Thursday, July 31, 2014

Un cântec pe săptămână - Dream Theater, „Octavarium”



Niciodată muzica Dream Theater nu a fost mai conceptuală decât pe albumul „Octavarium” (2005). Temele muzicale și subiectele versurilor formează o pânză complexă și intertextuală, de la prima piesă care începe cu nota cu care se încheia albumul precedent, până la ideea ciclicității, ilustrată de finalul de 24 de minute. Albumul poate fi privit ca un întreg, cu fiecare piesă scrisă în altă tonalitate și intermezzi modulatorii, sugestii din melodii mai vechi sau din muzica unor mari predecesori, dar și multă improvizație. Cântecul „Octavarium” încheie maiestuos acest album în aceeași tonalitate cu prima piesă, „Root of All Evil” (Fa), o altă trimitere la conceptul care spune că totul se termină acolo unde începe: Alfa și Omega transpus muzical.
Începutul, de inspirație pur pink-floydiană, ni-l arată pe Jordan Rudess folosind un instrument electronic la a cărui popularizare a contribuit din plin, continuum, care permite trecerea prin microintervale și implicit crearea unei senzații de plutire. Introducerea  trimite la „Shine On You Crazy Diamond”, cu solo-ul de „lap steel guitar” improvizatoric și este urmată de o secțiune baladescă și un pic ritmată.
Pe a doua secțiune, „Medicate (Awakening)”, basul trece în prim-plan, iar armonia îmbogățită de chitară și clape păstrează aerul plutitor. Pasajele improvizatorice sunt dublate de un ușor drive și, odată cu el, intervine și o tentă de dramatism. Trecerea către partea a treia se face printr-un solo flamboiant de sintetizator, urmat de schimbare de măsură și tranziția către un registru mai metal.
„Full Circle”, secțiunea a III-a, este fără îndoială cea mai alertă. Măsurile mixte sporesc caracterul balansat pe care se desfășoară o serie întreagă de citate la nivelul versurilor – care fac trimitere la piese din istoria rock-ului progresiv și nu numai - și de referințe la nivel muzical (Jethro Tull, Genesis etc.). Orga Hammond aduce un crescendo care evoluează într-un solo de chitară, armoniile cresc intensitatea dramatică și totul evoluează către un dans nebunesc, plin de culoare și, iarăși, improvizatoric. Chitara trece și prin câteva de măsuri de flamenco înainte de a se juca în mersuri paralele în viteză cu basul.
Punctul culminant vine odată cu „Intervals”, secțiunea a IV-a, unde instrumentația devine sacadată în timp ce pe fundal apar citate sonore de pe toate piesele anterioare ale albumului (inclusiv de pe partea a II-a a „Octavarium”) și vocea capătă accente thrash, ajungând undeva în registrul unui Steve Souza melodizat.
Tranziția prevestește deja un „gran finale” orchestral, tonal, nelipsit de improvizații – totuși mai „cuminți” – iar „Razor’s Edge” închide cercul călătoriei muzicale.




Dream Theater 2005:
James LaBrie – voce
John Petrucci – chitară
John Myung – bas
Jordan Rudess – clape, continuum, steel lap guitar
Mike Portnoy – tobe, voce


Sunday, July 20, 2014

Un cântec pe săptămână - Taxi, „Americanofonia”



La cântecul ăsta nu e nevoie de prea multe comentarii – excelent transpusă muzical ironia. Cu o culminație pe solo-ul care îmbină „Hora staccato” cu „Oh, Susannah”. Sunt însă doar lucruri pe care le auziți singuri. Vă invit să vă ironizați singuri și să disprețuiți din suflet poceala limbii române pe care o practică (sau o practicăm?) zi de zi.

Sunday, July 13, 2014

Un cântec pe săptămână - Judas Priest, „March of the Damned”



Părerile sunt împărțite, dar asta nu a fost niciodată problema mea. Ultimul Judas Priest e un clasic. „March of the Damned” nu e cea mai buna piesa, dar e una dintre puținele găsite pe youtube. Și e agățătoare cât cuprinde. Cumpărați albumul!


http://maximumrock.ro/recenzii/7191-judas-priest-redeemer-of-souls.html

Sunday, July 6, 2014

Un cântec pe săptămână - Metallica, „The House That Jack Built”



Mult-hulitul (pe nedrept) „Load” din 1996 este albumul pe care Metallica se deschide cu adevărat spre noi posibilități de exprimare, care duc trupa pe tărâmul unui rock la a cărui clasicizare contribuie ea însăși. Insistența pe piesele în mi minor care nu-i va părăsi niciodată pe Hetfield și compania este compensată de o gamă expresivă lărgită. Iar „The House That Jack Built” este exact la mijloc între „Ain’t My Bitch”, pe care sunt reluate influențele NWOBHM din care s-a născut trupa și balada country „Mama Said”. E un rock apăsător, cu tentă bluesy pusă în evidență și de solo-urile cu puține note asezonate de pedala wah-wah și cu o partitură vocală în care stilul marinăresc al lui Hetfield se mulează expresiv pe melisme în același registru. Echilibrul e realizat de alternanța între intro-ul ce se repetă ușor variat de trei ori (și care construiește treptat tensiunea), „miezul” sacadat al piesei și izbucnirea de la pseudorefrenul „the higher you walk”.  Classic rock, classic Metallica. Sau, dacă vreți, post-Metallica.






James Hetfield – chitară, voce
Kirk Hammett – chitară
Jason Newsted – bas, voce
Lars Ulrich - tobe