Thursday, October 28, 2010

La miting, naţiune!

de Paul Slayer Grigoriu

O zi mohorâtă îşi revarsă valurile de frig şi ploaie peste Bucureşti, de sărbătoarea Sfântului Dimitrie cel Nou, patronul oraşului. În vreme ce pe Dealul Mitropoliei se aud încă ultimele ecouri de clopote după Liturghie, iar coada pentru închinare la sfintele moaşte şerpuieşte tăcută până pe strada 11 iunie, pe bulevard e agitaţie. Oameni din toată ţara se strâng la miting. Nu e prima dată în luna aceasta, dar acum miza e mare: răsturnarea guvernului Poc cinci. Sau şase, nimeni nu mai ştie exact.
Primul ministru Poc nu pare făcut să rămână în istoria ţării altfel decât ca un om mic la trup şi la înfăptuiri, cu însuşirea de a cădea mereu în picioare, precum Hopa Mitică, de care aminteşte şi prin gesturi. Amalgamul de măsuri foarte rele şi prea puţin bune şi lipsa de curaj în faţa mai-marelui său şi a vocilor străzii au făcut mereu să i se spargă în cap toate păcatele lui şi ale predecesorilor săi, nu mult mai înzestraţi, dacă ne gândim bine. Iar astăzi poporul muncitor, cum le spun sindicatele celor câteva mii de oameni strânşi de pretutindeni în fel şi chip, pare hotărât să ducă la căderea domnului Poc şi a miniştrilor săi. Pentru că astăzi muncitorimea are şi susţinere în parlament. Opoziţia a supus la vot o moţiune de cenzură.
Pe la ceasurile prânzului, Liviu D. şi Adrian T., doi cetăţeni responsabili, se întâlnesc pentru a merge şi ei la miting. Se salută jovial şi purced la drum.
-Uite că o facem şi pe asta, spune, cu oarecare satisfacţie, Adrian.
-O facem, mama lor de nenorociţi, răspunde cu obidă Liviu.
-Nu se mai poate! Nu mai pot trăi aşa, îţi spun cu toată convingerea. Şi acum eu zic că cedează. Păi să nu mai avem noi cu ce ne cumpăra hrana de toate zilele, că nu zic de altceva. Şi eu ca eu, dar un om cu capacităţile tale intelectuale...
-Inadmisibil!
Din vorbă în vorbă, cei doi ajung la locul de adunare. Grupuri răzleţe de muncitori, profesori, ţărani şi pensionari agită pancartele şi strigă nişte lozinci, la început timid, apoi din ce în ce mai puternic, ajutaţi şi de liderii sindicali. Huiduielile se înteţesc, iar Liviu şi Adrian se alătură corului de fluierături când cineva scoate la iveală o fotografie a lui Poc şi o alta, a preşedintelui Bănescu, capul tuturor răutăţilor.
-Jos tiranul! izbucneşte Liviu.
-Jos tiranul, fir-ar să fie! sare şi Adrian.
Când lucrurile se liniştesc la răstimpuri, în piaţa mare se încheagă discuţii. Câţiva indivizi dubioşi, infiltraţi de guvern, trag cu urechea şi încearcă să ghicească starea de spirit a oamenilor. Nu par să-şi facă griji prea mari. Între timp, în parlament, domnul Poc se vede îngropat în dosare de petiţii şi reclamaţii ale opoziţiei şi ale cetăţenilor. Începe să ţină un discurs, dar vorbele îi sunt atât de plictisitoare, încât un deputat al puterii, după o luptă grea, cedează, pune capul pe masă şi adoarme tulburat. Mai e mult până la vot, iar unul dintre liderii opoziţiei pleacă din mijlocul dezbaterilor şi se hotărăşte să dea o raită prin piaţă, să se alăture mitingului.
Gheorghe Monta, tânărul lider al socialiştilor, poreclit în tinereţe de colegii care intuiau în el un oarecare talent poetic micul Minulescu, este numit astăzi pe la colţuri, poate din cauza înfăţişării, dar şi pentru anumite purtări, domnul Goe. I-a fost greu să ajungă până sus, dar a răzbit. Iar astăzi le va dovedi tuturor că poate fi un conducător adevărat pentru poporul său. Ajunge în piaţă grăbit, cu ploaia şiroindu-i pe părul negru şi pe figura lunguiaţă. Imediat face rost de un microfon şi începe să vorbească mulţimilor.
-Ştiu că aici e România majoritară şi de aceea vreau să fiu aici, fie că sunteţi votanţii noştri fie că nu. Aici e locul nostru, în mijlocul poporului pe care încercăm să îl reprezentăm!
Uralele sunt răzleţe. Printre demonstranţi, Liviu strâmbă uşor din nas:
-Nu-i mare lucru nici de capul ăstuia, dar trebuie pornit de undeva.
-Sigur, îi răspunde Adrian, ştim că oarecum există nişte legături oculte la toate nivelurile, însă posibilitatea de a scăpa de cei mai crunţi, de cei care ne dezbină şi ne subjugă, trebuie exploatată la maximum.
Gheorghe Monta aruncă o privire peste mulţime. Să tot fie vreo patru mii de oameni.
-Suntem în stradă alături de voi, iar apoi vom duce vocea voastră, a oamenilor simpli şi cinstiţi, în parlament. Aşteptările noastre au fost depăşite. Vă văd aici, mai multe zeci de mii de oameni, şi ştiu că vor mai veni. Vă mulţumim pentru atitudinea civică responsabilă!
-Asta e, măi Liviule, se întoarce Adrian către prietenul său: atitudine civică. Mai rar vezi aşa ceva în România.
-Păi de unde? Ăştia şi-au infiltrat oamenii peste tot. Se vede că le e frică. Ia să iasă acum toţi ăia care ne dau lecţii prin ziare, să-i vedem aici. Dar de unde, stau la cald.
-Tu crezi că e şi un interes financiar la mijloc?
-Haha, dar naiv eşti! Păi bineînţeles că e! Şi-au luat banii şi au tăcut.
-Ce trădători mizerabili!
Deodată, o tânără cu microfon urmată de un vlăjgan cu o cameră de filmat în spate intră în mulţime. Se îndreaptă spre Liviu şi Adrian:
-Bună ziua, cu ce vă ocupaţi dumneavoastră? începe brusc, fără nicio altă introducere, tânăra reporteriţă.
-Cum adică cu ce ne ocupăm? sare Liviu.
-Cum adică cu ce ne ocupăm? se aude ca un ecou Adrian.
-În ce domeniu lucraţi, cu ce sindicat aţi venit aici?
-Cu niciun sindicat! răspunde repezit Liviu.
Pentru o clipă pare încurcat, apoi figura i se luminează şi îi aruncă în faţă tinerei obraznice:
-Noi, duduie, suntem jurnalişti!
-Aşa, aşa! Jurnalişti! îl întăreşte Adrian.
-La ce publicaţie?
-Eu am gazeta mea proprie, răspunde Liviu, uşor în zeflemea.
-Mai există şi alte gazete în afară de alea pe care le ştiţi şi le promovaţi voi!
-Deci sunteţi aici în calitate de ziarişti, continuă netulburată reporteriţa. Şi ce speraţi să obţineţi?
-Suntem aici în calitate de cetăţeni, domnişoară..., începe hotărât Adrian, dar este întrerupt de Liviu:
-Ia las-o băi, ce-i aici, interogatoriu? Ce vrem să obţinem? Întreabă-i mâine dimineaţă pe şefii dumitale! încheie tânărul şi îl smulge pe prietenul său mai încolo. După câteva clipe de răgaz, acesta îi spune:
-Dar să ştii că ai avut dreptate. Ce mă luase ea pe mine la întrebări? O fi fost securistă, cine ştie? Dar bine i-ai zis-o, auzi, să-i întrebi pe şefii tăi.
Şi începe să râdă.
-Cu ăştia aşa trebuie procedat, răspunde sigur pe el Liviu.
- Astea sunt tactici vechi, dar nu şi-au găsit ei omul cu mine!
Mulţimea merge zgomotoasă pe străzi, între proteste şi măscări la adresa guvernului. Circulaţia e blocată. Şoferii înjură. Oamenii rămaşi pe acasă cască gura din balcoane. Câţiva aplaudă de pe margine. La un moment dat, cordonul de jandarmi e rupt de câţiva demonstranţi mai curajoşi, care scandează sloganul cu mesaj subliminal împotriva opresiunii din toate timpurile:
-M... Dinamo!
Jandarmii îi bruschează şi îi reţin.
-Ia uite unde e statul de drept! se indignează Liviu.
Încet-încet se lasă seara. Veştile din parlament sunt proaste. Moţiunea de cenzură împotriva guvernului a căzut, Gheorghe Monta a promis imediat că va mai face una, iar primul ministru Poc a mai debitat nişte platitudini. Unul ce se vrea urmaş al lui Brătianu se mulţumeşte să scuture din capul pe care odinioară se făleau timid nişte plete, în timp ce blonda reprezentantă a puterii se hlizeşte şi îşi aranjează cu un aer grav coama bălaie. Mâine e încă o zi, iar ea nu e atât de bătrână încât să nu-şi permită să se pieptene, chiar când ţara arde. Liviu şi Adrian pornesc un pic abătuţi spre case.
-Vai de ţărişoara asta, se plânge cu glas stins Adrian.
-Ce? Doar n-o să ne dăm bătuţi? Luptăm până la capăt, i-o întoarce Liviu.
Odată ajuns în cameră, se întinde îmbrăcat în pat şi stinge lumina. Mâine nu va scoate gazeta de dimineaţă, lasă că pot citi oamenii şi mai pe seară, conţinutul contează. Somnul îl fură pe nesimţite gândurilor despre miting, greve şi naţiune, până când adoarme cu conştiinţa lină, legănat de sentimentul datoriei împlinite.
...........................................................................................................................
Pe deal, la mitropolie, ultimii pelerini îşi aşteaptă rândul tăcuţi, în timp ce din biserică se aud când şi când cântările slujbei de seară. Zgomotul s-a topit şi oraşul adoarme, vegheat de sute de ani de rugăciunile Sfântului Dimitrie cel Nou.

Sunday, October 24, 2010

Dragi prieteni şi cititori,

Intra din cand in cand aici un personaj care semneaza cu diferite nume fictive si care, probabil dintr-o suferinta profunda si dintr-o nevoie bolnavicioasa de atentie, isi imprastie tristetea si frustrarea in cuvinte obscene si aluzii homosexuale. Cum nu am timp sa verific comentariile din ora in ora si cum nu vreau (inca), sa le moderez, va rog sa treceti peste povestile lui si sa ma scuzati daca intalniti din cand in cand vorbe de claca, de mahala si de bordel pe care nu am apucat sa le sterg.

Wednesday, October 20, 2010

România fără acte de identitate electronice - reacţionaţi!

România fără acte de identitate electronice



Forul Ortodox Român consideră că măsurile de introducere în România a actelor de identitate electronice constituie un grav abuz, care pune bazele unui sistem de supraveghere permanentă a cetăţenilor aşa cum nu a mai existat niciodată până acum în istorie. Este în lucru şi cardul de sănătate, un document electronic ce cuprinde istoricul bolilor şi starea sănătăţii tuturor oamenilor din România, iar la Ministerul Sănătăţii se pune la punct un program de soft care să gestioneze fişele electronice de sănătate ale tuturor cetăţenilor ţării – o iniţiativă care oferă unor oameni acces la date strict personale. Lucrurile devin şi mai sumbre dacă ne gândim că dezvoltarea controversatului proiect e-România poate duce la un grad de supraveghere care, după ştiinţa noastră, nu are precedent în altă ţară – prin acest proiect intenţionându-se crearea unei interfeţe electronice care să cuprindă totalitatea interacţiunilor dintre stat şi cetăţean dar şi, ceea ce este şi mai important, dintre cetăţean şi cetăţean.

Chiar responsabilii statului implicaţi în aceste proiecte logistice recunosc faptul că singura garanţie ca sistemul electronic de identificare a cetăţenilor să nu fie folosit în mod abuziv este calitatea celor care îl administrează. Dar niciodată, într-un stat de drept constituţional, garanţia respectării libertăţilor civice nu va sta în calitatea morală a conducătorilor, ci în garanţiile instituţionale concrete prin care exerciţiul puterii este limitat în întindere, amploare şi manifestare. Inacceptabilă este şi ideea prelevării datelor biometrice ale persoanei, procedură practicată, până recent, doar în cazul infractorilor. Acest lucru îi transformă pe cetăţeni în „suspecţi de serviciu”, o viziune tipică dictaturilor, în care cetăţenii sunt bănuiţi aprioric de atitudini antisociale, fapt fără precedent însă într-o societate ce se denumeşte deschisă şi care se ghidează după norme juridice ce pun pe primul plan libertatea persoanei.

Întrebarea pe care orice cetăţean al României şi-o poate pune este: de unde provin banii pentru acest proiect al introducerii actelor electronice, ale cărui costuri se ridică la zeci de milioane de euro? Din bugetul statului? Considerăm însă că pentru statul român ar fi mult mai utilă şi mai urgentă remedierea problemelor structurale ce ameninţă principalii piloni ai sistemului românesc (sistemul de asigurări sociale – pensiile, sistemul educaţional, sănătatea). Dacă banii provin din surse private, aşa cum afirmă unii oficiali, de ce nu se orientează aceşti bani spre ajutorarea familiilor nevoiaşe, a celor care mor întrucât nu au bani de medicamente sau pentru operaţii costisitoare? Care ar fi interesul (economic, politic) al unor persoane private pentru implementarea acestui sistem în România?

Uniunea Europeană nu ne obligă să introducem cărţile de identitate electronice (CIE). Dimpotrivă, vedem că din cele 30 de ţări ale Uniunii Europene doar 12 au introdus acest tip de documente, iar 9 sunt pe cale să-l adopte. În multe state care au CIE statutul lor nu este obligatoriu, făcându-se paşi mici în adoptarea lor de către populaţie (Italia e un exemplu). Atunci ne întrebăm în chip firesc, ce interese se ascund în spatele acestui proiect? Este absurd ca, în condiţiile în care trăim o criză profundă, autorităţile române să investească sau să atragă fonduri enorme pentru un proiect pe care nu îl cere nimeni şi ale cărui costuri vor fi permanente, având în vedere necesitatea up-gradărilor, a securizării continue etc.

În ceea ce priveşte argumentul tehnic, al aşa zisei securităţi sporite a datelor personale, datele problemei sunt, în realitate, cu totul altele. Un sistem care nu-i va permite cetăţeanului să efectueze anumite operaţiuni sau care nu-i va permite să se identifice complet în faţa unei instituţii oficiale decât dacă este posesor de act de identitate electronic, este unul greşit conceput şi fundametat. Pe lângă constrângerile ce decurg din aceasta, orice astfel de suport electronic este supus unor riscuri de clonare şi/sau de deteriorare, riscuri cu o probabilitate statistică foarte mare (defectare prin expunere la presiuni mecanice, prin expunere la câmpuri electrice sau magnetice, prin contactul cu diferite substanţe chimice uzuale etc.).

De asemenea, ne asumăm un mare risc expunându-ne datele personale, biometrice, într-o bază de date centralizată la nivel naţional şi operată de anumite instituţii oficiale ce au probleme interne majore, recunoscute oficial, la nivelul organizării şi al gradului de corupţie. Riscul acesta este cu atât mai mare cu cât se preconizează o integrare la nivel internaţional, într-o primă fază european, a acestor date. Nu există în acest moment, din păcate, nici măcar la nivel de proiect, o politică naţională de securitate informatică menită să ne asigure nouă, cetăţenilor români, protecţia datelor personale în momentul în care acestea vor fi expuse într-un mediu internaţional care este de asemenea dominat, în multe cazuri, de corupţie la nivel instituţional sau este marcat de atitudini rasiste/xenofobe in raport cu anumite comunităţi etnice şi chiar naţionale. Avem, din nefericire, precedente periculoase în acest sens: o parte din baza de date de CNP-uri a Poliţiei Române este disponibilă pe reţelele informatice publice de transfer, la fel şi mai multe hărţi militare detaliate ale României. Din câte ştim, nimeni nu a intervenit în vreun fel până acum pentru a remedia aceste scurgeri de informaţii.

Nu în ultimul rând este important să conştientizăm faptul că actele de identitate electronice au mari şanse de a deveni în viitor propriile noastre dosare de securitate pe care le vom purta peste tot şi la care noi nu vom avea acces decât indirect, prin intermediul instituţiilor.

Având în vedere toate aceste lucruri, cerem în mod ferm Preşedintelui ţării, reprezentanţilor MAI şi tuturor instituţiilor abilitate ale statului român următoarele:

Să oprească introducerea în România a oricărui tip de document electronic de identitate (carte de identitate, permis de conducere) şi a cardului electronic de sănătate.

Să se asigure în mod temeinic baza juridică a paşapoartelor aşa zis temporare, pentru a nu se putea reveni în mod abuziv asupra acestei alternative. Să se prelungească termenul de valabilitate al acestui tip de paşapoarte la 3 ani şi să nu existe nici o presiune financiară sau morală asupra persoanelor care nu accepta documentele ce conţin datele personale incluse în mediul de stocare electronic.

Să se angajeze un dialog real cu reprezentanţii societăţii civile pentru a se stabili o linie clară de demarcaţie până la care un proiect de tipul e-România, ce include şi componenta Cărţilor de Identitate Electronice, poate fi derulat astfel încât să nu pună în primejdie libertăţile civice specifice unui stat de drept constituţional, precum şi libertatea de conştiinţă a cetăţeanului.

După ce am văzut în secolul trecut cât de uşor pot să apară dictatorii, după ce am traversat 50 de ani de ideologie comunistă şi 20 de ani de tranziţie lipsită complet de viziune, credem că este firesc să tragem un semnal de alarmă şi să chemăm pe toţi românii ca să se opună măsurilor amintite. Acestea, pe lângă faptul că nu pot fi prioritare în contextul socio-politic actual, nu fac altceva decât să creeze premisele unui sistem totalitar de supraveghere şi control al persoanei umane. Tehnologia trebuie să fie folosită în scopuri creative, iar nu în slujba controlului (sau a manipulării) oamenilor. Libertatea este un dar dumnezeiesc ce trebuie apărat cu trezvie, aşa cum s-a întâmplat în perioada comunistă când mii de eroi şi de martiri din închisori sau din munţi şi-au dat viaţa, opunându-se dictaturii. Jertfa acelor tineri, care au strigat în decembrie 1989 „Vom muri şi vom fi liberi!”, ne responsabilizează şi ne obligă la atitudine. Captivitatea electronică nu este cu nimic mai bună decât aceea în lanţuri. Statul nu mai trebuie să intervină în viaţa privată a oamenilor, sub nici o formă.

Organizaţiile reunite în Forul Ortodox Român adresează societăţii civile un apel la unitate pentru a face conştientă opinia publică în faţa acestor provocări. Chemăm toate ONG-urile şi persoanele care împărtăşesc îngrijorarea noastră să semneze acest apel pentru libertatea şi demnitatea românească. Adeziunile se pot trimite pe adresa de mail a FOR-ului.

18 octombrie 2010

Contact: forul.ortodox@gmail.com


Sprijină acest demers:

Asociaţia Rost

Alianţa Familiilor din România

Asociaţia Pro-Vita Bucureşti

Asociaţia Christiana

Asociaţia Ziariştilor şi Editorilor Creştini

Liga pentru Utilitate Publică

Editura Predania

Thursday, October 14, 2010

Trenul

de Paul Slayer Grigoriu



„The road to nowhere leads to me”
Ozzy Osbourne

I
Drumul spre Iaşi, deşi lung, nu fusese nicidecum obositor, mai ales că în ciuda hurducăturilor trenului vechi şi neîngrijit dormisem aproape tot timpul, insensibil la frumuseţile ce aşteptau să mi se dezvăluie. Nu pentru frumuseţi pornisem în această călătorie singuratică. Fusesem în pericol să rămân corigent la istorie, şi mai mult gândindu-mă la durerea mamei decât fiindcă mi-ar fi păsat cu adevărat, încercasem toate metodele omeneşti pentru a ieşi din această situaţie. În cele din urmă, deşi nu eram prea credincios, îi promisesem solemn Sfintei Parascheva, pe a cărei icoană îmi căzuseră întâmplător ochii la noi în casă, că dacă mă va ajuta să iau un cinci, voi merge să mă închin la moaştele ei. Trecusem anul, dar în euforia creată şi de căldura acelei veri, îmi uitasem repede făgăduinţa, de care mi-am amintit abia într-un sfârşit de săptămână, în care mă plictiseam singur acasă. Aşa că am pornit la drum, şi după şase ore mers cu trenul am ajuns în târgul Ducăi-Vodă şi al atâtor alţi voievozi. Un taximetrist m-a dus până la mitropolie, luându-mi, după cum am aflat mai târziu, mult mai mulţi bani decât s-ar fi cuvenit. Mi-am împlinit cu întârziere promisiunea, închinându-mă cu toată evlavia pe care mi-o putea da credinţa mea oscilantă la sfintele moaşte, apoi mi-am tras cinci minute sufletul într-o strană şi, după toate acestea, am ieşit din biserică, căutând un...

II
-Taxi!
-Pentru dumneavoastră oricând, domnule Alexandrescu. Nu e nevoie să-mi mai spuneţi...
Deşi nu mă mai deplasam fără şofer, la Iaşi, la Sfânta Parascheva, îmi plăcea să merg cu trenul şi apoi cu taxiul, aşa cum făcusem prima dată, cu treizeci de ani în urmă, pe când eram doar un elev necăjit de dificultăţile istoriei. Taximetriştii mă cunoşteau deja atât de bine, încât nici nu mi-ar fi luat bani, dacă nu aş fi insistat de fiecare dată să le răsplătesc bunăvoinţa.
Am intrat ca de obicei în catedrala mitropolitană şi, după o aşteptare de câteva minute, am ajuns în faţa moaştelor Sfintei Parascheva, în care dobândisem de-a lungul anilor încredere desăvârşită. Am simţit pe când mă rugam o întristare ciudată, ca atunci când murise bunicul şi mă simţisem despărţit de o parte din mine, dar nu i-am dat atenţie. După ce am trecut pe la toate icoanele m-am oprit ca de fiecare dată într-o strană, pentru a-mi trage sufletul şi a-mi pune ordine în gânduri. Catedrala era imensă dar nu rece, ci învăluitoare, cu acea căldură dumnezeiască, amestec de teamă şi nădejde, de smerenie şi putere. L-am zărit imediat pe monahul bătrân şi mărunt fără să fie gârbovit şi am strigat după el, tulburând pentru o clipă liniştea:
-Părinte Arsenie!
Dar faţa care s-a întors către mine îmi era necunoscută.
-A murit părintele Arsenie, frăţia ta.
-Cum a murit? am rămas ca lovit de trăsnet.
-A murit de ziua Întâmpinării Domnului, frăţia ta. A adormit chiar după Liturghie, ca un sfânt, Dumnezeu să-l primească în cereştile lăcaşuri.
Am plecat pe jos, abătut, mergând până la gară, unde trenul nu sosea decât în două ore. M-am aşezat pe un scaun în sala de aşteptare, nevrând decât să fiu singur în durerea mea, când un bătrân, păstor după înfăţişare, s-a aşezat lângă mine şi a rupt deodată tăcerea:
-Încotro, fiule?
-La Bucureşti, unde? i-am răspuns enervat, dar apoi, când şi-a dezvăluit faţa, mânia s-a transformat în uimire.
-Părinte Arsenie?
-Nu puteam pleca fără să te văd, fiule.
-Nici nu ştiţi cât mă bucur să vă văd în viaţă! Un călugăr de la mitropolie mi-a spus că aţi murit.
-Fiule, a continuat, parcă fără să bage în seamă spusele mele cel care de ani buni îmi era duhovnic, de când ai venit prima dată aici ai făcut de toate. Ai citit cărţile sfinte, te-ai spovedit, ai făcut milostenie, ai dobândit credinţă. Un lucru îţi lipseşte. De-l vei dobândi pe acela, mă vei urma şi tu.
Şi apoi, fără un cuvânt de rămas bun, s-a ridicat şi s-a urcat în trenul care tocmai sosea în gară şi care a plecat după câteva clipe, mistuindu-se în întuneric.

III
-Domnule Alexandrescu! Domnule Alexandrescu!
Taximetristul mă zguduia cu putere şi când am deschis ochii l-am văzut privindu-mă îngrijorat, de parcă mă socotea nebun.
-Pleacă trenul în cinci minute şi dumneavoastră dormiţi aici de o oră, de parcă aţi fi mort.
-Lasă, i-am spus eu după ce m-am dezmeticit. Nu mai iau trenul.
Am dat telefon şoferului în Bucureşti şi i-am spus să vină urgent să mă ia. Bietul Marian a rămas surprins dar s-a supus fără să crâcnească şi aşa am ajuns acasă cu maşina. Din ziua aceea nu am mai mers niciodată cu trenul. Nici măcar la moaştele Sfintei Parascheva. Dar în fiecare an zăbovesc o vreme în gară, privind pentru câteva minute şinele goale, nemişcate, netulburate de nici un zgomot. Şi de fiecare dată îmi răsună în gând ultimele cuvinte ale Părintelui Arsenie:
-Când îţi va fi iubirea desăvârşită, vei vedea trenul tău sosind.

15 februarie 2001, după un pelerinaj la moaştele Sfintei Parascheva

Thursday, October 7, 2010

Agitaţie socio-politică în Bucureşti

UPDATE: După trei zile, experimentul a luat sfârşit. Iată concluziile.

La îndemnul unui ieromonah-scriitor, m-am apucat să-l recitesc pe Caragiale. Pentru că în vremurile noastre, când pe adevărul absolut au exclusivitate purtătorii de opinie şi bloggerii, unui călugăr nu-i rămâne decât să ne trimită, cuminte, la nenea Iancu. Şi tot răsfoind eu, am găsit un text care mi s-a părut a oglindi situaţii foarte asemănătoare cu cele din zilele noastre. Aşa că m-am hotărât să-l public, fără să indic autorul, scoţând din el expresii ieşite din uz, ca „apelpisiţi” şi schimbând puţinele pasaje care ar fi dat de înţeles că cele descrise se petreceau acum mai bine de o sută de ani. Schimbările au fost minime. Am înlocuit gazetele cu site-urile, berăria cu barul, legea monopolului pe alcool cu măsurile de austeritate. Intenţia mea a fost să fac un experiment: să văd cum ar reacţiona publicul de astăzi la un asemenea text. Un amic comentator, plin de zel şi iscusit foarte în ştiinţa întrebuinţării motorului de căutare „Google”, a dat să-mi zădărnicească planul şi, vrând să împărtăşească şi cu alţii darul sădit în el din fire, a scos totul la iveală. Iar vocea lui răzbătătoare a răsunat ca un strigăt al raţiunii în întunericul ignoranţei: „Plagiat!” Curat plagiat, coane Marinică!
Cu toate acestea, lumea lui Caragiale nu s-a estompat din comentarii. Unii au râs, alţii ne-au avertizat împotriva unui viitor sumbru. „Un om de bine”, care – cum altfel? – primeşte să semneze dacă-i anonim, probabil simplu calomniator, ca atâţia din vremea lui Caragiale şi de acum, dar care, după numele şi locurile pe care le cunoaşte, ar putea fi şi unul dintre cei care s-au mâniat pe critica făcută de aici apucăturilor lor pidosnice, încearcă să mă facă în fel şi chip. Caragialesc i se răspunde: „Amice, eşti idiot.” Dar nota doi, primită ceva mai jos de la alt participant la dezbatere, îl lasă repetent pe omul nostru „de bine”, aruncându-l din cafenelele politice în mijlocul altor schiţe. Pentru că, nu-i aşa, omul nici nu avea nevoie să semneze, doar l-am recunoscut cu toţii pe domnul Goe.
Şi de aici ajungem la altceva. Multe s-au schimbat, dar parcă mai multe au rămas la fel ca pe vremea lui Caragiale. Însă nu mai trăim doar în Bucureştii populaţi de „Mitici” şi de „domnul X”. Nu, bravi concetăţeni! Domnul Goe s-a făcut mare şi el este noul personaj principal al urbei noastre: căutaţi-l cu un ochi atent, la putere şi în fruntea opoziţiei, în comentarii şi pe bloguri, în gazete şi la televiziuni. Iar dacă vă apucă lehamitea, nu vă grăbiţi să disperaţi sau să daţi bir cu fugiţii. Mergeţi frumuşel până la noua Piaţă Obor, luaţi un mic şi un must sau o bere „Azuga” şi închinaţi în cinstea lui nenea Iancu, chibiţul care ne face cu ochiul peste veac. Pentru că există între comentarii o întrebare-concluzie care e demnă de orice noapte furtunoasă: „Plagiat unde? Pe blog sau în mitingurile de pe străzi?”

(Textul original, publicat în 1900, se găseşte, printre altele, la acest link: http://www.globusz.com/ebooks/Caragiale/00000035.htm ).

E o zi posomorâtă de toamnă. Pe străzile principale este o mişcare febrilă neobişnuită. Mulţimea circulă cu mare greutate; grupuri se aglomerează la răspântii, unde discută fierbinte; toata lumea e cuprinsă de nervozitate... Miroase în aer, nu după expresia clasică, a praf de puşcă – din nenorocire, moravurile poporului nostru sunt mai blânde decât ale altor popoare, mai civilizate chiar. Miroase a... ghiontuială. Dar ce e? De ce fierbe lumea? E plănuită o mare manifestaţie populară contra guvernului, care vrea să treacă prin camere la repezeală niscai măsuri de austeritate! De când ne bucurăm de binefacerile regimului parlamentar, n-a trecut această ţară printr-o agitaţie mai grozavă.
Drept să spun să merg la manifestaţie, n-am curaj, fiindcă am aflat că guvernul este hotărât să reprime cu toată energia mişcarea populară, şi n-am poftă să-mi stric vreun os pentru o simplă curiozitate de gură-cască. Pe stradă să mă plimb, e foarte frig; şi afară de asta, te pomeneşti că mă încurc în vreo discuţie şi-mi capăt beleaua... Cine ştie dacă nimeresc să mă adresez în mulţime cuiva de aceeaşi părere cu mine; şi-n astfel de împrejurări, un om ca mine, care nu înţelege mândria eroismului civic, trebuie ori să discute cu oameni de aceeaşi părere, ori şi mai bine, să n-aibă nici o părere. Dar dacă n-ai nici o părere, în astfel de împrejurări, când mai toată lumea are o părere, eşti în primejdie să superi pe oricine are una. E mai bine aşadar să mă retrag discret într-un colţ
Şi să tac. Intru într-un bar şi aştept să se realizeze conexiunea la net. Sunt tare nerăbdător să aflu ce a fost la manifestaţie.
E lume destulă şi-n bar. Un cunoscut mi se aşează alături.
– Ei! ce zici?
– Ce să zic?? răspund eu... Bine!
– Cum bine? Asta e bine?
– De! ?zic? Ştiu şi eu?
– Cum, ştiu şi eu? Dacă tu, care te pretinzi...
– Ba – zic – mă iartă, nu mă pretind deloc.
– Nu e vorba că te pretinzi, dar eşti; eşti un om mai instruit, şi ai datoria, mă-nţelegi; fiindcă, dacă unul ca tine stă indiferent şi nu se interesează, atunci să-mi dai voie să-ţi spun...
– Nene, zic eu...
– Ce, nene?... Aoleu! vai de biată ţara asta! O să ajungă rău, domnule! o să ajungă rău! Fiindcă nu mai este patriotism şi totul se vinde, şi sunt oameni, mă-nţelegi, care ar meritá...
Şi omul meu ridică tonul aşa de tare, încât toată lumea dimprejur îşi întoarce privirile către masa noastră... Eu aplec ochii şi cu tonul foarte blajin:
– Să mă crezi că şi pe mine... El, ridicând tonul şi mai sus:
– Ce, şi pe tine?... Când vine, mă-nţelegi, un guvern ca bandiţii, fiindcă n-are cine să-l oprească de a lovi în tot ce e mai scump, pentru care nu mai există nici o apărare, fiindcă tăcem toţi, şi eu şi tu şi ăştia (arată pe cei de la mesele apropiate) ca nişte laşi, fără nimic sfânt, mă-nţelegi! fireşte că o să-şi bată joc de poporul întreg... A! dar nu mai merge! Poţi tu să zâmbeşti şi să ridici din umeri, parc-ai fi străin, nu...
– Da' nu ridic din umeri, domnule! nu zâmbesc, domnule!
– Nota! strigă omul meu foarte supărat... Chelnerul n-aude.
– Lasă – zic – plătesc eu...
– Mersi! Las' că avem şi noi cu ce plăti atâta lucru!... Nu ne-a jupuit până acum de tot guvernul bandiţilor voştri!
– Al meu! guvernul meu?...
– Las' că ştim noi... Nota!!! surdule! Plăteşte şi pleacă foarte necăjit.
Nu se mai face conexiunea... N-apuc să-mi aduc aminte de net, şi iată o altă cunoştinţă se apropie şi-mi cere să-i permit să stea lângă mine.
– Ei?
– Ei? repet eu.
– Îţi place ce fac mizerabilii?
– Care mizerabili?
– Ei, care mizerabili! derbedeii! bandiţii, care socotesc că dacă se strâng două-trei sute, beţi, gata de scandal... Oameni disperaţi, domnule, care pentru o bere omoară pe tat-său. Dar astă dată li s-a-nfundat... Auzi tu!... Fără milă o să-i bată, fără milă !
– De, nene! zic eu...
– Dar adică voi ce vreţi? Adică, cum o ieşi e ceată de desculţi, de haimanale de-ale voastre pe stradă cu bâta, guvernul...
– Iartă-mă, zic; înţeleg să le combaţi pe haimanale, dar să susţii că sunt ale mele...
– Ce să te iert!... Voi, oamenii inteligenţi, sunteţi de vină, fiindcă staţi indiferenţi. Ia să fi mers tu cu mine şi cu dumnealor toţi (arată pe cei de la celelalte mese dimprejur), să fi mers să facem şi noi o manifestaţie... Dar nu! Noi stăm ca blegii în cafenele, şi-n berării, şi-n cluburi; şi lăsăm pe toţi paraziţii, care ard să pună iar mâna pe joburi uşoare, să-şi facă de cap şi să răstoarne sub felurite pretexte...
– Nene – zic – te superi, nu te superi, eu în astea nu mă bag, pentru că...
– Pentru că?
– Pentru că... mi-e frică...
– Frică?... bravo!
Şi omul meu începe să râdă
– Atunci, dă-mi voie să-ţi spun că eşti un papagal...
– Sunt un om obişnuit, frate...
– Tocmai de-aia, trebuie să aperi guvernul...
– Da' ce ? zic eu, cam plictisit...
Omul meu îmi da cu tifla, se scoală şi pleacă grăbit, fără să-şi plătească berile, pe care le-a băut una după alta... Las' că i le plătesc eu! Şi nu-mi pare rău: mai puţin costă două beri decât lecţiile lui de civism...
Dar iată că se stabileşte şi conexiunea. Intru şi eu pe două site-uri : unul al PDL-ului şi unul pesedisto-mogulist. Îmi place să am o imagine obiectivă şi ştiu să o caut. De mult mi-am făcut reţeta cu care, în materie politică, o poţi obţine aproape exact. De exemplu, site-ul opoziţiei zice:
„... La această întrunire au fost 6 000 de cetăţeni, tot ce are ţara mai harnic şi muncitor. »
Site-ul pedelist zice:
„... La această întrunire a lor, de-abia s-au adunat 300 de elemente turbulente, derbedei, haimanale...“
Atunci, zic eu, au fost la acea întrunire 3 000 şi ceva de oameni, fel de fel, şi mai aşa şi mai aşa.
Pe când deschid site-ul pedelist, să mă uit la ultimele informaţii asupra scandalului şi să aflu că nu s-au mai strâns sindicaliştii, iată că, intrând pe uşa din dos, vine la masa mea un domn ca de vreo treizeci şi cinci de ani şi mai bine, cu o barbă neagră foarte bogată, însoţit de un tinerel de vreo paisprezece ani – probabil fiu-său. Amândoi, tatăl şi fiul, se aşează nepoftiţi, la masa mea, şi tatăl, foarte răguşit, îmi zice cu ton de aspru reproş:
– Ce citeşti căcatul ăla, domnule?
– Păi, zic eu...
– Dar până să-i mai zic ceva tatălui, fiul îmi trânteşte capacul de la laptop şi scuipă dezgustat pe jos...
– Domnilor! vreau să zic eu...
– Ce domnilor? ţipă băiatul... Crezi că n-o să plătiţi?
– Ce să plătesc, frate?
– O să vă arătăm noi dv. tuturor, care vă solidarizaţi cu hoţii ăştia...
– Cu legea pensiilor lor! adaugă tatăl. Înţelegând că un tată aşa de răguşit n-ar putea ţine niciodată cu cei care-i ameninţă pensioara, zic:
– Mă iertaţi, domnilor, dar... cu cine am, vă rog, onoarea?
– Cu studenţi! strigă băiatul.
– Bine, dumneata se vede... dar tatăl dumitale…
– Care tată?
– Dumnealui!
Şi arăt pe omul cu barbă.
– Nu-i sunt tată, domnule, strigă, omul răguşit...
– Suntem colegi...
– Colegi!! strig eu. Colegi? – Şi încep să râd.
– Bre! strigă bărbosul, nu-ţi permit să-ţi baţi joc de noi fiindcă nu ştii ce-i aia o facultate !
Eu chem chelnerul, plătesc repede şi plec, după ce-i salut frumos pe cei doi tineri colegi.