Ironicul context al ţării noastre triste şi pline de humor, vorba poetului
toamnelor morbide, ne cheamă din nou la urne. Suntem chemaţi să ne punem
pecetea despre care se face mare caz pe încă vreun simbol al neputinţei
politicii noastre post-decembriste. Şi iarăşi irosim energie, talent sau pur şi
simplu fiere într-o bătălie despre care, dacă o privim cu un dram de detaşare,
putem înţelege că nu e a noastră. Şi atunci? Să votăm? Cu cine? Să stăm acasă?
Aceeaşi repetabilă nedumerire.
O privire rapidă de ansamblu ne spune că pentru un om de dreapta - în
sensul conservator, nu schimonosit neoliberal - nu există niciun candidat mai
acătării. Şi, fie vorba între noi, nici pentru cel de stânga. Căci nu cred că
un social-democrat convins de crezul lui politic dar în acelaşi timp onest şi
cât de cât lucid se socoteşte reprezentat de Victor Ponta, protectorul şi
protejatul celei mai ramificate mafii de baroni locali şi prădători
politico-economici. Aşadar, din perspectiva obiectivă a calităţii candidaţilor,
a nu vota e o opţiune validă din punct de vedere moral - cel puţin la prima
vedere. Nu am fost nicicând un adept al obligativităţii votului, mi l-am anulat
pe al meu sau am stat acasă în repetate rânduri şi nu am de gând să basculez în
extrema cealaltă. Însă cred că uneori votul poate fi necesar, iar uneori se
poate transforma chiar în imperativ moral. Şi cred că ne aflăm într-o asemenea
situaţie. Pe de o parte, un război se câştigă pas cu pas. De la promiscuitatea
politică în care se scaldă România contemporană la o ţară înfloritoare, demnă
şi puternică e drum lung. Şi acest drum se face pas cu pas. Dacă insistăm să nu
votăm până nu ni se arată Făt-Frumos, riscăm să îmbătrânim în ţara zmeului. Sunt
monarhist, dar voi vota la prezidenţiale. Pentru că la orizont văd o ameninţare
care trebuie contracarată imediat. Apoi, rămâne de văzut.
Răul cel mare
Spuneţi-i cum vreţi: anularea libertăţii presei prin presiuni asupra
ziariştilor incomozi şi arestări justificate prin noi legi; graţierea marilor
corupţi cu condamnări definitive; perpetuarea spectrului "democraţiei
originale" instituite de Ion Iliescu şi al reţelei de baroni coordonate
cândva de Adrian Năstase; spuneţi-i triumful incompetenţei sau altcumva, dar
oricum i-aţi spune, ameninţarea ce pluteşte deasupra României se numeşte astăzi
Victor Ponta. Chiar şi fără nenorocirile din ultimii ani, am socotit
dintotdeauna că, din punct de vedere politic, generaţia mea nu trebuie să-l
ierte niciodată pe domnul Ponta. Pentru că despre Iliescu, Năstase şi alţii ca
ei putem spune că sunt îmbătrâniţi în rele. Însă Ponta face parte din aceeaşi
categorie de vârstă cu cei care au fost în 1990 în Piaţa Universităţii (ba
chiar se laudă că ar fi fost şi el acolo!!) Este unul dintre cei care, fiind
atunci elev în ultimul an de liceu ar fi putut fi omorât pe stradă de mineri,
ca mulţi alţi tineri. Şi după toate acestea nu a avut nicio ruşine în a se
alătura autorului direct al acelui măcel. Intrând în partidul lui Iliescu,
Victor Ponta şi-a trădat generaţia. Şi asta ar fi suficient pentru un permanent
vot de blam. Dar dacă unora nu le ajunge, evoluţia politică din ultimii ani a
plagiatorului nepocăit oferă multe argumente în favoarea faptului că o ţară sub
conducerea lui Victor Ponta înseamnă prelungirea agonizantă a corupţiei, a
promiscuităţii, a compromisului murdar, a mafiei doar uşor clătinate în ultimii
ani. Nu că ceilalţi candidaţi ne-ar elibera cât ai clipi de toate acestea -
unii dintre ei sunt părtaşi la nenorocirea României. Dar niciunul nu
reprezintă, ca Victor Ponta, coagularea tuturor racilelor politicii româneşti
post-decembriste, întruchipate, pe deasupra, de un om arogant, slugarnic cu
baronii, el însuşi hoţ intelectual şi inconsistent politic.
Mulţi şi mărunţi
De aceea cred că, de voie, de nevoie, trebuie să ne îndreptăm privirea
către ceilalţi candidaţi. Sigur, nu toţi sunt relevanţi. Mirel Mircea Amariţei
(Prodemo), Constantin Rotaru (Partidul Alianţa Socialistă) sau William Brânză
(Partidul Ecologist Român) sunt nişte glume. Şi prilej de a face alte glume,
dacă ne uităm peste traseele lor politice sau peste câteva declaraţii recente.
Îi lăsăm în grija penei vreunui urmaş iscusit al lui Caragiale. Zsolt Szilagyi
(Partidul Popular Maghiar din Transilvania) şi Kelemen Hunor (UDMR) sunt
varianta radicală şi cea moderată a unei agende separatiste antiromâneşti. Corneliu
Vadim Tudor e singurul care se mai ia în serios, iar declinul lui nu a început
de când a rămas fără cadrele propriului partid în care a murdărit idealurile
româneşti cu care s-a fălit prin campanii de presă abjecte şi colaboratori
harnici ai Securităţii, ci de când, acum mai bine de 20 de ani, a rămas fără
izvorul creaţiei şi principalul obiect de adulaţie slugarnică, cuplul
Ceauşescu. Gheorghe Funar intră, ca de obicei, la "şi alţii", alături
de omul fără punct şi virgulă, Dan Diaconescu. Călin Popescu-Tăriceanu este
iepurele lui Ponta, Elena Udrea nebunia toxică a lui Băsescu. Ca o paranteză
trebuie spus că preşedintele fie are nişte informaţii care nouă ne lipsesc, fie
ştie şi el clar că pupila lui nu are nicio şansă. În această din urmă variantă,
totul pare a fi un plan bine calculat. Presupusa cooperare ocultă între Băsescu
şi Ponta e o fantasmagorie, dar se prea poate ca actualul preşedinte să aibă
interesul ca învingător să fie candidatul stângii. Pentru că asta ar şubrezi
mult firava alianţă PNL-PDL, iar în faţa catastrofei pe care ar aduce-o cu sine
regimul lui Ponta, Băsescu ar putea apărea ca salvator al dreptei şi, implicit
al ţării. Oricum ar fi, preşedintele face un joc nesănătos care îi distruge şi
bruma de credibilitate. E greu de spus ce vrea de la aceste alegeri Teodor
Meleşcanu. În tot cazul, chiar şi fără a insista pe traseul lui politic sinuos,
e suficient să ştim despre prezenţa lui în Ministerul de Externe încă din 1966
pentru a ne da seama că miroase cam tare a "fost".
De ce cred că Monica Macovei nu e o opţiune
Odată trecuţi toţi aceştia în revistă, ne rămân doi candidaţi. Conform
sondajelor, ei sunt şi cei către care se îndreaptă cele mai multe dintre
opţiunile electoratului ce votează împotriva lui Ponta. Iar departajarea între
cei doi pare dificilă. Din punctul meu de vedere însă, nici doamna Monica
Macovei nu e "frecventabilă" pentru un om de dreapta - în sensul
conservator, repet. E adevărat, câteva merite are. Orice om cu capul pe umeri
va recunoaşte că faptul că Sorin Ovidiu Vântu, Dan Voiculescu, Adrian Năstase, Cătălin
Voicu - se pregăteşte Viorel Hrebenciuc - şi alţii ca ei au ajuns la închisoare
este un lucru bun pentru justiţia din România. Iar în măsura în care doamna
Macovei a contribuit la punerea în mişcare a DNA, are un merit incontestabil.
Şi e clar că, în calitate de Ministru al Justiţiei, a contribuit, deşi, trebuie
spus, meritul principal îi revine aici lui Traian Băsescu. Care sunt
motivaţiile nu interesează momentan. Ne interesează, ca cetăţeni români, că
unii dintre marii corupţi au dat socoteală după ani întregi de activitatea
mafiotă nepedepsită. Contribuţia la acest proces a Monicăi Macovei e punctul ei
forte. Are de asemenea o poziţie corectă şi lucidă în privinţa armatei, pentru
a cărei finanţare şi întărire insistă, în cadrul alianţei militare menite să ne
apere de un potenţial pericol venit dinspre Răsărit. De aici încolo apar însă
problemele. Recent, în săptămânalul "Formula As" a apărut un interviu
cu Monica Macovei, foarte interesant din punct de vedere uman, perfect inutil
din perspectivă politică. Nenumăratele mingi ridicate la fileu sunt prilej
pentru rememorări frumoase, dar nu este atins niciun punct
"fierbinte". În acest sens este mai interesantă discuţia publicată
acum ceva vreme în "Adevărul". Coroborată cu declaraţii şi acţiuni
mai vechi ale Monicăi Macovei, aceasta scoate la iveală un amestec dubios de
neoliberalism politico-economic şi neomarxism cultural. Pentru că
"justiţiara" noastră a susţinut intens ONG-ul Accept (unii spun că ar
fi chiar membru, dar nu am găsit vreo dovadă în acest sens), care militează
pentru aşa-zisele drepturi ale "comunităţii LGBT" (lesbian, gay,
bisexual, transgender), inclusiv dreptul la căsătorie între persoane de acelaşi
sex, dreptul la adopţie etc. Întrebată în "Adevărul" despre aceste simpatii,
doamna Macovei a scăldat-o elegant şi a trimis la democraţie şi la dreptul
majorităţii de a hotărî. Pe de altă parte, încă de la începutul campaniei, a
combătut predarea religiei în şcoli. Aici se cuvine făcută o mică paranteză. Valorile
care stau la baza civilizaţiei europene - aşa cum s-a născut ea din cenuşa
Imperiului Roman - sunt valorile creştine. În cazul Răsăritului, cele
creştin-ortodoxe. Cunoaşterea propriei noastre geneze culturale implică o
înţelegere adâncă a creştinismului, fără de care mai nimic din cultura
europeană nu poate fi înţeles deplin. Că pe plan personal suntem sau nu
credincioşi, că ne închinăm sau nu, că suntem agnostici, atei sau pur şi simplu
nedumeriţi, e treaba noastră. Dar religia ne spune până la un punct cine suntem.
Şi de aici ne rămâne libertatea să ne schimbăm. Pentru că totul - chiar şi
ştiinţele despre care pseudo-umaniştii de astăzi cred că sunt criteriu al
obiectivităţii absolute (ignorând teoria influenţării obiectului observat de
către observator) - este determinat de o paradigmă culturală. Medicina modernă
lucrează în baza teoriei carteziene a organismului uman ca mecanism. Şi tot
aşa. Unii au înţeles acest lucru. Alţii, nu. Alţii, printre care şi Monica
Macovei. Dumneaei insistă să se studieze Istoria religiilor, o falsă
alternativă care porneşte de la premisa unui egalitarism absolut între toate
culturile lumii - multiculturalism, marxism cultural. Ca să glumesc, trebuie
să-l citez pe un prieten care, în mijlocul dezbaterilor a spus: "propun să
se facă şi istoria sportului în loc de sport. Aşa nu ar mai fi discriminaţi cei
grăsuţi şi neîndemânatici şi fiecare ar putea să aleagă ce sport vrea să
practice în viitor". Apoi, doamna Macovei ne vorbeşte despre statul
minimal. Problema aici este că ideea în sine are certe calităţi, doar că
fiecare o interpretează cum vrea. Şi nimeni prea clar. Conceptul unui stat care
să nu se amestece în economie, însă să păstreze sub control domeniile
strategice este fără îndoială o variantă demnă de luat în calcul, însă de aici
se pune întrebarea care sunt acele domenii. Doamna Macovei, de pildă, nu găseşte
niciun rost unui minister al... Culturii. Toate acestea creează un context
tulbure, iar edificiul politic al acestui candidat pare o struţocămilă greu
sustenabilă atunci când nu devine periculoasă. Deci... nu.
Varianta de compromis
Rămâne, aşadar, Klaus Iohannis. Pe lângă calitatea esenţială - aceea că,
aşa cum spune Claudiu Târziu, "nu e Ponta" - fostul primar al
Sibiului pare a fi şi cel cu şansele cele mai însemnate de a-l învinge pe
actualul prim ministru, dată fiind forţa politică din spatele lui. Desigur,
Iohannis e departe de a fi candidatul ideal. Nimeni nu uită că el a fost
stindardul pe care îl fâlfâia obsesiv în 2009 Mircea Geoană - la orice
întrebare de substanţă, respectivul o dădea în sus şi în jos cu "vom
rezolva prin proiectul Iohannis", proiect ridicat în slăvi de toţi
susţinătorii, dar despre care nimeni nu ştia exact în ce consta. Anii următori
aveau să-l găsească pe actualul candidat ACL alături de tandemul de tristă
amintire Ponta-Antonescu. La acestea se adaugă câteva "pete" din
evoluţia economică, dar şi faptul că, dincolo de imaginea de "neamţ pus pe
treabă", nu ştim nici până astăzi foarte clar pe ce se bazează domnul
Iohannis, pe ce oameni şi pe ce principii, pentru a conduce o Românie al cărei
preşedinte ar fi. Programul este - ca şi o bună parte a celorlalte - aceeaşi
veşnică listă de clişee pro-europene şi de promisiuni de prosperitate. Totuşi,
la testul practic, domnul Iohannis ar avea ceva bile albe. Cum-necum, cu ajutor
din afară, cu sprijin tacit dinăuntru, Sibiul s-a dezvoltat sub acest primar, a
obţinut calitatea de Capitală Culturală Europeană, găzduieşte importante
manifestări muzicale, de artă dramatică etc., iar locuitorii oraşului par a fi
mulţumiţi de cel care-i administrează de câţiva ani buni. Nu mă amăgesc - în
fond, Klaus Iohannis nu poate fi dintr-un aluat prea diferit de al
susţinătorilor lui. Dar socotesc că este un mediocru suficient de decent pentru
ca alegerea lui să însemne un pas mic - dar totuşi un pas - în descotorosirea
de PSD. S-ar putea să mă înşel. Însă în privinţa caracterului nociv al lui
Ponta, nu cred că mai are cineva vreo îndoială. Şi aici revin la opţiunea de a
nu te prezenta la vot. Dată fiind tendinţa pe care o cunoaştem din 1990
încoace, absenţa de la urne nu poate fi decât în folosul unui singur candidat:
Victor Ponta. Cu excepţia unor eventuale motivaţii metafizice asupra cărora nu
sunt în măsură să mă pronunţ, refuzul de a vota mi se pare o imensă
oportunitate acordată candidatului PSD. Depinde cine şi în ce măsură vrea să-şi
asume această răspundere.
Nota bene:
Doar aparent în ciuda celor spuse mai sus, în cazul - puţin probabil - în
care Victor Ponta va ajunge în turul doi cu Monica Macovei, o voi vota pe
aceasta din urmă, cu inima strânsă dar fără să ezit. Însă acest lucru se aplică
ORICĂRUI candidat, cu excepţia tripletei Vadim-Hunor-Szilagyi.