(traduse şi adaptate de pe internet, via http://razvan-codrescu.blogspot.com/)
VERSIUNEA ELVEŢIANĂ
Furnica munceşte din greu toată vara în arşiţă.
Îşi clădeşte casa şi pregăteşte provizii pentru iarnă.
Greierele crede că furnica e proastă, râde, dansează şi se joacă.
Odată iarna venită, furnica stă la căldură şi mănâncă bine.
Greierele tremurând de frig nu are nici hrană nici adăpost şi moare îngheţat.
SFÂRŞIT
VERSIUNEA FRANCEZĂ
Furnica munceşte din greu toată vara în arşiţă. a
Îşi clădeşte casa şi pregăteşte provizii pentru iarnă.
Greierele crede că furnica e proastă, râde, dansează şi se joacă.
Odată iarna venită, furnica stă la căldură şi mănâncă bine…
Greierele tremurând de frig organizează o conferinţă de presă şi întreabă de ce furnica are dreptul să stea la căldură şi să mănânce bine în timp ce alţii, mai puţin norocoşi decât ea, suferă de frig şi foame.
Televiziunea realizează emisiuni în direct care arată greierele tremurând de frig şi difuzează extrase video cu furnica stând frumos la căldruă într-o casă confortabilă, cu o masă plină de provizii.
Francezii sunt şocaţi de faptul că, într-o ţară atât de bogată, bietul greiere e lăsat să sufere în timp ce alţii trăiesc în huzur.
Ziariştii fac interviuri în care întreabă de ce furnica s-a îmbogăţit pe spinarea greierului şi interpelează guvernul pentru a mări impozitele furnicii, astfel încât aceasta să plătească „cât se cuvine”.
CGT, FO, Partidul Socialist, Partidul Comunist, Liga Revoluţionară Comunistă organizează manifestaţii în faţa casei furnicii.
Funcţionarii publici decid să facă grevă de solidaritate 59 de minute pe zi pe o perioadă nelimitată.
Un filosof la modă scrie o carte care demonstrează legăturile furnicii cu torţionarii de la Auschwitz.
Ca răspuns la sondaje, guvernul emite o lege privind egalitatea economică şi o lege (aplicată retroactiv asupra perioadei de vară) anti-discriminare.
Impozitele furnicii sunt augmentate şi furnica primeşte o amendă pentru că nu l-a angajat pe greiere ca asistent.
Casa furnicii este confiscată de autorităţi pentru că furnica nu are destui bani ca să-şi plătească şi amenda şi impozitele.
Furnica pleacă din Franţa şi se instalează în Elveţia unde contribuie la bogăţia economică.
Televiziunea face un reportaj despre greiere care de acum s-a îngrăşat.
Acesta este pe cale să termine proviziile furnicii, chiar dacă primăvara e încă departe. În În casa furnicii se ţin în mod regulat întruniri ale artiştilor şi scriitorilor de stânga.
Cântăreţul Renaud compune cântecul „Furnică, opreşte-te!”
Fosta casă a furnicii, devenită locuinţă socială pentru greiere, se deteriorează pentru că acesta nu face nimic pentru a o întreţine.
Guvernului îi este reproşată lipsa mijloacelor.
Este înfiinţată o comisie de anchetă ce va costa 10 milioane de euro.
Greierele moare de supradoză.
Ziarele şi televiziunile comentează eşecul guvernului de a redresa cum trebuie problema inechităţii sociale.
Casa este invadată de o bandă de gândaci emigranţi.
Gândacii organizează traficul de marijuana şi terorizează comunitatea.
Guvernul se felicită pentru diversitatea multiculturală a Franţei.
SFÂRŞIT
Thursday, November 18, 2010
Friday, November 12, 2010
Corul în biserică - reflecţii bucovinene
de AUREL MURARU
Despre muzica corală liturgică bucovineană, la momentul în care ne propusesem să cercetăm această tematică (anul 2006), nu exista nicio lucrare muzicologică cuprinzătoare; singurele surse erau legate mai degrabă de viaţa şi activitatea unor compozitori născuţi sau şcoliţi la Cernăuţi (Ciprian Porumbescu, Eusebie Mandicevschi sau Isidor Vorobchievici). Ca urmare, necesitatea abordării acestei teme a fost dictată în primul rând de multitudinea de creaţii religioase româneşti apărute la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în primele decenii ale veacului următor în nordul Bucovinei, precum şi de precaritatea studiilor în domeniul artei muzicale corale liturgice din acel spaţiu geografic.
Deşi, în ultima vreme, cultura muzicală destinată cafasului a început să se bucure de o apreciere din ce în ce mai mare, creaţiile religioase ale compozitorilor din nordul Bucovinei nu au reuşit să iasă din anonimat. Dacă în momentul de faţă muzica corală liturgică, cuprinsă între graniţele actuale ale ţării, este bine cunoscută şi minuţios analizată, creaţiile compozitorilor români din Bucovina au rămas oarecum într-un con de umbră, fiind foarte puţin cunoscute publicului larg.
(..................................................................................)
Au trecut mai bine de două veacuri de la încheierea războiului ruso-turc (1768-1774), conflagraţie în urma căreia Poarta Otomană, în calitate de putere suzerană, a cedat Imperiului Habsburgic întreaga parte de miazănoapte a Moldovei. După pacea de la Kuciuk-Kainargi (10 iulie 1774), trupele austriece au pus stăpânire pe Ţara de Sus a Moldovei, botezând acest colţ nordic de ţară „Buchenwald”, care în traducere din limba germană ar însemna Pădurea de fag, denumire transformată mai târziu în Bucovina.
În urma acestor evenimente, Biserica Ortodoxă a rămas singura instituţie care a încercat să se opună politicii agresive de asimilare şi deznaţionalizare dusă de autorităţile austriece. Susţinerea Bisericii în lupta românilor bucovineni pentru emanciparea culturii naţionale, a început cu adevărat odată cu venirea lui Silvestru Morariu-Andrievici în fruntea clerului ortodox din această provincie (12 martie 1880). În timpul arhipăstoririi sale, s-a încercat păstrarea autonomiei bisericeşti şi a drepturilor pe care le aveau românii din Bucovina, fiind împiedicate încercările din ce în ce mai insistente ale rutenilor de a-şi impune limba în administraţia bisericească.
Deşi poporul român din Ţara de Sus a avut de suportat mai bine de un secol de înstrăinare (1775-1918), Bucovina sub dominaţie habsburgică a reuşit să se transforme într-o provincie prosperă. În această perioadă s-au construit şcoli, s-au tipărit cărţi şi ziare, s-au înfiinţat numeroase societăţi culturale şi ştiinţifice, iar muzica şi literatura şi-au avut în Bucovina reprezentanţi de marcă. Este momentul în care, în cercurile intelectualilor începe să se accentueze problema afirmării identităţii naţionale, iar muzica corală vine în sprijinul acestor aspiraţii. Datorită dezvoltării rapide a acestui nou tip de manifestare artistică, iau naştere mai multe societăţi în sânul cărora mişcarea corală începe să se impună din ce în ce mai mult.
După întregirea ţării, viaţa muzicală din partea de nord a Moldovei a continuat să progreseze, iar acest lucru a fost posibil şi datorită înfiinţării la 3 februarie 1924 a Conservatorului de Muzică şi Artă Dramatică din Cernăuţi, capitala Bucovinei devenind unul din marile centre culturale ale României interbelice. Avându-l în frunte pe Alexandru Zirra (1883-1946), această instituţie de învăţământ muzical a reuşit să dea un nou imbold vieţii cultural-artistice din acest colţ de ţară, deschizând un nou capitol în istoria muzicii din Bucovina.
Din nefericire, după cel de al doilea război mondial, partea de nord a acestei provincii a fost din nou răpită (1944) intrând în componenţa unui alt imperiu (URSS), mult mai dur, mai rece şi mai aspru decât cel care stăpânise Bucovina timp de mai bine de un secol. Ca urmare, viaţa culturală, ştiinţifică şi artistică a acestui teritoriu a înregistrat un recul semnificativ, încercându-se în acest fel stârpirea identităţii naţionale a românilor bucovineni. Cu toate acestea, contrar eforturilor depuse de cotropitori, populaţia românească din acele ţinuturi a reuşit să-şi păstreze limba, obiceiurile şi credinţa, iar versurile lui Eminescu, sau muzica lui Porumbescu—ambii născuţi în Bucovina şi şcoliţi la Cernăuţi—au contribuit din plin la conservarea românismului în acel spaţiu geografic.
(...................................................................................)
Deşi este recunoscut faptul că muzica tradiţională a Bisericii Ortodoxe din spaţiul românesc este cea psaltică de sorginte bizantină, în locaşurile de cult din nordul Moldovei influenţa orientală a fost mult mai puţin accentuată decât în celelalte provincii. Situându-se la intersecţia dintre două culturi muzicale—pe de o parte cea monodică de tradiţie bizantină, iar pe de alta cea slavă—cântarea liturgică din Bucovina s-a dezvoltat sub tutela unei amprente specifice.
După cum am mai menţionat, în anul 1775 Bucovina a intrat în componenţa Imperiului Austro-Ungar, fapt ce nu a determinat doar schimbări hotărâtoare în ceea ce priveşte graniţele ţinutului, ci a favorizat şi o apropiere de cultura occidentală. Încă din primii ani de dominaţie austriacă, în oraşele importante ale Bucovinei se face simţit un oarecare interes pentru cultura apuseană, iar acest lucru a impulsionat o bogată activitate creatoare românească în această provincie. Contactul lingvistic, cultural şi spiritual reciproc între reprezentanţii diferitelor etnii şi confesiuni conlocuitoare, a favorizat apariţia unui specific bucovinean. Astfel putem afirma că detrunchierea Ţării de Sus a fost pe cât de dureroasă şi nedreaptă, pe atât de benefică pentru o dezvoltare rapidă pe toate palierele vieţii culturale.
Sfera de influenţă a culturii germane a cuprins şi muzica compozitorilor din teritoriile anexate Imperiului Habsburgic, punându-şi amprenta pe întreaga lor creaţie. În acest fel, atât muzica vocală cât şi cea instrumentală, atât creaţiile sacre cât şi cele profane au fost supuse unor influenţe străine, care în combinaţie cu elementele arhaice autohtone au reuşit să contureze un stil componistic specific compozitorilor bucovineni. Din acest suflu general nu s-a putut sustrage nici muzica liturgică ortodoxă, muzică ce se va inspira atât din stilul coralului protestant, cât şi din muzica barocului muzical german, dezvoltându-se sub tutela sistemului tonal. Dominate de o armonie clară şi transparentă, de o scriitură polifonică bine conturată, dar şi de o melodicitate cu totul deosebită, creaţiile incluse în acest curent reprezintă adevărate capodopere muzicale menite să însoţească serviciul divin ortodox.
(...................................................................................)
Datorită interesului sporit de care începea să se bucure din ce în ce mai mult muzica corală bisericească, încă din perioada ultimelor decenii ale secolului al XIX-lea, încep să apară în componistica românească un număr tot mai mare de opusuri destinate interpretării în cafas. Astfel, aproape că nu a existat compozitor de muzică corală la cumpăna veacurilor XIX-XX, în a cărui listă de creaţii să nu fi existat cel puţin o Liturghie. Dezvoltarea rapidă a acestei noi forme de cânt liturgic a cuprins întregul teritoriu populat de români, pătrunzând şi în provinciile aflate sub dominaţie străină. În acest fel, cafasul Catedralei Mitropolitane din Cernăuţi a reprezentat cea mai bună „scenă de concert” a acelei epoci, fiind locul ideal în care se puteau afirma creatorii de frumos sonor, dintre care cel mai prolific a fost fără îndoială Eusebie Mandicevschi.
(...................................................................................)
Deşi, în zilele noastre, muzica religioasă a început să se bucure de o apreciere deosebită, mulţi melomani, muzicologi, compozitori, interpreţi sau chiar dirijori, nu văd în această muzică decât o simplă operă de artă, pe care o privesc doar prin prisma valorii ei estetice. Astfel, în ultimii ani au apărut nenumărate partituri aşa-zis „liturgice” din care sacrul lipseşte cu desăvârşire, sau şi mai grav, interpretări ale unor creaţii religioase remarcabile în care latura divină este pur şi simplu trecută cu vederea. În acest fel s-a ajuns la desacralizarea cântului liturgic. Cu amărăciune constatăm că muzica sacră—în special cea corală, dar de multe ori chiar şi cea psaltică de provenienţă bizantină—este distorsionată, uneori chiar negată de către anumiţi cântăreţi sau dirijori de coruri de biserică, care lăsându-se ispitiţi de spectaculozitatea improvizaţiilor de prost gust sau de strălucirea şi penetranţa nuanţelor mari folosite în exces, cântă în cadrul Sfintei Liturghii ca pe scena operei, sau, mai rău, ca la Teatrul de Estradă. Este o condiţie sine qua non ca muzica ce însoţeşte Sfânta Liturghie nu numai să trezească un fior de plăcere estetică, ci să şi pătrundă în sufletele enoriaşilor prezenţi în Biserică, apropiindu-i de Dumnezeu. În cadrul slujbei religioase ortodoxe, corul aflat în cafas are menirea de a crea un climat mistic, specific slujirii divine, care să favorizeze înălţarea spirituală a enoriaşilor aflaţi în Sfânta Biserică. Aceasta reprezintă problema principală pe care trebuie să şi-o pună nu doar compozitorii în momentul conceperii unui opus de muzică religioasă, ci şi dirijorii formaţiilor bisericeşti, cei care au drept scop principal crearea unei atmosfere adecvate slujirii divine.
Ţinem să specificăm că întregul demers analitic trebuie perceput ca un proces indispensabil şi extrem de important în traseul parcurs de către interpretul dirijor în dorinţa de a cunoaşte şi de a-şi însuşi o anumită lucrare muzicală. Deşi nu constituie un scop în sine, analiza amănunţită a partiturii reprezintă primul pas făcut în direcţia elaborării unei concepţii interpretative logice, coerente şi expresive, bazată pe înţelegerea, aprofundarea şi urmărirea de către dirijor a tuturor momentelor importante ale creaţiei muzicale. Procesul analitic reprezintă un demers necesar, extrem de important, vital, dar nu şi suficient. Pentru a-şi atinge scopul, analiza muzicală trebuie să-şi găsească finalitatea în interpretare.
(...................................................................................)
Corul bisericesc reprezintă un ansamblu special în galeria formaţiilor vocale, iar acest aspect îl obligă pe dirijor să se aplece cu seriozitate asupra tuturor detaliilor necesare a fi avute în vedere. Conducătorul corului trebuie să conştientizeze înalta misiune pe care o are, cea de a fi mesagerul tuturor enoriaşilor prezenţi la săvârşirea Dumnezeieştii Liturghii, înălţând în numele tuturor, rugăciuni către Dumnezeu. Dacă în timpul prezenţei pe scenă, dirijorul transmite publicului mesajul încifrat de compozitor în partitură, în cadrul interpretării în cafas acesta nu se adresează credincioşilor, ci Divinităţii. Enoriaşii nu vin la biserică să asculte un concert religios, ci să se roage. Important este ca atât dirijorul, cât şi interpreţii corurilor de Biserică să conştientizeze faptul că în timpul Sfintei Liturghii, muzica depăşeşte cu mult domeniul artistic, devenind calea prin care omul i se adresează lui Dumnezeu. Stilul muzicii sacre este pios şi liniştit, este smerenie, umilinţă, căinţă şi rugăciune, iar frumosul artistic se naşte din sinceritatea şi intensitatea credinţei exprimate în interpretare. Armonia şi polifonia, dinamica şi agogica, forma arhitectonică şi ritmica, timbrul şi sintaxa sunt simple mijloace folosite de compozitori, pentru a-şi exprima mulţumirea, bucuria sufletească şi recunoştinţa faţă de marea şi nemărginita iubire a lui Dumnezeu şi faţă de jertfa supremă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
NOTĂ: Reflecţiile de mai sus sunt fragmente din rezumatul tezei de doctorat "MUZICA CORALĂ RELIGIOASĂ DIN NORDUL BUCOVINEI (Sfârşitul secolului al XIX – lea şi începutul secolului al XX – lea)", în baza căreia lui AUREL MURARU i s-a acordat titlul de Doctor în muzică.
Despre muzica corală liturgică bucovineană, la momentul în care ne propusesem să cercetăm această tematică (anul 2006), nu exista nicio lucrare muzicologică cuprinzătoare; singurele surse erau legate mai degrabă de viaţa şi activitatea unor compozitori născuţi sau şcoliţi la Cernăuţi (Ciprian Porumbescu, Eusebie Mandicevschi sau Isidor Vorobchievici). Ca urmare, necesitatea abordării acestei teme a fost dictată în primul rând de multitudinea de creaţii religioase româneşti apărute la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în primele decenii ale veacului următor în nordul Bucovinei, precum şi de precaritatea studiilor în domeniul artei muzicale corale liturgice din acel spaţiu geografic.
Deşi, în ultima vreme, cultura muzicală destinată cafasului a început să se bucure de o apreciere din ce în ce mai mare, creaţiile religioase ale compozitorilor din nordul Bucovinei nu au reuşit să iasă din anonimat. Dacă în momentul de faţă muzica corală liturgică, cuprinsă între graniţele actuale ale ţării, este bine cunoscută şi minuţios analizată, creaţiile compozitorilor români din Bucovina au rămas oarecum într-un con de umbră, fiind foarte puţin cunoscute publicului larg.
(..................................................................................)
Au trecut mai bine de două veacuri de la încheierea războiului ruso-turc (1768-1774), conflagraţie în urma căreia Poarta Otomană, în calitate de putere suzerană, a cedat Imperiului Habsburgic întreaga parte de miazănoapte a Moldovei. După pacea de la Kuciuk-Kainargi (10 iulie 1774), trupele austriece au pus stăpânire pe Ţara de Sus a Moldovei, botezând acest colţ nordic de ţară „Buchenwald”, care în traducere din limba germană ar însemna Pădurea de fag, denumire transformată mai târziu în Bucovina.
În urma acestor evenimente, Biserica Ortodoxă a rămas singura instituţie care a încercat să se opună politicii agresive de asimilare şi deznaţionalizare dusă de autorităţile austriece. Susţinerea Bisericii în lupta românilor bucovineni pentru emanciparea culturii naţionale, a început cu adevărat odată cu venirea lui Silvestru Morariu-Andrievici în fruntea clerului ortodox din această provincie (12 martie 1880). În timpul arhipăstoririi sale, s-a încercat păstrarea autonomiei bisericeşti şi a drepturilor pe care le aveau românii din Bucovina, fiind împiedicate încercările din ce în ce mai insistente ale rutenilor de a-şi impune limba în administraţia bisericească.
Deşi poporul român din Ţara de Sus a avut de suportat mai bine de un secol de înstrăinare (1775-1918), Bucovina sub dominaţie habsburgică a reuşit să se transforme într-o provincie prosperă. În această perioadă s-au construit şcoli, s-au tipărit cărţi şi ziare, s-au înfiinţat numeroase societăţi culturale şi ştiinţifice, iar muzica şi literatura şi-au avut în Bucovina reprezentanţi de marcă. Este momentul în care, în cercurile intelectualilor începe să se accentueze problema afirmării identităţii naţionale, iar muzica corală vine în sprijinul acestor aspiraţii. Datorită dezvoltării rapide a acestui nou tip de manifestare artistică, iau naştere mai multe societăţi în sânul cărora mişcarea corală începe să se impună din ce în ce mai mult.
După întregirea ţării, viaţa muzicală din partea de nord a Moldovei a continuat să progreseze, iar acest lucru a fost posibil şi datorită înfiinţării la 3 februarie 1924 a Conservatorului de Muzică şi Artă Dramatică din Cernăuţi, capitala Bucovinei devenind unul din marile centre culturale ale României interbelice. Avându-l în frunte pe Alexandru Zirra (1883-1946), această instituţie de învăţământ muzical a reuşit să dea un nou imbold vieţii cultural-artistice din acest colţ de ţară, deschizând un nou capitol în istoria muzicii din Bucovina.
Din nefericire, după cel de al doilea război mondial, partea de nord a acestei provincii a fost din nou răpită (1944) intrând în componenţa unui alt imperiu (URSS), mult mai dur, mai rece şi mai aspru decât cel care stăpânise Bucovina timp de mai bine de un secol. Ca urmare, viaţa culturală, ştiinţifică şi artistică a acestui teritoriu a înregistrat un recul semnificativ, încercându-se în acest fel stârpirea identităţii naţionale a românilor bucovineni. Cu toate acestea, contrar eforturilor depuse de cotropitori, populaţia românească din acele ţinuturi a reuşit să-şi păstreze limba, obiceiurile şi credinţa, iar versurile lui Eminescu, sau muzica lui Porumbescu—ambii născuţi în Bucovina şi şcoliţi la Cernăuţi—au contribuit din plin la conservarea românismului în acel spaţiu geografic.
(...................................................................................)
Deşi este recunoscut faptul că muzica tradiţională a Bisericii Ortodoxe din spaţiul românesc este cea psaltică de sorginte bizantină, în locaşurile de cult din nordul Moldovei influenţa orientală a fost mult mai puţin accentuată decât în celelalte provincii. Situându-se la intersecţia dintre două culturi muzicale—pe de o parte cea monodică de tradiţie bizantină, iar pe de alta cea slavă—cântarea liturgică din Bucovina s-a dezvoltat sub tutela unei amprente specifice.
După cum am mai menţionat, în anul 1775 Bucovina a intrat în componenţa Imperiului Austro-Ungar, fapt ce nu a determinat doar schimbări hotărâtoare în ceea ce priveşte graniţele ţinutului, ci a favorizat şi o apropiere de cultura occidentală. Încă din primii ani de dominaţie austriacă, în oraşele importante ale Bucovinei se face simţit un oarecare interes pentru cultura apuseană, iar acest lucru a impulsionat o bogată activitate creatoare românească în această provincie. Contactul lingvistic, cultural şi spiritual reciproc între reprezentanţii diferitelor etnii şi confesiuni conlocuitoare, a favorizat apariţia unui specific bucovinean. Astfel putem afirma că detrunchierea Ţării de Sus a fost pe cât de dureroasă şi nedreaptă, pe atât de benefică pentru o dezvoltare rapidă pe toate palierele vieţii culturale.
Sfera de influenţă a culturii germane a cuprins şi muzica compozitorilor din teritoriile anexate Imperiului Habsburgic, punându-şi amprenta pe întreaga lor creaţie. În acest fel, atât muzica vocală cât şi cea instrumentală, atât creaţiile sacre cât şi cele profane au fost supuse unor influenţe străine, care în combinaţie cu elementele arhaice autohtone au reuşit să contureze un stil componistic specific compozitorilor bucovineni. Din acest suflu general nu s-a putut sustrage nici muzica liturgică ortodoxă, muzică ce se va inspira atât din stilul coralului protestant, cât şi din muzica barocului muzical german, dezvoltându-se sub tutela sistemului tonal. Dominate de o armonie clară şi transparentă, de o scriitură polifonică bine conturată, dar şi de o melodicitate cu totul deosebită, creaţiile incluse în acest curent reprezintă adevărate capodopere muzicale menite să însoţească serviciul divin ortodox.
(...................................................................................)
Datorită interesului sporit de care începea să se bucure din ce în ce mai mult muzica corală bisericească, încă din perioada ultimelor decenii ale secolului al XIX-lea, încep să apară în componistica românească un număr tot mai mare de opusuri destinate interpretării în cafas. Astfel, aproape că nu a existat compozitor de muzică corală la cumpăna veacurilor XIX-XX, în a cărui listă de creaţii să nu fi existat cel puţin o Liturghie. Dezvoltarea rapidă a acestei noi forme de cânt liturgic a cuprins întregul teritoriu populat de români, pătrunzând şi în provinciile aflate sub dominaţie străină. În acest fel, cafasul Catedralei Mitropolitane din Cernăuţi a reprezentat cea mai bună „scenă de concert” a acelei epoci, fiind locul ideal în care se puteau afirma creatorii de frumos sonor, dintre care cel mai prolific a fost fără îndoială Eusebie Mandicevschi.
(...................................................................................)
Deşi, în zilele noastre, muzica religioasă a început să se bucure de o apreciere deosebită, mulţi melomani, muzicologi, compozitori, interpreţi sau chiar dirijori, nu văd în această muzică decât o simplă operă de artă, pe care o privesc doar prin prisma valorii ei estetice. Astfel, în ultimii ani au apărut nenumărate partituri aşa-zis „liturgice” din care sacrul lipseşte cu desăvârşire, sau şi mai grav, interpretări ale unor creaţii religioase remarcabile în care latura divină este pur şi simplu trecută cu vederea. În acest fel s-a ajuns la desacralizarea cântului liturgic. Cu amărăciune constatăm că muzica sacră—în special cea corală, dar de multe ori chiar şi cea psaltică de provenienţă bizantină—este distorsionată, uneori chiar negată de către anumiţi cântăreţi sau dirijori de coruri de biserică, care lăsându-se ispitiţi de spectaculozitatea improvizaţiilor de prost gust sau de strălucirea şi penetranţa nuanţelor mari folosite în exces, cântă în cadrul Sfintei Liturghii ca pe scena operei, sau, mai rău, ca la Teatrul de Estradă. Este o condiţie sine qua non ca muzica ce însoţeşte Sfânta Liturghie nu numai să trezească un fior de plăcere estetică, ci să şi pătrundă în sufletele enoriaşilor prezenţi în Biserică, apropiindu-i de Dumnezeu. În cadrul slujbei religioase ortodoxe, corul aflat în cafas are menirea de a crea un climat mistic, specific slujirii divine, care să favorizeze înălţarea spirituală a enoriaşilor aflaţi în Sfânta Biserică. Aceasta reprezintă problema principală pe care trebuie să şi-o pună nu doar compozitorii în momentul conceperii unui opus de muzică religioasă, ci şi dirijorii formaţiilor bisericeşti, cei care au drept scop principal crearea unei atmosfere adecvate slujirii divine.
Ţinem să specificăm că întregul demers analitic trebuie perceput ca un proces indispensabil şi extrem de important în traseul parcurs de către interpretul dirijor în dorinţa de a cunoaşte şi de a-şi însuşi o anumită lucrare muzicală. Deşi nu constituie un scop în sine, analiza amănunţită a partiturii reprezintă primul pas făcut în direcţia elaborării unei concepţii interpretative logice, coerente şi expresive, bazată pe înţelegerea, aprofundarea şi urmărirea de către dirijor a tuturor momentelor importante ale creaţiei muzicale. Procesul analitic reprezintă un demers necesar, extrem de important, vital, dar nu şi suficient. Pentru a-şi atinge scopul, analiza muzicală trebuie să-şi găsească finalitatea în interpretare.
(...................................................................................)
Corul bisericesc reprezintă un ansamblu special în galeria formaţiilor vocale, iar acest aspect îl obligă pe dirijor să se aplece cu seriozitate asupra tuturor detaliilor necesare a fi avute în vedere. Conducătorul corului trebuie să conştientizeze înalta misiune pe care o are, cea de a fi mesagerul tuturor enoriaşilor prezenţi la săvârşirea Dumnezeieştii Liturghii, înălţând în numele tuturor, rugăciuni către Dumnezeu. Dacă în timpul prezenţei pe scenă, dirijorul transmite publicului mesajul încifrat de compozitor în partitură, în cadrul interpretării în cafas acesta nu se adresează credincioşilor, ci Divinităţii. Enoriaşii nu vin la biserică să asculte un concert religios, ci să se roage. Important este ca atât dirijorul, cât şi interpreţii corurilor de Biserică să conştientizeze faptul că în timpul Sfintei Liturghii, muzica depăşeşte cu mult domeniul artistic, devenind calea prin care omul i se adresează lui Dumnezeu. Stilul muzicii sacre este pios şi liniştit, este smerenie, umilinţă, căinţă şi rugăciune, iar frumosul artistic se naşte din sinceritatea şi intensitatea credinţei exprimate în interpretare. Armonia şi polifonia, dinamica şi agogica, forma arhitectonică şi ritmica, timbrul şi sintaxa sunt simple mijloace folosite de compozitori, pentru a-şi exprima mulţumirea, bucuria sufletească şi recunoştinţa faţă de marea şi nemărginita iubire a lui Dumnezeu şi faţă de jertfa supremă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
NOTĂ: Reflecţiile de mai sus sunt fragmente din rezumatul tezei de doctorat "MUZICA CORALĂ RELIGIOASĂ DIN NORDUL BUCOVINEI (Sfârşitul secolului al XIX – lea şi începutul secolului al XX – lea)", în baza căreia lui AUREL MURARU i s-a acordat titlul de Doctor în muzică.
Wednesday, November 10, 2010
Dragi cititori - avertisment
"Comentatorul" amintit într-o postare anterioară, pidosnic şi cam sfruntat, cam prostuţ, deşi blazat, continuă să polueze rubrica de comentarii cu vorbele lui de clacă pline de aluzii homosexuale. Mai nou a început să semneze şi cu numele meu, dar fără a fi autentificat, deci uşor identificabil ca fiind altcineva. Vă rog să nu-i daţi atenţie şi nici replică - cum aţi făcut şi până acum -, să mă scuzaţi pentru vorbele murdare pe care le-aţi putea întâlni la respectiva rubrică şi să-l iertaţi pentru neputinţa lui.
Monday, November 8, 2010
Onomastica Regelui şi aniversarea anticomunistă
În seara de 8 noiembrie, de Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, la Ateneul Român, a fost organizată o manifestare menită să celebreze în acelaşi timp onomastica Regelui Mihai I şi aniversarea a 65 de ani de la una dintre primele demonstraţii masive anticomuniste. Cele două sunt strâns legate prin aceea că oamenii veniţi pe 8 noiembrie 1945 în Piaţa Palatului, fie că erau ţărănişti, liberali, legionari – câţi mai erau în libertate – , elevi, studenţi, funcţionari sau muncitori, l-au susţinut pe Regele aflat în conflict deschis cu guvernul de atunci, susţinut de politica şi armele Sovietelor. După cum spune Radu Câmpeanu, unul dintre participanţii de la evenimentele din 1945, toată mulţimea scanda două lucruri: „Regele şi Patria!” şi „Libertate!” Au venit oamenii comuniştilor, s-a şi tras, dar mulţimea a rămas în piaţă. Astăzi, după zeci de ani, supravieţuitorii, câţi mai sunt în putere, s-au adunat pentru a evoca acele momente şi – unii dintre ei – anii grei de puşcărie ce le-au urmat, şi pentru a-şi afirma ataşamentul faţă de aceleaşi valori: Regele şi Patria!
Las altora sarcina să descrie evenimentul la care au participat Alteţa Sa Regală Margareta şi Principele Radu, membrii partidelor liberal şi ţărănist, Dan Grigore, Mariana Mihuţ, Victor Rebengiuc şi alţii, mai mult sau mai puţin legaţi de eveniment. A fost, pentru mine şi pentru mulţi dintre cei din sală, un moment de speranţă. Şi am înţeles din nou că dincolo de vicisitudinile istoriei şi de slăbiciunile naturii umane, aşa cum spunea Shakespeare, „toate valurile oceanelor furioase nu pot şterge mirul de pe fruntea unui Rege!”
Las altora sarcina să descrie evenimentul la care au participat Alteţa Sa Regală Margareta şi Principele Radu, membrii partidelor liberal şi ţărănist, Dan Grigore, Mariana Mihuţ, Victor Rebengiuc şi alţii, mai mult sau mai puţin legaţi de eveniment. A fost, pentru mine şi pentru mulţi dintre cei din sală, un moment de speranţă. Şi am înţeles din nou că dincolo de vicisitudinile istoriei şi de slăbiciunile naturii umane, aşa cum spunea Shakespeare, „toate valurile oceanelor furioase nu pot şterge mirul de pe fruntea unui Rege!”
Saturday, November 6, 2010
Complicata posteritate a lui Adrian Păunescu
Cu toţii am uitat un lucru: când moare un om, oricine ar fi el, primul lucru pe care se cuvine să-l facem e să spunem „Dumnezeu să-l ierte!” (sau, dacă nu ne lasă convingerile, „Odihnească-se în pace!”) şi să medităm un pic la tragedia morţii – a lui şi a oricăruia dintre noi. Deci: a murit Adrian Păunescu. Dumnezeu să-l ierte!
Am uitat cu toţii orice urmă de creştinism sau umanism şi ne-am năpustit să-i facem lui Adrian Păunescu Judecata de Apoi. Nici nu a ieşit bine sufletul din trup că presa românească, politicienii şi oamenii de rând se grăbesc să-i hotărască locul veşniciei. De ani de zile mass media ne confiscă viaţa în aşa măsură, încât unii cred că aici e garanţia însăşi a existenţei. Oameni ca celebrele – tristă celebritate! – cupluri Iri-Moni sau Prigoană-Bahmuţeanu există atât de mult prin media, încât existenţa lor reală este stoarsă de orice substanţă. Se căsătoresc, se ceartă, nasc, mor, se împacă şi respiră doar la televizor şi în tabloide. Dacă acestea ar dispărea, şi respectivele cupluri s-ar stinge, s-ar ofili ca o floare lipsită de apă. Mijloacele media caută să se infiltreze în cele mai intime resorturi ale vieţii, vulgarizându-le şi transformându-le în superficialitate dominantă, să devină viaţa însăşi. Şi, mai nou, şi moartea. Pentru că lui Adrian Păunescu i se răpeşte acum moartea, transformată într-un spectacol grotesc, într-o coridă caricaturală care nu ar trebui să provoace decât scârbă, dacă nu ne-am gândi că la mijloc este, în cele din urmă, un om. Intimitatea este o noţiune care tinde să dispară încet-încet dintr-o lume în care ochiul public este prezent peste tot, ca ochiul unui dumnezeu artificial. Şi, cu toate însuşirile adevăratului Dumnezeu schimonosite, ochiul public îşi asumă şi Judecata de Apoi.
Aşa se face că nici nu se răcise bine trupul lui Adrian Păunescu, că au sărit pe el apărătorii şi detractorii, precum îngerii şi diavolii care se luptă pentru sufletul defunctului, punându-i în balanţă bunele şi relele. Desigur, poetului nu-i mai pasă astăzi prea mult de spectacolul grotesc care are loc pentru noi, pentru ca noi să ne depersonalizăm şi să ne aliniem orânduirii impuse din afară – în viaţă şi în moarte. Lupta este pentru ca noi să înţelegem că şi după ce a murit, soarta unui om – s-o numim, oarecum impropriu, posteritate – este definită de cei care au puterea mediatică.
Adrian Păunescu a fost un personaj controversat – pentru a folosi un eufemism – iar moartea lui ar putea oferi pentru prima dată posibilitatea de a-i aprecia corect opera. Dar posteritatea lui Adrian Păunescu va avea mult de aşteptat până la o interpretare corectă, tocmai din pricina vâlvei mediatice în care a fost prinsă persoana autorului. Cel despre care vorbim nu pare să fi fost un poet major şi, mai mult decât atât, volumul imens al operei este, inevitabil, inegal ca valoare. De aceea analiza literară are, în cazul lui, multă bătaie de cap. Cu atât mai mult cu cât, grăbiţi să-şi atribuie o parte din gloria lui, mulţi lăudători îl pun, din motive sentimentale sau din interes, alături de Eminescu. Sigur, aberaţia sare în ochi, dar răspândirea ei în media este greu de oprit. Cred că, în cele din urmă, literatura şi conştiinţa culturală vor reţine ce este valoros din opera lui Adrian Păunescu. Dar judecata publică mai are mult până la a deveni obiectivă, tocmai pentru că poetul a fost unul dintre primii născuţi sub dumnezeul media şi de aceea e judecat cu criteriile false ale acestuia.
Există în memoria iubitorilor de litere amintirea cazului Zaharia Stancu. Plimbat în funcţii şi adulat în timpul unui regim asasin pe care nu se sfia să-l ridice în slăvi, Stancu a ajuns repede din „cel mai mare scriitor contemporan” un „gunoi literar”. De fapt, prozatorul nu este nici una, nici cealaltă, dar fără îndoială trebuie să mai treacă multă apă pe Dâmboviţa pentru a-i putea aprecia corect luminile şi umbrele. „Desculţ” e o maşinărie propagandistică, „Şatra” pare a fi mai mult o operă literară valoroasă. Unde tragem linia între persoană şi operă, ce poate fi iertat, ce trebuie lepădat? Sunt întrebări care se pun şi în cazul Adrian Păunescu, dar pentru a le găsi răspuns trebuie să ne eliberăm de impuls, de mânie şi de pretenţia orgolioasă şi stupidă de a fi, în locul lui Dumnezeu, judecători – atât în bine, cât şi în rău.
Cel mai mare deserviciu i-l fac lui Adrian Păunescu lăudătorii. Cei care-i umflă valoarea literară şi acţiunile umane. Pentru că a spune că Păunescu a fost dizident sau critic al regimului este (încă) o palmă grea dată elitei morale şi intelectuale care a suferit şi a pierit în închisori. Vasile Voiculescu sau Lucian Blaga sunt, totuşi, nume mai mari decât Păunescu. Şi oameni care au refuzat – cel puţin până la un punct – compromisul, şi care au suferit şi au murit pentru acest lucru. Când Ion Iliescu – bătrânul stalinist – apare şi spune că Păunescu a fost „o voce critică”, singura reacţie logică este repulsia, şi cum o extremă o naşte pe cealaltă, imediat apar voci care să desfiinţeze tot ce a însemnat Adrian Păunescu – omul şi opera.
Cenaclul „Flacăra” a fost fără îndoială o rampă de lansare pentru mulţi artişti tineri şi valoroşi, dar în acelaşi timp a reprezentat o supapă pentru frustrările oamenilor, care a servit cât se poate de bine în acest sens regimul Ceauşescu. Nu putem nega suflul de libertate care s-a insinuat pe acolo – deşi, când îl văd azi pe Victor Socaciu în PSD mă apucă greaţa şi îndoiala – dar el este mai degrabă rodul unei evoluţii artistice decât scopul în sine al cenaclului. Nu se poate spune „aşa erau vremurile”. Pentru că, în primul rând, în aceleaşi vremuri au trăit şi alţii – Paul Goma trăieşte şi azi, ignorat de oamenii de litere români care s-au strecurat prin vremuri şi îşi mângâie conştiinţele amorţite cu povestea „rezistenţei prin cultură” – care nu au făcut compromisurile lui Păunescu. Şi, în al doilea rând, pentru că nu aveai voie să critici, dar nu te obliga nimeni să perii. Poetul a spus, după revoluţie, într-un acces de sinceritate, „am fost un porc”. Dar apoi s-a alăturat partidului primului ministru ceauşist Ilie Verdeţ. În cele din urmă, Păunescu a fost, până în ultimele momente, în PSD. Şi argumentul invocat de unii, că ar fi crezut în mod naiv în socialism nu stă în picioare, de vreme ce poetul cunoştea resorturile intime ale castei paranoice care a domnit peste România din 1965 până în 1989. Cineva spunea că după 45 de ani de urgie, cine mai e comunist în România e ori prost, ori lichea. Iar Păunescu prost nu a fost niciodată.
Pentru ca poezia lui să poată fi interpretată corect, autorul trebuie eliberat de povara monumentului mincinos prin care unii vor să îl facă simbol, provocând reacţii dure în cei care ştiu că simbol real şi model pentru viitor a fost Nicolae Steinhardt, nu Adrian Păunescu. Nu o să ajungem niciodată să discernem valoarea şi versurile ce nu fac decât să sune din coadă, dacă suntem asaltaţi de o armată de aplaudaci care ne vorbesc despre al doilea Eminescu, în faţa cărora trebuie să răspundem că de la „Totuşi, iubirea” până la „Memento mori” sau până la „Necuvinte” e distanţă mare.
E deci vremea ca Adrian Păunescu să nu mai fie model pentru nimeni, pentru ca poetul să poată să respire. E vremea să-i citim versurile ca pe ale unui scriitor dăruit cu un mare talent, pe care însă l-a irosit pe drum şi prin osanale închinate opresiunii şi din care ne-a lăsat şi nouă câte puţin. Ziaristul Vlad Mixich scrie într-un articol admirabil, care dacă ar fi avut la început şi o rugăciune pentru sufletul celui răposat ar fi făcut inutile orice alte comentarii: „Adrian Păunescu a fost un om norocos, dar neamul în care s-a născut nu a primit decât firimituri căzute de la masa destinului său.” Astăzi, odată ce a trecut în veşnicie, nu va mai putea fi subminat de propriile slăbiciuni. Iar judecata operei lui trebuie să se sustragă tiraniei media, pentru a se face prin raportare la o scară valorică solidă şi nemanipulată. Abia atunci vom rămâne cu poezii şi cântece frumoase, cei care au fost ajutaţi de poet îi vor purta recunoştinţa datorată, în timp ce ceilalţi îl vor ierta cu inimă uşoară. Modelul Păunescu nu foloseşte nimănui, poetul Păunescu trebuie să-şi găsească locul firesc în galeria literaturii române, cât despre omul Păunescu, pe el rămâne să-l judece doar Dumnezeu, iar nouă să mijlocim cât putem pentru el.
Aceste rânduri sunt scrise în Sâmbăta Morţilor, a doua zi după moartea lui Adrian Păunescu. Într-o asemenea zi, se cuvine să lăsăm toate în urmă şi să ne gândim doar că a mai plecat din lumea aceasta un seamăn al nostru. Dumnezeu să-l ierte!
Am uitat cu toţii orice urmă de creştinism sau umanism şi ne-am năpustit să-i facem lui Adrian Păunescu Judecata de Apoi. Nici nu a ieşit bine sufletul din trup că presa românească, politicienii şi oamenii de rând se grăbesc să-i hotărască locul veşniciei. De ani de zile mass media ne confiscă viaţa în aşa măsură, încât unii cred că aici e garanţia însăşi a existenţei. Oameni ca celebrele – tristă celebritate! – cupluri Iri-Moni sau Prigoană-Bahmuţeanu există atât de mult prin media, încât existenţa lor reală este stoarsă de orice substanţă. Se căsătoresc, se ceartă, nasc, mor, se împacă şi respiră doar la televizor şi în tabloide. Dacă acestea ar dispărea, şi respectivele cupluri s-ar stinge, s-ar ofili ca o floare lipsită de apă. Mijloacele media caută să se infiltreze în cele mai intime resorturi ale vieţii, vulgarizându-le şi transformându-le în superficialitate dominantă, să devină viaţa însăşi. Şi, mai nou, şi moartea. Pentru că lui Adrian Păunescu i se răpeşte acum moartea, transformată într-un spectacol grotesc, într-o coridă caricaturală care nu ar trebui să provoace decât scârbă, dacă nu ne-am gândi că la mijloc este, în cele din urmă, un om. Intimitatea este o noţiune care tinde să dispară încet-încet dintr-o lume în care ochiul public este prezent peste tot, ca ochiul unui dumnezeu artificial. Şi, cu toate însuşirile adevăratului Dumnezeu schimonosite, ochiul public îşi asumă şi Judecata de Apoi.
Aşa se face că nici nu se răcise bine trupul lui Adrian Păunescu, că au sărit pe el apărătorii şi detractorii, precum îngerii şi diavolii care se luptă pentru sufletul defunctului, punându-i în balanţă bunele şi relele. Desigur, poetului nu-i mai pasă astăzi prea mult de spectacolul grotesc care are loc pentru noi, pentru ca noi să ne depersonalizăm şi să ne aliniem orânduirii impuse din afară – în viaţă şi în moarte. Lupta este pentru ca noi să înţelegem că şi după ce a murit, soarta unui om – s-o numim, oarecum impropriu, posteritate – este definită de cei care au puterea mediatică.
Adrian Păunescu a fost un personaj controversat – pentru a folosi un eufemism – iar moartea lui ar putea oferi pentru prima dată posibilitatea de a-i aprecia corect opera. Dar posteritatea lui Adrian Păunescu va avea mult de aşteptat până la o interpretare corectă, tocmai din pricina vâlvei mediatice în care a fost prinsă persoana autorului. Cel despre care vorbim nu pare să fi fost un poet major şi, mai mult decât atât, volumul imens al operei este, inevitabil, inegal ca valoare. De aceea analiza literară are, în cazul lui, multă bătaie de cap. Cu atât mai mult cu cât, grăbiţi să-şi atribuie o parte din gloria lui, mulţi lăudători îl pun, din motive sentimentale sau din interes, alături de Eminescu. Sigur, aberaţia sare în ochi, dar răspândirea ei în media este greu de oprit. Cred că, în cele din urmă, literatura şi conştiinţa culturală vor reţine ce este valoros din opera lui Adrian Păunescu. Dar judecata publică mai are mult până la a deveni obiectivă, tocmai pentru că poetul a fost unul dintre primii născuţi sub dumnezeul media şi de aceea e judecat cu criteriile false ale acestuia.
Există în memoria iubitorilor de litere amintirea cazului Zaharia Stancu. Plimbat în funcţii şi adulat în timpul unui regim asasin pe care nu se sfia să-l ridice în slăvi, Stancu a ajuns repede din „cel mai mare scriitor contemporan” un „gunoi literar”. De fapt, prozatorul nu este nici una, nici cealaltă, dar fără îndoială trebuie să mai treacă multă apă pe Dâmboviţa pentru a-i putea aprecia corect luminile şi umbrele. „Desculţ” e o maşinărie propagandistică, „Şatra” pare a fi mai mult o operă literară valoroasă. Unde tragem linia între persoană şi operă, ce poate fi iertat, ce trebuie lepădat? Sunt întrebări care se pun şi în cazul Adrian Păunescu, dar pentru a le găsi răspuns trebuie să ne eliberăm de impuls, de mânie şi de pretenţia orgolioasă şi stupidă de a fi, în locul lui Dumnezeu, judecători – atât în bine, cât şi în rău.
Cel mai mare deserviciu i-l fac lui Adrian Păunescu lăudătorii. Cei care-i umflă valoarea literară şi acţiunile umane. Pentru că a spune că Păunescu a fost dizident sau critic al regimului este (încă) o palmă grea dată elitei morale şi intelectuale care a suferit şi a pierit în închisori. Vasile Voiculescu sau Lucian Blaga sunt, totuşi, nume mai mari decât Păunescu. Şi oameni care au refuzat – cel puţin până la un punct – compromisul, şi care au suferit şi au murit pentru acest lucru. Când Ion Iliescu – bătrânul stalinist – apare şi spune că Păunescu a fost „o voce critică”, singura reacţie logică este repulsia, şi cum o extremă o naşte pe cealaltă, imediat apar voci care să desfiinţeze tot ce a însemnat Adrian Păunescu – omul şi opera.
Cenaclul „Flacăra” a fost fără îndoială o rampă de lansare pentru mulţi artişti tineri şi valoroşi, dar în acelaşi timp a reprezentat o supapă pentru frustrările oamenilor, care a servit cât se poate de bine în acest sens regimul Ceauşescu. Nu putem nega suflul de libertate care s-a insinuat pe acolo – deşi, când îl văd azi pe Victor Socaciu în PSD mă apucă greaţa şi îndoiala – dar el este mai degrabă rodul unei evoluţii artistice decât scopul în sine al cenaclului. Nu se poate spune „aşa erau vremurile”. Pentru că, în primul rând, în aceleaşi vremuri au trăit şi alţii – Paul Goma trăieşte şi azi, ignorat de oamenii de litere români care s-au strecurat prin vremuri şi îşi mângâie conştiinţele amorţite cu povestea „rezistenţei prin cultură” – care nu au făcut compromisurile lui Păunescu. Şi, în al doilea rând, pentru că nu aveai voie să critici, dar nu te obliga nimeni să perii. Poetul a spus, după revoluţie, într-un acces de sinceritate, „am fost un porc”. Dar apoi s-a alăturat partidului primului ministru ceauşist Ilie Verdeţ. În cele din urmă, Păunescu a fost, până în ultimele momente, în PSD. Şi argumentul invocat de unii, că ar fi crezut în mod naiv în socialism nu stă în picioare, de vreme ce poetul cunoştea resorturile intime ale castei paranoice care a domnit peste România din 1965 până în 1989. Cineva spunea că după 45 de ani de urgie, cine mai e comunist în România e ori prost, ori lichea. Iar Păunescu prost nu a fost niciodată.
Pentru ca poezia lui să poată fi interpretată corect, autorul trebuie eliberat de povara monumentului mincinos prin care unii vor să îl facă simbol, provocând reacţii dure în cei care ştiu că simbol real şi model pentru viitor a fost Nicolae Steinhardt, nu Adrian Păunescu. Nu o să ajungem niciodată să discernem valoarea şi versurile ce nu fac decât să sune din coadă, dacă suntem asaltaţi de o armată de aplaudaci care ne vorbesc despre al doilea Eminescu, în faţa cărora trebuie să răspundem că de la „Totuşi, iubirea” până la „Memento mori” sau până la „Necuvinte” e distanţă mare.
E deci vremea ca Adrian Păunescu să nu mai fie model pentru nimeni, pentru ca poetul să poată să respire. E vremea să-i citim versurile ca pe ale unui scriitor dăruit cu un mare talent, pe care însă l-a irosit pe drum şi prin osanale închinate opresiunii şi din care ne-a lăsat şi nouă câte puţin. Ziaristul Vlad Mixich scrie într-un articol admirabil, care dacă ar fi avut la început şi o rugăciune pentru sufletul celui răposat ar fi făcut inutile orice alte comentarii: „Adrian Păunescu a fost un om norocos, dar neamul în care s-a născut nu a primit decât firimituri căzute de la masa destinului său.” Astăzi, odată ce a trecut în veşnicie, nu va mai putea fi subminat de propriile slăbiciuni. Iar judecata operei lui trebuie să se sustragă tiraniei media, pentru a se face prin raportare la o scară valorică solidă şi nemanipulată. Abia atunci vom rămâne cu poezii şi cântece frumoase, cei care au fost ajutaţi de poet îi vor purta recunoştinţa datorată, în timp ce ceilalţi îl vor ierta cu inimă uşoară. Modelul Păunescu nu foloseşte nimănui, poetul Păunescu trebuie să-şi găsească locul firesc în galeria literaturii române, cât despre omul Păunescu, pe el rămâne să-l judece doar Dumnezeu, iar nouă să mijlocim cât putem pentru el.
Aceste rânduri sunt scrise în Sâmbăta Morţilor, a doua zi după moartea lui Adrian Păunescu. Într-o asemenea zi, se cuvine să lăsăm toate în urmă şi să ne gândim doar că a mai plecat din lumea aceasta un seamăn al nostru. Dumnezeu să-l ierte!
Thursday, November 4, 2010
Despre ermetism şi prostie în publicitate... şi nu numai
A: Ţie unde-ţi place... (face cu ochiul şmechereşte) ...să bei?
B: În gură!
(Râsete pe fundal)
Voce din off: Ai grijă de igiena ta orală. Spală-te pe dinţi de cel puţin două ori pe zi.
Această „reclamă” a fost „concepută” de mine cu un prieten pentru a ridiculiza anumite tendinţe din actuala industrie PR. Dar sunt convins că este la fel de bună ca oricare alta. Şi cu siguranţă mai bună decât cea de la care a pornit discuţia. Sau? Să vedem cum a început totul...
Acum câteva zile, printre prietenii mei care au cont pe Facebook, s-a născut o dispută încinsă pe marginea unei campanii care pasămite ar fi promovat nevoia controlului des pentru depistarea cancerului la sân. „Ţie unde îţi place să o pui?” era întrebarea cu evidente aluzii sexuale – „pentru că sexul vinde!” argumentează unul dintre apologeţi – de la care pornea campania. Un pic mai încolo aflai că este de fapt vorba despre unde îţi place să-ţi pui geanta. Şi în urma acestei înlănţuiri bizare – pentru a folosi un eufemism – „ca un semn din ochi între gagici”, cum lămureşte acelaşi apologet, femeile începeau să conştientizeze, cu instrucţiunile de rigoare la îndemână, faptul că trebuie să facă din când în când câte un control. Că unii s-au arătat contrariaţi e lesne de înţeles. Mai greu îmi vine să pricep virulenţa cu care unii oameni inteligenţi au luat apărarea campaniei. Mă gândesc că dacă prin clasa a 9-a cineva din gaşca noastră – fie şi cei pe care îi socoteam pe atunci, cel mai adesea pe nedrept, mai proşti sau mai inculţi – ar fi venit cu o asemenea glumă, ni s-ar fi părut prea cretină chiar şi pentru acela. Adesea copiii sau adolescenţii sunt mai sinceri şi mai autentici. De aceea, în povestea binecunoscută, un copil a fost cel care a strigat primul că împăratul e gol. În fond, faptul că o asemenea campanie – şi sute de mii la fel – există, este dovada îndepărtării noastre de înţelepciunea simplă (aceea care ne învaţă că unu plus unu fac doi) şi a modului alarmant în care ne „educă” şi ne formează prejudecăţile şi tendinţele lumii de astăzi. E un drum previzibil, totuşi. Relativizarea adevărului duce la relativizarea esteticii, a bunului simţ, în cele din urmă la un relativism general în care orice inepţie poate trece drept capodoperă.
Se spune – nu ştiu dacă e real sau doar o povestire apocrifă – că la un moment dat Picasso ar fi exclamat râzând: „Am făcut câteva mâzgăleli şi i-am păcălit pe toţi!” Că Picasso a fost un pictor genial este îndeobşte cunoscut. Că unele dintre lucrările sale nu sunt cu adevărat nimic mai mult decât nişte mâzgăleli este la fel de adevărat. Dar puţini critici se încumetă să spună acest lucru, de teama de a nu fi socotiţi retrograzi, lipsiţi de orizont, sau, pe scurt, în afara tendinţei. Mai departe: Un grup de avangardişti decupează cuvinte din ziar, le lipeşte unele lângă altele la întâmplare şi înfiinţează şi câteva reviste ale noii mişcări, dintre care una se numeşte „Pula”. Genial! sare lumea „bună” şi „destupată”. „Un nou orizont în artă. Eliberarea de vechile clişee. O gură de aer proaspăt.” Toate acestea ca să ilustreze o criză a limbajului, ceea ce mişcarea dada, într-adevăr, a făcut. Din acest punct de vedere i se poate recunoaşte rolul de barometru, poate chiar pe cel de stimulent, pentru că în faţa absurdului unii au început să caute sensuri mai profunde – pentru a-l contracara – dar de aici până la a vorbi despre genialitate e cale lungă. Fenomenele în care absurdul şi provocarea de dragul provocării se manifestă agresiv nu sunt de găsit doar în interiorul mişcărilor care le promovează, ci chiar strecurate subtil în manifestări altfel valoroase. Am văzut recent o piesă de teatru în care, printre altele, erau descrise pilde şi cugetări ale înţelepciunii vechilor evrei, multe încărcate de un sens sfâşietor de profund şi de o înţelepciune greu accesibilă. O parte dintre acestea erau spuse însă de actori care în prealabil se dezbrăcaseră, stând apoi cu faţa la public, altfel încât să nu cumva să rămână vreun spectator lipsit de priveliştea organelor genitale. De ce era necesar acest lucru? Sunt convins că se vor găsi zeci de interpretări care să-l justifice: era vorba despre dezbrăcarea de omul vechi, despre eliberarea de constrângerile sociale sau de cunoaşterea noastră artificială pentru a ajunge la absolut. Iar dacă cineva se va încumeta să spună că poate goliciunea nu avea totuşi niciun rost, acela va fi repede socotit prostul proştilor. Nu vreau să fiu înţeles greşit. Nu neg potenţialul artistic, intelectual – şi uneori chiar moral – al şocului, al provocării. Nici nu spun că goliciunea nu poate fi, în anumite contexte, justificată de scopul expresiv. Tot ce încerc să arăt este că acest lucru, care este de obicei folosit în mod excepţional, a devenit deodată regula. Fără niciun criteriu estetic sau spiritual. Ci din pura nevoie de a epata nişte oameni care, în goliciunea lor interioară, sunt atât de blazaţi încât lucrurile normale, spuse pe şleau, li se par inferioare intelectual. Şi atunci, într-un circ al foamei, al prostiei şi al manipulării, ni se pune şocul pe tavă, ni se răstoarnă orice valoare şi orice concepţie despre valori ferme, astfel încât să putem fi traşi oricând în orice direcţie, de vreme ce binele şi răul, frumosul şi urâtul, înţelepciunea şi prostia sunt oricum ce hotărăsc eu să fie.
Observam acum ceva timp evoluţia publicităţii prin exemple practice. Înainte de război era în Bucureşti o mică întreprindere, „Jeana” sau „Jana”, nu-mi amintesc, care fabrica diferite mărunţişuri. Pe ambalajul lor scria „Consumaţi cu încredere produsele Jeana.” Adică între producător şi consumator se stabilea, dincolo de relaţia comercială, o legătură morală. Noi te îndemnăm să cumperi produsele noastre, să ai încredere în noi că sunt bune. Evident, dacă încrederea îţi va fi înşelată, dacă deci legătura va suferi sub raport moral, se va întrerupe şi partea ei comercială. După un timp, lucrurile au evoluat, ajungându-se la „Cea mai bună ciocolată din lume” (cu varianta, observabilă, de pildă, la detergenţi, „celelalte sunt mai proaste”). Deja lucrurile devin suspecte. Chiar să fi gustat producătorul (sau autorul reclamei) toate celelalte produse, încât ştie că al lui e chiar cel mai bun? „Nu, e pur şi simplu reclamă”, spunem noi azi, fără să observăm cum „reclamă” a devenit pe nesimţite sinonim cu „minciună”. Dar lucrurile au mers mult mai departe. Astăzi, după cum îmi explică un prieten din PR, produsele de firmă sunt de calităţi foarte apropiate, de multe ori diferenţele între un CD player Sony şi unul Samsung, să zicem, fiind insesizabile. Şi atunci fiecare firmă îşi alege un set de valori, o „poveste” cu care să se identifice, astfel încât oamenii care se regăsesc la rândul lor în acele valori să se ataşeze de mărcile respective. Deci minciuna este deja conceptualizată. Pentru că e clar pentru oricine că producătorii de Marlboro nu au nicio legătură cu cowboyul din reclamă, că fabricanţii nu ştiu cărei maşini nu sunt mai ataşaţi de spiritul libertăţii decât alţii, care pasămite sunt mai aproape de valorile familiei. Cu alte cuvinte, suntem îndemnaţi să ne construim imagini mincinoase pe baza unor legături mincinoase între „poveşti” şi produsele cărora le sunt ataşate. E partea noastră de circ. Vrei să te crezi revoluţionar, deşi eşti un amărât de funcţionar, fumezi trabucuri Cohiba şi eşti deja alături de Castro şi Guevara în Sierra Maestra. Vrei să te simţi hălăduind în Alpi, deşi eşti un gras pentru care şi urcatul unui etaj fără lift e un calvar, mănânci Milka. Vrei să pozezi în bărbat fatal deşi mergi şontâc şi îţi curg balele, te dai cu aftershave Axe. Şi aceste lucruri îţi atrag dependenţa faţă de produse şi de mărci, pentru că fără ele te simţi văduvit de imaginea pe care ţi-ai creat-o în ochii altora, dar mai ales în ai tăi. Şi care, ca şi poveştile care însoţesc produsele, e o imagine falsă. Nu e nevoie aici de nicio teorie a conspiraţiei. Eşti învăţat că nu trebuie să faci niciun efort intelectual, fizic sau spiritual ca să te autodepăşeşti, atâta timp cât tot ce îţi doreşti să devii poţi deveni cumpărând una-alta. Suntem atât de legaţi de micile noastre produse încât oricine ne poate face să jucăm precum căţeii cărora li se iau jucăriile preferate.
Arată cam prost imaginea de mai sus? Ştiu. Şi o ştiu şi creatorii de iluzii. De aceea, ambalajul trebuie să fie din ce în ce mai mare şi sclipicios. Şi cui îi place să recunoască faptul că e prost? Sau că nu e mai bun, mai „aparte” decât alţii? Din acest punct de vedere, publicitatea e noua avangardă artistică, mai ales că domeniile se întrepătrund azi halucinant. Şi cum să flatezi mai mult publicul decât convingându-l că e subtil şi plin de o putere de înţelegere care nu e la îndemâna oricui. În scopul acesta apar astăzi producţii artistice şi publicitare care de care mai stupide şi mai lipsite de sens, dar cărora, tocmai de aceea, fiecare poate să le atribuie orice înţeles vrea, lăudându-se apoi că a priceput ceea ce alţii nu au fost în stare. Este noua cultură a falsului, noua artă a autoamăgirii. Cu cât un lucru este mai îndepărtat de ceea ce pasămite vrea să semnifice, cu atât mai subtili sunt cei care îl „înţeleg”.
Şi iată-ne ajunşi înapoi la reclama amintită mai sus. Tot scenariul nu are nicio legătură cu cancerul la sân. Dar tocmai de aceea poate fi catalogat uşor ca fiind „genial”. O campanie care să spună „doamnelor, verificaţi-vă din când în când, singure sau mergând la doctor, pentru că s-ar putea să aveţi o afecţiune şi nici să nu vă daţi seama” ar fi banală. Jignitoare pentru imaginea pe care ne-o facem despre noi. Mergând în absurd, am putea spune că unele femei ar prefera să se îmbolnăvească decât să dea curs unui îndemn atât de vulgar şi banal.
Campania „ţie unde-ţi place să o pui” suferă din două motive. Primul, cel mai evident, despre care astăzi nici nu se vorbeşte, pentru că e „desuet”, e cel moral. „Femeile îşi fac cu ochiul” la o asemenea întrebare. Adică tot ce ne-a rămas din esenţa feminităţii e o aluzie vulgară la activităţile intime. Un banc îndoielnic. Femeile trebuie să rămână sănătoase, ca să poată apoi să o pună unde vor ele... geanta, fireşte. În ritmul acesta, vom ajunge încet-încet să facem filme porno ca să strângem fonduri pentru copiii străzii. Şi sigur vor fi unii care să spună că nu contează de unde vin banii, atâta timp cât respectivii copii sunt ajutaţi. Dar, dacă gândim pe termen lung, contează. Pentru că un copil salvat pentru a deschide ochii spre viaţă într-o lume unde domină pornografia, violenţa şi viciul, se va pierde uşor în ea. Şi nu doar el, ci întreaga generaţie. Şi copiii lui vor ajunge poate să joace în asemenea filme de la vârste fragede. Culmea este că unii oameni care sunt revoltaţi de colecţia de abjecţii din tabloide ca „Libertatea” şi altele asemenea se declară în schimb încântaţi de campania sus-amintită.
În al doilea rând, campania respectivă suferă prin prostie pură. Şi prin potenţialul de a ne minţi pe care ni-l creează când nu vrem să privim adevărul în faţă. Un muzician rock spunea că „muzica contemporană s-a îndepărtat de publicul obişnuit, este scrisă doar pentru specialişti”. Remarca este corectă pentru multe alte domenii ale artei şi nu numai. Cultul specializării face să nu mai putem – să nu ni se mai permită – să ne exprimăm în legătură cu un lucru care teoretic ni se adresează tuturor, dacă nu suntem specialişti în domeniu. Campania „ţie unde îţi place să o pui” nu indică, la niciun nivel de înţelegere, vreo legătură cu subiectul ei. Dar, cum am arătat mai sus, cu cât o formă de expresie e mai îndepărtată de ceea ce vrea să exprime propriu-zis, cu atât lasă loc pentru mai multe interpretări, care de care mai subtilă. Un basm e banal, „O scrisoare pierdută” e desuetă, un peisaj e depăşit, în schimb o băşină... vai! câte sensuri! câte aluzii! câtă subtilitate! cât de deştepţi suntem!
Trec peste faptul că cele mai multe femei aflate în suferinţă se vor simţi jignite de vulgaritatea campaniei luate în discuţie. Concluzia întregii poveşti este că avem încă şansa să ne trezim şi să strigăm că împăratul e gol. Să căutăm valori şi expresii autentice şi reale – nu să le reluăm mecanic pe cele vechi, nici să ne entuziasmăm de tot ce e nou, doar pentru că e nou. Altfel riscăm să ne transformăm în marionetele nearticulate ale oricărei tendinţe şi să eşuăm în fotoliile din faţa televizorului în timp ce resturile hamburgerului ni se scurg subtil din gură. Ce imagine genială, nu? Merită un premiu literar? Sau măcar folosirea într-o campanie publicitară. Pentru vitamina C de pildă. N-aţi prins legătura? Mai căutaţi, încuiaţilor!
B: În gură!
(Râsete pe fundal)
Voce din off: Ai grijă de igiena ta orală. Spală-te pe dinţi de cel puţin două ori pe zi.
Această „reclamă” a fost „concepută” de mine cu un prieten pentru a ridiculiza anumite tendinţe din actuala industrie PR. Dar sunt convins că este la fel de bună ca oricare alta. Şi cu siguranţă mai bună decât cea de la care a pornit discuţia. Sau? Să vedem cum a început totul...
Acum câteva zile, printre prietenii mei care au cont pe Facebook, s-a născut o dispută încinsă pe marginea unei campanii care pasămite ar fi promovat nevoia controlului des pentru depistarea cancerului la sân. „Ţie unde îţi place să o pui?” era întrebarea cu evidente aluzii sexuale – „pentru că sexul vinde!” argumentează unul dintre apologeţi – de la care pornea campania. Un pic mai încolo aflai că este de fapt vorba despre unde îţi place să-ţi pui geanta. Şi în urma acestei înlănţuiri bizare – pentru a folosi un eufemism – „ca un semn din ochi între gagici”, cum lămureşte acelaşi apologet, femeile începeau să conştientizeze, cu instrucţiunile de rigoare la îndemână, faptul că trebuie să facă din când în când câte un control. Că unii s-au arătat contrariaţi e lesne de înţeles. Mai greu îmi vine să pricep virulenţa cu care unii oameni inteligenţi au luat apărarea campaniei. Mă gândesc că dacă prin clasa a 9-a cineva din gaşca noastră – fie şi cei pe care îi socoteam pe atunci, cel mai adesea pe nedrept, mai proşti sau mai inculţi – ar fi venit cu o asemenea glumă, ni s-ar fi părut prea cretină chiar şi pentru acela. Adesea copiii sau adolescenţii sunt mai sinceri şi mai autentici. De aceea, în povestea binecunoscută, un copil a fost cel care a strigat primul că împăratul e gol. În fond, faptul că o asemenea campanie – şi sute de mii la fel – există, este dovada îndepărtării noastre de înţelepciunea simplă (aceea care ne învaţă că unu plus unu fac doi) şi a modului alarmant în care ne „educă” şi ne formează prejudecăţile şi tendinţele lumii de astăzi. E un drum previzibil, totuşi. Relativizarea adevărului duce la relativizarea esteticii, a bunului simţ, în cele din urmă la un relativism general în care orice inepţie poate trece drept capodoperă.
Se spune – nu ştiu dacă e real sau doar o povestire apocrifă – că la un moment dat Picasso ar fi exclamat râzând: „Am făcut câteva mâzgăleli şi i-am păcălit pe toţi!” Că Picasso a fost un pictor genial este îndeobşte cunoscut. Că unele dintre lucrările sale nu sunt cu adevărat nimic mai mult decât nişte mâzgăleli este la fel de adevărat. Dar puţini critici se încumetă să spună acest lucru, de teama de a nu fi socotiţi retrograzi, lipsiţi de orizont, sau, pe scurt, în afara tendinţei. Mai departe: Un grup de avangardişti decupează cuvinte din ziar, le lipeşte unele lângă altele la întâmplare şi înfiinţează şi câteva reviste ale noii mişcări, dintre care una se numeşte „Pula”. Genial! sare lumea „bună” şi „destupată”. „Un nou orizont în artă. Eliberarea de vechile clişee. O gură de aer proaspăt.” Toate acestea ca să ilustreze o criză a limbajului, ceea ce mişcarea dada, într-adevăr, a făcut. Din acest punct de vedere i se poate recunoaşte rolul de barometru, poate chiar pe cel de stimulent, pentru că în faţa absurdului unii au început să caute sensuri mai profunde – pentru a-l contracara – dar de aici până la a vorbi despre genialitate e cale lungă. Fenomenele în care absurdul şi provocarea de dragul provocării se manifestă agresiv nu sunt de găsit doar în interiorul mişcărilor care le promovează, ci chiar strecurate subtil în manifestări altfel valoroase. Am văzut recent o piesă de teatru în care, printre altele, erau descrise pilde şi cugetări ale înţelepciunii vechilor evrei, multe încărcate de un sens sfâşietor de profund şi de o înţelepciune greu accesibilă. O parte dintre acestea erau spuse însă de actori care în prealabil se dezbrăcaseră, stând apoi cu faţa la public, altfel încât să nu cumva să rămână vreun spectator lipsit de priveliştea organelor genitale. De ce era necesar acest lucru? Sunt convins că se vor găsi zeci de interpretări care să-l justifice: era vorba despre dezbrăcarea de omul vechi, despre eliberarea de constrângerile sociale sau de cunoaşterea noastră artificială pentru a ajunge la absolut. Iar dacă cineva se va încumeta să spună că poate goliciunea nu avea totuşi niciun rost, acela va fi repede socotit prostul proştilor. Nu vreau să fiu înţeles greşit. Nu neg potenţialul artistic, intelectual – şi uneori chiar moral – al şocului, al provocării. Nici nu spun că goliciunea nu poate fi, în anumite contexte, justificată de scopul expresiv. Tot ce încerc să arăt este că acest lucru, care este de obicei folosit în mod excepţional, a devenit deodată regula. Fără niciun criteriu estetic sau spiritual. Ci din pura nevoie de a epata nişte oameni care, în goliciunea lor interioară, sunt atât de blazaţi încât lucrurile normale, spuse pe şleau, li se par inferioare intelectual. Şi atunci, într-un circ al foamei, al prostiei şi al manipulării, ni se pune şocul pe tavă, ni se răstoarnă orice valoare şi orice concepţie despre valori ferme, astfel încât să putem fi traşi oricând în orice direcţie, de vreme ce binele şi răul, frumosul şi urâtul, înţelepciunea şi prostia sunt oricum ce hotărăsc eu să fie.
Observam acum ceva timp evoluţia publicităţii prin exemple practice. Înainte de război era în Bucureşti o mică întreprindere, „Jeana” sau „Jana”, nu-mi amintesc, care fabrica diferite mărunţişuri. Pe ambalajul lor scria „Consumaţi cu încredere produsele Jeana.” Adică între producător şi consumator se stabilea, dincolo de relaţia comercială, o legătură morală. Noi te îndemnăm să cumperi produsele noastre, să ai încredere în noi că sunt bune. Evident, dacă încrederea îţi va fi înşelată, dacă deci legătura va suferi sub raport moral, se va întrerupe şi partea ei comercială. După un timp, lucrurile au evoluat, ajungându-se la „Cea mai bună ciocolată din lume” (cu varianta, observabilă, de pildă, la detergenţi, „celelalte sunt mai proaste”). Deja lucrurile devin suspecte. Chiar să fi gustat producătorul (sau autorul reclamei) toate celelalte produse, încât ştie că al lui e chiar cel mai bun? „Nu, e pur şi simplu reclamă”, spunem noi azi, fără să observăm cum „reclamă” a devenit pe nesimţite sinonim cu „minciună”. Dar lucrurile au mers mult mai departe. Astăzi, după cum îmi explică un prieten din PR, produsele de firmă sunt de calităţi foarte apropiate, de multe ori diferenţele între un CD player Sony şi unul Samsung, să zicem, fiind insesizabile. Şi atunci fiecare firmă îşi alege un set de valori, o „poveste” cu care să se identifice, astfel încât oamenii care se regăsesc la rândul lor în acele valori să se ataşeze de mărcile respective. Deci minciuna este deja conceptualizată. Pentru că e clar pentru oricine că producătorii de Marlboro nu au nicio legătură cu cowboyul din reclamă, că fabricanţii nu ştiu cărei maşini nu sunt mai ataşaţi de spiritul libertăţii decât alţii, care pasămite sunt mai aproape de valorile familiei. Cu alte cuvinte, suntem îndemnaţi să ne construim imagini mincinoase pe baza unor legături mincinoase între „poveşti” şi produsele cărora le sunt ataşate. E partea noastră de circ. Vrei să te crezi revoluţionar, deşi eşti un amărât de funcţionar, fumezi trabucuri Cohiba şi eşti deja alături de Castro şi Guevara în Sierra Maestra. Vrei să te simţi hălăduind în Alpi, deşi eşti un gras pentru care şi urcatul unui etaj fără lift e un calvar, mănânci Milka. Vrei să pozezi în bărbat fatal deşi mergi şontâc şi îţi curg balele, te dai cu aftershave Axe. Şi aceste lucruri îţi atrag dependenţa faţă de produse şi de mărci, pentru că fără ele te simţi văduvit de imaginea pe care ţi-ai creat-o în ochii altora, dar mai ales în ai tăi. Şi care, ca şi poveştile care însoţesc produsele, e o imagine falsă. Nu e nevoie aici de nicio teorie a conspiraţiei. Eşti învăţat că nu trebuie să faci niciun efort intelectual, fizic sau spiritual ca să te autodepăşeşti, atâta timp cât tot ce îţi doreşti să devii poţi deveni cumpărând una-alta. Suntem atât de legaţi de micile noastre produse încât oricine ne poate face să jucăm precum căţeii cărora li se iau jucăriile preferate.
Arată cam prost imaginea de mai sus? Ştiu. Şi o ştiu şi creatorii de iluzii. De aceea, ambalajul trebuie să fie din ce în ce mai mare şi sclipicios. Şi cui îi place să recunoască faptul că e prost? Sau că nu e mai bun, mai „aparte” decât alţii? Din acest punct de vedere, publicitatea e noua avangardă artistică, mai ales că domeniile se întrepătrund azi halucinant. Şi cum să flatezi mai mult publicul decât convingându-l că e subtil şi plin de o putere de înţelegere care nu e la îndemâna oricui. În scopul acesta apar astăzi producţii artistice şi publicitare care de care mai stupide şi mai lipsite de sens, dar cărora, tocmai de aceea, fiecare poate să le atribuie orice înţeles vrea, lăudându-se apoi că a priceput ceea ce alţii nu au fost în stare. Este noua cultură a falsului, noua artă a autoamăgirii. Cu cât un lucru este mai îndepărtat de ceea ce pasămite vrea să semnifice, cu atât mai subtili sunt cei care îl „înţeleg”.
Şi iată-ne ajunşi înapoi la reclama amintită mai sus. Tot scenariul nu are nicio legătură cu cancerul la sân. Dar tocmai de aceea poate fi catalogat uşor ca fiind „genial”. O campanie care să spună „doamnelor, verificaţi-vă din când în când, singure sau mergând la doctor, pentru că s-ar putea să aveţi o afecţiune şi nici să nu vă daţi seama” ar fi banală. Jignitoare pentru imaginea pe care ne-o facem despre noi. Mergând în absurd, am putea spune că unele femei ar prefera să se îmbolnăvească decât să dea curs unui îndemn atât de vulgar şi banal.
Campania „ţie unde-ţi place să o pui” suferă din două motive. Primul, cel mai evident, despre care astăzi nici nu se vorbeşte, pentru că e „desuet”, e cel moral. „Femeile îşi fac cu ochiul” la o asemenea întrebare. Adică tot ce ne-a rămas din esenţa feminităţii e o aluzie vulgară la activităţile intime. Un banc îndoielnic. Femeile trebuie să rămână sănătoase, ca să poată apoi să o pună unde vor ele... geanta, fireşte. În ritmul acesta, vom ajunge încet-încet să facem filme porno ca să strângem fonduri pentru copiii străzii. Şi sigur vor fi unii care să spună că nu contează de unde vin banii, atâta timp cât respectivii copii sunt ajutaţi. Dar, dacă gândim pe termen lung, contează. Pentru că un copil salvat pentru a deschide ochii spre viaţă într-o lume unde domină pornografia, violenţa şi viciul, se va pierde uşor în ea. Şi nu doar el, ci întreaga generaţie. Şi copiii lui vor ajunge poate să joace în asemenea filme de la vârste fragede. Culmea este că unii oameni care sunt revoltaţi de colecţia de abjecţii din tabloide ca „Libertatea” şi altele asemenea se declară în schimb încântaţi de campania sus-amintită.
În al doilea rând, campania respectivă suferă prin prostie pură. Şi prin potenţialul de a ne minţi pe care ni-l creează când nu vrem să privim adevărul în faţă. Un muzician rock spunea că „muzica contemporană s-a îndepărtat de publicul obişnuit, este scrisă doar pentru specialişti”. Remarca este corectă pentru multe alte domenii ale artei şi nu numai. Cultul specializării face să nu mai putem – să nu ni se mai permită – să ne exprimăm în legătură cu un lucru care teoretic ni se adresează tuturor, dacă nu suntem specialişti în domeniu. Campania „ţie unde îţi place să o pui” nu indică, la niciun nivel de înţelegere, vreo legătură cu subiectul ei. Dar, cum am arătat mai sus, cu cât o formă de expresie e mai îndepărtată de ceea ce vrea să exprime propriu-zis, cu atât lasă loc pentru mai multe interpretări, care de care mai subtilă. Un basm e banal, „O scrisoare pierdută” e desuetă, un peisaj e depăşit, în schimb o băşină... vai! câte sensuri! câte aluzii! câtă subtilitate! cât de deştepţi suntem!
Trec peste faptul că cele mai multe femei aflate în suferinţă se vor simţi jignite de vulgaritatea campaniei luate în discuţie. Concluzia întregii poveşti este că avem încă şansa să ne trezim şi să strigăm că împăratul e gol. Să căutăm valori şi expresii autentice şi reale – nu să le reluăm mecanic pe cele vechi, nici să ne entuziasmăm de tot ce e nou, doar pentru că e nou. Altfel riscăm să ne transformăm în marionetele nearticulate ale oricărei tendinţe şi să eşuăm în fotoliile din faţa televizorului în timp ce resturile hamburgerului ni se scurg subtil din gură. Ce imagine genială, nu? Merită un premiu literar? Sau măcar folosirea într-o campanie publicitară. Pentru vitamina C de pildă. N-aţi prins legătura? Mai căutaţi, încuiaţilor!
Subscribe to:
Posts (Atom)