Niciodată muzica Dream Theater nu a fost mai conceptuală decât pe albumul
„Octavarium” (2005). Temele muzicale și subiectele versurilor formează o pânză
complexă și intertextuală, de la prima piesă care începe cu nota cu care se
încheia albumul precedent, până la ideea ciclicității, ilustrată de finalul de
24 de minute. Albumul poate fi privit ca un întreg, cu fiecare piesă scrisă în
altă tonalitate și intermezzi modulatorii, sugestii din melodii mai vechi sau
din muzica unor mari predecesori, dar și multă improvizație. Cântecul
„Octavarium” încheie maiestuos acest album în aceeași tonalitate cu prima
piesă, „Root of All Evil” (Fa), o altă trimitere la conceptul care spune că
totul se termină acolo unde începe: Alfa și Omega transpus muzical.
Începutul, de inspirație pur pink-floydiană, ni-l arată pe Jordan Rudess
folosind un instrument electronic la a cărui popularizare a contribuit din plin,
continuum, care permite trecerea prin microintervale și implicit crearea unei
senzații de plutire. Introducerea trimite la „Shine On You Crazy Diamond”, cu
solo-ul de „lap steel guitar” improvizatoric și este urmată de o secțiune
baladescă și un pic ritmată.
Pe a doua secțiune, „Medicate (Awakening)”, basul trece în prim-plan, iar
armonia îmbogățită de chitară și clape păstrează aerul plutitor. Pasajele
improvizatorice sunt dublate de un ușor drive și, odată cu el, intervine și o
tentă de dramatism. Trecerea către partea a treia se face printr-un solo
flamboiant de sintetizator, urmat de schimbare de măsură și tranziția către un
registru mai metal.
„Full Circle”, secțiunea a III-a, este fără îndoială cea mai alertă.
Măsurile mixte sporesc caracterul balansat pe care se desfășoară o serie
întreagă de citate la nivelul versurilor – care fac trimitere la piese din
istoria rock-ului progresiv și nu numai - și de referințe la nivel muzical
(Jethro Tull, Genesis etc.). Orga Hammond aduce un crescendo care evoluează
într-un solo de chitară, armoniile cresc intensitatea dramatică și totul
evoluează către un dans nebunesc, plin de culoare și, iarăși, improvizatoric.
Chitara trece și prin câteva de măsuri de flamenco înainte de a se juca în
mersuri paralele în viteză cu basul.
Punctul culminant vine odată cu „Intervals”, secțiunea a IV-a, unde
instrumentația devine sacadată în timp ce pe fundal apar citate sonore de pe
toate piesele anterioare ale albumului (inclusiv de pe partea a II-a a
„Octavarium”) și vocea capătă accente thrash, ajungând undeva în registrul unui
Steve Souza melodizat.
Tranziția prevestește deja un „gran finale” orchestral, tonal, nelipsit de
improvizații – totuși mai „cuminți” – iar „Razor’s Edge” închide cercul
călătoriei muzicale.
Dream Theater 2005:
James LaBrie – voce
John Petrucci – chitară
John Myung – bas
Jordan Rudess – clape, continuum, steel lap guitar
Mike Portnoy – tobe, voce