind, printre altele, un maestru al armoniilor de septimă de
dominantă, ca pe „Yes, the River Knows”, ce dau muzicii un sentiment plutitor,
mereu deschis către noi cadenţe. Toate acestea se potrivesc foarte bine şi
incursiunilor psihedelice ale muzicii, însă The Doors nu se limitează niciodată
la atât, ci aduc în cântecele lor inclusiv influenţe ale muzicii de cabaret
din Europa – de la „Strange Days” până la „The Soft Parade”, acesta din urmă
unul dintre albumele cele mai puţin apreciate ale trupei, deşi bogăţia lui
muzicală e incontestabilă.
Prin abordarea originală – la nivelul muzicii şi
al versurilor – care îi deosebeşte pe aceşti muzicieni de colegii lor de
generaţie, cu care au totuşi foarte multe lucruri în comun, The Doors devine un
grup-precursor pentru unele dintre cele mai diverse ramuri ale rock-ului: art
rock prin rafinament, dark rock prin tensiunea versurilor subliniată de armonii
şi de secţia ritmică, punk prin abordarea directă şi agresivă. După plecare din
trupă a lui Jim Morrison mai apar două albume The Doors, care merg dinspre un
rock psihedelic cu momente clasice spre jazz şi care dovedesc pe de o parte
forţa creativă inepuizabilă a lui Manzarek şi pe de alta contribuţia esenţială
a lui Morrison la stilul muzical înfăţişat de The Doors de-a lungul albumelor
cu el la voce.
Manzarek şi-a continuat activitatea şi după anii
’70, a prelucrat Carmina Burana în stil propriu – o consecinţă logică a unei
tendinţe audibile pe „The Severed Garden”, acea adaptare pe versurile lui
Morrison a cunoscutului Adagio în sol minor atribuit lui Albinoni – a cântat
jazz, punk, rock clasic şi piese The Doors şi a scris două cărţi. Supărat pe
felul în care Oliver Stone a descris viaţa lui Morrison în filmul „The Doors”
(care bateristului John Densmore i-a plăcut), se spune că Manzarek ar fi dorit
să facă el însuşi un film despre acea perioadă. Aflat în conflict cu Densmore
din cauza viziunii diferite legate de exploatarea comercială a muzicii The
Doors, Ray Manzarek a spus recent că versurile lui Morrison sunt prea frumoase
pentru a nu fi cântate şi că supravieţuitorii din The Doors ar trebui să facă
acest lucru cât mai sunt în viaţă. Însă pe 20 mai Ray Manzarek a trecut la
rândul său pragul către „partea cealaltă”, în vârstă de 74 de ani, într-un
spital din Rosenheim, Germania.
În căutare de spectacol şi de strălucire, media nu
reţin în prim-plan decât viaţa tumultuoasă a lui Jim Morrison. Dar o privire
asupra artei The Doors scoate la iveală, încetul cu încetul, adevărata esenţă a
acestui grup, în care pe lângă chitara lui Robby Krieger şi bateria lui John
Densmore definitorii rămân poezia stranie şi minunată a lui James Douglas
Morrison şi ştiinţa muzicală a discretului Raymond Daniel Manzarek. Dumnezeu
să-l ierte.
Subscribe to:
Posts (Atom)