Friday, November 23, 2007

My Stairway To Heaven

Iubesc cântecul ăsta. Încă dinainte de a iubi Led Zeppelin. A fost mereu acolo, coloană sonoră a idilelor adolescentine, nostalgie şi frumuseţe, speranţă şi vis. A fost acolo chiar când a lipsit câţiva ani, chiar când m-am săturat de el, ca şi cei care l-au compus. Unul dintre cele mai frumoase momente de poezie muzicală, viaţa fiecăruia dintre noi într-o lumină de amurg.

În tăcerea adâncă, sunetul dulce şi delicat al ghitarei şi apoi flautul pictează un tablou tainic, ca o sugestie cu înţelesuri dincolo de cuvinte şi sunete. Văd aievea degetele lui Page ciupind corzile. Un plâns uşor pentru iluzia că tot ce străluceşte e aur. Deşertăciune şi rătăcire, necunoscut şi drum neştiut, pentru că uneori şi visele nebuneşti se transformă fără să simţi în tainică minune, pe care nu o înţelege deplin cel ce visează. Momentul devine întreg cugetare poetică şi călătorie. Cu un cuvânt poţi dobândi orice şi toată viaţa cauţi acel cuvânt, pe care se poate să nu-l afli niciodată, aşa cum în Kafka cel ce stătea în faţa uşii care era acolo doar pentru el nu a reuşit nicicând să intre.
Rubem Alves, „Cartea cuvintelor bune de mâncat. „Nu prezenţa săvârşeşte miracolul. Miracolul e săvârşit de puterea absenţei. Teopoetica. ...pădurea adâncă (dacă avem răbdare vom auzi vocea unei păsări vrăjite ce trăieşte acolo – şi cu toate acestea n-a fost văzută de nimeni niciodată...)”. Uneori toate gândurile noastre sunt îndoielnice. Totul mă face să mă întreb. Hristos pe Cruce a privit către Apus, răstignit din iubirea-suferinţă pentru o lume rece şi nesimţitoare. Dureroasa dorinţă de libertate şi înălţare, de un dincolo neştiut.
Râsetele îndepărtate în pădure. Apofatism. Absenţă resimţită cu atâta dor încât durerea ei însăşi o face să devină prezenţă. Toba mă sfâşie. Solo de ghitară, vorbeşte, cântă, pictează. Călătoria merge neoprit, tren care străbate indiferent peisaje şi amintiri, pe o cale pe care o poţi schimba oricând. Sunt cerurile noastre interioare sau cerurile fizice pe care le-am primit în suflet şi le-am făcut ale noastre. Zborul prin nenorociri şi bucurii trecătoare, clipa înveşnicită în noi, pe care am încercat zadarnic să o oprim şi am văzut-o scurgându-se ca nisipul mării printre degete pe când sufletul a cuprins-o. „Poezia e limbajul a ceea ce nu se poate spune, spune fără să spună: metafore... Ce spune poemul nu e prezent în cuvintele lui. Într-adevăr, poetul nu ştie ce (nu) spune. Aşa cum mâinile goale adunate în formă de scoică pot ţine apa în golul lor, dar nu ştiu nimic despre apă. Poezia spune fără să spună. Un paradox”. Pentru că adâncul fiinţei noastre e mereu dincolo de noi. Umbra e mai înaltă decât sufletul. Avem o cale de străbătut. Cântecul nu spune nimic despre ea. O adiere blândă de vânt care ne e dată uneori şi nouă, celor întinaţi. „Iartă tot ce-am irosit, plineşte ce-am plâns şi ce-am iubit” cu iubire mai mare decât sufletul nostru plăpând. Dorul nostru poate fi noroi sau mărgăritar din vistieria Celui Care ne priveşte cu dor nesfârşit şi neştiut. Casa făcută pe stâncă. ...stânca ce nu se rostogoleşte.

http://www.youtube.com/watch?v=_mNjd-hnxbs

Wednesday, November 21, 2007

Ne vorbeşte părintele Adrian (III)

Astăzi, în ziua Intrării Preasfintei Născătoare de Dumnezeu în Biserică, ultima parte a cuvintelor rostite de părintele Adrian la întâlnirea noastră.

Maica Domnului a fost cel mai smerit om. A fost dusă la 3 ani la templu şi stătea pe lângă arhiereul Zaharia. Ştiţi că în ultima încăpere a templului, în Sfânta Sfintelor, intra doar arhiereul şi doar o dată pe an. Maica Domnului fiind pe lângă el, îngerul i-a făcut semn să intre şi ea. Şi a rămas acolo, de la un an la altul. Auzind mereu proorociile citite, ea ştia că Mesia Se va naşte din Fecioară. Dar nu ştia că va fi ea, nu se gândea că ar putea fi ea, pentru că era smerită.

Diavolul s-a întrupat în şarpe, care era cea mai umilă creatură. Era cel mai umil animal, care nu-şi ridica niciodată capul de pe pământ. Dar diavolul, când s-a întrupat în el, i-a spus că dacă va reuşi să înşele femeia, va domni peste ea. Eva a vrut să fie dumnezeoaică. Fiecare femeie se simte împărăteasă, asta e firea lor, nu le judec. Am fost duhovnic şi la maici. Unui călugăr dacă-i făceam observaţie că vorbeşte în biserică, nu se supăra, chiar dacă la început se uita mai urât la mine. Unei maici însă dacă-i spuneam, nici după şapte ani nu mă ierta. „Cum să-mi spună mie?” Dar iată că la Maica lui Dumnezeu n-a mai fost mândrie, a fost cea mai mare smerenie.

În Psalmul 50 se vorbeşte despre cele 7 Taine. "Auzului meu vei da bucurie şi veselie" este despre Mirungere, căci prin auz intră Sfântul Duh. "Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi" este Botezul. "Inimă curată zideşte întru mine" despre Sfânta Împărtăşanie, căci inima noastră se curăţeşte prin ea. "Învăţa-voi pe cei fărădelege căile tale" este despre Taina Spovedaniei, iar "izbăveşte-mă de vărsarea de sânge" despre Maslu. "De-ai fi voit jertfă, ţi-aş fi dat" este despre Hirotonie. Iar "fă bine, Doamne, întru bunăvoirea Ta Sionului şi să se zidească zidurile Ierusalimului" şi celelalte ştiţi despre ce sunt? Sionul este Cerul şi Ierusalimul Biserica de pe pământ, unite în Hristos. Cununia cu Hristos e cea mai mare Taină, cum spune Sfântul Pavel: "Taina aceasta mare este". Troparul muceniţelor vorbeşte despre despre Mirele Hristos. Iată Taina. Unirea între bărbat şi femeie e acelaşi lucru, unirea cu Hristos. Întreaga Sfântă Treime cunună: „Doamne Dumnezeul nostru, cu mărire şi cu cinste încununează-i pe dânşii”. Aşa e când oamenii sunt cununaţi la biserică. Altfel nu mai e iubire, e doar o încercare.

M-a întrebat vlădica din Franţa de ce nu mă împărtăşesc mai des, ca cei din Athos. Când voi trăi ca cei de la Athos, atunci o să mă şi împărtăşesc ca cei de la Athos.

Diavolul i-a spus lui Iuda că e mai vrednic decât Hristos, pentru că a vrut să dea banii săracilor. Deşi el nu voise să-i dea săracilor, ci să-i fure, diavolul l-a convins. A luat Împărtăşania înaintea tuturor, că se socotea mai vrednic.

Spunem în rugăciune „facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ”. Aceea e Împărăţia, Cerul. Unde se face voia lui Dumnezeu, acolo e Împărăţia. Raiul şi iadul există şi pe pământ.

În momentul în care îţi dai seama că nu eşti mai bun decât vameşul începe pocăinţa.

„...ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu”. Eu nu spun să ne comparăm cu alţii, ci să înţelegem că în condiţiile în care am trăit, cu cele de care am beneficiat, nu aveam voie să facem păcatele pe care le-am făcut. Asta înseamnă că eşti cel dintâi dintre păcătoşi.

Dacă mergi la farmacie şi vrei să parchezi maşina un minut în faţa ei, până când îţi cumperi un medicament, dacă locul e liber, poţi parca. Aşa şi Dumnezeu intră în inimă dacă locul nu e ocupat de diavol.

Antihriştii care fabrică minuni false, false icoane care plâng, vor s-o facă pe Maica Domnului din Făcătoare de minuni fabricantă de bani.

Nu trebuie să bravăm, ci să facem voia lui Dumnezeu. În Apus nu propovăduirea ci sângele martirilor a fost sămânţa creştinismului. Cei din sud erau necăjiţi pentru că pământurile lor erau atât de întinse şi n-aveau nici un mucenic. Aşa că unii dintre ei s-au dus la Roma ca să moară, crezând că vor deveni astfel sfinţi. Din orgoliu. Iar Biserica, nu numai că nu i-a făcut sfinţi, ci i-a excomunicat. Pentru că au bravat, au căutat moartea. Nu trebuie să fim ca Petru care a spus „chiar de ar fi să mor, eu nu Te voi trăda”. Mereu „eu, eu, eu, eu”. Ci trebuie să spunem, „Doamne, Tu învaţă-mă să fac voia Ta”.

Tăierea voii nu este doar pentru monahi. Primul cuvânt pe care l-a spus Dumnezeu lui Adam şi Evei a fost despre tăierea voii. „Stăpâniţi toate şi nu vă lăsaţi înrobiţi”.

Dumnezeu îţi dă mai mult decât meriţi ca să te întoarcă apoi către El.

Dumnezeu are două braţe, iubirea şi mila, şi cu amândouă ne poate salva. Întâi avem nevoie de milă, căci noi, păcătoşii, nu putem pretinde iubire.

Când eram student, duceam o viaţă de Heidelberg: Wein, Weib und Gesang. Apoi am fost rănit de moarte pe front şi s-a spus că mai aveam de trăit cel mult două ore. Dar Dumnezeu m-a salvat de la moarte şi, prin aceasta, şi de moartea morală care venea din vechiul meu fel de viaţă.

Naivitatea le e îngăduită numai copilaşilor.

Pentru copiii avortaţi nu se pot ruga nici părinţii, nici Biserica. Ei sunt exclusiv ai lui Dumnezeu. Sunt rezervaţia lui Dumnezeu.

„Şi ne izbăveşte de cel viclean” e cea mai bună traducere, căci vicleanul e mai rău decât răul, fiindcă se ascunde.

Cei de astăzi trebuie să facă ce au făcut primii creştini în catacombe. Sau samuraii. Când americanii au intrat în Japonia, samuraii s-au strâns şi conducătorul lor a spus că e prea bătrân, că trebuie pus următorul. Acela a spus că e bolnav şi tot aşa. Şi s-au desfiinţat. Şi abia când s-au desfiinţat au început să lucreze şi mai mult în folosul neamului lor. Pentru că centralizaţi puteau fi descoperiţi, erau infiltraţi între ei spioni. Asta putem face şi noi.

Andrei Scrima a studiat în India, ambasadorul Indiei a venit şi l-a cerut de la statul român, pentru că era cel mai bun student la filosofie. Şi s-a întors de acolo cu nişte idei ciudate. Eu i-am zis mereu să scrie o carte în care arate deosebirile între învăţătura celor de acolo şi Ortodoxie, dar n-a vrut. El apoi lua Împărtăşania şi se împărtăşea singur, fără spovedanie.

Creştinii nu au cum să fie antisemiţi. Şi Sfântul Apostol Pavel şi Sfântul Ioan Gură de Aur spun că evreii se vor întoarce. Dumnezeu le va arăta, cum a şi început, prin manuscrisele de la Qumran, că Talmudul e fals. Noi îi iubim pe cei ce vor fi.

Papa ăsta nou a zis că Ortodoxia are numai o părticică din adevăr. Şi probabil Talmudul îl are pe tot.

Cele ce fac avorturi sunt urmaşele moaşelor lui Faraon.

Monday, November 19, 2007

Ne vorbeşte părintele Adrian (II)

Părintele Adrian Făgeţeanu, schitul Locurele, noiembrie 2007

Diavolul e împotriva ascultării. Televiziunea preamăreşte violenţa, banii fără muncă, mărirea fără merit. Dar toţi vor da faliment.

Dintre toate acatistele pe care le-am citit, cel al „Rugului Aprins” e cel mai cizelat, cel mai cult, cel mai subtil. Am fost foarte apropiat de părintele Daniil (Sandu Tudor). Mulţi nu-l iubeau, pentru că era foarte pretenţios, dar era foarte pretenţios mai ales cu el însuşi. Eu îi mai făceam observaţie că vorbeşte prea mult. Era schimonah. Un schimonah nu spune decât şapte cuvinte pe zi, dar unii spun chiar şi numai două. Au însă milioane de cuvinte nespuse, pe care le reedita părintele Daniil. Nu se supăra când îi spuneam aşa, ştia că îl iubesc.
Nu vă este de folos ce vă spun acum: el nu a pornit la drumul acesta cu gând sincer. El era un specialist în literatură, cu o asemenea pricepere, că vlădicii îl chemau să le cizeleze cărţile, cuvântările. Mitropolitul Firmilian, dar şi alţii. Stăteau nopţi întregi cu el şi lucrau la cărţi. Şi el s-a gândit că dacă Damian Stănoiu a scos atâţia bani din acele scrieri pornografice, el o să scoată de 1000 de ori mai mult. S-a dus în Athos şi îi întreba pe călugări: „Ce, asta e haină? Asta e mâncare? Ăsta-i creştinism?” Şi a rămas uimit de răspunsul primit: „Ăsta e stareţul meu şi Dumnezeu prin el mă va mântui”. El încerca să-i instige şi ei i-au închis gura. Acasă mitropolitul i-a zis acelaşi lucru şi atunci el s-a schimbat cu totul, a devenit călugăr. A fost bătut mai rău decât toţi la Aiud, a fost omorât în bătaie.

Nu trebuie să ne apucăm noi să vorbim despre canonizarea celor din închisori. Doar Dumnezeu poate hotărî când e momentul. Într-o peşteră din Efes au fost găsite trupuri de sfinţi care zăcuseră acolo sute de ani. La Mânăstirea Neamţ s-a ridicat trotuarul şi au ieşit moaşte. Nu s-a ridicat singur. Doar Dumnezeu hotărăşte când e momentul. Zamfira, care vrea să canonizeze pe cineva la Prislop, e îndrăcită. La fel şi cei care vor să-l canonizeze pe părintele Argatu. Nu e încă momentul, dacă Dumnezeu nu a arătat că vrea să se întâmple acum acest lucru. Atâta privilegiu are Dumnezeu, să hotărască momentul canonizării şi vrem să-I luăm şi asta?

Talmudul n-are nimic din adevărul lui Dumnezeu.

Să nu-i judecăm pe alţii, să nu ne comparăm cu ei.

Ortodoxia adevărată n-a fost niciodată în contradicţie cu ştiinţa, n-a prigonit-o, n-a avut Inchiziţie. Dăm cezarului ce e al cezarului. Dar azi şi ştiinţa se falsifică. Grigore Ureche spunea că minciuna e dumnezeul antihriştilor.

Mielul lui Dumnezeu a ridicat şi păcatul – lui Adam – şi păcatele noastre.

Trebuie să fim atenţi la metodă, la ton şi la semiton. Nu trebuie să-i spunem omului totul deodată, ci să-l luăm uşor. „Te înţeleg, azi cei mai mulţi oameni sunt ca tine. Şi eu am momente de îndoială”. Trebuie metodă, răbdare şi dragoste, pentru că dragostea toate le rabdă.




Friday, November 16, 2007

Ne vorbeşte părintele Adrian (I)

Despre părintele Adrian Făgeţeanu s-a vorbit puţin, dar s-a vorbit, ca despre unul dintre marii duhovnici contemporani, martor al unei suferinţe care, asumată în Hristos, a devenit Cruce mântuitoare. „Pe vremuri, în luptă li se scoteau tuturor învinşilor amândoi ochii, doar unul era lăsat cu un ochi, ca să dea mărturie de cele ce s-au petrecut. Aşa sunt şi eu. Am rămas printre ultimii în viaţă, ca să dau mărturie”, spune părintele, trecut prin chinurile temniţelor comuniste, alături de alţi martiri ai vremii. Parcă există şi astăzi o temere de cuvintele acestui mărturisitor. La Locurele, schitul de pe lângă Mânăstirea Lainici, părintele Adrian vieţuieşte alături de alţi doi monahi, în rânduiala de rugăciune şi nevoinţă care i-a fost dragă de când a călcat pragul mânăstirii. Bisericuţa, încălzită de focul din sobă, simplă dar plină de lumină şi har, pare a fi desprinsă din poveştile despre casa bunicilor. Părintele ieromonah Firmilian slujeşte Sfânta Liturghie, părintele Macarie îi dă din strană răspunsurile, iar părintele Adrian ascultă cu evlavie nefăţarnică, adesea căzând în genunchi cu fruntea la pământ, în ciuda vârstei şi a bolii. Fără nici o ornamentaţie artistică, slujba te umple pe nesimţite de încredinţarea lăuntrică a celor ce vor să fie şi deja sunt în inima iubitorilor de Hristos.
De multe ori, din nepricepere, vorbim lucruri nepotrivite despre aceşti părinţi, pe care încercăm să-i adaptăm convingerilor şi trăirilor noastre. Aşa s-a întâmplat şi cu părintele Adrian, a cărui prezentare într-o revistă, pe care altfel o citesc cu plăcere, s-a transformat în prilej de parti pris politic şi a lăsat în urmă persoana duhovnicului. Cu siguranţă că şi orice comentariu al meu ar face nedreptate cuvintelor părintelui Adrian, din cauza percepţiei mele duhovniceşti înguste. De aceea am socotit că cel mai bine este să las cuvintele aşa cum au fost ele rostite, în chilie şi în biserică, într-un început de noiembrie vântos şi înzăpezit.

Trăim vremurile tiraniei lui antihrist. Totul a început cu Lucifer, care din mândrie a vrut să fie mai sus decât Dumnezeu, şi-a dorit libertatea absolută, să nu se supună legilor lui Dumnezeu. Astăzi Băsescu spune „vreau libertate absolută”. Şi aprobă paradele homosexualilor... Al doilea moment a fost cel al construirii turnului Babel. Urmaşii celor de atunci au făcut revoluţia franceză, urlând „distrugeţi-l pe infamul Dumnezeu”.

Dumnezeu vrea să obţinem totul prin muncă. O fată a venit aici cu trei cruciuliţe pe haină şi am întrebat-o „de ce ai trei cruciuliţe?”. „Ca să trec la un examen”. Nu! Dumnezeu vrea să munceşti, prin muncă o să reuşeşti, nu cu trei tinichele. Dumnezeu te ajută să reţii, să înţelegi. Ca şi în rugăciune, care are trei faze. „Învaţă-mă îndreptările Tale”, apoi „înţelepţeşte-mă” ca să înţeleg ce am învăţat şi apoi „luminează-mă”.

Va veni vremea când nu ne vom mai putea ruga în obşte. Ne vom ruga lui Dumnezeu doar în duh şi în adevăr. Dumnezeu nu face deosebirea între monahi şi mireni, iar în calendar sunt mai mulţi mireni decât călugări. Astăzi rugăciunea se face mai bine pe ascuns, în familie, decât în public, în mânăstire. Europa vorbeşte astăzi despre „ciorile negre din România”. Vor transforma mânăstirile în centre turistice, cu sarmale, plăcinte moldoveneşti...

Statisticile nu redau niciodată adevărul. Cine credeţi voi că sunt creştinii? Cei 86% despre care vorbea Patriarhul Teoctist? Nu, ci cei care merg la slujbe, ţin posturile, se spovedesc, fac poruncile lui Dumnezeu.


Trebuie să ne rugăm şi pentru necredincioşi. Dumnezeu e Dumnezeu al viilor, nu al morţilor. În Împărăţia lui Dumnezeu toţi sunt vii.

Ruşii au dat mulţi mistici, iar eu l-am cunoscut pe Paulin Lecca, cel care a tradus „Pelerinul rus”, în care se vorbeşte despre Rugăciunea inimii. Deci ruşii spun că „Doamne Iisuse” e cea mai importantă rugăciune, dar eu îmi permit să-i contrazic. Pentru că Hristos, când ucenicii I-au cerut să-i înveţe să se roage, n-a fost în stare să-i înveţe „Doamne Iisuse”. I-a învăţat „Tatăl nostru” şi aceea e cea mai importantă rugăciune, pentru că zice Tatăl nostru, ne rugăm şi pentru ceilalţi. Gramatica română n-a preluat exact sensul original. Sensul original e „şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi să iertăm greşiţilor noştri”.


Cu o zi înainte de Răstignire, Maria lui Cleopa, soţia lui Zevedeu, mama apostolilor Iacob şi Ioan a mers la Mântuitorul. Ea văzuse că fiii ei erau feciorelnici nu doar cu trupul, ci nici cu gândul nu cugetaseră ceva întinat. Şi de aceea I-a cerut lui Hristos să-i pună cel mai aproape de El în Împărăţia Cerurilor. Erau într-adevăr feciorelnici, dar mai mare e smerenia. Ei au făcut această cerere din mândrie. Există mândrie cu dispreţ şi fără dispreţ. Ei nu-i dispreţuiau pe ceilalţi apostoli, doar pe ei se socoteau mai mari. La picioarele Crucii au fost trei Marii: Maria Magdalena, Maria lui Cleopa, mama celor doi, şi Maica Domnului. Hristos l-a încredinţat pe Ioan Maicii Domnului, care l-a învăţat smerenia. Sfântul Pavel a fost un apostol foarte bun pentru că a prigonit Biserica şi apoi, când i s-a arătat Hristos, s-a smerit şi a ajuns să urce, prin smerenie, până la al treilea cer. Ioan a învăţat însă de la Maica Domnului o smerenie şi mai mare, şi s-a urcat până la cerul cerurilor, unde a văzut cele descrise în Apocalipsă. Acestea vor fi înţelese când se vor petrece, de aceea nici marii Părinţi nu s-au încumetat să tâlcuiască Apocalipsa, înţelesurile sunt acoperite. Nu e bine deci să discutăm noi deocamdată despre Apocalipsă.

Mă bucur că m-aţi întrebat despre neam. Încă din Vechiul Testament, Moise se roagă pentru neam. „Eu nu sunt vrednic să intru în Pământul Făgăduinţei, dar măcar neamul meu să-l dobândească”. Iubirea de neam e iubită de Dumnezeu. Şi Pavel ţine la neamul său, chiar de ar fi el anatema. La păgâni aceasta era suprema lex, iubirea de neam. Dar creştinii o înţeleg pe aceasta mai bine, aşa cum au făcut voievozii noştri.

La Judecata de Apoi se va face selecţia, dar cernerea a început deja. În şcoli sau familii nu mai e voie să se spună că Dumnezeu l-a creat pe om.

Mânăstirile vor fi preluate de Ministerul Turismului. O să se mănânce, dar n-o să se mai bea apa cea vie, care e Mesia. Acum sunt vremurile în care oamenii se vor ruga doar în duh şi în adevăr. Pustnicii şi călugării se retrăgeau în codru. Dar care e azi cel mai des codru din România? Bucureşti! Cluj, Galaţi, Timişoara, unde vecinul de scară nu ştie de tine.

L-am studiat mult pe Herodot. Şi pe istoricii antici care vorbesc despre originea dacilor. Ei spun lucruri frumoase despre geţi, dar spun că nu erau uniţi, că erau mereu dezbinaţi. Asta e cea mai bună dovadă că suntem strănepoţii lor.



Tuesday, November 13, 2007

Masonerie, masoni

În ultimul timp, mai ales cu ocazia unor evenimente sau conflicte la nivel înalt din sfera publică, se vorbeşte din ce în ce mai mult despre francmasonerie. Subiectul nu e nou şi istoria modernă a omenirii şi a României a consemnat multe scrieri şi dispute pe această temă. Nu intenţionez să aduc aici o lămurire din perspectivă istorică sau doctrinară. Pentru aceasta avem o literatură exhaustivă. Şi, mai important, avem duhovnici. Despre masonerie s-a spus că e anticreştină, însă mulţi - masoni sau nu - au negat această acuzaţie, ba mai nou se vorbeşte şi despre o presupusă colaborare între Biserică şi această organizaţie, care în aparenţă a dobândit transparenţa oricărei instituţii publice. Ce ştim cu siguranţă e că atât catolicii cât şi ortodocşii au condamnat masoneria, iar în ceea ce priveşte Biserica Ortodoxă Română, acest lucru s-a făcut pe 11 martie 1937, printr-o decizie a Sfântului Sinod, rămasă în vigoare până astăzi, deşi mulţi se reped să o conteste.
Însă, repet, nu am de gând să fac un istoric al problemei. Voi lua doar declaraţiile destinate publicului, făcute de un înalt reprezentant al masoneriei române şi le voi analiza, pentru a vedea ce reiese din ele. Eugen Ovidiu Chirovici este Mare Maestru al Lojii Naţionale din România şi, în această calitate, a acordat acum ceva vreme un interviu "Cotidianului", în care expune pentru cititori - deci pentru marea masă - în cuvinte simple, esenţa organizaţiei din care face parte. Referirile la rolul pe care l-a avut masoneria în aderarea României la NATO şi UE ("Nu zic că, dacă n-ar fi fost masoneria, n-am fi intrat în NATO sau UE, dar am jucat un rol deosebit de important") nu fac decât să (re)nască aceleaşi întrebări: are masoneria vreo legătură cu acestea? Le conduce din umbră sau are vreo influenţă asupra deciziilor lor? Desigur, răspunsul întârzie să apară, dar sunt sugerate, ambiguu şi diversionist, diferite ipoteze, eventual pentru a adânci confuzia. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul afirmaţiilor de genul "Tăriceanu nu-i mason, Băsescu nu-i mason, Voiculescu nu-i mason", de parcă ar putea verifica cineva aceste lucruri. Nici despre Napoleon nu s-a demonstrat niciodată că a fost mason, şi cu toate acestea, mulţi istorici vorbesc despre ajutorul pe care l-ar fi primit de la "zidarii liberi". Şi apoi, cu alde-Tăriceanu, Băsescu şi Voiculescu am intrat în NATO şi în UE, către care - o spune domnul Chirovici însuşi mai sus - calea ne-a fost netezită de masonerie. Într-un cuvânt, informaţii vagi şi imposibil de verificat. Şi chiar dacă cel intervievat se contrazice, nimeni nu pare să observe: "Un mason nu poate spune despre altul că e mason. Se profită astfel de faptul că noi nu putem confirma sau infirma acest lucru şi se lansează tot felul de zvonuri" (sublinierea mea).
Când însă vine vorba despre doctrină, deşi menţionată în treacăt şi disparat, nu mai poate exista nici o confuzie. "Nu se discută chestiuni legate de politică sau confesionale. Sunt interzise, pentru că astfel de discuţii provoacă dezbinare între oameni". Aparent nimic neobişnuit. Mulţi scriitori, ziarişti sau muzicieni moderni susţin acelaşi lucru. Când însă ne referim la o organizaţie care a ajuns din ce în ce mai des să vorbească despre ataşamentul faţă de Dumnezeu, avem două variante: nediscutându-se "chestiuni confesionale", fie respectiva organizaţie este supraconfesională, adică sincretistă, tocmai potrivită într-un context new age - şi deci prin esenhţă anti-ortodoxă şi în general împotriva oricărei confesiuni creştine "clasice" - , fie este vorba despre un alt dumnezeu, în urmarea căruia nu există, cel puţin din perspectivă masonică, deosebiri confesionale. Mai departe expunerea domnului Chirovici devine şi mai limpede, "Masoneria nu e o asociaţie de caritate. Rolul important e de a contribui la evoluţia spirituală a membrilor săi, astfel că acolo unde îi va duce pe aceştia viaţa, să confirme învăţăturile masonice. Masoneria ia oameni buni şi îi face şi mai buni". În acest "progres spiritual", "instrucţia intelectuală e singurul criteriu". Iată deosebirea între masonerie şi creştinism. Aici e orgoliul încrederii neţărmurite în capacităţile intelectuale şi într-un progres fără Hristos, realizat doar pe baza învăţăturilor masonice. Credinţă iniţiatică de sorginte luciferică, diavolul fiind cel care le-a propus oamenilor să cunoască binele şi răul fără ajutorul lui Dumnezeu, să devină singuri dumnezei - adică, să evolueze spiritual. Orice creştere spirituală care Îl exclude pe Hristos este anticreştină. "Cine nu adună cu Mine risipeşte", spune Mântuitorul (Matei 12, 30), şi astfel învăţăturile masonice se dovedesc a fi contrare smereniei propovăduite de Biserică, pentru că învaţă o altă cale, care nu are nevoie de Fiul lui Dumnezeu, se poate lipsi de el, ba chiar, în cele din urmă, trebuie să se lipsească de El pentru a fi deplină.
Ce spune Eugen Ovidiu Chirovici aici e puţin şi e pentru urechile "profanilor". Însă şi din atât putem înţelege că o presupusă alianţă între creştinism şi masonerie, între Biserică şi vreo lojă, nu poate fi decât o minciună. Iar decizia Sfântului Sinod din 11 martie 1937 este la fel de întemeiată astăzi ca şi în vremea când a fost redactată.

Thursday, November 1, 2007

O poveste multiculturală

Acum câţiva ani am participat, în calitate de traducător, la un seminar pe teme europene, unde printre alte inepţii, Călin Nu-Ştiu-Cum din Cluj sau Timişoara – „expert” foarte apreciat de confraţii lui europeni – explica publicului entuziast cum trebuie să-i căutăm şi să-i identificăm pe rasişti. Asta pentru că mulţi sunt rasişti chiar dacă spun că nu sunt, ba unii sunt rasişti chiar fără să ştie. Pe scurt, metodologia amintea până în detalii de căutarea de către comunişti a „duşmanilor poporului”, ascunşi peste tot, şi trebuind identificaţi pentru a-şi primi pedeapsa la Canal, Gherla, Aiud, şi de aici eventual în gropile comune. Mentalitatea tip „big brother” face adepţi în noul sistem dominat de religia corectitudinii politice. Toată lumea care nu e de acord ca o minoritate să aibă toate drepturile, chiar şi cele care sfidează majoritatea, trebuie condamnată în numele luminosului multiculturalism. Dacă nu-i ridicăm în slăvi pe minoritari, punându-ne în acelaşi timp cenuşă în cap pentru grelele persecuţii la care i-am supus, suntem nişte duşmani ai orânduirii, rasişti netrebnici sau fundamentalişti odioşi.
Am văzut de asemenea, de multe ori, ţigani şi ţigănci care se plângeau de discriminarea la care sunt supuşi, ţipau că nu pot să înveţe normal şi nu sunt trataţi cum se cuvine de românii majoritari. O asemenea purtătoare a plângerilor etniei sale terminase liceul şi facultatea, alături de alţi copii români, fără nici o diferenţiere. Liceul, unul de elită în acea vreme. Spun asta nu pentru că e acelaşi pe care l-am făcut şi eu, ci pentru că, la începutul anilor 90, statisticile atestau că era unul dintre cele mai bune din ţară. Am cunoscut ţigani care au beneficiat de locurile suplimentare garantate de statul român în universităţi. („Cine are ceva împotriva acestor locuri, este rasist”, spunea expertul Nu-Ştiu-Cum). Şi aceştia se plângeau. Uneori chiar îşi scriau plângerile pe un flipchart. „Ţigani sunt discriminaţi”. Ce mai contează un „i” în plus sau în minus? Ortografia nu e probă de admitere, iar studiile sunt oricum garantate. „E jignitor pentru noi să auzim cântece de genul noi suntem români, noi suntem aici pe veci stăpâni. E discriminare”.
Se cere României să-şi asume greşelile şi slăbiciunile, să recunoască stadiul jalnic în care se află şi nivelul scăzut de educaţie şi civilizaţie al cetăţenilor săi care nu odată au înspăimântat Europa. Şi este o pretenţie cât se poate de justificată. Da, trebuie să ne recunoaştem precaritatea spirituală şi educaţională. Dar aşa trebuie să facem toţi. Nu doar noi.
Ţiganii – expresie incorectă politică, azi nu mai avem voie să le zicem decât rromi – au tot felul de partide şi organizaţii, care se plâng, în auzul tuturor, de discriminările la care sunt supuşi. Şi care, a venit odată vremea să o zicem răspicat, NU EXISTĂ! Unii ţigani sunt apostrofaţi? Aşa e, la fel şi unii dintre cei care poartă ochelari (în copilărie aproape că mă obişnuisem ca unii colegi să-mi spună „chiorule”). Unii ţigani sunt bătuţi fiindcă sunt ţigani? Poate, la fel şi unii dintre rockeri pentru că au părul lung. O discriminare ca atitudine generală nu există. Poate doar cea pozitivă despre care vorbeam mai sus, cu locurile suplimentare pentru ţigani, justificate prin sărăcia extremă a membrilor acestei etnii, de parcă n-ar fi zeci de mii de români care trăiesc la limita subzistenţei şi n-au cum să-şi dea copiii la şcoală. Dar asociaţiile se plâng. Şi că se plâng n-ar fi atât de grav – e dreptul fiecăruia să spună ce vrea – însă când vine vremea asumării unei responsabilităţi... tăcere. „I-aţi văzut Dumneavoastră pe cei din Italia că sunt mai bruneţei şi aţi tras repede concluzia că sunt ţigani”, spunea acum câteva zile o reprezentantă a Partidei Rromilor, candidată la parlamentul european.
Cu alte cuvinte, România trage ponoasele de pe urma violenţelor ţiganilor, care nu recunosc nimic, şi tot România trebuie să-şi ia şi sancţiuni pentru că, pasămite, i-ar discrimina. Sigur, avem şi români neaoşi, de-ai noştri – şi nu puţini – care ne fac „reclamă” în ţară şi peste hotare. La fel de sigur e că ţiganii ce înspăimântă Italia şi nu numai sunt cetăţeni români şi astfel, vrând nevrând, ai noştri. Nu avem ce face decât să ni-i asumăm. Dar mergând mai departe cu politica struţului, lucrurile nu vor face decât să se agraveze. Atâta timp cât ţiganii se vor plânge în continuare de cum îi persecutăm noi, dar pe cei dintre ei care calcă în picioare ţara – din interior şi din exterior – fie nu-i recunosc, fie-i scuză, România va suferi şi de vină va fi... tot ea.
Detest generalizările şi nu cred că oamenii pot fi judecaţi pe criterii rasiale (sau naţionale). Cred de asemenea că atunci când unii membri ai unei naţiuni, ai unei comunităţi, ai unei etnii creează probleme, comunitatea respectivă este datoare să rezolve acele probleme. Şi dacă nu poate, măcar să nu le nege. Avem o problemă în Europa şi în lume, iar de vină sunt, în acest moment, nişte ţigani. Nu toţi ţiganii. Dar la fel cum România este responsabilă pentru faptele unor cetăţeni ai săi, iar românii nu pot ieşi din marasm fără să îşi recunoască situaţia precară, conducătorii comunităţilor de ţigani sunt chemate să facă acelaşi lucru. Soluţiile nu sunt simple. Dar pentru a fi viabile trebuie să înceapă cu adevărul. Nu minciunile despre discriminare, adevărul despre comunităţile care sunt leagăne pentru infractori şi asasini.
De multe ori ne e frică să umblăm singuri în anumite zone. „Din cauza ţiganilor”, spunem, şi poate greşim generalizând, dar poate există în temerea noastră şi un sâmbure de adevăr. Socotesc că guvernul italian a fost blând. Cred că dacă i-ar fi expulzat pe toţi cetăţenii români care sunt de mai puţin de cinci ani cu forme legale în Italia, măsura ar fi fost de înţeles. Până una-alta, români dintre cei care odinioară se temeau să se plimbe noaptea prin Ferentari, spunând că se tem de ţigani, astăzi, în Italia, nu au curajul să doarmă sau să iasă din case. De ce? „Din cauza ţiganilor”, spun unii. Poate greşesc, generalizând. Dar poate există în temerea lor un sâmbure de adevăr. Adevăr pe care, în numele religiei corectitudinii politice, nu mai avem voie să-l rostim. Şi din rana noastră continuă să iasă puroi, răspândind infecţia peste toţi, români şi ţigani. Dumnezeu să ne ajute!