La miting, naţiune!

de Paul Slayer Grigoriu

O zi mohorâtă îşi revarsă valurile de frig şi ploaie peste Bucureşti, de sărbătoarea Sfântului Dimitrie cel Nou, patronul oraşului. În vreme ce pe Dealul Mitropoliei se aud încă ultimele ecouri de clopote după Liturghie, iar coada pentru închinare la sfintele moaşte şerpuieşte tăcută până pe strada 11 iunie, pe bulevard e agitaţie. Oameni din toată ţara se strâng la miting. Nu e prima dată în luna aceasta, dar acum miza e mare: răsturnarea guvernului Poc cinci. Sau şase, nimeni nu mai ştie exact.
Primul ministru Poc nu pare făcut să rămână în istoria ţării altfel decât ca un om mic la trup şi la înfăptuiri, cu însuşirea de a cădea mereu în picioare, precum Hopa Mitică, de care aminteşte şi prin gesturi. Amalgamul de măsuri foarte rele şi prea puţin bune şi lipsa de curaj în faţa mai-marelui său şi a vocilor străzii au făcut mereu să i se spargă în cap toate păcatele lui şi ale predecesorilor săi, nu mult mai înzestraţi, dacă ne gândim bine. Iar astăzi poporul muncitor, cum le spun sindicatele celor câteva mii de oameni strânşi de pretutindeni în fel şi chip, pare hotărât să ducă la căderea domnului Poc şi a miniştrilor săi. Pentru că astăzi muncitorimea are şi susţinere în parlament. Opoziţia a supus la vot o moţiune de cenzură.
Pe la ceasurile prânzului, Liviu D. şi Adrian T., doi cetăţeni responsabili, se întâlnesc pentru a merge şi ei la miting. Se salută jovial şi purced la drum.
-Uite că o facem şi pe asta, spune, cu oarecare satisfacţie, Adrian.
-O facem, mama lor de nenorociţi, răspunde cu obidă Liviu.
-Nu se mai poate! Nu mai pot trăi aşa, îţi spun cu toată convingerea. Şi acum eu zic că cedează. Păi să nu mai avem noi cu ce ne cumpăra hrana de toate zilele, că nu zic de altceva. Şi eu ca eu, dar un om cu capacităţile tale intelectuale...
-Inadmisibil!
Din vorbă în vorbă, cei doi ajung la locul de adunare. Grupuri răzleţe de muncitori, profesori, ţărani şi pensionari agită pancartele şi strigă nişte lozinci, la început timid, apoi din ce în ce mai puternic, ajutaţi şi de liderii sindicali. Huiduielile se înteţesc, iar Liviu şi Adrian se alătură corului de fluierături când cineva scoate la iveală o fotografie a lui Poc şi o alta, a preşedintelui Bănescu, capul tuturor răutăţilor.
-Jos tiranul! izbucneşte Liviu.
-Jos tiranul, fir-ar să fie! sare şi Adrian.
Când lucrurile se liniştesc la răstimpuri, în piaţa mare se încheagă discuţii. Câţiva indivizi dubioşi, infiltraţi de guvern, trag cu urechea şi încearcă să ghicească starea de spirit a oamenilor. Nu par să-şi facă griji prea mari. Între timp, în parlament, domnul Poc se vede îngropat în dosare de petiţii şi reclamaţii ale opoziţiei şi ale cetăţenilor. Începe să ţină un discurs, dar vorbele îi sunt atât de plictisitoare, încât un deputat al puterii, după o luptă grea, cedează, pune capul pe masă şi adoarme tulburat. Mai e mult până la vot, iar unul dintre liderii opoziţiei pleacă din mijlocul dezbaterilor şi se hotărăşte să dea o raită prin piaţă, să se alăture mitingului.
Gheorghe Monta, tânărul lider al socialiştilor, poreclit în tinereţe de colegii care intuiau în el un oarecare talent poetic micul Minulescu, este numit astăzi pe la colţuri, poate din cauza înfăţişării, dar şi pentru anumite purtări, domnul Goe. I-a fost greu să ajungă până sus, dar a răzbit. Iar astăzi le va dovedi tuturor că poate fi un conducător adevărat pentru poporul său. Ajunge în piaţă grăbit, cu ploaia şiroindu-i pe părul negru şi pe figura lunguiaţă. Imediat face rost de un microfon şi începe să vorbească mulţimilor.
-Ştiu că aici e România majoritară şi de aceea vreau să fiu aici, fie că sunteţi votanţii noştri fie că nu. Aici e locul nostru, în mijlocul poporului pe care încercăm să îl reprezentăm!
Uralele sunt răzleţe. Printre demonstranţi, Liviu strâmbă uşor din nas:
-Nu-i mare lucru nici de capul ăstuia, dar trebuie pornit de undeva.
-Sigur, îi răspunde Adrian, ştim că oarecum există nişte legături oculte la toate nivelurile, însă posibilitatea de a scăpa de cei mai crunţi, de cei care ne dezbină şi ne subjugă, trebuie exploatată la maximum.
Gheorghe Monta aruncă o privire peste mulţime. Să tot fie vreo patru mii de oameni.
-Suntem în stradă alături de voi, iar apoi vom duce vocea voastră, a oamenilor simpli şi cinstiţi, în parlament. Aşteptările noastre au fost depăşite. Vă văd aici, mai multe zeci de mii de oameni, şi ştiu că vor mai veni. Vă mulţumim pentru atitudinea civică responsabilă!
-Asta e, măi Liviule, se întoarce Adrian către prietenul său: atitudine civică. Mai rar vezi aşa ceva în România.
-Păi de unde? Ăştia şi-au infiltrat oamenii peste tot. Se vede că le e frică. Ia să iasă acum toţi ăia care ne dau lecţii prin ziare, să-i vedem aici. Dar de unde, stau la cald.
-Tu crezi că e şi un interes financiar la mijloc?
-Haha, dar naiv eşti! Păi bineînţeles că e! Şi-au luat banii şi au tăcut.
-Ce trădători mizerabili!
Deodată, o tânără cu microfon urmată de un vlăjgan cu o cameră de filmat în spate intră în mulţime. Se îndreaptă spre Liviu şi Adrian:
-Bună ziua, cu ce vă ocupaţi dumneavoastră? începe brusc, fără nicio altă introducere, tânăra reporteriţă.
-Cum adică cu ce ne ocupăm? sare Liviu.
-Cum adică cu ce ne ocupăm? se aude ca un ecou Adrian.
-În ce domeniu lucraţi, cu ce sindicat aţi venit aici?
-Cu niciun sindicat! răspunde repezit Liviu.
Pentru o clipă pare încurcat, apoi figura i se luminează şi îi aruncă în faţă tinerei obraznice:
-Noi, duduie, suntem jurnalişti!
-Aşa, aşa! Jurnalişti! îl întăreşte Adrian.
-La ce publicaţie?
-Eu am gazeta mea proprie, răspunde Liviu, uşor în zeflemea.
-Mai există şi alte gazete în afară de alea pe care le ştiţi şi le promovaţi voi!
-Deci sunteţi aici în calitate de ziarişti, continuă netulburată reporteriţa. Şi ce speraţi să obţineţi?
-Suntem aici în calitate de cetăţeni, domnişoară..., începe hotărât Adrian, dar este întrerupt de Liviu:
-Ia las-o băi, ce-i aici, interogatoriu? Ce vrem să obţinem? Întreabă-i mâine dimineaţă pe şefii dumitale! încheie tânărul şi îl smulge pe prietenul său mai încolo. După câteva clipe de răgaz, acesta îi spune:
-Dar să ştii că ai avut dreptate. Ce mă luase ea pe mine la întrebări? O fi fost securistă, cine ştie? Dar bine i-ai zis-o, auzi, să-i întrebi pe şefii tăi.
Şi începe să râdă.
-Cu ăştia aşa trebuie procedat, răspunde sigur pe el Liviu.
- Astea sunt tactici vechi, dar nu şi-au găsit ei omul cu mine!
Mulţimea merge zgomotoasă pe străzi, între proteste şi măscări la adresa guvernului. Circulaţia e blocată. Şoferii înjură. Oamenii rămaşi pe acasă cască gura din balcoane. Câţiva aplaudă de pe margine. La un moment dat, cordonul de jandarmi e rupt de câţiva demonstranţi mai curajoşi, care scandează sloganul cu mesaj subliminal împotriva opresiunii din toate timpurile:
-M... Dinamo!
Jandarmii îi bruschează şi îi reţin.
-Ia uite unde e statul de drept! se indignează Liviu.
Încet-încet se lasă seara. Veştile din parlament sunt proaste. Moţiunea de cenzură împotriva guvernului a căzut, Gheorghe Monta a promis imediat că va mai face una, iar primul ministru Poc a mai debitat nişte platitudini. Unul ce se vrea urmaş al lui Brătianu se mulţumeşte să scuture din capul pe care odinioară se făleau timid nişte plete, în timp ce blonda reprezentantă a puterii se hlizeşte şi îşi aranjează cu un aer grav coama bălaie. Mâine e încă o zi, iar ea nu e atât de bătrână încât să nu-şi permită să se pieptene, chiar când ţara arde. Liviu şi Adrian pornesc un pic abătuţi spre case.
-Vai de ţărişoara asta, se plânge cu glas stins Adrian.
-Ce? Doar n-o să ne dăm bătuţi? Luptăm până la capăt, i-o întoarce Liviu.
Odată ajuns în cameră, se întinde îmbrăcat în pat şi stinge lumina. Mâine nu va scoate gazeta de dimineaţă, lasă că pot citi oamenii şi mai pe seară, conţinutul contează. Somnul îl fură pe nesimţite gândurilor despre miting, greve şi naţiune, până când adoarme cu conştiinţa lină, legănat de sentimentul datoriei împlinite.
...........................................................................................................................
Pe deal, la mitropolie, ultimii pelerini îşi aşteaptă rândul tăcuţi, în timp ce din biserică se aud când şi când cântările slujbei de seară. Zgomotul s-a topit şi oraşul adoarme, vegheat de sute de ani de rugăciunile Sfântului Dimitrie cel Nou.