Botezul Domnului şi soborul Sfântului Ioan Botezătorul încheie sărbătorile şi în acelaşi timp primul capitol al vieţii lui Hristos pe pământ. După Naşterea smerită din peştera Betleemului, Mântuitorul a trăit, conform rânduielii iudaice, care socotea majoratul la împlinirea vârstei de 30 de ani, în casa părintească, unde a deprins meseria de tâmplar, prin care a întreţinut-o pe Maica Sa, după moartea dreptului Iosif, învăţând astfel pe tot omul virtutea smereniei. Sfântul Ioan Botezătorul, profet luminat de Duhul Sfânt, s-a înfricoşat când L-a văzut venind spre Botezul în Iordan. „Se cade Nouă să plinim toată dreptatea”, spune Domnul, iar Sfântul Ioan Gură de Aur lămureşte că prin dreptate se înţeleg poruncile lui Dumnezeu: cum Hristos le-a împlinit mereu pe toate, S-a şi botezat, deşi nu avea nevoie, şi astfel „a luat asupra Sa curăţirea noastră”, la fel cum a luat şi trupul coruptibil, şi moartea, de bunăvoie, căci nu era în El păcat, ca în restul omenirii, pentru care să trebuiască să moară. De aceea, de altfel, moartea martirică se numeşte botez al sângelui, după exemplul jertfei lui Hristos pe Cruce.
Părinţii Bisericii ne învaţă că şi noi trebuie să coborâm la Iordan, adică la biserică şi să trecem prin botezul pocăinţei, care este Spovedania. Sfântul Ioan Botezătorul şi Mântuitorul Hristos stau faţă în faţă ca două modele de smerenie pentru lumea dintotdeauna. Primul este omul care, deşi născut sub păcatul strămoşesc, s-a micşorat pe el atât de mult prin smerenie, încât L-a adus la el pe Însuşi Dumnezeu, Care l-a sfinţit şi a covârşit cu har neputinţa lui firească, omenească. Celălalt, Dumnezeu fiind, a luat asupra Sa firea omenească ce căzuse prin păcat, supusă durerii, coruptibilităţii şi morţii. Şi astfel, smerenia devine locul întâlnirii între Dumnezeu şi om.
Petrecem în aceste zile şi poate ne bucurăm, dar aceste cuvinte ne par atât de îndepărtate, căci se deosebesc radical de mediul în care ne-am învăţat să trăim, de lumea pe care am construit-o. Afirmarea de sine a devenit astăzi valoare supremă, în vâltoarea goanei după o imagine din care să dispară sub covorul unei conştiinţe oprimate orice asperităţi, o imagine a minciunii şi a trufiei ce poartă, în limbaj teologic, numele de slavă deşartă. Imaginea despre care vorbim a devenit unul dintre cei mai răspândiţi idoli ai noştri şi ai lumii în care trăim. Spunem idol pentru că, deşi neadevărată, aşa cum neadevăraţi sunt toţi zeii păgâni, îi aducem cele mai mari jertfe. În cercurile înalte ale societăţii există consilieri care primesc bani grei pentru a se ocupa de acest aspect, dar şi în partea de jos lauda de sine şi judecarea celorlalţi sunt preocupări de căpetenie. Psalmistul spune undeva că „idolii neamurilor sunt argint şi aur, lucruri făcute de mâini omeneşti. Gură au şi nu vor grăi; ochi au şi nu vor vedea; urechi au şi nu vor auzi, că nu este duh în gura lor. Asemenea lor să fie toţi cei ce-i fac pe dânşii şi toţi cei ce se încred în ei”. (Ps 134, 15-18) Şi cu adevărat asemenea lor suntem noi astăzi. Strălucitori, frumos ambalaţi, şi goi pe dinăuntru, lipsiţi de orice înţelegere adevărată şi de orice putinţă de a spune vreun lucru cu sens.
Într-o anumită măsură, aşa era omenirea şi în vremea venirii Mântuitorului Hristos. Prin noianul de înţelesuri, Naşterea şi Botezul Său ne învaţă şi că începutul şi sfârşitul ieşirii din minciună este smerenia. Smerit a venit pe lume ca om, în staul, sub răsuflarea animalelor, cu smerenie S-a botezat deşi nu avea nevoie, iar pe Mama Lui şi pe Botezător, care în icoane stau mereu în preajma Lui, rugându-L pentru oameni, ni i-a dat exemple de smerenie. Toate acestea parcă nu mai ajung astăzi la inima nimănui. Avem de aceea nevoie să ne repetăm cuvintele Sfântului Ioan, cu care îi întâmpina pe mulţi dintre cei veniţi la el să se boteze: „Pui de vipere!” Sau, cum scria peste veacuri Nichita Stănescu: „A venit un înger şi mi-a zis: Eşti un porc de câine, o jigodie şi un rât”. Dacă reflectăm la adevărul acestor vorbe, fiecare în legătură cu el însuşi, vom dărâma idolul găunos al imaginii. Şi când ni le spune altcineva, să ne bucurăm, căci ne sunt prilej de mântuire. De le vom înţelege şi accepta, vom alunga de la noi mândria şi judecata aproapelui şi, precum Ioan odinioară, vom deveni Înaintemergători ai lui Hristos în lume, mântuitori, prin Hristos, ai celor de lângă noi.
Serbarea Bobotezei se numeşte şi a Epifaniei sau a Teofaniei, adică a arătării lui Dumnezeu, pentru că până în acel moment Hristos nu se arătase ca Mântuitor şi pentru că tot atunci din cer s-a auzit glasul Tatălui, iar Duhul Sfânt a coborât în chip de porumbel peste Cel Care ieşea din apă. Astfel, este prima dată când se arată în chip vădit Sfânta Treime. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că va mai fi o arătare a Domnului, la sfârşitul lumii. Atunci Îl vor vedea toţi, acum doar cei care vor să-L primească. Dacă vom fi şi noi printre aceştia din urmă, la arătarea a doua Îl vom întâmpina cu bucurie, ca pe un oaspete familiar.
Sunday, December 30, 2007
Tuesday, December 25, 2007
Nasterea lui Hristos cu bine
Naşterea lui Hristos să reverse lumina Întrupării asupra noastră a tuturor.
Friday, December 7, 2007
Coloana sonoră - primii 30 de ani (IV)
Liceul începe, gaşca de rockeri e bine închegată, Piaţa Romană cu a ei Grădiniţă în plină înflorire. Testament. „Practice What You Preach”, „The New Order”, „Souls of Black”, în ordinea ascultării. Creşte şi discografia Motörhead din rafturile mele, începută cu „1916” şi „Iron Fist”. De pe „Persistence of Time”, Anthrax, nu mă impresionează decât „Got the Time”, piesă care îmi place la nebunie până astăzi. „Attack of the Killer B’s” e parcă mai interesant, dar şi mai rap. Atmosfera romantică de liceu aduce primele petreceri până dimineaţa şi primele idile. Aşa intru în contact şi cu latura hippie/rock clasic. Prietenul Ţache e undeva între metal şi hippie, cu suflet de „hipiot”, dar, cu timpul, defineşte mişcarea grunge – pe care eu o detestam – cu tot cortegiul de plângăcioşi, de la Nirvana, Pearl Jam, Soundgarden, Alice In Chains (faţă de aceştia din urmă percepţia mea s-a mai nuanţat) ca „hippo-punk”, ceea ce îi atrage automat eticheta batjocoritoare de hippo-punker. The Exploited, apropo de punk. „The Massacre”, „Punk’s Not Dead”. The Beatles, un picuţ de Pink Floyd, iar Led Zeppelin. Eagles, cu „Hotel California” sau cu versul mult-iubit de Ţache, „Jesus is coming”. În cercurile găştii apare René, cu imaginea tipică de hippie, pletos, neglijent, flegmatic, talentat. Cu ghitara după el. Organizează împreună cu câţiva prieteni o seară comemorativă John Lennon la Teatrul Ţăndărică, unde câţiva dintre noi cântăm „anarchy” pe melodia de la „Let It Be”, spre indignarea artiştilor. Purtam deja o insignă cu un flower-power inversat şi scriam prin caiete chestii de genul „hippie is utopia”. Descopăr doom-metal. Candlemass, începând cu „Tales of Creation” şi Cathedral, „Forest of Equilibrium”, foarte apreciat de Alin. Fără să fac pe atunci legătura, Black Sabbath devine o prezenţă din ce în ce mai importantă a peisajului. Perioada Ozzy, cu un accent pe albumul self-titled şi Dio cu „Heaven and Hell” şi saltul peste ani până la „Dehumanizer”. „Computer God”, „Children of the Sea”, „Heaven and Hell”, „Black Sabbath”, „NIB” – clasicele adolescenţei. Încep să gust din toate genurile rock. Jethro Tull, „Too Old To Rock’n’Roll, Too Young To Die”, Deep Purple (început, evident, cu „Child In Time”), Ramones („mamma-mamma-mamma-mamma-mamma’s boy”), The Clash. Fac primele compilaţii proprii, cu metal ballads, de la Motörhead, „Love Me Forever”, până la „Stairway To Heaven”. Cam toată gaşca iubeşte Manowar – războinici pe „Fighting the World”, răniţi dar dârzi, sau şoptind câte ceva vreunei fete, pe „Heart of Steel”. Îmi amintesc o dimineaţă după o petrecere, când îmi dau seama, în sfârşit, că idila mea se năruise. Plâng în tăcere, în timp ce pe fundal un Hector în varianta Manowar îşi cântă elegia: „I hear the silent voices, I cannot hide, the gods leave no choices so we all must die. Oooh, Achilles, let thy arrows fly, into the wind where eagles cross the sky. Today my mortal blood will mix to sand, it was foretold, I will die by thy hand, into Hades my soul descend”.
Sodom, „Better Off Dead”, pe care i-l prezint mândru lui Larry şi constat cu dezamăgire că îl ştia. „Resurrection” sau „An Eye for an Eye”. Sepultura, tot. În aceeaşi perioadă explodează şi Pantera, dar nu-mi place deloc, mi se pare prea rudimentar, ceea ce în schimb nu mă opreşte să ascult Venom. Merg timid pe firul black-metal cu Bathory. Mai mult mă distrează Larry, care ştie componenţa pe de rost şi mă loveşte cu numele imposibil de pronunţat ale lui Quorthon and co. După câteva luni de rezistenţă, merg singur la cinema Studio să văd filmul lui Oliver Stone, The Doors. Lovitură de graţie, devin cel mai înfocat admirator al lui Morrison (până astăzi, în ciuda exceselor, un poet şi un artist minunat), încep să mă plimb prin curtea şcolii şi să mă cocoţ pe borduri înalte citind Nietzsche, cum îl văzusem pe Jimmy. „Break On Through”, „The Crystal Ship”, „The End”, „Riders on the Storm”, „Five To One” şi tot aşa. În câteva luni am toată discografia. Circulă vreo două casete video cu zeci de clipuri. King Diamond, „The Family Ghost”, Nuclear Assault, „Critical Mass” Testament, „The Ballad” Celtic Frost, „Circle of the Tyrants”, dar şi chestii de care n-am mai auzit de atunci, cum ar fi Vortex cu „Open the Gate” La liceu, o profesoară îngrijorată cheamă un preot şi doi studenţi să ne pună celebrul film cu satanismul în muzica rock. Efectul e contrar celui scontat: la fiecare apariţie a câte unui „satanist”, ne ridicăm şi izbucnim în urale. Cu ocazia asta, învăţ şi eu din film pe de rost nişte versuri Venom. Părerea de atunci e în mare aceeaşi până azi: o gândire unilaterală, obtuză şi uniformizantă. Există şi satanism în muzica rock, desigur. Nu peste tot, cum zice filmul. Iar de aici până la albumele trimise în pădure la şamani şi preoţi voodoo, la B-ul întors din logo-ul Abba, care denotă o opoziţie faţă de cele de sus şi la alte inepţii, distanţa e mare. Mult mai amuzantă e cartea făcută după film, citită pe sub bancă în ore, din care descoperim tot felul de nume pocite, ca „WAPS” şi „Mercyni Pate”. Vizionarea filmului se încheie cu o discuţie aprinsă, a cărei singură concluzie e că trebuie neapărat să mă întâlnesc cu unul dintre cei trei, ca să-mi dea caseta originală cu Bathory, „Hammerheart”, pe care o avea de când era mai mic.
Concertul Iris 15 ani. Vis şi coşmar. Minunată Sala Polivalentă ticsită, cu oameni atârnând până şi pe instalaţia de iluminat, tricouri, casete, geci de motor, ţinte, lanţuri. Crâncenă întoarcerea cu metroul, sufocant. Pe piaţa românească apare şi prima trupă de thrash în genul Kreator, Altar. „Prison of Death”. La mare Gabi Raica de la Radio Constanţa îmi pune Steve Vai, „Passion and Warfare”. Sunt impresionat de tehnică, nu înţeleg mult dincolo de ea şi sap prin fonotecă mai degrabă după Megadeth. Între timp, gaşca e într-o tabără de neuitat la Saturn. Larry aduce Anathema, care nu impresionează în mod deosebit pe nimeni. În aerul României pluteşte Dana Dawson, „Romantic World”, iar fetele noastre gustă întâlnirea între rock şi chestii mai uşurele, ilustrată de „Runaway Train” (Soul Asylum), „Two Princes” (Spin Doctors) sau 4 Non Blondes. Eu mă lecuisem de alternativ şi alte hibride de la Ugly Kid Joe încoace. La Bacău stau şi copiez cuminte versuri într-un caiet. Coroner, „Punishment for Decadence”.
Dani descoperă şi el rock-ul. AC/DC, apoi combinaţiile cu hip-hop, care îi fac trecerea mai uşoară. Body Count, cu „bitch” repetat de vreo 3 ori în fiecare vers, îi atrage şi noua poreclă. Evident... Bitch. Mai ascultă Billy Idol şi Biohazard, dar cu mine se întâlneşte abia la Megadeth, care devine repede trupa lui preferată. Cu Larry ne preocupă altceva în acel sfârşit de vară: Suffocation, „Breeding the Spawn”, Pungent Stench, „Dirty Rhymes and Psychotronic Beats”, Morgoth, „Odium” şi Morbid Angel, „Covenant”. Gaşca noastră devine mai mare decât oricând, iar Rock 93 se anunţă a fi Woodstock-ul nostru.
Sodom, „Better Off Dead”, pe care i-l prezint mândru lui Larry şi constat cu dezamăgire că îl ştia. „Resurrection” sau „An Eye for an Eye”. Sepultura, tot. În aceeaşi perioadă explodează şi Pantera, dar nu-mi place deloc, mi se pare prea rudimentar, ceea ce în schimb nu mă opreşte să ascult Venom. Merg timid pe firul black-metal cu Bathory. Mai mult mă distrează Larry, care ştie componenţa pe de rost şi mă loveşte cu numele imposibil de pronunţat ale lui Quorthon and co. După câteva luni de rezistenţă, merg singur la cinema Studio să văd filmul lui Oliver Stone, The Doors. Lovitură de graţie, devin cel mai înfocat admirator al lui Morrison (până astăzi, în ciuda exceselor, un poet şi un artist minunat), încep să mă plimb prin curtea şcolii şi să mă cocoţ pe borduri înalte citind Nietzsche, cum îl văzusem pe Jimmy. „Break On Through”, „The Crystal Ship”, „The End”, „Riders on the Storm”, „Five To One” şi tot aşa. În câteva luni am toată discografia. Circulă vreo două casete video cu zeci de clipuri. King Diamond, „The Family Ghost”, Nuclear Assault, „Critical Mass” Testament, „The Ballad” Celtic Frost, „Circle of the Tyrants”, dar şi chestii de care n-am mai auzit de atunci, cum ar fi Vortex cu „Open the Gate” La liceu, o profesoară îngrijorată cheamă un preot şi doi studenţi să ne pună celebrul film cu satanismul în muzica rock. Efectul e contrar celui scontat: la fiecare apariţie a câte unui „satanist”, ne ridicăm şi izbucnim în urale. Cu ocazia asta, învăţ şi eu din film pe de rost nişte versuri Venom. Părerea de atunci e în mare aceeaşi până azi: o gândire unilaterală, obtuză şi uniformizantă. Există şi satanism în muzica rock, desigur. Nu peste tot, cum zice filmul. Iar de aici până la albumele trimise în pădure la şamani şi preoţi voodoo, la B-ul întors din logo-ul Abba, care denotă o opoziţie faţă de cele de sus şi la alte inepţii, distanţa e mare. Mult mai amuzantă e cartea făcută după film, citită pe sub bancă în ore, din care descoperim tot felul de nume pocite, ca „WAPS” şi „Mercyni Pate”. Vizionarea filmului se încheie cu o discuţie aprinsă, a cărei singură concluzie e că trebuie neapărat să mă întâlnesc cu unul dintre cei trei, ca să-mi dea caseta originală cu Bathory, „Hammerheart”, pe care o avea de când era mai mic.
Concertul Iris 15 ani. Vis şi coşmar. Minunată Sala Polivalentă ticsită, cu oameni atârnând până şi pe instalaţia de iluminat, tricouri, casete, geci de motor, ţinte, lanţuri. Crâncenă întoarcerea cu metroul, sufocant. Pe piaţa românească apare şi prima trupă de thrash în genul Kreator, Altar. „Prison of Death”. La mare Gabi Raica de la Radio Constanţa îmi pune Steve Vai, „Passion and Warfare”. Sunt impresionat de tehnică, nu înţeleg mult dincolo de ea şi sap prin fonotecă mai degrabă după Megadeth. Între timp, gaşca e într-o tabără de neuitat la Saturn. Larry aduce Anathema, care nu impresionează în mod deosebit pe nimeni. În aerul României pluteşte Dana Dawson, „Romantic World”, iar fetele noastre gustă întâlnirea între rock şi chestii mai uşurele, ilustrată de „Runaway Train” (Soul Asylum), „Two Princes” (Spin Doctors) sau 4 Non Blondes. Eu mă lecuisem de alternativ şi alte hibride de la Ugly Kid Joe încoace. La Bacău stau şi copiez cuminte versuri într-un caiet. Coroner, „Punishment for Decadence”.
Dani descoperă şi el rock-ul. AC/DC, apoi combinaţiile cu hip-hop, care îi fac trecerea mai uşoară. Body Count, cu „bitch” repetat de vreo 3 ori în fiecare vers, îi atrage şi noua poreclă. Evident... Bitch. Mai ascultă Billy Idol şi Biohazard, dar cu mine se întâlneşte abia la Megadeth, care devine repede trupa lui preferată. Cu Larry ne preocupă altceva în acel sfârşit de vară: Suffocation, „Breeding the Spawn”, Pungent Stench, „Dirty Rhymes and Psychotronic Beats”, Morgoth, „Odium” şi Morbid Angel, „Covenant”. Gaşca noastră devine mai mare decât oricând, iar Rock 93 se anunţă a fi Woodstock-ul nostru.
Subscribe to:
Posts (Atom)