Un cântec pe săptămână - Napalm Death, "The Wolf I Feed"

Napalm Death, veteranii şi liderii incontestabili ai scenei grindcore - între consacrare şi o necontenită contestare a calităţilor muzicale ale stilului. "The Wolf I Feed" e dovada a unei diversităţi greu de intuit la o ascultare superficială. Trăsăturile definitorii se îmbină cu o melodie vocală atipică, Barney Greenway şi Mitch Harris urlă pe registre diferite o critică acidă la adresa panicii apocaliptice insuflate de unele grupări religioase.


În ton cu ideologia de stânga a multor trupe de hardcore-punk-grindcore, britanicii critică adesea religia şi instituţiile ei. Aici e însă mai degrabă vorba despre o anumită propagandă panicardă. Iar muzica, orice-ar fi, e memorabilă. De pe albumul "Utilitarian", 2011.

Mioritice

     Ce poate fi mai învechit decât „Mioriţa”? Ce poate fi mai desuet şi mai ilustrativ pentru mentalitatea defetistă decât această baladă-colind-poezie populară şi în ce forme s-o mai găsi, decât istorisirea despre cel care, în loc să reacţioneze curajos, bărbăteşte, îşi aşteaptă resemnat moartea? Esenţa defectelor poporului nostru e sintetizată în „Mioriţa”. Iar cei care au înţeles acest lucru au transformat adjectivul „mioritic” în sinonim al acestui fatalism deloc vrednic. Resemnare mioritică, lipsă mioritică de reacţie, laşitate mioritică, ba chiar plagiat mioritic, cum am citit recent într-un articol... Doar ciobănescul mioritic ne mai scoate din acest univers întunecat, cât despre spaţiul mioritic al lui Lucian Blaga, cine mai are astăzi timp de speculaţii filosofice despre un popor care abia supravieţuieşte de la o zi la alta? În general ne-am obişnuit să vorbim despre Mioriţa şi mioritic pentru a desemna suma de josnicii, trădări resemnate, linguşiri slugarnice şi neputinţe jalnice care poluează fiecare centimetru al conştiinţei publice româneşti.

     Toate cele de mai sus ilustrează o însuşire din ce în ce mai prezentă în acelaşi spaţiu public: lipsa de discernământ cultural şi etic, folosirea de informaţii filtrate, refuzul unui orizont mai vast decât cel limitat de ecranele televizoarelor şi calculatoarelor. Desigur, toate acestea nu sunt caracteristici româneşti, ci pot fi întâlnite la fiecare pas în lumea noastră contemporană, însă la noi obiectul dispreţului este una dintre operele anonime definitorii pentru o identitate negată astăzi pe toate canalele. Omul care îşi refuză rădăcinile simte nevoia să le şi batjocorească, să le treacă în derizoriu. Iar cel care caută motive de a fi mândru de identitatea sa îşi caută argumentele în surse de inspiraţie hollywoodiană – super-eroi capabili să pună la pământ dintr-un pumn cel puţin doi-trei duşmani, sau şmecheri care au reuşit prin tot felul de tertipuri să fenteze ascensiunea firească în viaţa personală şi socială şi au ajuns repede şi fără merite plini de bani, putere şi influenţă. Toate acestea mărturisesc despre un haos ideatic desăvârşit. Nu este însă aici locul să analizăm starea poporului – un popor cu alese însuşiri, dar ajuns astăzi într-unul dintre punctele cele mai de jos ale istoriei sale – nici relaţia modernului cu propria sa cultură şi propria sa identitate. Nu e nici locul unei analize literare. Ce încerc e să arunc o privire de bun simţ care să ridice vălul de prejudecăţi de pe biata noastră oropsită Mioriţă.

     Dar ce se întâmplă în Mioriţa? Fireşte, ne amintim cu toţii. Ciobanul vrâncean şi cel ungurean, invidioşi pe averea mai mare a tovarăşului lor moldovean, se hotărăsc să-l omoare şi să pună mâna pe bunurile lui. Este în condiţiile iniţiale o reluare a temei străvechi a lui Cain şi Abel. Cain îl invidiază pe fratele său pentru că Dumnezeu i-a primit jertfa, ceea ce înseamnă că jertfa lui a fost adusă cu inimă curată şi dragoste. În loc să caute la neputinţa proprie şi să aducă şi el jertfă bineplăcută, Cain îşi omoară fratele. Tot astfel, cei doi ciobani cu gânduri ucigaşe, în loc să vadă că bogăţia celuilalt era rezultatul vredniciei lui, se lasă biruiţi de aceeaşi străveche invidie şi se hotărăsc să-i curme zilele. Intervine aici Mioriţa, oaia năzdrăvană, care-i spune stăpânului ei să se ferească de furia celorlalţi. Şi ce face ciobanul moldovean? Se resemnează în faţa fatalităţii, se vor grăbi unii să răspundă. Pe aceştia îi vom îndemna să recitească textul, chiar în varianta cea mai cunoscută, culeasă de Vasile Alecsandri. „Şi de-a fi să mor”, spune ciobănaşul, dând apoi o serie de indicaţii pentru riturile funebre despre care vom vorbi mai jos. Citiţi cu atenţie: de-a fi să mor. Niciunde nu-l vedem pe ciobanul atât de hulit resemnându-se, renunţând la orice speranţă, spunând, „asta e, o să mor, n-am ce-i face”. Nu. Ci „de-a fi să mor”. Fatalism? Nicidecum. Realism? Desigur.

     Hrăniţi cu vise de mărire şi filme cu bătăuşi de primă mână, contemporanii noştri ar fi preferat, desigur, ca ciobanul ameninţat să se ducă şi să-i sfărâme în bătaie pe duşmanii lui, să ia ciocanul, precum zeul nordic Thor, şi să le crape ţestele. Sau să-i tragă niţeluş în ţeapă. Ciobanul moldovean însă dă dovadă de cuminţenie şi realism. Nu spune nicăieri că aşteaptă resemnat moartea, însă, ca orice om înţelept, ia în calcul şi posibilitatea ei. Ştie că oricât s-ar apăra, nu poate prevedea sfârşitul încleştării, aşa că realizează nici mai mult nici mai puţin decât un „worst case scenario”. De va fi să trăiască, va vedea el, dar în cazul morţii, nu lasă lucrurile nepregătite.

     Şi de aici începe acea minunată descriere a nunţii cosmice, aşa cum au numit-o gânditorii, a acelei depline comuniuni cu universul şi cu stihiile, comuniune care dăinuie şi dincolo de moarte, transformată la rândul ei într-un simplu ritual de trecere către o altă dimensiune. Sunt aici evidente ecourile din obiceiurile din popor, în care mortul tânăr este îmbrăcat în mire şi însoţit în ultimele sale clipe pe acest pământ de brad, simbolul vieţii veşnice. Dar toate acestea sunt conduse spre o esenţă pe care o exprimă graiul poetic. Ciobanul mioritic nu se resemnează în faţa morţii, dar nici nu vede viaţa de aici ca pe unica şi ultima realitate. Nu rămâne captiv în imanent, ci priveşte către transcendent. Ştie că, mai devreme sau mai târziu, va trebui să moară şi îşi aruncă privirea dincolo de sfârşitul vieţii vremelnice. Orice om cu capul pe umeri, pus în faţa unei situaţii limită, caută să fie pregătit indiferent de rezultatul final. Lasă dispoziţii finale, îşi orânduieşte trecerea.  Şi dacă nu va muri, cu atât mai bine. Nimeni nu-l va acuza de resemnare şi fatalism pe cel care îşi scrie testamentul înaintea unei operaţii complicate.

     Cât despre înţelesul metafizic al pregătirii fastuoase de „nuntă”, îl lămureşte foarte frumos Mircea Eliade în volumul „De la Zalmoxis la Genghis-Han”. Interpretarea lui a fost sintetizată de Nicu Steinhardt astfel: „În Mioriţa, Mircea Eliade nu desprinde o resemnare senină ori nostalgia reintegrării cosmice ori fatalismul, pesimismul, pasivitatea, nihilismul. I se arată ca manifestarea puterii transfiguratoare a poporului român. (...) Rezum: Nu ne putem apăra împotriva soartei cum ne-am apăra de duşmani. Nu putem decât impune o nouă semnificaţie consecinţelor ineluctabile ale unui destin pe cale de a se împlini. Mesajul adânc al baladei este voinţa ciobanului de a schimba sensul ursitei sale, de a-şi transmuta nenorocirea într-un moment al liturghiei cosmice. Un eveniment nefericit e prefăcut în taină (Sacrament). Din teroarea istoriei şi din absurdul vieţii se poate ieşi prin asumarea istoriei şi transfigurarea ei. ‹‹Eroul mioritic a izbutit să afle un înţeles nenorocirii sale, asumând-o nu ca eveniment istoric personal, ci ca mister sacru. El a impus aşadar un sens absurdului însuşi, răspunzând printr-o feerie nunţitoare nenorocirii şi morţii. ›› Puterea transfiguratorie e răspunsul pe care poporul român îl dă tragicului său destin istoric.” (Jurnalul fericirii, Ed. Polirom 2008, pp. 588-589).

Un cântec pe săptămână - Corul de la Vatopedu, Cântare închinată stareţului Iosif Vatopedinul

O cântare athonită unică - surprinzător de modernă prin refren şi totuşi din inima tradiţiei psaltice. Iubitori de folk, rock şi country, ascultaţi şi vă bucuraţi.

Un cântec pe săptămână - Ritchie Blackmore's Rainbow, "The Temple of the King"

Săptămâna aceasta vă propun rezultatul întâlnirii între doi muzicieni deosebiţi, care şi-au făcut renumele - unul înainte de această colaborare, unul mai târziu - mai ales în alte trupe. Totuşi, anii 1970, unii dintre cei mai rodnici din istoria rock, au reţinut la loc de cinste şi acest nume: (Ritchie Blackmore's) Rainbow. Iar cei doi muzicieni sunt "titularul", Ritchie Blackmore, şi Ronnie James Dio, tenorul rock care este şi autorul versurilor acestui cântec.

Sunt versuri care au fost mult discutate şi interpretate în fel şi chip - unii le-au atribuit un înţeles apropiat de al profeţiilor biblice, alţii, dimpotrivă, au încercat să găsească în ele conotaţii oculte. Varianta cea mai probabilă este că avem în faţă pur şi simplu o poveste cu rezonanţă medievală şi simboluri imaginate în acest context de autorul ei. Alături de Ronnie James Dio (voce) şi Ritchie Blackmore (chitară), îi mai puteţi auzi pe acest cântec minunat şi cu o melodie costruită firesc şi cu măiestrie pe Micky Lee Soule (clape), Craig Gruber (bas) şi Gary Driscoll (tobe).

La plecarea părintelui Iustin Pârvu

Era anul 2008, în Postul Paştelui. Am avut un concert într-un club bucureştean, apoi am plecat cu un microbuz spre Petru Vodă. Mânăstirea Petru Vodă. În microbuz erau doi vechi prieteni, dintre care unul cu familia – soţia lui conducea – şi un prieten mai nou, care mă dusese cu ceva vreme înainte la Părintele Adrian Făgeţeanu şi pe care îl cooptasem în expediţie pentru a-i întoarce serviciul.

Am ajuns la mănăstire dimineaţa devreme, la timp cât să participăm la Sfânta Liturghie. Am mâncat apoi alături de zecile de pelerini şi ne-am „înscris” la coadă la chilia Părintelui Iustin. Un călugăr care se ocupa de rânduială ne-a spus că avem timp să ajungem şi la Părintele Proclu – unde am fost şi de unde ne-am întors cu uimire şi bucurie – căci nu avea să ne vină prea curând rândul. Într-adevăr, am intrat printre ultimii, când întunericul se lăsase demult. În tot acest răstimp, Părintele Iustin primise aproape fără întrerupere. Noi eram pregătiţi să şi filmăm, iar mie mi-a revenit rolul de a pune unele dintre întrebări şi de-a ţine microfonul. Cum era târziu şi ni se spusese că Părintele e obosit, i-am promis să nu-l ţinem mult. Dar când a început să ne vorbească, marele duhovnic nu a mai ţinut seama de oboseală şi de ora înaintată. Am schimbat de nenumărate ori mâna în care mă ţineam microfonul. Părintele Iustin ne-a povestit, simplu şi cu dragoste, despre Hristos şi despre neamul românesc. Între Dumnezeu şi neamul său – cum spunea odinioară Petre Ţuţea – se clădea universul Părintelui Iustin Pârvu. Şi, ca să-l parafrazăm pe alt mare duhovnic, Cuviosul Paisie Aghioritul, cele pe care le spunea erau toate pline de durere şi dragoste. Şi de smerenie. Acest martir al temniţelor comuniste, acest mare duhovnic pe care toţi şi l-au revendicat până la a-l sfâşia pentru propriile lor interese şi viziuni, acest mucenic perpetuu, ne vorbea ca un bunic sfătos şi ca şi cum ne-ar fi cunoscut de când lumea. Ne primise între pereţii chiliei lui, unde pe un fotoliu stătea tolănită o pisică iar în aer plutea dragostea Mântuitorului. La plecare ne-a dat un bidon cu vin, să avem de drum.

Părintele Iustin era bolnav încă de pe atunci. Mai mult decât de boala lui suferea adânc din cauza bolii românilor de astăzi, cei rupţi de rădăcini şi neştiutori de jertfa celor care au suferit pentru ei chinuri cumplite. Dar a rezistat să stea cu noi de vorbă până târziu în noapte, la fel cum a rezistat să stea între noi, în viaţă, ani buni, suportând nu cu stoicism, cum se spune, ci cu Duhul Sfânt, răutăţile tuturor celor care şi l-au făcut portdrapel pentru ambiţiile lor şi pe ale celor care nu au încetat să-l ponegrească până la mormânt. Dumnezeu a hotărât în cele din urmă să-i curme suferinţa. Dincolo de mărturiile pe care le-am citit şi de filmările pe care le-am văzut, mi-l voi aminti cum era în chilie, în seara aceea din 2008. De astăzi România are un nou mijlocitor în lumina neînserată. Dumnezeu să-l odihnească şi să ni-l facă pururi rugător. Nu ne uita pe noi, cei ce am fost nevrednici de Sfinţia Ta, părinte Iustin!

UPDATE, 20 IUNIE, ORA 12: La această oră are loc la mânăstirea Petru Vodă slujba de înmormântare a părintelui Iustin Pârvu. Trupul marelui duhovnic va odihni în cimitirul aşezământului monahal, alături de cel al părintelui Gheorghe Calciu şi al poetului Radu Gyr, alţi martiri al temniţelor comuniste. Veşnică să-i fie pomenirea!

Un cântec pe săptămână - Joe Dassin, "L'été indien"

Eram acum câteva zile, la orele mici ale dimineţii, cu nişte prieteni în centrul vechi. Şi din vorbă în vorbă am ajuns la Joe Dassin.



Poate o să vă surprindă, dar Joe Dassin nu are nimic de francez în el. Fiul unor evrei americani, Joseph Ira Dassin a părăsit Statele Unite la 12 ani şi cu timpul a ajuns simbolul unei anumite perioade a muzicii franceze. Al acelor cântece simple, dar cu un simţ melodic de o mare frumuseţe. Şi versuri pe măsură. Reţineţi de pildă aici minunata găselniţă poetică "şi-ncă ne vom mai iubi, când iubirea va muri" ("et l'on s'aimera encore, lorsque l'amour sera mort").
Şi deşi abia începe vara obişnuită şi mai avem ceva până la "vara indiană", vă propun să trăiţi pentru o clipă o nostalgie care se repetă de când lumea.

Un cântec pe săptămână - Slayer, "Skeletons of Society"

Azi fiind ziua lui Kerry King, m-am gândit că cel mai potrivit ar fi să începem cu un cântec compus de el. Nu ştiu câţi dintre voi vă amintiţi de „Skeletons of Society”. A şaptea piesă de pe albumul „Seasons in the Abyss” (1990), „Skeletons of Society” este oarecum atipică pentru un Slayer furibund şi thrash, însă poate fi privită şi ca o consecinţă logică a abordării mai melodioase de pe albumul precedent, „South of Heaven”. Cu un riff în două ipostaze, refren bine pus în evidenţă şi solo-uri destul de melodioase, avem aici de-a face mai degrabă cu un heavy-metal distorsionat în tempo mediu. Iar Dave Lombardo nu face uz de bătaia cu două tobe mari, altfel definitorie pentru stilul lui. Pe vremea aceea, Kerry King spunea despre versurile Slayer: „Tom writes things which have something to do with reality, I write things which have nothing to do with reality”. Pe „Skeletons...” King descrie un peisaj apocaliptic, în culori sumbre, o ficţiune bolnavă a unei lumi în derivă. De altfel, cu nişte greşeli minuscule, versurile pot fi citite în varianta de clip pe care v-o ofer. 

Slayer în componenţa de aur, pe care din păcate nu o vom mai auzi niciodată: Tom Araya – bas, voce; Kerry King – chitară; Jeff Hanneman – chitară; Dave Lombardo – tobe.